Sfântul Graal

 

 

Sântul Graal…o reverie, o legendă care a alimentat imaginaţia atâtor şi atâtor generaţii! Unii spuneau despre această relicvă sacră a creştinătăţii că este vasul sacru din care a băut Iisus la Cina cea de Taină şi în care, mai apoi, atunci când a fost răstignit, Iosif din Arimateea, a strâns sângele şi apa ce au curs din rana deschisă între coastele Sale de lancea centurionului Longinus. După Răstignire, silit de împrejurări, Iosif din Arimateea pleacă în Marea Britanie ducând cu sine preţioasa relicvă. Apoi, Sfântul Graal reapare în legătură cu Arthur şi Cavelerii Mesei Rotunde care îl vor căuta spre al aduce din Marea Britanie în Armorica. Despre însuşi originea Graalului legendele ne spun că ar fi fost cioplit de îngeri dintr-un imens smarald căzut de pe fruntea lui Lucifer atunci când acesta a fost alungat din Eden. Sfântul Graal a fost încredinţat lui Adam în Paradisul terestru dar odată cu păcatul originar acesta a fost pierdut fiind recuperat de Seth şi din nou pierdut până în vremea lui Iisus. După ce unul dintre cavalerii lui Arthur, Galaad, a descoperit ascunzătoarea Graalului acesta a fost pierdut din nou. Ce-ar fi sa pornim sa-l căutăm si noi…Să ne luam după calea trasata de simboluri şi să încercăm a găsi… Castelul Graalului?

 

Originea legendei Sfântului Graal

 

Rene Guenon  atrage atenţia în mod deosebit asupra faptului că deşi legenda Graalului apare în secolul XII d.Ch, ea este o adaptare creştină cu rădăcini celtice foarte vechi. De fapt toate romanele cavalereşti ce au ca tema căutarea Sfântului Graal sunt pline de simboluri care nu au de-a face absolut nimic cu mistica creştină, ele aparţinând în marea lor majoritate  credinţelor precreştine. Dar, oare, legenda Graalului să-şi aibă ultima oprire în lumea celtică date fiind rădăcinile sale „foarte vechi”? Julius Evola ne spune că nu : „…învăţătura tradiţională, într-o formă sau alta, a afirmat întotdeauna şi pretutindeni existenţa unei rase purtătoare de la origini a unei spiritualităţi transcendente şi, ca atare, considerată ca fiind „divină” sau „aidoma celei a zeilor”.. Am denumit structura acesteia ca fiind olimpiană, prin acest termen urmărind să desemnăm o superioritate înnăscută, „o natura care, imediat ca atare, este o supranatură”. O forţă din înalt, în cazul unei asemenea rase, este o prezenţă care predestinează pentru conducere, pentru funcţia regală, o desemnează ca rasă a celor ce sunt şi ce pot, iar uneori ca rasă solară”. În legătură cu aceasta, acelaşi Julius Evola, pune vârsta de aur a omenirii. Şi mergând mai departe pe firul raţionamentului, autorul ne uimeşte si mai mult. „Localizarea centrului sau a sediului originar al civilizaţiei olimpiene din vârsta de aur într-o regiune boreală sau nord-boreală…e un alt precept tradiţional fundamental…O tradiţie de origine hiperboreană, în forma sa olimpiană sau în revenirile sale de tip eroic, stă la baza unor acţiuni civilizatoare desfăşurate de neamuri care, în perioada dintre sfârşitul epocii glaciaţiunilor şi neolitic, se răspândesc pe continentul euroasiatic”. Autorul cărţii „Misterul Graalului” ne oferă date păstrate de tradiţie referitoare la diferitele denumiri purtate de ţinutul în care locuia această rasă: „Centrul hiperborean, printre diferitele sale denumiri care au ajuns să îi fie aplicate şi centrului atlantic, le-a avut si pe acelea de Thule, de Insula Albă sau „a strălucirii/strălucitoare” – hindusa shveta-dvipa, ori insula greacă Leuke – de „sămânţa originară a rasei ariene” – airyanem-vaejo -, de Tărâmul Soarelui sau „tărâmul lui Apollo”, ori de Avalon”.

Tulai! Că altceva nu pot zice… De ce? Vă spun imediat! Iată: „ Olimpul  Iliadei nu este Olimpul Thesaliei, ci este Olimpul cel vechi de lângă Oceanos Potamos sau Istru, unde era originea zeilor (Homer), la marginile pământului, ce nutrea multa lume. Olimpul şi Uranul lui Homer sunt munţii cei sfinţi ai teogoniei…acolo unde oamenii erau asemenea zeilor” spune N. Densuşianu.

 Si iarăşi:” Sub imperiul lumesc al lui Saturn a existat etatea de aur a Bibliei – acei seculi plini de abundenţă şi de mulţumire, când dominau pe pământ justiţia şi buna credinţă, condiţii esenţiale pentru fericirea morală şi materială a omenirii”. Aici voi da o singură lămurire cu privire la hiperborei întrucât restul sunt menţionate în articolul  meu Dacia Hiperboreană. Ca să fim cât se poate de clari vom menţiona numai mărturia lui Apollonius din Rhodos care spune: „Hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei”.  Iar Insula Albă (Leuke)  nu este alta decât actuala Insulă a Şerpilor situată în apropierea gurilor Dunării atât după Hecateu Abderita cât şi după alţi autori antici şi moderni (N. Densuşianu, E. Delcea). Fără a mai pune la socoteală că singurii oameni consideraţi de greci  divini si asemenea zeilor erau tocmai pelasgii a căror centru politic militar si religios era la Dunărea de Jos.

Prin urmare este mai mult decât evident că originea legendei  Sfântului Graal nu se afla în creştinism, după cum nu se află nici în tradiţia celtică a druizilor ci într-o altă tradiţie , mult mai veche, cea a pelasgilor pe care celţii irlandezi îi echivalează cu seminţia mitică a Tuatha de Danann. 

 

Tradiţia irlandeză. Tuatha de Danann şi Avalonul

 

Istoria legendară a Irlandei este centrată pe faptele unor popoare care au stăpânit-o şi care conform legendelor irlandeze proveneau dintr-un centru pe care Historia Brittonum îl numeşte adesea Hiberia, termen ce pare a deriva din Hyperia, formă denaturată a denumirii Hiperboreea. Între acestea din urmă se evidenţiază seminţia Tuatha de Danann, care se traduce ca „oameni ai zeiţei Dana”, seminţia Tuatha de Danann fiind fii ei.

Cine este această zeiţă Dana, mamă a tuathanilor? Conform wikipedia Dana este zeiţa fertilităţii, a păcii şi a prosperităţii, patroană a lunii, a tenebrelor şi însoţitoare a sufletelor în lumea de dincolo. Ea este reprezentată fie sub forma unei singure divinităţi fie sub forma a trei femei, cifra trei având semnificaţie sacră la toate seminţiile celtice. Pe de altă parte numele cursului superior al Dunării, al cărei bazin era locuit de o numeroasă populaţie celtică, este Danubius, nume rezultat, se pare, din forma Danu a numelui Dana. Dacă privim atributele cu care este înzestrată această zeiţă celtică ne dăm seama  ea are caracterul unei zeiţe mame. Ceea ce este ciudat însă, este faptul  că legendele irlandeze plasează locul de a tuathanilor în Hiperboreea. Iar ceea ce este de-a dreptul uimitor este faptul că zeiţa mamă a pelasgilor de la Dunărea de jos are exact aceleaşi caracteristici ca şi Dana celtică. Pe de altă parte una dintre denumire naţionale ale Dacilor era aceea de Dani/Dati nume de la care derivă toponimul Dania (actuala Danemarca) ce în vechime era locuită de numeroase triburi de Dani. Iată ce ne spune Densuşianu: „Ca divinitate Geea avea în cultul public diferite numiri după diferitele dialecte ale triburilor primitive, pastorale şi agricole…Însă titlul său principal de onoare era Ma (mamă –n.n)” tocmai cum Dana este mama tuathanilor veniţi din regiunea hiperboreană de la Dunărea de Jos. Nu este neglijat nici faptul ca unul dintre pricipalii zei ai celţilor se numea Theutates (zeu tată). De asemenea nu putem neglija asemănarea dintre Dana şi Artemis care, la Efes, era reprezentată  cu pieptul plin de sâni ceea ce semnifică tocmai caracterul de zeiţă mamă hrănitoare a tuturor.  Reprezentările zeiţei mame în spaţiul pelasgo-dacic de la Dunărea de jos sunt identice cu cele menţionate pentru Dana. Ca divinitate unică regină şi mama  ea este întruchipată de Rheea.

Ca divinitate triplă apare în complexul megalitic din Bucegi sub forma celor trei stânci cunoscute sub numele de Babe. Mai mult această credinţă s-a păstrat în tradiţia română a ursitoarelor care în cele mai multe cazuri sunt în număr de trei.

Numeroasele similitudini existente între reprezentările şi credinţele celţilor legate de Dana şi cele ale pelasgilor carpatici ne îndreptăţesc să credem că originea acestei divinităţi supreme celtice, ca principiu si personificare se reduce la Dunărea de Jos acolo unde Homer şi Hesiod  plasează geneza zeilor, lângă vechiul fluviu Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla si Grădina Hesperidelor  ce adăpostea merele de aur

Legendele irlandeze spun că  tuathanii au părăsit ţara la un moment dat,  asumându-si o formă invizibilă , ca locuitori ai unor palate subterane sau ai unor peşteri din munţi, inaccesibile oamenilor, printre care nu mai apar decât în mod excepţional. Foarte ciudat! Aceleaşi sunt credinţele românilor legate de Rohmani sau Blajini. Se crede că rohmanii locuiesc sub pământ şi că odinioară, în timpuri îndepărtate, au locuit  pe suprafaţa pământului. La sfârşitul lumii Dumnezeu  îi va aduce la suprafaţă. Pe de altă parte, despre Ler-împărat se crede că este şeful rohmanilor şi că, curţile sale  s-ar afla într-un palat situat într-o peşteră sau pe un munte mare. Toţi blajinii (rohmanii) sunt consideraţi sfinţi. Io zic că nu mai necesită comentarii asemănarea dintre credinţele celţilor şi ale românilor! Seamănă destul de bine  încât să putem crede că e vorba de aceeaşi sursă tradiţională pelasgă.

După alte legende irlandeze tuathanii s-au întors în ţara de origine, în Avalon. Se presupune că acest Avalon ar fi o invenţie exclusiv celtică. Poate…numai că denumirea Avalonului mitic porneşte de la cuvântul cimric „afal” care înseamnă literal măr. Având în vedere că Avalonul  este perceput în toate legendele celtice ca o insulă atunci avem „Insula merelor”. Această insulă a merelor nu este alta decât Insula Hesperidelor cu merele de aur. Întemeiat pe întreaga literatură antică N. Densuşianu ne demonstrează cu lux de amănunte că Insula Hesperidelor era situată în albia Dunării în apropiere de Cazane identificând-o cu insula Ruşava sau Ada-Kaleh.

 În antichitate Gadira, era o insulă mai sus de Ruşava, denumirea sa provenind de la Strâmtoarea Gaditană sau Coloanele lui Hercule,  denumirea străveche a Cazanelor Dunării denumire foarte asemănătoare cu românescul grădină. De fapt această insulă se numea până nu de mult Ogradina după cum spune Stefan Bizantinul

 Tradiţia ne spune că această insulă era în stăpânirea femeilor. După Diodor Sicul insula Cerne, care este tot una cu Insula Ruşava, după părerea întemeiată a lui Densuşianu, se afla în apropiere de muntele Atlas în apropiere de teritoriile locuite de amazoanelor. Acestea erau spiritele femeilor care populau Avalonul celtic după toate datele de până acum.  Şi pentru a fi şi mai clari în privinţa locaţiei Grădinii Hesperidelor vom menţiona pe Palaephat care spune despre Phorcys, tatăl Gorgonelor (şi ele în număr de 3), al Hesperidelor şi al balaurului ce păzea merele de aur de lângă muntele Atlas, era originar din insula Cerne (Ruşava/Ada Kaleh)

 Prin urmare patria colonizatorilor civilizatori ai Irlandei, de la care provine şi trama Legendei Graalului  care, prin numeroase aluzii, aminteşte de centrul hiperborean al tradiţiei primordiale (în speţă Dacia), este tot Dunărea de Jos şi din  Carpaţii ce în antichitate se mai numeau şi Atlas.

 

Ciclul arthurian

Căutarea originilor legendei Sfântului Graal ar fi incompletă  fără o privire, sumară deocamdată, asupra  ciclului de legende arthuriene. Acest ciclu de romane cavalereşti  ce implică în fapt căutarea Sfântului Graal şi răspândite în întreaga lume celtică implică numeroase ciudăţenii care confirmă ceea ce m-am străduit să afirm până acum.

 O primă ciudăţenie şi poate cea mai mare a ciclului arthurian este însăşi numele regelui Arthur. Aproape toate etimologiile propuse înclină în a acorda numelui Arthur o etimologie legată de urs (arthos= urs).

Mai ciudat este însă faptul că Arthur pe lângă legătura cu ursul , presupusă de însuşi numele său, este legat şi de Dragon sau Balaur prin numele tatălui său, Uther Pendragon. Caracterul ursid al lui Arthur precum şi regalitatea sa duce la ideea unei funcţii centrale legată de ideea de pol spiritual, cu atât mai mult cu cât regatul său are chiar această valoare de regat spiritual.

Să se ascundă oare ceva în spatele numelui lui Arthur? Să întrebăm autorii antici deoarece ei ne-au lăsat marturii ale tradiţiilor din vremea lor. De aceea suntem de părere că nu trebuie contrazişi. Iată cum descrie Herodian unul dintre preoţii zamolxieni care purta numele Zeului: „Pythagoras mai avea şi un alt adolescent pe care-l dobândise în Tracia, numit Zamolxis, deoarece – la naştere – i se aruncase deasupra o piele de urs. Traci numesc pielea Zalmos”. Ciudat . Parcă ar fi vorba de o iniţiere în care adeptul este consacrat Zeului Urs Zamolxe prin înfăşurarea într-o piele a animalului totemic. Iar acest totem animalier îl reprezenta pe Zamolxe ca deţinător al puterii regale. Pentru a nu exista dubii amintim tradiţia populară a Ursului practicată mai ales în Moldova dar şi în  alte părţi ale României, tradiţie legată de Crăciun, care este unul dintre numele româneşti ale lui Zamolxe. Pe de altă parte, Arthur este urs pentru că se naşte din zeiţa supremă Danu/Dana pe care ceva mai sus am asimilat-o lui Artemis iar această Artemis, ca pereche a lui Apollo, dar în calitate de patroană a vânătorii (războinică ca şi Arthur) era reprezentată printr-o ursoaică. În altă ordine de idei, Dacia era plasată de autorii antici sub constelaţia Ursei Mari fapt ce o punea sub directa oblăduire a Marii Zeiţe Mame.

 Spuneam că Arthur este legat şi de dragon prin numele tatălui său Uther Pendragon. Cristina Pănculescu după ce studiază o gamă largă de simboluri hiperboreene    ajunge la concluzia că Dragonul dacic a ajuns să se insinueze şi în legenda Graalului: „Steagul pe care legendarul rege Arthur l-a ridicat în onoarea tatălui său Uther Pendragon, devenind şi steagul sub care şi-au apărat independenţa Cavalerii Mesei Rotunde (Cavalerii Graalului) a fost un dragon de tip dacic…Deşi erou legendar, Arthur are la bază un personaj istoric, autentic. Acesta a fost căpetenia unei uniuni de triburi celtice, care a apărat cu eroism partea de vest a marii Britanii (Walles) de năvălirile saxone; şi totuşi după cum spune Thomas Malory, în mănăstirea de la Westmister, la altarul Sfântului Eduard, mai există şi azi sigiliul său  imprimat în ceară roşie, montată în beriliu, pe care stă scris: „Nobilul Arthur, împăratul Britaniei, Galiei, Germaniei, Daciei”. Uther Pendragon, tatăl lui Arthur, era înfăţişat ca un dragon în flăcări, pe cer, care nu putea fi decât constelaţia Dragonul. Prin steagul ridicat în onoarea tatălui său, Uter pendragon/Dragonul ceresc, legendarul rege Arthur se legitima ca fiu al Polului – aceea căutare a Graalului, fiind înainte de toate, o expresie a dorului de tatăl care este în ceruri”. Noi am corecta putin ultima afirmaţie spunând…  căutarea înţelepciunii pierdute.

Pentru moment ne vom opri aici cu afirmaţiile noastre, fără a uita să subliniem  trei trebuşoare cel putin interesante: 1. Britania, Galia, Germania şi Dacia se afla pe o axă neîntreruptă şi semnifică direcţia dinspre care a venit tuathanii, Hiperboreea pelasgă (asta se poate observa pe orice harta); 2. Arthur este trimisul Polului/ Centrului pentru Britania, la fel cum Negru-vodă şi Dragoş Muşat au fost deţinătorii  ştiinţei fondării statelor medievale româneşti pe care au fost trimişi să le fondeze după o prealabilă iniţiere în centrul centrului, adică în Munţii Bucegi (vezi articolul „Legendele descălecatelor)i; 3. Existenţa rugăciunii  tatăl Nostru într-o limbă română în plin Ev Mediu tocmai în provincia Walles unde se spune că-şi avea sediul Arthur (v. Mituri Schimbate)

Apoi nu putem să trecem cu vedere legătura între destinul lui Arthur şi insula Avalon…dar, despre aceasta vom vorbi în articolul următor…

(va urma)

 

 

zamolxe

 

Bibliografie:

 

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

Julius Evola, Misterul Graalului, Ed Humanitas, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

E. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, Bucureşti                                         

 

Simbolismul lupului şi al şarpelui. Dragonul dacic

 

Stindardul naţional al dacilor era format dintr-un dragon ridicat în vârful unei suliţe. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii înşişi i-a dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup şi trupul de şarpe, ambele având o simbolistică foarte bogată şi plină de surprize.

Stindardul dac  este în sine un simbol iniţiatic ascunzând în sine atât imaginea Principiului cât şi imaginea Centrului Spiritual al lumii.Sub semnul lupului…

 

Dragonul cu cap de lup şi corp de şarpe sintetizează în sine însuşi întregul simbolism zamolxian întrucât atât lupul cât şi şarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestându-se în cadru ciclului se „descompune” în energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic ce tind  să se reunească în vârful său în ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice.

Din legendele antichităţii aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetică deloc întâmplătoare  Lykos devine Lyke ceea ce în greacă înseamnă lumină. Nu întâmplător insula sfântă  a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă) echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu insula fericiţilor din mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după cum Principiul cuprinde în sine toate formale manifestării! În plan spiritual el este „lumina” iniţierii dobândită prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale!

Pe de altă parte, numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali!

 Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo.

 

Peste tot pe întinsul lumii unde s-au aşezat pelasgii (dacii preistorici) aceştia au păstrat amintirea lupului. În Asia Mică, bunăoară, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacică, aflăm toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycia. Într-o altă parte a lumii, în nordul îndepărtat de această dată, Odin , zeul spiritualităţii germanice, era mereu însoţit de doi lupi. Întemeierea Romei se află şi ea sub semnul lupului ceea ce ne arată că, începuturile sale, cel puţin epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpaţi!

 Dacă avem în vedere consideraţiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, ţara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia străveche care prin aceasta se legitimează drept „ţara Lupului”! Aceasta cu atât mai mult cu cât Ovidius, poetul roman exilat la Tomis, ne spune că a fost silit să trăiască sub „axa lui Lykaon”. Această axă a lui Lykaon nu este alta decât Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul căreia Zamolxe/ Apollo (Lykos) trimitea Lumina  Cunoaşterii(Lyke) pe pământ! Această Columnă a Cerului, Pomul Vieţii pe care urcă Şarpele (Iniţiatorul) devine astfel Coloana Luminoasă peste care coboară literalmente lumina din cer şi, în acelaşi timp, Coloana Marelui Lup Luminos (Alb) – Zamolxe/Apollo!

 

…şi al Şarpelui…

 

Şarpele este azi un animal  foarte blamat, imagine arhetipală a răului, identificat în Biblie cu Satan. Ca fapt divers este de observat că toate simbolurile pelasgo-dacilor, şi mai ales cele care-l reprezentau pe Zamolxe, au fost „satanizate”! Să fie oare doar o coincidenţă? Sau cineva se „chinuie”, cu tot dinadinsul, să oculteze tradiţia primordială pelago-hiperboreeană? Nu răspundem acum la această întrebare deşi atât Biblia cât şi alte texte sacre vorbesc despre un război în cer. Nu este nici locul, nici momentul să detailăm aici acest subiect.

 

Şarpele, reprezenta pentru pelasgo-daci Principul Creator, pe Zamolxe ca zeu creator al omului şi al lumii, care divizându-se în forţele ce-l compun da naştere Dublului Zamolxe, reprezentat hermetic prin cei doi şerpi întrepătrunşi ai Caduceului lui Hermes. Ca Principiu Unic, dar cu acelaşi sens ca al Caduceului, Zamolxe este reprezentat  prin toiagul lui Aesculap, patronul greco-roman al medicinii şi vindecării.

 Iată deci  cum toiagul lui Aesculap devine el însuşi o emblemă a Axului Lumii pe care şarpele urcă. Numai că urcarea presupune  şi coborârea ceea ce confirmă legătura Cer – Pământ, Principiu – Om, manifestarea Divinităţii Unice în Creaţia multiplă de-a lungul Axei Lumii, a Stâlpului Cerului, a axei lui Lykos de care aminteşte Ovidiu. Iată cum Zamolxe/ Apollo identificat cu Marele Lup Alb (Luminos) devine şarpele iniţiator. Aceasta cu atât mai mult cu cât insula sfântă a lui Apollo, Leuke (Albă, Strălucitoare), plasată în Marea Neagră de către toţi autorii antici care o menţionează, se mai numeşte şi Insula Şerpilor!

Şarpele dacilor, lăsând la o parte capul de lup, are o caracteristică ciudată: zboară purtat în vârful unei suliţe. Aceasta ne demonstrează că este vorba de un personaj celest şi îl identifică cu Şarpele cu pene (Quetzalcoatl) al aztecilor, cu rol de iniţiator şi creator, venit (culmea!) dinspre răsărit! Iar în Răsăritul Americii este Europa iar în Europa era Dacia! Mai mult imaginea s-a umanizată era cea a unui om din rasa albă!

Şarpele a fost identificat  şi cu lebăda, care în zbor seamănă uimitor de bine cu un şarpe. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Ori lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de doua turnuri şi reprezentând astfel Întreitul  Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion.

 Întrucât epitetul Lykos ce-l desemnează pe Apollo/Zamolxe ca Marele Lup Alb îl leagă nemijlocit de lumina spirituală prin transformarea lui Lykos în  Lyke (lumină). Prin urmare şi în consecinţă Şarpele  este  Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe. Şi cam peste tot pe unde apare şarpele  el are rol de iniţiator. De fapt e frontispiciul templului apolinic din Delfi scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” un îndemn tipic iniţierii. Pe de altă parte, grecii denaturând adevăratul sens al tradiţiei  moştenite de la pelasgi şi hiperboreeni au spus că Apollo a omorât cu săgeţile sale pe şarpele Python. Numai  că cea mai cea mai mare profetesă apolinică a antichităţii se numea chiar Pythia (a se observa asemănarea fonetică dintre Python şi Pythia). Prin urmare  greci au răsturnat valorile: Apollo/Zamolxe nu a omorât Şarpele  ci s-a identificat cu el. Aceasta pentru că Iniţiatorul suprem, deţinător al înţelepciunii transcedentale, pe care  o conţine în sine este în toate tradiţiile izvorâte din  spiritualitatea primordială hiperboreeană reprezentat sub formă de  şarpe.

 Că tot veni vorba de răsturnări ale valorilor. În creştinismul actual şarpele îl desemnează pe Satan, principiul primordial al răului. Să fie oare acesta sensul său adevărat? Nu credem. Povestea păcatului primordial este una simbolică  şi mai ales răstălmăcită. Povestea ne spune că după ce  Dumnezeu (Yahwe) l-a creat pe om la pus în grădina Edenului  ca s-o lucreze dându-i poruncă să nu mănânce din „pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Apare Şarpele şi o „ispiteşte” pe Eva să muşte din „fructul oprit” şi aceasta muşcând îl ademeneşte şi pe Adam. „Si li s-au deschis ochii şi au văzut că erau goi”. Dumnezeu se manie pentru neascultarea celor doi şi-i alungă din Eden. Acum  ă întreb eu pe dumneavoastră ce fel de tată este acela care nu le asigură fiilor săi un minim de cunoştinţe ca de exemplu să discernă între bine şi rău? Ochii închişi ai lui Adam şi ai Evei reprezintă tocmai ignoranţa. Şarpele apare aici ca un Înitiator ca un personaj luminos contrastând cu obscuritatea lui Yahwe. Yahwe spune : dacă o să mâncaţi o să muriţi! Şarpele apare  ca Marele Iniţiator Celest în acestă poveste deoarece oferă prin muşcarea din „fructul oprit” nu moartea oferită de Yahwe  ci a doua naştere, regenerarea spirituală care e tot una cu iniţierea. Mai mult, iconografia  „Căderii omului în păcat”  ne demonstrează că respectivul Şarpe  era unul celest deoarece el coboară din frunzişul arborelui.

Pomul este Axa Lumii, Şarpele are un caracter luminos, el este Zamolxe/Apollo, Iniţiatorul Suprem, fructul oprit, mărul din grădina Hesperidelor este iniţierea, prin care se dobândeşte nemurirea, în care credeau din cele mai vechi tmpuri dacii iar Yahwe… este un mic zeu egoist şi mânios. Cu atât mai mult cu cât Iisus, marele iniţiat din Dacia şi Fiu al lui Zamolxe (v. mai multe în articolul  intitulat Iisus, Marele iniţiat din Dacia) este reprezentat  în heraldica hermetismului medieval ca un şarpe cu cap de leu încoronat (deci tot un dragon), imagine cunoscută sub numele de Regele Lumii.

Pe de altă parte, Iisus însuşi îndeamnă : „Fiţi înţelepţi ca şerpii”! Ca şi Satan? Mă îndoiesc! Mai degrabă ca şi Zamolxe Şarpele Zburător, Principiul Iniţiator din care vin toate lucrurile şi în care se resorb toate.

 Zamolxe în ipostaza sa de Şarpe iniţiator a fost  reprezentat de daci prin Şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, al cărui corp încolăcit desemnează semnul matematic şi metafizic al infinitului, un opt răsturnat!

 

Concluzii

 

Conform tradiţiei, păstrate până la noi, Polul Pământesc este  o reflectare a Polului Celest fiind unul şi acelaşi cu Centrul Lumii pentru că Centrul Lumii este locul unde se manifestă direct activitatea Principiului, acţiune care se exercită de-a lungul Axei Lumii, a Columnei Cerului. Dragonul dacic îngemănând lupul şi şarpele  aflat în vârful unei suliţe care reprezintă chiar Axa Lumii este chiar imaginea acestui adevăr. În plan terestru acest adevăr se manifestă prin dragonul desenat  de lanţul muntos carato-balcanic expresie a unităţii primordiale înseşi acesta fiind spaţiul în care  a emers cultura şi civilizaţia pelago-hiperboreeană.

Pe de altă parte, dar cu acelaşi sens, dragonul cu cap de lup nu este doar Şarpele Zburător, emblemă a Principiului Creator Zamolxe ci şi capul înţelepciunii divine în ordinea lucrurilor vizibile. Prin urmare, stindardul dacic îngemănează două aspecte ale  lui Zamolxe Apollo: unul vizibil lupul şi altul iniţiatic, invizibil Şarpele. Şi în acest ultim sens al simbolismului degajat de  dragonul dacic gura de lup devine o „gură de rai” iar prin revelarea Adevărului de dincolo de aparenţe obţinut prin iniţiere el este echivalent cu o „gura de aur”

 

 

Zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.      Biblia

2.      Cristina Pănculescu, Kogaion –muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan, Buc, 2008

3.      Al. Doboş, Dacia – Izvorul neamurilor, Ed Obiectiv, Craiova, 2008

4.      Al. Doboş, Dacia contra Anticrist, Ed Obiectiv, Craiova, 2007

5.      Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, Buc,2002