Multe păreri, acelaşi numitor comun: Dacia

Istoria poporului român şi mitologia pe care o posedă îşi are rădăcinile adânc înfipte  în trecut; mult mai îndepărtate  decât mult prea recenta  „romanizare” şi „încreştinare” atât de vehiculate în căţile de istorie; mult mai îndepărtate decât însăşi civilizaţia dacică premergătoare civilizaţiei şi culturii româneşti, pe care, aceasta din urmă, şi-a clădit structura şi identitatea. Istoria şi mitologia acestui neam, al românilor, se întinde  până în timpurile preistorice atunci când pe aceste meleaguri apar primele forme de cultură şi civilizaţie.

Mitologia română este succesoarea unei mitologii ancestrale  elaborată de autohtonii Daciei străvechi. Înaintea civilizaţiei şi culturii  tracilor şi daco-geţilor, pe teritoriul vechii Dacii se întinde o lungă serie de evenimente şi fapte ce cuprind perioada pelasgică, de cele mai multe ori cunoscute doar prin intermediul miturilor greceşti sau romane.

S-a afirmat de nenumărate ori că mitologia română este rezultatul unei „sedimentări” de credinţe şi mituri, într-o primă fază, indo-europene, apoi, după ocuparea Daciei de către romani, romane şi în sfârşit, după încreştinarea Daciei, creştine, toate altoite pe un  „sâmbure” autohton traco-dac. Tot acest amalgam de credinţe şi mituri, ba indo-europene, ba romane şi, nu în ultimul rând creştine, peste care unii cercetători adaugă şi elemente slave datate din Evul Mediu, reprimă esenţa însăşi a mitologiei româneşti, reprimă tocmai  această perioadă pelasgă. Cercetătorii mitologiei române  vorbesc foarte puţin despre  începuturile pelasge ale acestei mitologii acordând  însă un spaţiu nemeritat de mare  „componentei daco-romane” , „indo-europene”, care fie vorba între noi, sunt doar pure inveţii dacă avem în vedere „împietrirea Dochiei” şi lipsa cvasitotală a indo europenilor în orice fel de atestări documentare.

 Vom spune că, în esenţă, mitologia română derivă din mitologia dacică iar mitologia dacică din cea pelasgă. Şi punct, pentru că aşa numiţii indo-europeni, nu există în nici o mărturie antică iar, romanizarea este o teorie la care se pot aduce foarte multe amendamente, ca şi în cazul celei a indo-europenizării. Prin urmare, două sunt componentele din care a evoluat mitologia română: componenta pelasgă şi componenta dacică, la care adăugăm  pe alocuri şi cea creştină care în fapt se reduce, ca orice tradiţie autentică, la tradiţia  originară  hiperboreană.Aceste mitologii: românească, dacică şi pelasgă derivă una din alta în mod absolut necesar ele fiind expresia  continuităţii spirituale a unuia şi aceluiaşi popor în diferite stadii evolutive de-a lungul istoriei.

 De altfel, istoricul francez Albert Armand, susţinea în 1936 că poporul român „ este  unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămâs aceeaşi din epoca neolitică, a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel, prinr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.

 Afirmaţia istoricului francez este susţinută şi de alte surse, mai ales străine.

Bunăoară, antropologul Eugene Pittard ne face atenţi că „strămoşii românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii, civilizaţia neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria ţării”.

Se  pare ca  istoricul  A. Armand şi antropologul E. Pittard au dreptate de  vreme ce un alt cercetător, peruan de acestă dată, pe nume Daniel Ruzo, după ce vizitează Romania , declară în 1968: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se află centrul european al celei mai vechi  culturi cunoscute până în ziua de azi”. Ori acestă catenă montană a Carpaţilor se situiază pe teritoriul vechii Dacii, actuala Românie despre care specialistul în preistorie, Marija Gimbutas, dar de origine lituaniană, profesor la universitatea  California din Los Angeles ne spune: „ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între  anii 6500-3500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile  indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”.

 În acelaşi ton se află şi lingvistul suedez Ekstrom Par Olof care afirmă că „ Limba română este o limbă cheie, care a influienţat în marre parte toate limbile Europei”.

De asemenea, Gordon W. Childe, savant ce numai are nevoie de nici o prezntare, însă tributar concepţiei indo-europene, se vede nevoit să conchidă în 1926 că „locurile primitive ale dacilor trebuiesc căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasat la nordul şi sudul Dunării”.

 Cine sunt de fapt aceşti indo-europeni puşi mereu în legătură cu primele  momente ale culturii şi civilizaţiei umane? Ei nu sunt menţionaţi de nici unul dintre izvoarele antice cunoscute până în prezent, deşi, dăcă e aşa cum se spune, anume  că ei sunt iniţiatorii  civilizaţiei şi culturii antice, atunci, dată fiind  înclinaţia anticilor spre  elogierea strămoşilor, este de neînţeles tăcerea tuturor  izvoarelor  existente în legătură cu aceşti indo-europeni. Deşi izvoarele istorice şi mitice, hagiografice chiar, tac în legătură cu indo-europenii, se pronunţă răspicat despre pelasgi şi hiperborei care nu sunt nicidecum indo-europeni.

 Trebuie spus că noţiunea de indo-europenizare precum şi cea de neamuri indo-europene sunt cât se poate de fictive. Din acest motiv  cercetătorii nu pot cădea de comun acord asupra  presupusei lor invazii şi nici măcar asupra patriei lor de origine. Despre  fictivitatea noţiunii de indo-european se pronunţă  chiar savantul care a inventat-o, pe numele său Bosch Ghimpera, de naţionalitate germană. Invenţia sa era dictată de  necesitatea dovedirii prin orice mijloce, fie ele şi neştiinţifice a originii ariene a germanilor.

 Dacă în privinţa indo-europenilor  izvoarele istorice, mitice sau de orice altă natură tac, nu este  acelaşi lucru şi cu adevăraţii înaintaşi ai dacilor şi ai românilor anume: pelasgii şi hiperboreii. Izvoarele antice, fie ele istorice, fie mitologice, precum şi o seamă de autori  contemporani, mai vechi sau mai noi, români sau străini, vorbesc cu mult respect despre  aceşti pelasgi şi hiperborei. De la aceştia izvorăşte mitologia şi credinţele populare române, precum şi simbolurile răspândite în lumea satului românesc şi nicidecum de la indo-europeni sau romani. De la aceştia ni se trage  însăşi identitatea lingvistică şi de neam, cum arată N. Densuşianu în monumentala sa lucrare Dacia Preistorică.

Hiperboreea, o realitate transformată în mit, se va perpetua cu încăpăţânare în întreaga cultură greco-romană de unde va fi preluată în epoca modernă şi contemporană de cercetătorii care caută să-i dea de urmă. Pentru toţi autorii antici , acest ţinut mitic se afla în Dacia, după cum în Dacia  locuiau şi pelasgii, în fapt unul şi acelaşi neam , purtând diferite nume în diferite stadii ale evoluţiei sale istorice. Vom reda în cele ce urmează numai cateva dintre  informaţiile anticilor cu privire la localizarea Hiperboreii.

În „Olimpicele” poetul grec Pindar ne arată pe Apollo, care după ce construieşte  zidurile Troiei împreună cu Neptun şi cu Eac, se întoarce în patria de la Istru la hiperborei (Olimpicele,VIII.47). atunci când trebuie să localizeze Hiperboreea, Strabon spune că „ Hiperboreii locuiau desupra Pontului Euxin şi a Istrului” (GeografiaXI,6.2). Clement din Alexandria atunci când aduce vorba despre Zamolxe îl numeşte cu epitetul expres de „ Hiperboreu” ( Stromata,IV,23). Geograful Ptolemeu  când aminteşte cetatea Piroboridava  situată pe Siret spune că este o cetate hiperboreană (Geographia,III.10). Macrobius vorbeşte şi el despre regiunile udate de Dunăre şi Don care în antichitate erau numite hiperboreene (Comentarii la Somnul lui Scipio,II.7). Ovidiu,celebrul poet roman exilat la Tomis, se lamentează că a fost constrâns să trăiască sub Axul Boreal, la stânga Pontului Euxin (Tristele IV.41-42) pentru ca în „Ponticele” să afirme că  Axul Boreal se afla în ţara geţilor (II.19; 40-43). Marţial în  „Epigramele” sale se adresează soldatului Marcellinus spunând: „Tu pleci acum să iei pe umerii tăi Cerul hiperboreean şi astrele Polului Getic” ( IX.45).

 Dar nu numai autorii antici  sunt la unison în a plasa Hiperboreea în teritoriul carpato-danubiano-pontic ci şi o seamă de autori contemporani.

 Bunăoară, expertul francez în simbologie, Rene Guenon, tenace căutător al înţelesurilor miturilor şi simbolurilor antice, în corespondenţa sa cu Vasile Lovinescu se exprimă astfel: „  Sunt foarte mulţumit de ceea ce îmi spuneţi  de cercetările dvs. în privinţa Daciei şi aştept cu mult interes studiul pe care îl anunţaţi ( Dacia Hiperboreeană -.n.n). Fără să ştiu ce aţi mai găsit referitor la acest subiect, trebuie să vă spun că ideea că Dacia a fost una dintre etapele  centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza la ce perioadă s-ar putea raporta”.

În altă parte acelaşi R. Guenon se adresează lui Lovinescu astfel: „ Cum sper că n-am uitat nimic din cele comunicate, pentru că mă întrebaţi ce gândesc  despre toate acestea, cred că nu poate fi pusă la îndoială natura hiperboreană a tradiţiei româneşti sau dacice, şi acest fapt explică cu siguranţă multe lucruri enigmatice în ce-i priveşte pe Orpheu, pe Zalmoxis… tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mai pură (şi mai veche – n.n) decât a celţilor” Pronunţându-se apoi asupra  perpetuării tradiţiei hiperboreano dacice spune: „cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în  Evul Mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmisie mai puţin consistentă”.

 Lovinescu în scurtul dar cuprinzătorul său studiu intitulat Dacia Hiperboreană pune semnul egalului  între hiperborei şi pelasgi iar după ce-l citează pe Pindar care  spune că, în genealogia mitcă Hiperboreus este fiul lui Pelasgos conchide: „ Deci, pentru a arăta rasa primordială, Pelasg ar fi un termen chiar mai corect decât Hiperborean” ai cărui descendenţi direcţi sunt dacii şi prin aceştia, românii.. Acestă continuitate este absolut evidentă în cazul tradiţiei româneşti atât în folclor cât şi în ornamentică. Mai mult, în unele medii rurale există credinţa că românii se trag direct din uriaşi.

Şi pentru a încheia vom cita pe N. Densuşianu vorbind despre neamul pelasgilor: „pentru poporul grec, pelasgii erau cei mai vechi oamenide pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „ dioi” – divini” ei fiind „ cei dintâi care au adunat  adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând” .

Merită menţionată părerea  profesorului universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizaţiilor care după o vizită în Maramureş declară: „  Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afliîn satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie”.

 Iar această civilizaţie este  pelasgo-hiperboreano-daco-românească, nu indo-europeană şi nu daco-romanizată.

Bibliografie:

Romulus Vulcănescu, Mitologia Română, Ed Academiei RSR

Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi. Ed Obiectiv

****, Oriensis. Revistă de studii tradiţionale,coord.Mircea A Tămaş

Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

C Barsan, Revanşa Daciei, ed Obiectiv

zamolxe

 

 

Sfântul Graal

 

 

Sântul Graal…o reverie, o legendă care a alimentat imaginaţia atâtor şi atâtor generaţii! Unii spuneau despre această relicvă sacră a creştinătăţii că este vasul sacru din care a băut Iisus la Cina cea de Taină şi în care, mai apoi, atunci când a fost răstignit, Iosif din Arimateea, a strâns sângele şi apa ce au curs din rana deschisă între coastele Sale de lancea centurionului Longinus. După Răstignire, silit de împrejurări, Iosif din Arimateea pleacă în Marea Britanie ducând cu sine preţioasa relicvă. Apoi, Sfântul Graal reapare în legătură cu Arthur şi Cavelerii Mesei Rotunde care îl vor căuta spre al aduce din Marea Britanie în Armorica. Despre însuşi originea Graalului legendele ne spun că ar fi fost cioplit de îngeri dintr-un imens smarald căzut de pe fruntea lui Lucifer atunci când acesta a fost alungat din Eden. Sfântul Graal a fost încredinţat lui Adam în Paradisul terestru dar odată cu păcatul originar acesta a fost pierdut fiind recuperat de Seth şi din nou pierdut până în vremea lui Iisus. După ce unul dintre cavalerii lui Arthur, Galaad, a descoperit ascunzătoarea Graalului acesta a fost pierdut din nou. Ce-ar fi sa pornim sa-l căutăm si noi…Să ne luam după calea trasata de simboluri şi să încercăm a găsi… Castelul Graalului?

 

Originea legendei Sfântului Graal

 

Rene Guenon  atrage atenţia în mod deosebit asupra faptului că deşi legenda Graalului apare în secolul XII d.Ch, ea este o adaptare creştină cu rădăcini celtice foarte vechi. De fapt toate romanele cavalereşti ce au ca tema căutarea Sfântului Graal sunt pline de simboluri care nu au de-a face absolut nimic cu mistica creştină, ele aparţinând în marea lor majoritate  credinţelor precreştine. Dar, oare, legenda Graalului să-şi aibă ultima oprire în lumea celtică date fiind rădăcinile sale „foarte vechi”? Julius Evola ne spune că nu : „…învăţătura tradiţională, într-o formă sau alta, a afirmat întotdeauna şi pretutindeni existenţa unei rase purtătoare de la origini a unei spiritualităţi transcendente şi, ca atare, considerată ca fiind „divină” sau „aidoma celei a zeilor”.. Am denumit structura acesteia ca fiind olimpiană, prin acest termen urmărind să desemnăm o superioritate înnăscută, „o natura care, imediat ca atare, este o supranatură”. O forţă din înalt, în cazul unei asemenea rase, este o prezenţă care predestinează pentru conducere, pentru funcţia regală, o desemnează ca rasă a celor ce sunt şi ce pot, iar uneori ca rasă solară”. În legătură cu aceasta, acelaşi Julius Evola, pune vârsta de aur a omenirii. Şi mergând mai departe pe firul raţionamentului, autorul ne uimeşte si mai mult. „Localizarea centrului sau a sediului originar al civilizaţiei olimpiene din vârsta de aur într-o regiune boreală sau nord-boreală…e un alt precept tradiţional fundamental…O tradiţie de origine hiperboreană, în forma sa olimpiană sau în revenirile sale de tip eroic, stă la baza unor acţiuni civilizatoare desfăşurate de neamuri care, în perioada dintre sfârşitul epocii glaciaţiunilor şi neolitic, se răspândesc pe continentul euroasiatic”. Autorul cărţii „Misterul Graalului” ne oferă date păstrate de tradiţie referitoare la diferitele denumiri purtate de ţinutul în care locuia această rasă: „Centrul hiperborean, printre diferitele sale denumiri care au ajuns să îi fie aplicate şi centrului atlantic, le-a avut si pe acelea de Thule, de Insula Albă sau „a strălucirii/strălucitoare” – hindusa shveta-dvipa, ori insula greacă Leuke – de „sămânţa originară a rasei ariene” – airyanem-vaejo -, de Tărâmul Soarelui sau „tărâmul lui Apollo”, ori de Avalon”.

Tulai! Că altceva nu pot zice… De ce? Vă spun imediat! Iată: „ Olimpul  Iliadei nu este Olimpul Thesaliei, ci este Olimpul cel vechi de lângă Oceanos Potamos sau Istru, unde era originea zeilor (Homer), la marginile pământului, ce nutrea multa lume. Olimpul şi Uranul lui Homer sunt munţii cei sfinţi ai teogoniei…acolo unde oamenii erau asemenea zeilor” spune N. Densuşianu.

 Si iarăşi:” Sub imperiul lumesc al lui Saturn a existat etatea de aur a Bibliei – acei seculi plini de abundenţă şi de mulţumire, când dominau pe pământ justiţia şi buna credinţă, condiţii esenţiale pentru fericirea morală şi materială a omenirii”. Aici voi da o singură lămurire cu privire la hiperborei întrucât restul sunt menţionate în articolul  meu Dacia Hiperboreană. Ca să fim cât se poate de clari vom menţiona numai mărturia lui Apollonius din Rhodos care spune: „Hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei”.  Iar Insula Albă (Leuke)  nu este alta decât actuala Insulă a Şerpilor situată în apropierea gurilor Dunării atât după Hecateu Abderita cât şi după alţi autori antici şi moderni (N. Densuşianu, E. Delcea). Fără a mai pune la socoteală că singurii oameni consideraţi de greci  divini si asemenea zeilor erau tocmai pelasgii a căror centru politic militar si religios era la Dunărea de Jos.

Prin urmare este mai mult decât evident că originea legendei  Sfântului Graal nu se afla în creştinism, după cum nu se află nici în tradiţia celtică a druizilor ci într-o altă tradiţie , mult mai veche, cea a pelasgilor pe care celţii irlandezi îi echivalează cu seminţia mitică a Tuatha de Danann. 

 

Tradiţia irlandeză. Tuatha de Danann şi Avalonul

 

Istoria legendară a Irlandei este centrată pe faptele unor popoare care au stăpânit-o şi care conform legendelor irlandeze proveneau dintr-un centru pe care Historia Brittonum îl numeşte adesea Hiberia, termen ce pare a deriva din Hyperia, formă denaturată a denumirii Hiperboreea. Între acestea din urmă se evidenţiază seminţia Tuatha de Danann, care se traduce ca „oameni ai zeiţei Dana”, seminţia Tuatha de Danann fiind fii ei.

Cine este această zeiţă Dana, mamă a tuathanilor? Conform wikipedia Dana este zeiţa fertilităţii, a păcii şi a prosperităţii, patroană a lunii, a tenebrelor şi însoţitoare a sufletelor în lumea de dincolo. Ea este reprezentată fie sub forma unei singure divinităţi fie sub forma a trei femei, cifra trei având semnificaţie sacră la toate seminţiile celtice. Pe de altă parte numele cursului superior al Dunării, al cărei bazin era locuit de o numeroasă populaţie celtică, este Danubius, nume rezultat, se pare, din forma Danu a numelui Dana. Dacă privim atributele cu care este înzestrată această zeiţă celtică ne dăm seama  ea are caracterul unei zeiţe mame. Ceea ce este ciudat însă, este faptul  că legendele irlandeze plasează locul de a tuathanilor în Hiperboreea. Iar ceea ce este de-a dreptul uimitor este faptul că zeiţa mamă a pelasgilor de la Dunărea de jos are exact aceleaşi caracteristici ca şi Dana celtică. Pe de altă parte una dintre denumire naţionale ale Dacilor era aceea de Dani/Dati nume de la care derivă toponimul Dania (actuala Danemarca) ce în vechime era locuită de numeroase triburi de Dani. Iată ce ne spune Densuşianu: „Ca divinitate Geea avea în cultul public diferite numiri după diferitele dialecte ale triburilor primitive, pastorale şi agricole…Însă titlul său principal de onoare era Ma (mamă –n.n)” tocmai cum Dana este mama tuathanilor veniţi din regiunea hiperboreană de la Dunărea de Jos. Nu este neglijat nici faptul ca unul dintre pricipalii zei ai celţilor se numea Theutates (zeu tată). De asemenea nu putem neglija asemănarea dintre Dana şi Artemis care, la Efes, era reprezentată  cu pieptul plin de sâni ceea ce semnifică tocmai caracterul de zeiţă mamă hrănitoare a tuturor.  Reprezentările zeiţei mame în spaţiul pelasgo-dacic de la Dunărea de jos sunt identice cu cele menţionate pentru Dana. Ca divinitate unică regină şi mama  ea este întruchipată de Rheea.

Ca divinitate triplă apare în complexul megalitic din Bucegi sub forma celor trei stânci cunoscute sub numele de Babe. Mai mult această credinţă s-a păstrat în tradiţia română a ursitoarelor care în cele mai multe cazuri sunt în număr de trei.

Numeroasele similitudini existente între reprezentările şi credinţele celţilor legate de Dana şi cele ale pelasgilor carpatici ne îndreptăţesc să credem că originea acestei divinităţi supreme celtice, ca principiu si personificare se reduce la Dunărea de Jos acolo unde Homer şi Hesiod  plasează geneza zeilor, lângă vechiul fluviu Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla si Grădina Hesperidelor  ce adăpostea merele de aur

Legendele irlandeze spun că  tuathanii au părăsit ţara la un moment dat,  asumându-si o formă invizibilă , ca locuitori ai unor palate subterane sau ai unor peşteri din munţi, inaccesibile oamenilor, printre care nu mai apar decât în mod excepţional. Foarte ciudat! Aceleaşi sunt credinţele românilor legate de Rohmani sau Blajini. Se crede că rohmanii locuiesc sub pământ şi că odinioară, în timpuri îndepărtate, au locuit  pe suprafaţa pământului. La sfârşitul lumii Dumnezeu  îi va aduce la suprafaţă. Pe de altă parte, despre Ler-împărat se crede că este şeful rohmanilor şi că, curţile sale  s-ar afla într-un palat situat într-o peşteră sau pe un munte mare. Toţi blajinii (rohmanii) sunt consideraţi sfinţi. Io zic că nu mai necesită comentarii asemănarea dintre credinţele celţilor şi ale românilor! Seamănă destul de bine  încât să putem crede că e vorba de aceeaşi sursă tradiţională pelasgă.

După alte legende irlandeze tuathanii s-au întors în ţara de origine, în Avalon. Se presupune că acest Avalon ar fi o invenţie exclusiv celtică. Poate…numai că denumirea Avalonului mitic porneşte de la cuvântul cimric „afal” care înseamnă literal măr. Având în vedere că Avalonul  este perceput în toate legendele celtice ca o insulă atunci avem „Insula merelor”. Această insulă a merelor nu este alta decât Insula Hesperidelor cu merele de aur. Întemeiat pe întreaga literatură antică N. Densuşianu ne demonstrează cu lux de amănunte că Insula Hesperidelor era situată în albia Dunării în apropiere de Cazane identificând-o cu insula Ruşava sau Ada-Kaleh.

 În antichitate Gadira, era o insulă mai sus de Ruşava, denumirea sa provenind de la Strâmtoarea Gaditană sau Coloanele lui Hercule,  denumirea străveche a Cazanelor Dunării denumire foarte asemănătoare cu românescul grădină. De fapt această insulă se numea până nu de mult Ogradina după cum spune Stefan Bizantinul

 Tradiţia ne spune că această insulă era în stăpânirea femeilor. După Diodor Sicul insula Cerne, care este tot una cu Insula Ruşava, după părerea întemeiată a lui Densuşianu, se afla în apropiere de muntele Atlas în apropiere de teritoriile locuite de amazoanelor. Acestea erau spiritele femeilor care populau Avalonul celtic după toate datele de până acum.  Şi pentru a fi şi mai clari în privinţa locaţiei Grădinii Hesperidelor vom menţiona pe Palaephat care spune despre Phorcys, tatăl Gorgonelor (şi ele în număr de 3), al Hesperidelor şi al balaurului ce păzea merele de aur de lângă muntele Atlas, era originar din insula Cerne (Ruşava/Ada Kaleh)

 Prin urmare patria colonizatorilor civilizatori ai Irlandei, de la care provine şi trama Legendei Graalului  care, prin numeroase aluzii, aminteşte de centrul hiperborean al tradiţiei primordiale (în speţă Dacia), este tot Dunărea de Jos şi din  Carpaţii ce în antichitate se mai numeau şi Atlas.

 

Ciclul arthurian

Căutarea originilor legendei Sfântului Graal ar fi incompletă  fără o privire, sumară deocamdată, asupra  ciclului de legende arthuriene. Acest ciclu de romane cavalereşti  ce implică în fapt căutarea Sfântului Graal şi răspândite în întreaga lume celtică implică numeroase ciudăţenii care confirmă ceea ce m-am străduit să afirm până acum.

 O primă ciudăţenie şi poate cea mai mare a ciclului arthurian este însăşi numele regelui Arthur. Aproape toate etimologiile propuse înclină în a acorda numelui Arthur o etimologie legată de urs (arthos= urs).

Mai ciudat este însă faptul că Arthur pe lângă legătura cu ursul , presupusă de însuşi numele său, este legat şi de Dragon sau Balaur prin numele tatălui său, Uther Pendragon. Caracterul ursid al lui Arthur precum şi regalitatea sa duce la ideea unei funcţii centrale legată de ideea de pol spiritual, cu atât mai mult cu cât regatul său are chiar această valoare de regat spiritual.

Să se ascundă oare ceva în spatele numelui lui Arthur? Să întrebăm autorii antici deoarece ei ne-au lăsat marturii ale tradiţiilor din vremea lor. De aceea suntem de părere că nu trebuie contrazişi. Iată cum descrie Herodian unul dintre preoţii zamolxieni care purta numele Zeului: „Pythagoras mai avea şi un alt adolescent pe care-l dobândise în Tracia, numit Zamolxis, deoarece – la naştere – i se aruncase deasupra o piele de urs. Traci numesc pielea Zalmos”. Ciudat . Parcă ar fi vorba de o iniţiere în care adeptul este consacrat Zeului Urs Zamolxe prin înfăşurarea într-o piele a animalului totemic. Iar acest totem animalier îl reprezenta pe Zamolxe ca deţinător al puterii regale. Pentru a nu exista dubii amintim tradiţia populară a Ursului practicată mai ales în Moldova dar şi în  alte părţi ale României, tradiţie legată de Crăciun, care este unul dintre numele româneşti ale lui Zamolxe. Pe de altă parte, Arthur este urs pentru că se naşte din zeiţa supremă Danu/Dana pe care ceva mai sus am asimilat-o lui Artemis iar această Artemis, ca pereche a lui Apollo, dar în calitate de patroană a vânătorii (războinică ca şi Arthur) era reprezentată printr-o ursoaică. În altă ordine de idei, Dacia era plasată de autorii antici sub constelaţia Ursei Mari fapt ce o punea sub directa oblăduire a Marii Zeiţe Mame.

 Spuneam că Arthur este legat şi de dragon prin numele tatălui său Uther Pendragon. Cristina Pănculescu după ce studiază o gamă largă de simboluri hiperboreene    ajunge la concluzia că Dragonul dacic a ajuns să se insinueze şi în legenda Graalului: „Steagul pe care legendarul rege Arthur l-a ridicat în onoarea tatălui său Uther Pendragon, devenind şi steagul sub care şi-au apărat independenţa Cavalerii Mesei Rotunde (Cavalerii Graalului) a fost un dragon de tip dacic…Deşi erou legendar, Arthur are la bază un personaj istoric, autentic. Acesta a fost căpetenia unei uniuni de triburi celtice, care a apărat cu eroism partea de vest a marii Britanii (Walles) de năvălirile saxone; şi totuşi după cum spune Thomas Malory, în mănăstirea de la Westmister, la altarul Sfântului Eduard, mai există şi azi sigiliul său  imprimat în ceară roşie, montată în beriliu, pe care stă scris: „Nobilul Arthur, împăratul Britaniei, Galiei, Germaniei, Daciei”. Uther Pendragon, tatăl lui Arthur, era înfăţişat ca un dragon în flăcări, pe cer, care nu putea fi decât constelaţia Dragonul. Prin steagul ridicat în onoarea tatălui său, Uter pendragon/Dragonul ceresc, legendarul rege Arthur se legitima ca fiu al Polului – aceea căutare a Graalului, fiind înainte de toate, o expresie a dorului de tatăl care este în ceruri”. Noi am corecta putin ultima afirmaţie spunând…  căutarea înţelepciunii pierdute.

Pentru moment ne vom opri aici cu afirmaţiile noastre, fără a uita să subliniem  trei trebuşoare cel putin interesante: 1. Britania, Galia, Germania şi Dacia se afla pe o axă neîntreruptă şi semnifică direcţia dinspre care a venit tuathanii, Hiperboreea pelasgă (asta se poate observa pe orice harta); 2. Arthur este trimisul Polului/ Centrului pentru Britania, la fel cum Negru-vodă şi Dragoş Muşat au fost deţinătorii  ştiinţei fondării statelor medievale româneşti pe care au fost trimişi să le fondeze după o prealabilă iniţiere în centrul centrului, adică în Munţii Bucegi (vezi articolul „Legendele descălecatelor)i; 3. Existenţa rugăciunii  tatăl Nostru într-o limbă română în plin Ev Mediu tocmai în provincia Walles unde se spune că-şi avea sediul Arthur (v. Mituri Schimbate)

Apoi nu putem să trecem cu vedere legătura între destinul lui Arthur şi insula Avalon…dar, despre aceasta vom vorbi în articolul următor…

(va urma)

 

 

zamolxe

 

Bibliografie:

 

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

Julius Evola, Misterul Graalului, Ed Humanitas, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

E. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, Bucureşti                                         

 

Legendele „descălecatelor”. Sacralitatea instituţiei voievodale româneşti

 

Consideraţii preliminare

 

Dacia a fost centrul suprem al tradiţiei hiperboreano- pelasge în timpurile  preistorice ale neoliticului. În perioada antichităţii clasice, sub regele erou Decebal, Dacia cade pradă romanilor care o jefuiesc şi o spoliază de toate bunurile materiale, însă tradiţia rămâne aceeaşi, neschimbată. Aceasta graţie faptului că , în afara  teritoriilor cucerite de romani ce reprezentau circa 1/3 din teritoriul Daciei lui Decebal, spiritualitatea dacică a continuat să subziste fără a fi perturbată de factorul roman! Dacă  Muntele Sacru – Kogaionul din Bucegi – se afla sub atentă supraveghere romană, viaţa spirituală si tradiţia  s-a mutat în celălalt munte sacru al dacilor – Ceahlăul. Datorită acestui fapt şi revenirii la Muntele Sfânt a tradiţiei imediat ce condiţiile politice si administrative au permis-o, tradiţia pelasgo-hiperboreano- dacă a subzistat nealterată şi în timpul invaziilor popoarelor migratoare. Astfel, tradiţia pelasgo-hiperboreană ajunge în stare pură în posesia vlahilor sau românilor!

Observând cu atenţie transformările  spirituale suferite de lumea antică sub înrâurirea creştinismului putem conchide că  tradiţia pelasgo-dacică a continuat să subziste, netulburată în afara istoriei  care se petrecea în jurul său. Edificator pentru această afirmaţie este simbolismul legendei „poporale”  Traian şi Dochia, unde Dochia atunci când  este  peţită de împăratul Traian  roagă pe Zamolxe s-o transforme în stană de piatră. Dochia este Dacia cu tot ce implică ea în plan spiritual iar transformarea ei în stancă simbolizează însăşi ermetizarea tradiţiei dacice în confruntarea cu  politeismul roman şi, mai târziu, prozelitismul creştin.

 Tocmai din această cauză,  în secolele XIII-XIV când se vor forma statele medievale româneşti, Moldova Valahia şi Transilvania, Dacia era neatinsă de istorie în ceea ce priveşte tradiţia. Ea se găsea literalmente exact în aceeaşi stare în care era în timpul când domnea asupra sa primul rege-preot Zamolxe, acel Ler Împărat al colindelor şi basmelor româneşti.

Întemeierea statelor româneşti medievale, căci asupra lor mă voi opri  în cele ce urmează, nu a însemnat punctul de plecare al statalităţii în teritoriu Daciei. Acesta a fost aici întotdeauna într-o stare embrionară care, atunci când a întâlnit condiţii prielnice, s-a concretizat în plan material. Încă de la începuturile istoriei, aici s-a închegat  primul imperiu cunoscut al lumii vechi, Imperiul Pelasg, apoi  statalitatea a cunoscut noi culmi ale manifestării sale sub  Burebista  şi Decebal. Apoi  în Evul Mediu…

Întemeietorii statelor medievale româneşti sunt înconjuraţi de mister şi acoperiţi de mit. Aceste mituri  merită toată atenţia. Trebuie să atragem atenţia că toţi aceşti principi şi voievozi descălecători  vin din Transilvania, vechiul centru al Dacei pelasge si preromane! Apoi, trebuie să observăm că sau ei sau pământurile  în care îşi vor desfăşura activitatea  sunt denumite cu epitetul „negru”,  culoare ce face referire la simbolismul primordial pelasg.

 

Legenda întemeierii  Valahiei

 

Conform legendei, Principatul Valahiei a fost întemeiat  de către Negru-Vodă Basarab, nume asupra căruia vom avea ocazia să mai revenim.. Aceeaşi legendă ne spune că Negru vodă a descins în Valahia din Transilvania prin cheile munţilor Carpaţi, aşezându-şi  capitala la Curtea de Argeş unde a şi ctitorit o mănăstire cu acelaşi nume. De această mănăstire se leagă o altă legendă „legenda Meşterului Manole”. 

 Legenda Meşterului Manole  ne prezintă pe „Negru vodă” adresându-se unui arhitect anume „Meşterul Manole” şi „zidarilor” care-l însoţeau şi-l aveau ca şef. Meşterul începe lucrul dar iată ca tot ce făcea ziua se surpa noaptea. Urmează tulburarea care-i cuprinde pe zidari şi ameninţările lui Negru –Vodă. Manole , într-o noapte, avu un vis în care află că singura modalitate de a putea construi „biserica” era aducerea unui sacrificiu uman. Dimineaţă Manole povesteşte visul ajutoarelor sale  după care se apucă de lucru, dar prima fiinţă umană  care a apărut la orizont a fost chiar  femeia lui, Ana. În zadar încercă Manole s-o scape  căci tovarăşii săi îl silesc să-şi îndeplinească jurământul. El începe s-o zidească pe Ana în zidurile bisericii. Femeia la început nu-şi dă prea bine seama ce se întâmplă până când simte strânsoarea zidului şi atunci începe a se văieta: „ Manole! Manole! Meştere Manole! Zidul rău mă strânge, Trupuşoru-mi frânge, Copilaşu-mi plânge”. Manole însă, îşi continuă lucrul neînduplecat terminând în cele din urmă lucrarea. Numai că Negru Vodă nu voia ca  vreun alt prinţ să aibă o ctitorie asemenea lui, motiv pentru care atunci când meşterii spun că pot ridica o mănăstire şi mai frumoasă el ridică schelele şi-i lasă pe acoperiş. Pentru a coborî zidarii îşi fac aripi din şindrilă numai că acestea nu rezistă şi aceştia se prăbuşesc din înaltul cerului. Ultimul care moare este Manole. Fiecare zidar după moarte se transformă într-un izvor.

 De remarcat este faptul ca  zborul zidarilor este identic cu mitul  elen, preluat de la pelasgi, a lui Icar şi al tatălui său Dedal. Pe altă parte, trebuie remarcat faptul că mitologia românească este plină de biserici asemănătoare Mănăstirii Argeşului  care nu pot fi terminate  decât daca este  jertfită prin zidire „ Fata Împăratului” sau adusă Pasărea Măiastră în clopotniţă. Dar găsirea acestora implică o căutare, o căutare care este foarte asemănătoare cu căutarea Sf Graal.

Legenda prezentată succint mai sus are  evidente caracteristici hermeneutice. Este o parabolă a artei sacre  a întemeierii statului. Pentru a-şi întemeia stăpânirea Negru Vodă  construieşte o biserică. Această biserică este simbolul Centrului, al Polului tradiţional, o imagine terestră a „Cetăţii Eterne”, imaginea materială a Ierusalimului ceresc. De altfel, Tabula Smaragdina ne spune: ”Ce e dedesubt este la fel cu ceea ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Mai aproape de noi Iisus enunţă acelaşi adevăr mistic în Rugăciunea Domnească cunoscută sub numele de Tatăl Nostru :”precum în cer aşa şi pe pământ”. Acest Centru, Biserica construită de Negru vodă, se legitimează astfel ca o „inimă a lumii”, o altă „imagine” a  Centrului, „inimă” în jurul căreia se va constitui Marea Operă a Întemeierii Statului. Afirmaţiile acestea sunt susţinute şi de faptul că centrul cultului apollinic este marcat de o  biserică, şi ea fără seamăn în lume, asemenea  celei pe care şi-o dorea Negru Vodă pe care folclorul românesc o numeşte „Biserica mare cu nouă altare”, situată în „al Mării Negre prund”. Este vorba despre Insula Şerpilor şi Templul lui Apollo. Ciudată filiaţie între  antichitatea hiperboreano-pelasgă şi întemeierea statului medieval Valahia, nu vi se pare?

Pentru a înălţa această măreaţă ctitorie, Mănăstirea Argeşului, Negru Vodă apelează la Meşterul Manole şi la „constructorii” săi. Aici, în ordine metafizică, Manole este Marele Arhitect Universal iar Ana  cea zidită în zid este Înţelepciunea divină care susţine  toate lucrurile. Iată deci Principiul descompus în cele două polarităţi ale sale şi reunit apoi în Marea Operă a întemeierii statului şi a recunoaşterii voievodului! Mai mult, Manole este identic cu acel  Manus/Manes al mitologiei romane, epitet sub care Saturn/ Zamolxe se legitimează ca şi stăpân al lumii de dincolo. Spuneam acesta întrucât mani în mitologia romană  sunt  sufletele strămoşilor care veghează asupra familiei. Pe de lată parte, însă, Ana, soţia lui Manole, este un nume derivat din Iana, aspectul feminin a lui Ianus, cel care deţine cheile misteriilor antice. De aici deducem că Manole/Manes/ Ianus sunt diferite ipostaze ale lui Zamolxe. Să nu uităm că Negru Vodă însuşi trece prin „cheile” munţilor pentru a ajunge în Valahia! Să fie oare doar o coincidenţă că celălalt întemeietor de ţară din Transilvania se numea Iancu (de Hunedoara), că în alt moment  de afirmare a identităţii naţionale româneşti Avram Iancu se va afla la cârma destinelor poporului? De ce punem această întrebare? Pentru că este legitimă din prisma în care privim lucrurile, cu atât mai mult cu cât o derivaţie a numelui lui Ianus este Iancus, iar femininul acestui nume este Ianca, atestat şi ca toponim în teritoriul actual al României!

 

Întemeierea Moldovei

 

Fondatorul Moldovei a fost legendarul voievod Dragoş are a descins în viitoarea Moldovă din Maramureş. A se observa că şi acesta, asemenea lui Negru Vodă, „descalecă” în Moldova prin cheile munţilor, anume prin Cheia/ Pasul Prislop. Drumul îi este arătat de către un sihastru pe nume Ioan. În drumul său, pe malul unui râu a întâlnit un bour. Dragoş a pornit să-l  vâneze împreună cu căţeaua sa Molda. După câteva zile de urmărire  bourul a intrat în râu cu căţeaua Molda urmărindu-l, amândoi  murind în unda râului. În amintirea căţelei se spune că Dragoş a numit Moldova atât apa cât şi principatul căruia îi va pune bazele. Pe locul unde s-au petrecut lucrurile, spune legenda; Dragoş a ridicat cetatea Baia, ce se va constitui în prima capitală a Moldovei. Amintirea bourului  a cărui vânătoare a dus la fundarea statului moldovean a rămas  drept stema Moldovei.

 Deşi Ioan Sihastrul  este un personaj cheie al legendei în ceea ce urmează  mă voi ocupa în mod special de Dragoş. Mitul prin toate elementele sale  nu este decât o proiecţie exterioară a mitului zamolxian. Dragoş este iniţiatul zamolxian delegat de  păstrătorii tradiţiei  hiperboreene cu centrul în Kogaion pentru a întemeia  statul Moldovei  în Ordine şi Legitimitate  cu legea strămoşească. Argumentul forte stă chiar în numele voievodului: Dragoş= Drago(n)= Draco (stindardul de luptă al dacilor simbolizându-l pe Zamolxe). Uimitor este însă faptul că dragonul sau Şarpele Zburător, închipuindu-l pe Zamolxe, apare într-un loc neaşteptat exact cu aceleaşi caracteristici de zeu civilizator şi simbol al Înţelepciunii Creatoare. Este vorba de America Latină şi de Şarpele cu Pene (Quetzalcoatl), divinitate venerată de vechii mayaşi. El este zeul creator şi civilizator prin excelenţă, aceeaşi caracteristică imprimată lui Dragoş, întemeietorul  Ţării Moldovei. Apoi trebuie să atragem atenţia supra  unei alte similitudini. Mithra vânează şi el taurul  răpunându-l. Ciudat, nu? Mai ales că Mithra este identică cu Tiara, Coroana Sacerdotală, iar descompunerea acestui cuvânt  rezervă surprize de proporţii. Tia/Tea/De(e)a/ Zea (zeiţa) +Ra(m) Zeul Soare, cele două polarităţi ale Dublului Zamolxe în manifestare şi care reunite nu sunt altceva, simbolic vorbind, decât Caduceul lui Hermes, cu cei doi şerpi încolăciţi care urmează a se contopi în vârful său dând Aurul alchimiştilor sau Piatra Filozofală!

 Prin urmare vânătoarea bourului cu ajutorul căţelei de către Dragoş nu este altceva decât evoluţia contrariilor care tind a se reuni şi chiar se reunesc în vârful caduceului hermetic dând naştere noului stat Moldova. Iată Ordinea şi Legitimitatea zamolxiană instituită de iniţiatul Dragoş în noul principat de la răsărit de Carpaţi.

 Bourul sau Taurul primordial este  simbolul lui Saturn/Zamolxe, cel ce a rămas pană în secolul al XIX-lea emblema Moldovei. El este acel Bour Sur din colindele româneşti, epitetul Sur  fiind termenul predilect pentru a arăta măreţia şi strălucirea  în aceste  creaţii păstrate în memoria colectivă a poporului. Si tot el este Taurul/ Zeus venit s-o răpească pe Europa din mitul preelen! Mai mult, în Moldova există credinţa că Bourul alb este strămoşul sau tatăl moldovenilor! În credinţele folclorice  moldoveneşti se crede că acest Bour Alb trăieşte în Ceahlău şi se arată doar celor Aleşi! Trebuie să specificăm că înlocuirea  epitetului Sur cu cel de alb ca atribut al Zeului este imperios necesară în cadrul manifestării. La început zeul desemnat prin  epitetul sur este indefinit şi transcendent, apoi se descompune în cele două principii ce subzistă în el în stare latentă iar încoronarea manifestării este reunirea celor două principii în Aurul, Lumina Albă din  vârful Caduceului Hermetic, manifestarea deplină a principiului reunit şi strălucitor. Aceasta este întregul simbolism  ce se degajă din  legenda „descălecatului” Moldovei. Şi cel mai important

 

 Saraba şi iniţiaţii „descălecători”

 

Din legendele „descălecatelor” descoperim o Artă Regală a întemeierii Statului. O manifestare în deplinătatea strălucirii ei a Marii Opere Alchimice închipuită de Caduceul lui Hermes. Dacă simbolismul acestor legende este  unul hermetic atunci nu înseamnă  că dincolo de aceasta nu există şi alte lucruri mai importante. În plan material, aceste întemeieri nu sunt altceva decât, după cum se poate vedea şi din explicaţiile de mai sus, o reînnoire a tradiţiei primordiale hiperboreano-pelasgo-dacă.

 Întemeietorul Valahiei se numea Negru Vodă Basarab de unde  se trage şi numele familiei domnitoare în acest voievodat. Dar ce să însemne oare acest Basarab? Numai că…Basarab(a) este un nume compus din Ban – cea mai mare demnitate a Valahiei şi Saraba o denumire misterioasă asupra căreia vom stărui în cele ce urmează.

Iordanes ne spune că: „Primii dintre ei (daci-n.n) erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. Iată un exemplu de subzistenţă şi continuitate tradiţională: Basarab(a) sau mai corect Ba(n)sarab(a) este perpetuarea peste timp al acelei supra-caste dacice prezervată în munţii sacri ai Daciei! Identitatea de castă aduce după sine identitatea de tradiţie. Atunci înseamnă ca întemeierea legendară a statelor româneşti este de fapt o revigorare a vechii tradiţii hiperboreano-dace la începuturile Evului Mediu atât pe plan iniţiatic cât şi pe plan politic. O altă formă a lui saraba păstrată în limba română este arab/arap/arap= negru. Iată cum cercul se închide… de la hiperborei prin daci la valahi al căror epitet a fost în întregul Ev Mediu acela de negri iar ţara lor se numea Valahia Neagră.

 Să ne întoarcem acum puţin la Negru vodă. El mai este cunoscut şi sub numele de Radu Negru. Întrucât cu acest nume sunt cunoscuţi mai mulţi  voievozi putem  bănui că este vorba de fapt de un nume desemnând aceeaşi supra castă sacerdotal regală care s-a îngrijit de perpetuarea tradiţiei  zamolxiene de-a lungul întregului Ev Mediu. Aceste lucruri ne demonstrează un fapt. Anume că  funcţionalitatea sacră a voievozilor români este mai importantă decât cea politică deoarece semnifică în primul rând o  revitalizare  a vechilor mistere, o perpetuare şi readaptare a  tradiţiei daco hiperboreene, impusă de legile ciclice ale manifestării, ceea ce i-a permis să rămână fundamental dacică! De aici rezultă climatul de creştinism păgânizat ca să spunem aşa şi păstrarea marilor sărbători hiperboreene: Sântion, Paştele Blajinilor, Arminden (sărbătoarea lui Hermes), Ilionul sau sărbătoarea lui Helios Sântă Mărie Mare şi Mică etc, ritualuri arhaice păstrate peste timp  în satele neatinse de binecunoscuta „civilizaţie”, folosirea svasticii şi conştiinţa că aceasta este un simbol străvechi etc.

 

 IO – o particulă ciudată în titulatura voievozilor români

 

Toţi principii români, vlahi, moldoveni munteni şi  împăraţii din dinastia română a Imperiului Româno-Bulgar al Asăneştilor au purtat înaintea titulaturii şi a numelui o particulă ciudată : IO. Dacă în unele cazuri  alăturarea acestei particule la numele şi titulatura voievodului ar putea avea sensul „eu”, în altele însă ea sună nefiresc, este altceva. Dacă în cazul IO Mircea Voievod, IO Mihai Voievod Viteazu particula aceasta pare a însemna într-adevăr eu în cazurile următoare nu poate fi vorba de aşa ceva: aici odihneşte IO Ştefan Voievod, această biserică a fost ridicată de IO Radu Voievod !

 De altfel niciodată această  particulă ciudată nu a fost admisă pe deplin ca fiind echivalentă cu  pronumele personal eu. Mai degrabă IO este prescurtarea numelui Ion. Mulţi istorici caută să afle de care voievod Ion se leagă voievozii români şi ce legatura îi leagă pe aceştia de numele lui este pus înaintea titlului şi numelui  de botez al ficaruia dintre ei. Adevărul este altul! Acest Ion de la care se trag voievozii români nu este un personaj istoric dar este un personaj care a marcat  întreaga istorie a omenirii. El este Ion Sântion care în tradiţia românească îl desemnează pe Ianus/Zamolxe! Primul rege al dacilor  născut din pământul negru şi care se transpune în persoana lui Negru Vodă de la începutul Evului Mediu. El este Regele Lumii sub aspectul său de Rege al Cerului cunoscut în tradiţia românească  sub numele de Căliman şi din care se trag în succesiune directă prin intermediul lui Pelasg cel născut din pământul negru  toţi voievozii români. El este Principiul întemeietorilor atât în plan spiritual cât şi în plan material, într-unul prin Ianus/Ion Sântion, în altul prin Negru Vodă şi Dragoş. Motivul pentru care această particulă sacră apare înaintea titlului voievozilor este pentru a arăta că  Ianus/Zamolxe este adevăratul Suveran al ţării , voievodul fiind doar reprezentatul său. În fapt  IO Dragoş voievod înseamnă Dragoş Voievod locţiitorul lui Ioan.

 Despre sacralitatea  instituţiei voievodale româneşti glăsuieşte  descoperirea sigiliului  unui anume Radu Negru  domnind pe la anul 1128. Sigiliul său ne prezintă un om despuiat având învelite doar coapsele, bărbos, stând pe un tron şi arătând cu mâna în care ţine sceptrul cerul iar cu cealaltă pământul. Acesta este Omul primordial, Omul  Gol care reuneşte în el toate potenţialităţile, puterile Cerului şi ale Pământului, stând pe Tronul Lumii. Acesta este Regele Lumii! Aceasta este Zamolxe.Principiul şi totodată Pelasg sau Zamolxe omul primordial! Subliniem Pelasg era născut din polaritatea celor doua principii reunite iar legendele spun că s-a născut din pământul negru. Pe panglica care înconjoară sigiliul scrie şi titulatura „Nigru pris(+)ns” adică Prinţul Negru ceea ce ne arată de unde emană această funcţiune a domnitorilor români.

 zamolxe

Bibliografie:

 

1.      V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană,  Ed Rosmarin, Buc, 1996

2.      R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas,1997

3.      N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, 2002

4.      Ghe I Brătianu, Tradiţia despre întemeierea statelor medievale româneşti, ed. Eminescu, 1980

5.      Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului,Muntele sacru al dacilor, ed, Ştefan, 2008

 Marea migraţiune hiperboreană. Semnificaţii ezoterice

 

 Hiperboreea, Atlantida, Imperiul Pelasg

 

Unul dintre cele mai interesante  aspecte ale manifestării ciclice  este marea migraţiune hiperboreană. În plan ezoteric, aceasta corespunde  unei coborâri din indistincţia  polară  pentru a se manifesta  în multiplele etape secundare ale ciclului.

Toate tradiţiile antice sunt unanim de acord că Hiperboreea era localizată în Dacia străveche, centrul celui mai vast imperiu din  istorie, Imperiul Pelasg asimilabil Atlantidei platoniciene, condusă de Poseidon. Ori, atât miturile cu referire la Hiperboreea cât şi cele referitoare la Atlantida, sunt unanim de acord că  acestea erau centre ale tradiţiei primordiale. Prin urmare la acestea se raportează, în plan istoric, simbolismul Centrului.

Voi cita câteva mărturii ale antichităţii pentru o edificare completă. Pindar, cel mai erudit poet al Greciei antice, ne spune în opera sa intitulată Olimpicele că după ce a construit zidurile Troiei  ajutat de Poseidon/Neptun şi eroul Eac, Apollo s-a întors în patria sa de pe Istru (Dunărea), la hiperboreeni. Clement Alexandrinul este şi mai concludent numindu-l pe Zamolxe/Apollo Hiperboreanul în a sa opera intitulată Stromata. Mai mult, Strabon afirmă categoric că „primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) şi a Istrului (Dunărea).

Din Dialogurile lui Platon (Kritias mai ales) aflăm că Atlantida era situată dincolo de Strâmtoarea Gaditană şi avea ca rege pe Poseidon, un alt atribut al lui Zamolxe şi nume al unuia dintre preoţii regi ai pelasgilor. Poseidon, după cum afirmă tradiţiile greceşti, domnise peste  regiunile din preajma Muntelui Atlas, situat în ţara hiperboreilor sau în nordul Istrului de Jos. Această situare, după cum se poate observa concordă întru totul cu localizarea pe care o dădeau anticii Hiperboreei. De la numele muntelui Atlas vine numele Atlantidei şi nu de la altceva. Din punct de vedere geografic această Atlantida cuprindea regiunea  sudică a Carpaţilor şi în particular Oltenia.

Am vorbit despre hiperboreeni şi despre atlanţi, care par  a fi  de fapt unul şi acelaşi popor în etape diferite ale evoluţiei sale în plan mitic. În plan material însă, acest popor cu caracterele sale primordiale poartă un alt nume şi anume acela de pelasgi. Despre aceşti pelasgi Densuşianu ne spune, după ce a studiat întreaga  literatură antică  cu referire la ei, că „ au fost primii care au adunat în societate  familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor or legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând. Pentru poporul grec, Pelasgii erau  cei mai vechi oameni de pe pământ. Rasa  lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile  şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de  -dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale. Din cele afirmate de N. Densuşianu se poate observa caracterul de popor primordial şi civilizator al pelasgilor. Mai departe acelaşi autor ne lămureşte unde îşi aveau sălaşele aceşti pelasgi:” În tipurile preistorice gintea pelasgă avusese o extensiune vastă geografică. Ea formase totodată şi o mare unitate politică, un imperiu enorm. Reşedinţa principală a cestor regi (pelasgi-n.n) se afla în Nordul Dunării de jos, pe pământul Daciei vechi. Aceasta o confirmă tradiţiunile geografice, ce le aflăm la Homer şi Hesiod, şi aceasta rezultă din istoria cea sacră a egiptenilor, fenicienilor, asirienilor şi perşilor.

Identificarea dintre hiperborei şi pelasgi este  făcută şi de Apollonius din Rhodos care ne spune textual: „hiperboreenii  sunt Pelasgi locuind în nordul Thraciei”. Pe lângă această afirmaţie fără echivoc mai amintim faptul că , la Dodona, sanctuarul lui Zeus, întemeiat de hiperboreeni în Epir, divinitatea supremă era adorată sub numele  de Zeus Pelasgikos. Tot astfel este invocat marele zeu al lumii preelenice de către Ahile în Iliada iar Scoliastul lui Pindar, în genealogia zeilor  pe care o propune, spune că Hiperboreus este fiul lui Pelasgos. Deci, pentru a arăta  existenţa rasei primordiale în ciclul nostru de existenţă numele de pelasg este  mai nimerit încă  ca şi acela de hiperboreu.

În plan mistic, simbolic, poetul antic Asius ne spune  că Pelasgos  este fiul Geei, adică „născut din pământul negru” termen care face referire la indistincţia primordială. Prin urmare,  termenul Pelasgos este desemnarea Omului primordial sau Universal, acel Adam Qadmon al tradiţiei ebraice şi islamice. Transpunerea acestor adevăruri ezoterice în plan material ne dă următoarea afirmaţie: pelasgii, autohtonii de la Dunărea de jos, adică  „născuţi din pământul negru” , au pus bazele unui imens imperiu lumesc a cărui apogeu a fost atins în vremea lui Saturn/Zamolxe, care în tradiţiile româneşti este numit Omul Mare, ce şi-a extins dominaţia asupra  întregii lumi cunoscute.

 

Istoria sacră se împleteşte cu istoria profană. Simbolismul Centrului şi al Polului şi manifestarea lui în plan material

 

Spuneam la începutul articolului că marea migraţiune hiperboreană percepută prin prisma ezoterică, este o descindere din indistincţia polară  pentru  a se putea manifesta în multiplele planuri secundare ale ciclului. Ori în plan material acesta descindere este tot una cu termenul migraţiune. Privind această migraţiune  a pelasgilor din centrul primordial de la Dunărea de Jos şi din Carpaţi se poate observa că, migraţia  în cauză nu are nimic dintr-o emigraţie în sensul înţeles de moderni. Ea nu are nimic improvizat, întâmplător sau precipitat, şi mai ales, nu are nimic violent. Totul se petrece sub semnul civilizaţiei întrucât peste tot pe unde au ajuns pelasgii se remarcă o înflorire a culturii şi civilizaţiei băştinaşilor sub noul imbold.

Simbolurile şi istoria ne spun acelaşi lucru. Simbolul autentic este o cheie a unor secrete transcendente ce-şi au corespondent în lumea materială. Simbolurile care nu se supun acestui criteriu nu sunt simboluri autentice.

Reprezentarea cea mai simplă a ideii de Centru în tradiţiile antice este imaginea cercului  cu un punct în centrul său. Punctul reprezintă unitatea, principiul din care toate lucrurile au pornit iar cercul este imaginea lumii. Transpunerea acestui simbol în plan literal  ne dă afirmaţia  întâlnită în Evanghelia după Ioan: „La început a fost Cuvântul” . în plan istoric însă, acest simbol face referire la  punctul de plecare al civilizaţiei umane care în toate tradiţiile antice este  Centrul Lumii sau Polul Spiritual. Unde se afla acest pol spiritual al tradiţiilor antice ne spune poetul roman Marţial în Epigramele sale: „Soldat Marcellin, tu pleci acum să  iei pe umerii tăi Cerul hiperborean şi astrele polului getic!” Încă Ovidiu , poetul roman exilat la Tomis, în Tristele, spune că a fost silit să trăiască în exil sub axul boreal, în stânga Pontului Euxin. Acelaşi autor ne spune, în Ponticele de această dată, că vorbeşte în imaginaţie cu amicul său Macro de la Roma  sub Axul Boreal, în ţara geţilor. Destul de limpede cred eu….

 Probabil vă veţi întreba  ce legătură are Centrul cu Polul. Întotdeauna  Centrul Lumii  este un punct fix, pe care tradiţiile sacralităţii antice se învoiesc să-l desemneze sub denumirea de Pol deoarece în jurul său gravitează lumea. Atenţie însă, în limbajul simbolic,  gravitaţia lumii nu înseamnă acelaşi lucru cu gravitaţia pământului şi prin urmare nu este vorba de polul geografic ci de polul spiritual. Aceasta este  punctul (locul) primordial din care au plecat cultura şi civilizaţia şi chiar tradiţiile sacralităţii originare, oglindite cu mai multă sau mai puţină acurateţe  în tradiţiile secundare ale ciclului, afectate în plan material de migraţia pelasgă. Ori, chiar în acest punct apare situat şi Muntele Cosmic, Piramida Cosmică, Arborele Cosmic, Arborele Vieţii, al tradiţiilor antice. Dacă Dacia străveche a fost acest centru spiritual al lumii vechi atunci ar trebui să existe măcar o mărturie în tradiţia populară care să confirme acest fapt. De ce în tradiţia populară? Pentru că tradiţia populară nu este populară la origine. Ceea ce poate fi popular este doar faptul supravieţuirii acestei tradiţii atunci când aceste forme tradiţionale sunt dispărute. Prin aceasta, se înţelege păstrarea acestei tradiţii de către popor, într-o formă aproape deloc înţeleasă, el împlinind  funcţia  de „memorie colectivă” al cărei conţinut este însă venit din altă parte. Ceea ce uimeşte la aceste tradiţii aşa zis populare este faptul că, cu cât se sondează mai adânc în conţinutul lor, cu atât se descoperă o sumă mai mare de elemente cu caracter ezoteric, adică tocmai acele elemente care sunt mai puţin caracteristice vulgului, în esenţă. Acest fapt, singur are darul de a demonstra că atunci când o formă tradiţională este pe cale de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi încredinţează în mod voit, memoriei poporului, ceea ce altfel s-ar pierde în mod iremediabil. În plus, oarecum chiar răutăcios, ignoranţa maselor este o garanţie pentru cei care transmit aceste mărturii  memoriei colective, că ceea ce are un caracter ezoteric (ascuns) se va menţine la fel, rămânând cel mult,  o mărturie a trecutului, pe care cei apţi din timpurile  ce vor veni, o vor putea dezlega.

 Or, tradiţia că Centrul Lumii asimilat Polului spiritual este încă vie în conştiinţa ţăranului român. Dovadă este chiar folclorul  românesc care mărturiseşte despre  „Osia Lumii”, sau „Buricul Pământului”, plasat în Bucegi, pe vârful Omu, închinat divinităţii supreme a lumii vechi Zamolxe/ Saturn/ Omul. Pe acest munte se înaltă Columna cerului denumit şi Întreitul stâlp al cerului pe care anticii îl denumeau în mod expres  Cardines Mundi, Omphalos, Muntele Cosmic.

 

Emanaţiile Centrului şi Marea Migraţiune Hiperboreo-pelasgă

 

Din mărturiile existente se poate trage  concluzia că marea migraţiune hiperboreo pelasgă  s-a desfăşurat mai întâi pe verticala nord sud, pe direcţia Marea Baltică – Grecia şi mai târziu nordul Africii, avându-şi punctul central în Dacia străveche. Unind  aceste puncte  obţinem o dreaptă verticală simbol al axului lumii care din punct de vedere al geografiei sacre,  nu era altceva decât meridianul 0 al antichităţii. Totul se reduce, aici, la Dunărea de Jos, de la genealogia popoarelor până la originile culturii şi civilizaţiei.

Emanaţia Centrului spre stânga şi spre dreapta dă din nou o dreaptă de această dată orizontală. În plan istoric avem mărturii despre existenţa  pelasgilor  pâna la Oceanul Atlantic , parte a Europei care  aparţine grupelor de culturi  trace şi celte,  care în genealogia mitică a popoarelor se trag din  pelasgi. Mărturii antice, istorice de această dată, ne spun despre extensiunea neamului  dac până în China, Asia Mică şi Asia centrală fiind ocupată de massageţi; iar prinţul Rama, preot scit (trac), cum îl desemnează Ramayana i-a condus pe pelasgi până în India! Aceste două verticale, în plan material, ne arata că la un moment dat , undeva în jurul anului 8000, exista un centru de cultură, civilizaţie şi spiritualitate  latentă, situat la Dunărea de jos, care în diferite etape  cuprinse până la circa 1200 î.Ch şi-a exercitat influenţa asupra întregii lumi antice!

Poziţia de Centru a Daciei nu este  greu de dovedit nici măcar geografic. Dacă luam o hartă vom  vedea că această regiune de la Dunărea de jos, locuită în prezent de români, se află la distanţă aproximativ egala se toate marginile uscatului cunoscut în acele timpuri!

Suprapunând ele două drepte  şi înscriindu-le în cerc vom obţine o nouă figură, anume crucea cu brate egale înscrisă în cerc. Aceasta este  simbolul emanaţiei luminii sau a triumfului luminii, cum aflăm din spiritualitatea greacă şi nu numai. În plan material, acest simbol semnifică centralizarea puterii imperiului Pelasg, cu centrul în Dacia, sub domnia lui Saturn. Densuşianu ne spune că, sub domnia lui Saturn omenirea face un progres enorm pe calea  civilizaţiei, catalogându-l  drept începătorul şi propagatorul fericirii omeneşti. Sub imperiul său lumesc, a fost ceea ce miturile numesc unanim vârsta de aur a omenirii, paradisul terestru al Bibliei, acele vremuri pline de abundenţă când dominau pe pământ justiţia şi buna credinţă, condiţii esenţiale pentru liniştea şi bunăstarea omenirii. Iată cum lumina, în planul material, istoric, se revarsă asupra lumii din …. Dacia!

Dacă până sub domnia lui Saturn s-au pus bazele Imperiului Pelasg, imaginea materială a miticei Hiperboreea şi Atlantida, odată cu centralizarea Imperului şi domnia lui Saturn se întreprind noi acţiuni de colonizare şi civilizare a zonelor neatinse încă de binefacerile pelasge. În plan simbolic, aceste acţiuni de revărsare a Luminii peste teritoriile în cauză, se concretizează printr-un X sau Crucea Sfântului Andrei, patronul lupilor în mitologia românească. Prin urmare, nu este vorba de un simbol care să-l desemneze pe Sfântul Apostol Andrei, ucenicul lui Iisus Christos. De ce? Pentru că Andrei/ Andrea/ Undrea este amintirea lui Andros/Andru din limba greacă care înseamnă Om; iar Om este denumirea sub care s-a păstrat denumirea lui Saturn/Zamolxe în folclorul românesc. El Este Omul Mare al tradiţiilor româneşti şi a antichităţii greco romane. Deci, dacă în plan  simbolic crucea în formă de X este  extinderea Principiului, a Centrului, pentru a lumina toate punctele cardinale cunoscute, în plan material  ea simbolizează acţiunea civilizatoare a Imperiului Pelasg şi asupra teritoriilor care încă nu intraseră, până la domnia lui Saturn, sub influenţa sa. Dacă suprapunem acest X peste crucea cu braţe egale înscrisă deja în cerc avem o surpriză. Vom obţine „rotiţa celtică” cu opt spiţe sau ceea ce orientalii numesc „roata norocului”,  manifestarea deplină a  principiului în lume în cadrul unui ciclu de existenţă.  Aceeaşi „rozetă”, pe care o avem sculpată în lemnul porţilor tradiţionale ţărăneşti din România şi care este considerată de cercetători şi etnografi un simbol solar. Este un simbol solar doar în măsura în care  Soarele este considerat centrul sistemului nostru solar şi cel care dă viaţă pământului, exact cum imperiul Pelasg sub domania lui Saturn era „Soarele” care-şi revărsa lumina civilizatoare asupra populaţiilor pe care le îngloba; iar Saturn este Soarele în măsura în care  era creierului Imperiului Pelasg!

Dacă prelungim în unghi drept braţele crucii în formă de X, obţinem un semn ce  a fost interpretat greşit ca simbol solar, el fiind în fapt o hieroglifă a Polului, acel centru al Lumii situat în Hiperboreea şi Atlantida mitică, concretizată în Dacia, centrul Imperiului Pelasg. Este vorba despre Svastică. Svastica este simbolul manifestării depline a principiului  în lume iar traseul său pe circumferinţa cercului arată plenitudinea acţiunii sale benefice asupra tuturor făpturilor intrate sub influenţa sa. Dacă privim svastica descompusă în elementele sale componente  obţinem doi Z; Principiul descompus în cele două elemente esenţiale: elementul masculin, pasiv şi elementul feminin, activ, acel Yin/Yang al Extremului Orient.

 În lexiconul Suidas găsim o afirmaţie şocantă, am putea spune, anume că Zamolxe este şi nume de zeiţă. Zeul dacilor sub aspectul său masculin si pasiv era cunoscut sub numele de Zamolxe şi identificat, în plan terestru, cu persoana marelui său preot Saturn, regele Imperiului Pelasg. Ori despre Saturn aflăm că avea de soaţă pe Rheea, care se traduce Regina. Regele şi regina, zeul şi zeiţa, reflectarea planului spiritual în plan material si invers! Iată de unde decurge principiul regalităţii sacre! Axa Lumii, prin care ezoterismul vede legătura între Cer şi Pământ, era situată în Dacia Centrul  spiritual,  şi aproape şi material al lumii, unde trebuia să fie „precum în cer, aşa şi pe pământ”! Prin urmare cei doi Z au un dublu sens. Ei reprezintă iniţialele  Principiului descompus în forţele care-l constituie, şi refleţia acestora în lumea materială, sub forma  regelui preot si a reginei preotese! Valoarea sacră a acestui simbol o aflăm de la V Lovinescu care  ne spune, că un domn educat  încerca să-i explice unui ţăran român că svastica este un simbol de import şi care a primit  răspunsul uimitor: „Ba nu! E a nost! Îl avem de pe vremea Urieşilor!” Ori, aceşti uriaşi sunt atestaţi de tradiţiile greceşti ca ciclopi care locuiesc în Ţara Zeilor,  dincolo de Dunăre (Istru), mitica Hiperboreea. În plus,  atât Rheea cât şi Saturn sunt pomeniţi în descântecele populare româneşti. Mai trebuie să spunem  că există o formă particula a svasticii  care  se prezintă sub forma a doi S suprapuşi. Acesta pe Dublul Zamolxe, sub forma zeilor şerpi, de la care avem denumirea Insulei Albe sau Insula Şerpilor.

 

Ultimul simbol veritabil care desemnează activitatea deplină a principiului  şi a Centrului în lumea materială este Octogonul. Acesta ia fiinţă prin unirea diametrelor  celor doua cruci, de unde se obţine câte un pătrat, care apoi, este aşezat unul peste altul prin suprapunere. Acest simbol este caracteristic  poporului român, îl aflăm atât în cusăturile ţărăneşti cât si în ornamentaţia bisericilor de lemn şi nu numai. Cupolele  majorităţii bisericilor închipuie un octogon în care este  reprezentat Iisus Pantacrator, adică manifestarea deplină a principiului christic, a Verbului Creator. Octogonul apare de-a lungul istoriei românilor aproape peste tot, ceea ce demonstrează cu prisosinţă că , atunci demult, în negurile istoriei , centrul spiritual al Lumii  desemnat sub numele de Pol se afla în Dacia, şi că acest simbol este  o moştenire arhetipală rămasă de la pelasgi, poporului român, descendent direct  al acestui neam  care prin capacităţile sale,  a devenit în ochii anticilor, legendar. El apare pe cuşma lui Vlad Ţepeş,              

pe stema unirii de la 1600

Ce e mai ciudat este că decoraţia militară românească numită „Ordinul Steaua României este tot de formă octogonală.

 

Forma octogonală o găsim şi în planul oraşului medieval Alba Iulia, locul primei uniri a tuturor românilor, sub Mihai Voievod Viteazul!

 

 

Iată cum Istoria sacră, relatată de simbolurile autentice şi străvechi, se oglindeşte în planul istoriei profane. Ea ne spune despre vremuri de mult apuse în care Dacia era centrul spiritual al lumii, locul unde Principiul,  Dublul Zamolxe comunica cu manifestarea sa materială marele preot şi marea preoteasă , regii Imperiului Pelasg, pentru a-şi revărsa binefacerile asupra întregii lumi cunoscute.

zamolxe

 

 

Bibliografie:

 

1.      Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele Sacru al dacilor, Ed  Ştefan, buc.,2008

2.Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc., 1996

2.      Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, Ed Obiectiv, Craiova, 2007

3.      N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, buc.,2002

4.      Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed Hmanitas,1997

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dacia hiperboreană

                              articol înscris în concursul lui Visurât şi Arhi  

 

 

Hiperboreea… o legendă, un ţinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizaţie străveche care continuă să fascineze… un spaţiu care, ca şi Atlantida, este mutat după voie, fără sprijin mitologic sau istoric, în diferite locaţii care mai de care mai năstruşnice. Respectivii domni ar face bine să mai arunce ochii peste relatările antichităţii pentru a vedea ce mărturii există despre această ţară. Majoritatea istoricilor moderni, după „cercetări laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasată undeva în zona Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordică. Tot ce se poate ….numai că la Polul Nord nu este sol fertil şi nici nu se fac două recolte pe an, cum spuneau Hekateu şi Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei în Extremul Nord nu este decât o interpretare forţată a mitologiei greceşti şi nu se bazează pe nici un fel de documente istorice! S-a încercat, de asemenea, „implantarea” Hiperboreei în Arhipelagul Britanic sau în Islanda urmând ramura celtică a europenilor care se presupune a fi descendenţi ai hiperboreenilor. Interesant dar neconform cu realitatea deoarece celţii au apărut cam târziu pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor direct „scoborâtor” din hiperboreeni!

Datorită multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei şi al hiperboreenilor mă simt îndreptăţit sa întreb: Prin această strămutare a Hiperboreei, după opiniile unuia sau a altuia dintre cercetători, nu se încearcă de fapt a se ascunde regiunea geografică în care era plasat acest tărâm mitic, cu adevărat? Nu se încearcă manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice şi publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografică a Hiperboreii? şi asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla această Hiperboreea! Nu cumva se mizează pe faptul că atunci când dă de o ştire de genul „Hiperboreea era la Polul Nord ”, cititorul neavizat uită să-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea în cunoştinţă de cauză şi citeşte uimit noua teorie, unii chiar întrebându-se „cum de nu m-am gândit la asta?”! Şi iaca cum curiosul nostru, nu mai poate găsi adevărul prin hăţişul ipotezelor care mai de care mai atrăgătoare şi unele chiar „probate” istoric ! Eu sunt ardelean ! Ştiţi cum sunt ardelenii? Stau strâmb şi judecă drept şi pe îndelete. Aşa făcând lucrurile, am ajuns la concluzia că toate aceste teorii sunt falsuri grosolane, fondate doar pe imaginaţie, cu suport material ioc! Am luat (tot pe îndelete), mărturiile antice la puricat şi s-a ivit cu totul altceva şi în altă parte….nu-i la Polul Nord ! V-am înnebunit cu dovezile ? Vi le prezint şi dumneavoastră ca să vă convingeţi singuri!

 

Puţină ordine prin …Hiperboreea! 

 

            Pe lângă istoricii „profesionişti” ai Occidentului, care plasează Hiperboreea după bunul lor plac, mutând-o ba în Islanda, ba în Groenlanda, ba în Arhipelagul Britanic există şi unii autori mai „modeşti” să spunem, dar care marcaţi de bun simt, nu fabulează ci consultă izvoarele istorice şi îsi formulează concluziile în conformitate cu acestea. Între aceştia menţionăm o pleiadă de autori precum Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mioara Căluşiţa Alecu şi…Rene Guenon, din operele cărora ne-am inspirat în prezentul studiu.

Nicolae Densuşianu demonstrează cu lux de amănunte unde se afla această mult discutată Hiperboreea, în lucrarea sa de excepţie „Dacia Preistorică”, în care acordă un spaţiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstrează cu probe în regulă, că Hiperboreea anticilor nu era alta decât Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflându-se insula cea sfântă a lui Apollo şi a lui Ahile.

           Vasile Lovinescu demonstrează de asemenea cu „acte în regula „ că Hiperboreea era Dacia în studiul său „Dacia Hiperboreană”, încheiat în 1936 şi publicat în foileton în revista franceză Etudes Traditionnelles. Studiul va apărea ca volum abia după război, mai întâi în limba italiană, apoi în limba franceză si abia apoi în limba română. Curios nu, ce interes avem noi pentru istoria naţională ?!. Să nu uităm că studiul lui Lovinescu va apărea în limba română abia în 1994!

            Mioara Căluşiţa Alecu vine şi ea cu date noi şi stupefiante dar fondate istoric nu fabulând precum occidentalii. Ea ne demonstrează că celebra Tula, din hiperboreea, pământul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decât actuala Tulcea, oraş din Delta Dunării.

              Există totuşi şi occidentali de bun simţ.Unul dintre ei, Rene Guenon, în corespondenţa lui cu Vasile Lovinescu, afirmă, după ce studiază materialul trimis de acesta din urmă, că Dacia ar putea fi centrul tradiţiei hiperboreene „trebuie să vă spun (lui Lovinescu –n.n) că ideea că Dacia a fost una din etapele centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta” iar în alt loc acelaşi autor se pronunţă textual „tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mult mai pură decât cea a celţilor” (sâc!)

  

Mărturii istorice despre Hiperboreea

        

       Mărturiile anticilor ne dau de înţeles că dacii erau hiperboreeni şi locuiau în Hiperboreea.

              Astfel Pindar, în Olimpicele sale, ne vorbeşte despre Apollo care după ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a întors în patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or în toate tradiţiile antice, Istrul desemna Dunărea, ceea ce demonstrează două lucruri deosebit de importante:

                       1) – Apollo – zeul luminii solare, era de origine traco – dacică ;

                       2) – fapt si mai important – traco-dacii de la Dunăre au fost constructorii vestitei cetăţi Troia. (în acest sens pledează şi descoperirile arheologice care atestă că piesele ceramice descoprite în stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacică Cucuteni cu centrul de iradiere în Moldova).

              Tot aici, trebuie să îl menţionăm şi pe Clement din Alexandria, care făcând referire la marele preot dac Zamolxe, spunea că este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este că şi marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean iar adoraţia de care avea parte ca zeu naţional, este o mărturie convingătoare că locuitorii din nordul Dunării erau hiperboreii, iar ţara lor era Hiperboreea.

Stabon confirma localizarea geografică a Hiperboreenilor şi a ţării lor, spunând că primii care au descris geografic părţile cunoscute ale lumii străvechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunărea) (Geografia XI.62)

            Alte scrieri antice ne spun că hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau în nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

             De la Macrobius aflăm că nu doar Dunărea era un fluviu hiperborean ci şi Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o mărturie în plus că habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontică, ci se întindea până în Asia, unde izvoarele antice îi plasează pe massageţi în timpul antichităţii clasice.

             De asemenea, Pliniu cel Bătrân ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum îi numea Nicolae Densuşianu), locuitor lângă Munţii Ripaei (Carpaţi), în Tracia, era de neam hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7)

Avem mărturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanţa), că este constrâns să-şi petreacă viaţa în stânga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); iar în alt loc acelaşi Ovidiu, ne vorbeşte despre Cardines Mundi sau axul boreal din ţara geţilor ( Tristele, II,19, 40, 45).

Marţial, adresându-se soldatului Marcellinus care pleca în expediţie în Dacia îi spune: „tu mergi acum să iei pe umerii tăi, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Marţial numeşte triumful lui Domiţian asupra geţilor ”Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).

Vergilius scria despre Orfeu care „singuratic, cutreiera gheţurile hiperboreene… şi câmpiile niciodată fără zăpada din jurul munţilor Ripaei (Carpaţi)” (Georgicele, Iv,5,5 17)

Având în vedere doar aceste mărturii ale autorilor antici vedem că localizarea geografică a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordică ci cea de 45°, latitudine nordică, la care se afla în antichitate Dacia şi la care se află actualmente România!

 

 

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia

 

             După legendele antice, Hiperboreea era localizată dincolo de punctul de unde suflă vântul de nord, Boreas. Să analizam un pic această afirmaţie mitică.

Zeii grecilor, nu trăiau prea departe de tara acestora.. Ei sălăşluiau in Dacia, tara din care plecaseră de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, trăiseră titanii şi tot acolo, vestitele amazoanele aveau o ţară în care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla şi vântul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagră, străbătea strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ajungând până în Grecia!

„La nord de Tracia”, scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atât însă se pare că dincolo de Istru există pământ nelocuit şi infinit” .

Toate aceasta ne arată că limita orizontului geografic al grecilor antici, se întindea doar până la Dunăre (Istru)

De altfel şi respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeaşi părere cănd referindu-se la expediţia lui Alexandru Macedon la Dunăre, spune: „Era aventură îndrăzneaţă, care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) încă de la început … (expediţia –n.n) fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip şi formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor şi nordul necunoscut. Alexandru însuşi, considera acest fapt ca fiind de mare importanţă, căci pe ţărmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunărea – n.n) el celebră un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles şi divinităţii Dunării”

Legendele cele sacre ale antichităţii clasice plasau patria lui Apollo în Hiperboreea (Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot în Hiperboreea se născuse şi mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestită în toată antichitatea pentru cultul ei închinat lui Apollo. Această insulă se numea Leuke (Albă) actuala Insulă a Şerpilor din dreptul vărsării Dunării în Marea Neagră. Pe această insulă se afla cel mai mare şi mai vestit templu a lui Apollo din toată antichitatea despre care vorbeşte Hecateu Abderita

Tot de hiperboreeni se leagă si istoria înfiinţării templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi

Că centrul cultului apolinic se afla în Hiperboreea dacică, ne-o dovedeşte şi faptul că cei mai cunoscuţi profeţi apollinici Olen şi Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducătorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum şi primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul său pentru credinţa apolinică. El a compus mai multe imnuri sacre în onoarea lui Apollo, în care amintea şi despre hiperborenii care mergeau în pelerinaj la Delos însoţind femeile pioase care erau închinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie şi înfiinţarea hexametrului (ritm de vers)

Abaris, alt profet apolinic din părţile Hiperboreei, a stârnit o adevărată senzaţie în rândurile grecilor prin viaţa frugală şi prin dreptatea-i caracteristică. Numai că aceste două caracteristici sunt aplicabile şi anahoreţilor geto-daci, acelor ktistai şi capnobatai despre care vorbeşte Strabon care duceau o viaţă de meditaţie şi apropiere de Zeu. În ceea ce priveşte dreptatea, aceasta este trăsătura de bază prin care Herodot îi desparte pe daci de ceilalţi traci. El spune: ”dacii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Acest Abaris, călătorind prin ţinuturile Greciei în timpul apostolatului său pentru întărirea credinţei apolinice introdusă de Olen, arăta tuturor o săgeată de aur despre care zicea că e simbolul lui Apollo. Este foarte interesant de stiut că dacii vedeau săgeata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo şi Zamolxe par a fi unul şi acelaşi zeu. În sprijinul acestei ipoteze, pledează şi epitetul de „hiperboreu” atribuit atât lui Zamolxe – după cum aflăm din scrierile lui Clement din Alexandria, cât şi lui Apollo – după cum aflăm din scrierile lui Aristotel.

 

Hiperboreea – polul spiritual al lumii

          

              Polul getic, este o denumire asociată cu Hiperboreea în toate textele antice care se referă la acest subiect. El defineşte de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemănător Insulei Fericiţilor din mitologia greaca, adică locul unde pământul este în stare să comunice cu cerul, de fapt un spaţiu mitico geografic, cosmic si teluric în acelaşi timp.

             Sub acest aspect era percepută Hiperboreea de către grecii din epoca antichităţii clasice. De fapt, mărturia lui Pindar ne lămureşte în acest sens: ”nimeni, nici pe pământ, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunată care duce spre ţinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Această mărturie ne spune şi altceva însă, ea mărturiseşte despre orizontul limitat al cunoştinţelor geografice elene; ceea ce se afla în nodul Dunării era pentru ei încă la începutul perioadei clasice un mister şi ţinea de geografia mitică nu de geografia reală.

             Conform aceluiaşi Pindar, hiperboreenii erau o seminţie sfântă, scutită de boli şi bătrâneţe, care nu cunoşteau războiul (insă, îl vor învăţa mai târziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptători ai antichităţii).

Prin urmare, Pindar şi nu numai el, ne descoperă o Dacie/Hiperboreea, mistică în care oameni duceau un trai paradisiac de început de timp, de epocă de aur a omenirii

Prin urmare, Mioriţa noastră nu ne induce în eroare când spune:

„Pe-un picior de plai

Pe-o gură de rai…”

              Această baladă a geniului popular, fie ea antică, fie mediavală, valorifică o tradiţie foarte veche confom căreia Dacia/Hiperboreea era un ţinut paradiziac, plaiul teluric devenind în ordinea lucrurilor sacre gură de rai.

               Aş dori sa mai menţionez că medicii lui Zamolxe erau renumiţi în toată lumea antică şi mai pricepuţi decât grecii în tratarea diferitelor afecţiuni cum ne spune Platon: „Văzând că Harmide e de aceeaşi părere cu mine prinsei inimă, îmi regăsii încrederea în mine, puţin câte puţin, mă înflăcărai şi îi zisei: tot aşa şi cu descântecul acesta, Harmide: l-am învăţat în oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune că au puterea să te facă nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaţia de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade a încerca să vindecăm trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească. Căci dacă acesta ar merge rău,, este peste putinţă ca partea să meargă bine” (Charmides)

                 La acesta adăugăm şi faptul că aproape toţi marii învăţaţi ai Greciei antice au fost iniţiaţi în Tracia cei mai cunoscuţi fiind Aristotel şi Pitagora!

    Închei afirmându-mi credinţa că Dacia a fost într-o vreme, pierdută pentru noi în negurile istoriei, centrul spiritual şi cultural (civilizator) al lumii vechi. Dacă am privi cu luare aminte trecutul, şi astfel să învăţam din el, credinţa mea este că am putea redeveni ceea ce am fost cândva. Numai că asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docilă a „normelor” europene sau americane care ne fură ochii în fiecare zi !

 

                                           Zamolxe                                 

Bibliografie:

 

         

               1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip,Bucureşti, 2002

2. Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, Ed. Obiectiv, Craiova, 2004

3. Eugen Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2002

4. ***** Oriensis, Ed. Aion, Oradea, 2006

5. Mioara Căluşiţa Alecu, Înţelepciune Străbună, Ed. Miracol, 2002