Scanci, scuturand surprins capul mare, scormonind nervos zapada inghetata, fara sa-si ia ochii de la cel din fata lui. Simti in narile frematande mirosul ciudat al omului, il recunoscu si nu se putea hotari daca sa fuga sau sa ramana locului. Barbatul il tintuise cu privirea, mut si nemiscat, cu un genunchi infipt adanc in zapada si degetele lungi intepenite pe teava rece si opaca a pustii. Il auzi soptind:
-Fugi, Shungkmanitutonka…
Ii recunoscu vocea. Stranuta de cateva ori, nelinistit, pufnind pe nari rotocoale albe de abur si-o rupse la fuga, rasucindu-se in salturi mari. Pierduse urma haitei de cateva zile si de-atunci ratacea, bezmetic, dand tarcoale tepee-urilor in miez de noapte, gata oricand sa inhate vreun caine sau vreun manz. Rupsese in bucati o catea cenusie pe care-o surprinse in gerul diminetii scormonind aiurea dupa oasele aruncate de oameni. O tari apoi departe, langa rau, precaut. In urma lui ramasese o dara de sange pe zapada alba. Ii fu aproape la fel de usor sa doboare manzul firav, pe care insa nu mai avut puterea sa-l care atat de departe, asa ca se multumi sa-l tarasca cativa pasi, strangand pleoapele si icnind si sa se ospateze in voie. In noaptea urmatoare se temu sa se mai apropie; oamenii, prinzand de veste, il asteptau. Le auzea vocile. La inceput statusera pititi prin locuri numai de ei stiute apoi, invingandu-i frigul iernii canadiene, isi aprinsesera focuri focuri. Nici chip sa te mai poti apropia de sat! Lupul haladui o vreme pe sub copacii de la marginea padurii, apoi se retrase in culcusul de sub maluri, cu botul lung culcat pe labele dinainte, ganditor. Ofta. Isi amintea. Avea si el amintiri, aidoma omului, omul care-l crescuse. Il gasise barbatul acela cu ochi fumurii intr-o primavara, un ghem sur de blana. Incercase sa fuga, dar era prea mic si prea speriat, asa ca se pitise sub o tufa din apropiere, ascunzandu-si capul. Simti mainile acelea cu degete lungi cuprinzandu-l – tremura. Auzi vocea grava a barbatului:
-Nu te teme, Shungkmanitutonka… Nu te teme.
Nu intelegea graiul ciudatului animal, dar vocea aceea il linisti. Se strecura la pieptul omului, sub haina groasa, scheunand subtire. L-a dus cu el, l-a adapostit la caldura tepee-ului si i-a dat carne fiarta o vreme, pana s-a inzdravenit. Noaptea, poticnindu-se si impiedicandu-se, se catara pe omul adormit si, mai departe, pe mormanele de blanuri si piei, umbla de colo-colo nelinistit si insetat. Lupoaica nu apucase inca sa-l intarce si se pomenea cautand degetele omului. Sugea cu inversunare, desi stia prea bine ca n-avea sa se aleaga cu nimic. In timp s-a dezvatat si de obiceiul asta, setea de lapte trecuse incet, incet. Simtea, in cosul pieptului, o furnicatura ciudata, care aparea seara. Atunci voia sa o ia la goana. Facea cateva salturi, aratandu-si nerabdator coltii- atunci omul radea, vorbindu-i. Ciulea urechile, privindu-l fix in ochii fumurii si framanta blanurile mari cu labele din fata. Omul se aseza jos, in fata lui, iar el sarea, muscandu-i varfurile parului lung.
O data l-a batut. Avea in noaptea aceea un chef nebun de harjoneala, de duca. Crescuse si se inzdravenise. Nu stia nici el cum, dar cautase iar degetele omului, muscand cu nesat. Trezit din somn, cu sangele siroind, barbatul l-a apucat de ceafa, strecurandu-i printre dinti vorbe taioase. Si-a simtit inima in gat si gustul sangelui pe limba. S-a infiorat, incercand sa se smulga din stransoarea degetelor lungi. I-a fost cu neputinta, omul era mai puternic decat el. A simtit arsura curelusei de piele pe spate, apoi inca o lovitura, si alta, si alta- se ghemuise, cu muschii incordati, infricosat si furios. Cand i-a dat drumul, s-a ascuns intr-un colt, impleticindu-se. De durere si teama, a urlat. Un urlet prelung si nesigur, tremurat. Omul, badajandu-si degetele, si-a ridicat ochii spre el. Si a zambit.
Vremea se incalzise bine cand l-a scos afara- vazandu-se liber, a luat-o la goana printre picioarele oamenilor. Cineva a tipat. Copiii, intai uimiti, apoi inveseliti, s-au luat pe urmele lui, chicotind, atingandu-i cu varfurile degetelor blana deasa. Omul, cu bratele incrucisate la piept, radea cu pofta urmarindu-l. A luat-o atunci la fuga intins spre padure, cu ceata de copii pe urmele lui. A auzit in spate vocea puternica a barbatului cu ochi fumurii. Chema copiii inapoi. S-au oprit, urmarindu-l cu ochii lor mari si stralucitori. Rataci o vreme prin padure si pe dealuri, mirosind, luand urme de animale, alergand si tavalindu-se la rau, apoi simti ca i se face foame si se apropie sovaitor de sat. Oamenii aprinsesera undeva un foc mare, se apropia seara. Simtea mirosul carnii prajite si scheuna intaratat. Se opri undeva, nu foarte departe, atent. Dupa o vreme se intoarse, adapostindu-se sub mal si adormi, ascultand greierii. Dadu din nou tarcoale satului adormit cand incepura sa mijeasca zorii. Cainii l-au latrat galagiosi, scotand oamenii somnorosi afara. Barbatul cu ochi fumurii l-a alungat:
-Pleaca, Shungkmanitutonka! Pleaca, du-te! i-a strigat bland.
Si el l-a inteles. Cateva zile a ramas in preajma raului, starnind iepurii de prin vagauni, apoi a plecat. A mai privit o data inpoi din varful dealului spre satul forfotind de viata, apoi a rupt-o la fuga pe panta in jos. A ratacit aiurea pana in iarna- era puternic si sprinten si nu-l prindea niciodata seara cu stomacul gol. A iesit insa din iarna jigarit si, daca n-ar fi avut blana aceea deasa, i-ai fi putut numara coastele. Trecuse hotarele inspre sud si se invatase sa fure gaini. Fugarise un motan mare, dungat care se catarase intr-un pom, infuriindu-l la culme. A muscat coaja tulpinii groase, indepartandu-se in fuga, dezamagit si parca mai infometat.
Iarna urmatoare a intalnit, in nord, haita. O urmarise zile in sir de la o oarecare distanta, apoi isi facu curaj si se apropie. A trebuit sa-i insangereze pe vreo trei dintre ei, cu o lupoaica a avut cel mai mult de furca. Era mare si neastamparata si reusise in cateva randuri sa-i sfasie pielea. Pana la urma l-au primit intre ei. Iarna fusese mai blanda ca de obicei asa ca in primavara care a urmat arata ceva mai bine decat in cea care trecuse. Daduse tarcoale lupoaicei neastamparate si, dupa multe necazuri, se alesese cu trei gheme de blana scancitoare.
-Fugi, Shungkmanitutonka…
Se intorsese singur, infometat. Zacuse o vreme, bolnav, cu febra chinuindu-i maruntaiele, muscand zapada. Haita plecase in cautare de hrana si ii pierdu urma. Plecasera poate spre sud, dincolo de hotare, cum plecase si el candva.
-Fugi, Shungkmanitutonka…
Arma s-a descarcat. Simti intre coaste o durere ascutita. Isi pierdu echilibrul si se lasa sa cada cu botul prelung in zapada. Isi auzi dintii clantanind si ii era atat de cald, dintr-o data, incat abia mai putea sa respire. Se opinti, ridicandu-se si le auzi in spate vocile, strigand, amestecandu-se. Mirosul propriului sange il ametea. Era puternic. A pornit-o prin padure, cu privirea incetosata, impleticindu-se de durere. Murmurul vocilor se auzea din ce in ce mai aproape. Isi aduna puterile si grabi pasul- se pomeni de la o vreme alergand. Ningea viscolit cand iesi in camp. Facu cateva salturi indraznete. Durerea il dobori. Se intinse pe zapada ascultand suieratul vantului, cu ochii inchisi. Nu mai simtea durerea. De-acum i se parea ca-i e cald si bine, si, daca n-ar fi auzit viscolul din jur, daca n-ar fi simtit izbiturile troienelor in fata, ar fi crezut ca se afla intins pe blanurile moi din tepee-ul barbatului cu ochi fumurii. Ii simti degetele lungi pe ceafa si-l auzi soptind:
-Iarta-ma, wahapi.
Solomonar
Quadratus 