Shungkmanitutonka

Scanci, scuturand surprins capul mare, scormonind nervos zapada inghetata, fara sa-si ia ochii de la cel din fata lui. Simti in narile frematande mirosul ciudat al omului, il recunoscu si nu se putea hotari daca sa fuga sau sa ramana locului. Barbatul il tintuise cu privirea, mut si nemiscat, cu un genunchi infipt adanc in zapada si degetele lungi intepenite pe teava rece si opaca a pustii. Il auzi soptind:

-Fugi, Shungkmanitutonka…

Ii recunoscu vocea. Stranuta de cateva ori, nelinistit, pufnind pe nari rotocoale albe de abur si-o rupse la fuga, rasucindu-se in salturi mari. Pierduse urma haitei de cateva zile si de-atunci ratacea, bezmetic, dand tarcoale tepee-urilor in miez de noapte, gata oricand sa inhate  vreun caine sau vreun manz. Rupsese in bucati o catea cenusie pe care-o surprinse in gerul diminetii scormonind aiurea dupa oasele aruncate de oameni. O tari apoi departe, langa rau, precaut. In urma lui ramasese o dara de sange pe zapada alba. Ii fu aproape la fel de usor sa doboare manzul firav, pe care insa nu mai avut puterea sa-l care atat de departe, asa ca se multumi sa-l tarasca cativa pasi, strangand pleoapele si icnind si sa se ospateze in voie. In noaptea urmatoare se temu sa se mai apropie; oamenii, prinzand de veste, il asteptau. Le auzea vocile. La inceput statusera pititi prin locuri numai de ei stiute apoi, invingandu-i frigul iernii canadiene, isi aprinsesera focuri focuri. Nici chip sa te mai poti apropia de sat! Lupul haladui o vreme pe sub copacii de la marginea padurii, apoi se retrase in culcusul de sub maluri, cu botul lung culcat pe labele dinainte, ganditor.  Ofta. Isi amintea. Avea si el amintiri, aidoma omului, omul care-l crescuse. Il gasise barbatul acela cu ochi fumurii intr-o primavara, un ghem sur de blana. Incercase sa fuga, dar era prea mic si prea speriat, asa ca se pitise sub o tufa din apropiere, ascunzandu-si capul. Simti mainile acelea cu degete lungi cuprinzandu-l – tremura. Auzi vocea grava a barbatului:

-Nu te teme, Shungkmanitutonka… Nu te teme.

Nu intelegea graiul ciudatului animal, dar vocea aceea il linisti. Se strecura la pieptul omului, sub haina groasa, scheunand subtire. L-a dus cu el, l-a adapostit la caldura tepee-ului si i-a dat carne fiarta o vreme, pana s-a inzdravenit. Noaptea, poticnindu-se si impiedicandu-se, se catara pe omul adormit si, mai departe, pe mormanele de blanuri si piei, umbla de colo-colo nelinistit si insetat. Lupoaica nu apucase inca sa-l intarce si se pomenea cautand degetele omului. Sugea cu inversunare, desi stia prea bine ca n-avea sa se aleaga cu nimic. In timp s-a dezvatat si de obiceiul asta, setea de lapte trecuse incet, incet. Simtea, in cosul pieptului, o furnicatura ciudata, care aparea seara. Atunci  voia sa o ia la goana. Facea cateva salturi, aratandu-si nerabdator coltii- atunci omul radea, vorbindu-i. Ciulea urechile, privindu-l fix in ochii fumurii si framanta blanurile mari cu labele din fata. Omul se aseza jos, in fata lui, iar el sarea, muscandu-i varfurile parului lung.

O data l-a batut. Avea in noaptea aceea un chef nebun de harjoneala, de duca. Crescuse si se inzdravenise. Nu stia nici el cum, dar cautase iar degetele omului, muscand cu nesat. Trezit din somn, cu sangele siroind, barbatul l-a apucat de ceafa, strecurandu-i printre dinti vorbe taioase. Si-a simtit inima in gat si gustul sangelui pe limba. S-a infiorat, incercand sa se smulga din stransoarea degetelor lungi. I-a fost cu neputinta, omul era mai puternic decat el. A simtit arsura curelusei de piele pe spate, apoi inca o lovitura, si alta, si alta- se ghemuise, cu muschii incordati, infricosat si furios. Cand i-a dat drumul, s-a ascuns intr-un colt, impleticindu-se. De durere si teama, a urlat. Un urlet prelung si nesigur, tremurat. Omul, badajandu-si degetele, si-a ridicat ochii spre el. Si a zambit.

Vremea se incalzise bine cand l-a scos afara- vazandu-se liber, a luat-o la goana printre picioarele oamenilor. Cineva a tipat. Copiii, intai uimiti, apoi inveseliti, s-au luat pe urmele lui, chicotind, atingandu-i cu varfurile degetelor blana deasa. Omul, cu bratele incrucisate la piept, radea cu pofta urmarindu-l. A luat-o atunci la fuga intins spre padure, cu ceata de copii pe urmele lui. A auzit in spate vocea puternica a barbatului cu ochi fumurii. Chema copiii inapoi. S-au oprit, urmarindu-l cu ochii lor mari si stralucitori. Rataci o vreme prin padure si pe dealuri, mirosind, luand urme de animale, alergand si tavalindu-se la rau, apoi simti ca i se face foame si se apropie sovaitor de sat. Oamenii aprinsesera undeva un foc mare, se apropia seara. Simtea mirosul carnii prajite si scheuna intaratat. Se opri undeva, nu foarte departe, atent. Dupa o vreme se intoarse, adapostindu-se sub mal si adormi, ascultand greierii. Dadu din nou tarcoale satului adormit cand incepura sa mijeasca zorii. Cainii l-au latrat galagiosi, scotand oamenii somnorosi afara. Barbatul cu ochi fumurii l-a alungat:

-Pleaca, Shungkmanitutonka! Pleaca, du-te! i-a strigat bland.

Si el l-a inteles. Cateva zile a ramas in preajma raului, starnind iepurii de prin vagauni, apoi a plecat. A mai privit o data inpoi din varful dealului spre satul forfotind de viata, apoi a rupt-o la fuga pe panta in jos. A ratacit aiurea pana in iarna- era puternic si sprinten si nu-l prindea niciodata seara cu stomacul gol. A iesit insa din iarna jigarit si, daca n-ar fi avut blana aceea deasa, i-ai fi putut numara coastele. Trecuse hotarele inspre sud si se invatase sa fure gaini. Fugarise un motan mare, dungat care se catarase intr-un pom, infuriindu-l la culme. A muscat coaja tulpinii groase, indepartandu-se in fuga, dezamagit si parca mai infometat.

Iarna urmatoare a intalnit, in nord, haita. O urmarise zile in sir de la o oarecare distanta, apoi isi facu curaj si se apropie. A trebuit sa-i insangereze pe vreo trei dintre ei, cu o lupoaica a avut cel mai mult de furca. Era mare si neastamparata si reusise in cateva randuri sa-i sfasie pielea. Pana la urma l-au primit intre ei. Iarna fusese mai blanda ca de obicei asa ca in primavara care a urmat arata ceva mai bine decat in cea care trecuse. Daduse tarcoale lupoaicei neastamparate si, dupa multe necazuri, se alesese cu trei gheme de blana scancitoare.

-Fugi,  Shungkmanitutonka…

Se intorsese singur, infometat. Zacuse o vreme, bolnav, cu febra chinuindu-i maruntaiele, muscand zapada. Haita plecase in cautare de hrana si ii pierdu urma. Plecasera  poate spre sud, dincolo de hotare, cum plecase si el candva.

-Fugi,  Shungkmanitutonka…

Arma s-a descarcat. Simti intre coaste o durere ascutita. Isi pierdu echilibrul si se lasa  sa cada cu botul prelung in zapada. Isi auzi dintii clantanind si ii era atat de cald, dintr-o data, incat abia mai putea sa respire. Se opinti, ridicandu-se si le auzi in spate vocile, strigand, amestecandu-se. Mirosul propriului sange il ametea. Era puternic. A pornit-o prin padure, cu privirea incetosata, impleticindu-se de durere. Murmurul vocilor se auzea din ce in ce mai aproape. Isi aduna puterile si grabi pasul- se pomeni de la o vreme alergand. Ningea viscolit cand iesi in camp. Facu cateva salturi indraznete. Durerea il dobori. Se intinse pe zapada ascultand suieratul vantului, cu ochii inchisi. Nu mai simtea durerea. De-acum i se parea ca-i e cald si bine, si, daca n-ar fi auzit viscolul din jur, daca n-ar fi simtit izbiturile troienelor in fata, ar fi crezut ca se afla intins pe blanurile moi din tepee-ul barbatului cu ochi fumurii. Ii simti degetele lungi pe ceafa si-l auzi soptind:

-Iarta-ma, wahapi.

Solomonar

Anunțuri
Published in: on 25/05/2011 at 16:44  Comments (4)  

Cioara si tezaurul pierdut

Atestata prima data in 1310, comuna Cioara (Salistea) din judetul Alba isi trage numele de la emblema corbului cu inel in cioc, asezata la intrarea hanului care exista atunci la rascrucea unor importante cai transilvanene, han in jurul caruia, in timp, s-au construit locuinte, astfel luand nastere mica asezare dintre dealuri. Aparent lipsita de importanta, Cioara si locurile din imprejurimi aveau sa scoata la iveala interesante surprize, cea mai mare si importanta descoperire fiind facuta la inceputul anilor 1960 de catre Nicolae Vlassa, in apropierea comunei, si anume la Tartaria.

Tablitele de la Tartaria

Copii ale Tablitelor de la Tartaria, Muzeul Salistea

Tablitele de la Tartaria - datare

Tezaurul dacic din argint, descoperit in 1820 de catre taranul Matei al lui Stefan Molodet avea sa ia calea Vienei (unde se afla si astazi), autoritatile din Salistea primind un raspuns cel putin ciudat atunci cand au incercat sa aduca tezaurul la muzeul din comuna (pentru cateva zile, sa fie vazut): “Tezaurul a fost cumparat de catre Imperiu. Si, oricum, sa va vindeti satul si tot nu reusiti sa-l luati inapoi.” “Cumparat” insemnand aici, fireste, ca taranului care l-a gasit si a anuntat autoritatile i s-a platit o suma mai mult decat simbolica pentru descoperirea sa. Noi am ramas (ca in multe alte cazuri) cu cateva fotografii.

Tezaurul dacic de la Cioara

David Prodan - nascut in Salistea, 1902

Obiecte de uz casnic, Muzeul Salistea

Port popular, Muzeul Salistea

Stalp funerar din lemn, Muzeul Salistea

Situată în Valea Archiuşului, la aproximativ 22 km de comuna Săliştea, jud. Alba, mânăstirea a luat fiinţă la jumătatea secolului al XVI-lea, pe locul străvechii aşezări dispărute, Volnkarhis. La început se numea Sihăstria din Plăişor, cu hramul, „Naşterea Maicii Domnului”, iar în secolul următor era cunoscută sub numele de ”Sihăstria Afteia” sau ”Mânăstirea de la Cioara”, metoc al Mânăstirii Cozia, din Ţara Românească.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, la conducerea mânăstirii revine Sfântul Cuvios Sofronie Mărturisitorul. Acesta provenea dintr-o familie preoţească, prin tradiţie. Tatăl său, preotul Ioan, a fost parohul satului între anii 1680-1720, parohia fiind apoi preluată de fiul său, preotul Stan, între anii 1720-1750, când a intrat în viaţa monahală, fiind egumenul mânăstirii Afteia între anii 1750-1761. În această perioadă, mânăstirea a devenit principalul centru pentru apărarea credinţei străbune, Sfântul Sofronie conducând mişcarea românească din 1759-1761. Apoi s-a retras la mânăstirile Robaia şi Vieroşi, stabilindu-se definitiv la Mânăstirea Argeşului. Mânăstirea Afteia a fost dărâmată în anul 1778; cu o parte a materialului recuperat a fost construita actuala biserică de lemn din sat (1798) , în care se păstrează numeroase vestigii ale vechiului aşezământ. În anul 1975 s-a reluat tradiţia monahală prin reînfiinţarea actualei mânăstiri. În ultimii ani, s-au făcut un paraclis şi o clădire cu chilii.  (sursa:  www.crestinortodox.ro )

Manastirea Afteia

Solomonar