VITAS- „Lucia de Lammermoor” (Il dolce suonno)- Donizetti

Vitas- Lucia di Lammermoor

Anunțuri
Published in: on 25/02/2009 at 16:46  Comments (1)  

Intamplare

Abia ma mutasem separat de ai mei. Era o casa nu prea mare, dar suficient de incapatoare. Si, ce era cel mai important, foarte cocheta. Proprietarii se mutasera undeva peste mari si tari, imediat dupa ce o renovasera- necesita renovari, e o casa veche, construita candva inainte de primul razboi mondial si una dintre primele din zona asta. Muncisem cu mutatul si aranjatul mai bine de doua saptamani, cu ravna si, bineinteles, cu incantare . Oboseala, insa, isi spunea cuvantul, accentuate de canicula insuportabila de afara. Terminasem cu toate cele cu o seara inainte si, asa cum imi propusesem, aveam sa huzuresc inca vreo saptamana, sa imi trag sufletul inainte de a ma intoarce la servici. Stateam tolanit in salon, la racoare- ceasul cu cuc mostenit de la strabunica batea ora doua dupa-amiaza. Am intins mana dupa pachetul de tigari- gol. M-am invartit, cautand un altul- se terminasera. Am rabdat vreo jumate de ora, apoi m-am incaltat si am iesit. Mi s-a taiat respiratia- am observat ca la fel mi se taie de canicula ca si de la ger. Am iesit pe strada, ca nauc- era pustiu, o dupa-amiaza de duminica moarta. Am socotit ca aveam de mers cam zece minute pana la magazin, singurul din zona deschis duminica. Mi-am facut curaj si am pornit, calcand cu neincredere pe asfaltul incins. In magazin, nimeni- doar vanzatoarea, grasuna si asudata, motaia dupa tejghele. M-am aprovizionat pe cateva zile si am pornit inapoi, aprinzandu-mi o tigara din mers. Sub un gard, un caine care de obicei latra pe oricine si orice misca, statea tolanit la umbra privindu-ma indiferent cu coada ochiului. Eram aproape de casa, mai aveam cativa metri, cand am auzit, undeva nu departe de mine, o voce clara, barbateasca, strigandu-ma pe nume. Instinctiv am ridicat capul din pamant- nimeni. Nauc, am privit in jur. Nu se zarea tipenie de om prin curtile invecinate. M-am oprit, aruncand chistocul fumegand- si, totusi, cineva ma strigase! “Mi s-a incins creierul de buna seama…”, m-am gandit, urnindu-ma spre casa. Am intrat repede, cu senzatia ca e cineva in spatele meu. Am tranitit usa de la intrare, lipindu-ma cu spatele de lemnul racoros, gafaind.  Am ramas acolo cateva zeci de secunde, aprinzandu-mi, nervos, o noua tigara- degetele imi tremurau. Caldura imi juca feste, imaginatia la fel. Am rasucit cheia in broasca si m-am aruncat pe canapea, nelamurit, facand rotocoale de fum in aerul de deasupra. In linistea totala am auzit, pe holisor, pasi. Nu stiu cum am ajuns in pozitie verticala, cred ca doar nivelul brusc crescut de adrenalina a putut infaptui minunea. Si, daca tot ce mi se intampla erau halucinatii auditive, era pentru prima data in viata cand aveam parte de asa ceva. Si nu-mi placeau deloc. Am incercat sa ma linistesc, dar nici o autoconsolare nu parea sa functioneze- nici ca din pricina caldurii mi se intampla, nici ca din cea a oboselii, nici ca era un zgomot venit din pod sau de cine stie unde care, in linistea aceea, producea ecouri. Am auzit din nou tarsaitul pasilor, ca o confirmare: “Sunt aici, nu ai halucinatii”, parca spuneau. Inima o luase razna- am eisit tiptil pe holisor. Nimic si nimeni. A trecut mai bine de o ora pana sa ma pot linisti- scrumiera aproape se umpluse de chistoace, sticla de apa minerala se golise. Desi ma simteam bine, mi-am luat totusi temperatura- normala. Spre dupa-amiaza, cand canicula mai trecuse, a inceput sa sune telefonul- prietenii, satui de lipsa mea, ma invitau la o terasa. M-am dichisit, m-am invartit prin casa, am uitat de ciudatele “halucinatii”. Iesirea mi-a prins bine, m-a inveselit si racorit, Am mancat cateva inghetate cu frisca (fiindca berea nu-mi place si celelalte bauturi alcoolice le evit vara) si m-am intors acasa la miezul noptii. Afara era inca ciudat de cald insa, in casa, racoarea era foarte placuta. M-am asezat in pat linistit si somnoros.

O caldura placuta m-a invaluit si am inchis ochii, hotarat sa ma cufund in lumea viselor. Am deschis brusc ochii cand am auzit tarsaitul pasilor pe holisorul de la intrare, holisor spre care dadea usa dormitorului meu, uitata deschisa larg. Zgomotul pasilor parea ca se apropie, in timp ce ochii mei nu detectau nimic suspect in intunericul care nu era total. Narile mi s-au dilatat, perceptand un vag miros de branduse. Imi simteam globii oculari facand miscari multe si bruste, aproape incontrolabile, cautand insistent ceva ce nu putea vedea. Mi-am tinut respiratia, cu muschii si mintea incordate la maxim. Voiam sa sar din pat si nu puteam, de parca membrele, brusc ingreunate, nu ma mai ascultau. Gatul si buzele mi se uscasera. Respiratia, eliberata, devenise suieratoare. Mirosul de branduse persista. Obisnuit inca de foarte mic sa dorm singur, senzatia ca cineva se asezase langa mine in pat, in spatele meu, in locul larg ramas liber intre mine si peretele de care era lipit patul, m-a facut sa tresar, intorcandu-ma cu tot corpul. Fireste, fara sa vad nimic. Ceva mi-a alunecat de-a lungul spatelui, pe sira spinarii, ca un impuls electric. Acel ceva s-a raspandit apoi in tot spatele, radiind spre ceafa si solduri, in valuri, ca undele formate la suprafata unei ape in care ai aruncat o piatra. Imi parea ca si bataile inimii mi se mutasera de-acum in sira spinarii. Intreaga mea viata si vlaga se mutase acolo. Era ciudat, niciodata nu-mi simtisem sira spinarii- acum, insa, parea o entitate separata, cu viata si constiinta proprie, centrul corpului meu. Straniul si neasteptatul impuls electric se propaga mai departe, in pulpe, pana in varful degetelor de la picioare insa, in loc sa scada de-a lungul coloanei vertebrale, se intensifica, ca o permanenta sursa de energie pentru tot restul organismului. De mirare si surpriza, uitasem complet de spaima. Era CEVA acolo, in apropierea mea, un CEVA care era cauza tuturor senzatiilor niciodata traite, nici pana atunci, nici de atunci. Senzatia de curent electric, raspandita de acum pana-n varful capului, se transforma treptat in caldura- o senzatie mult mai familiara de acum, aceea de existenta a unui corp omenesc undeva, foarte aproape. Prezenta din spatele meu devenea aproape palpabila. Mi-au venit in minte cuvintele cuiva drag si apropiat mie: “Daca nu se vede, nu inseamna ca nu exista” Simteam acea existenta- si-mi era suficient ca sa o iau ca atare. Eram perfect convins de asta, asta cum eram sigur ca nu simtisem niciodata ceva similar. M-am asezat la locul meu, zambind in intuneric si am inchis ochii. I-am inchis doar ca sa vad, sub pleoape, in jucuri stranii de lumini si umbre, imagini pe care nu le puteam localiza: un peisaj arid, oarecum tomnatic, dealuri abrupte si aproape golase, o apa curgatoare oglindind ciudate tufe si cerul brazdat, in rastimpuri, de pasari rotindu-se in cercuri stranse.

Solomonar

Published in: on 24/02/2009 at 19:54  Comments (4)  

America hiperboreană

 

 

Ce multe ştim despre America! Ştim că primii locuitori ai celor două continente americane au fost amerindienii (native indians), ştim că America a fost descoperită de Cristofor Columb, care rătăcit în drumul său spre Indii a ajuns aici botezându-i pe localnici impropriu indieni. Ştim că numele Americii vine de la navigatorul Amerigo Vespuci…şi câte altele mai ştim! Toţi cunoaştem America, unii  chiar mai bine decât România!

 Sunt şi lucruri mai puţin cunoscute marelui public în legătură cu America! Sunt, să le zicem aşa, nişte „îmbârligături” ale istoriei.  Să amintim câteva dintre ele.

Ştiaţi de prezenţa romanilor în America? Sunt aproape sigur că foarte putini dintre dumneavoastră au auzit de aşa ceva deşi… Savantul Robert Marks, preşedinte al Consiliului American de Arheologie Subacvatică declara în 1982, prin intermediul agenţiei UPI, că în timpul unor cercetări efectuate în largul portului brazilian Rio de Janeiro au fost descoperite fragmente de vase şi amfore romane vechi de cca 2000 ani, răspândite pe o suprafaţă de 300m pătraţi? Prezenţa romană în America de Nord este  certificată, de asemenea, printr-o monedă romană republicană (sec IV î.Ch) descoperită în 1833,în largul portului Norfolk din statul Virginia iar în1913, s-a descoperit, în statul american Illinois monedă romană datând din sec II î.Ch!

Cred că destul de puţin cunoscută este şi prezenţa vikigilor danezi pe coastele americane (sec X d.Ch). Şi mai puţini ştiu, probabil, că Danemarca se numea până târziu în Evul Mediu Dania iar locuitorii ei Dani, denumirea de danezi apărând destul de târziu. O să mă întrebaţi , ei şi ce-i cu asta? Este pentru că danii era unul dintre etnonimele sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate după cum ne informează Marea Enciclopedie Franceză. Prin urmare, danii/dacii, războinici de temut, au ajuns în America.

Se speculează de asemenea că pe ţărmurii Americii au ajuns şi Cavalerii Templieri, refugiaţi din faţa furiei lui Filip II şi a papei. Numele sub care acest dublu continent era cunoscut acestora era Merica.

Multe noutăţi dintr-o dată, nu? Cu toate aceste „picanterii” ale istoriei influenţa romană în America este nulă, deşi, din moment ce există  monedele menţionate mai sus, înseamnă că exista o viaţă organizată, în cadrul căreia se vindea şi se cumpăra; cea vikingă la fel. Peste toate se ridică insă enigmaticele tradiţii, obiceiuri şi mituri ale amerindienilor, populaţia băştinaşă a celor două Americi motiv pentru care se şi numesc „nativ indians” . Şi peste toată puzderia de neamuri ale Americii de Nord, peste sofisticatele civilizaţii ale Americii de Sud şi Latine se ridică umbra acelor virracochas, civilizatorii şi iniţiatorii Americilor, pe care, istoricii şi mai ales atlantologii,  îi identifică cu atlanţii hiperboreeni.

Miturile şi tradiţiile indienilor americani, fie ei din America de Sud fie din America de Nord vorbesc despre lucruri ciudate în legătură cu aceşti civilizatori. Mulţi dintre dumneavoastră veţi zice că bat câmpii la modul vesel…J  Cu toate acestea virracochas există independent de asta şi la fel şi faptele pe care le voi menţiona!

native-american-playing-flu

 

Surprizele miturilor

 

Cartea sacră a mayaşilor quiche numită Popol Vuh (Cartea Poporului) aminteşte  despre o Epocă de Aur  a omenirii, timp în care exista un Paradis Terestru, în care oamenii trăiau fără griji , plasat undeva în răsărit şi aflat sub conducerea  Născătoarei şi a Făuritorului! De asemenea, aflăm din acelaşi corpus de texte mayaşe că la plecarea lor zeii civilizatori au spus poporului maya următoarele: „ Noi ne întoarcem la neamul nostru, Domnul Cerbilor se şi află acum pe locul său, el se zăreşte acolo, în cer”. Ciudate informaţii ne mai transmit mayaşii!

Aflăm dintr-un foc că  paradisul maya se afla  undeva în răsărit şi că acesta se afla sub ocârmuirea Născătoarei şi a Făuritorului şi că neamul  zeilor civilizatori era condus de Domnul Cerbilor. Dacă paradisul terestru al mayaşilor  care se afla sub conducerea Făuritorului ( şi a Născătoarei) iar zeii lor se întorc în acest paradis din care au şi venit atunci înseamnă că  Făuritorul este acelaşi cu Domnul Cerbilor!

 Din tradiţia neamului mayaş nahuatl aflăm un fapt şi mai surprinzător: Quetzalcoatl (Şarpele cu pene) avea pilea albă şi era numit  Yoali-Eequatl (Noapte-Vânt).. .Revenind la Popol Vuh a mayaşilor quiche aflăm că primul vânt vine dinspre  est „unde se află paradisul terestru”… Prin urmare ştim că în limba nahuatl numele lui Quetzalcoatl desemnează Vântul de Miazănoapte şi mai ştim de la mayaşii quiche , de aceasta dată, că paradisul terestru se afla în est. Prin urmare avem direcţia din care a venit în America Quetzalcoatl! A apărut dinspre est dar patria lui era în nord! Despre acelaşi Quetzalcoatl  mai aflăm că pe langă pielea albă,  mai purta şi barbă  şi era îmbrăcat în haină albă!

quetzalcoatl21

Graham Hankok îl identifică pe acest Quetzalcoatl cu Virracocha adorat în regiunea Callao, din jurul lacului Titikaka. Pentru a vedea  şi certifica , o data în plus, originea lui Quetzalcoatl trebuie să cităm o tradiţie a localnicilor: „Thumpa a părut în Altiplano în vremuri străvechi , venind dinspre nord, cu cinci discipoli. Un bărbat alb, cu înfăţişare augustă, cu ochi albaştri, cu barbă…”

dragon__americano_quetzalcoatl

Din alte mituri maya aflăm că  oamenii din paradisul terestru „fiinţau şi rătăceau acolo, în răsărit

 Cam destule nelămurite! Să vedem şi lămuririle de rigoare… că, deh , dacă spui de unele chestii ciudate trebuie şi să le lămureşti tâlcul.

Să pornim de la ciudatul Quetzalcoatl….. spre paradisul terestru. Numele său mayaş ne trimite direct în extremul nord, limita cunoscută a Europei străvechi dincolo de care, ne spune Herodot, nu se ştie ce se află şi cine locuieşte acele meleaguri. Ori limita lumii cunoscute anticilor europeni era Istrul/Dunărea dincolo de care locuiau pelasgii-hiperboreii-atlanţii-străvechii daci. Numele lui Quetzalcoatl spuneam că înseamnă vântul de miazănoapte prin aceasta el fiind identic cu Boreas şeful clanului boreazilor, care erau preoţii cultului zamolxian din Hiperboreea! Mai mult descrierea caracterelor sale tipologice, alb, cu barbă şi cu ochi albaştri se potriveşte de minune tipului uman  carpato-dunărean (v. Iisus, marele iniţiat din Dacia) despre care Densuşianu ne spune că „(pelasgii) pletoşi, cu pielea albă şi cu ochii în care se reflectau culoarea cerului şi a pământului” . Mai adăugăm că preoţii zamolxieni oficiau îmbrăcaţi în alb!

 Quetzalcoatl era reprezentat la amerindienii în discuţie  sub două aspecte: Şarpele cu pene şi şarpele dublu al creaţiei . Ambele reprezentări sunt prezente în simbolistica pelasgo-geto-dacă. Pe Columna Traiană apare reprezentarea dragonului dacic ornat cu pene iar

draco91

cei doi şerpi sunt şerpii creaţiei ce se încolăcesc în jurul caduceului hermetic, pornind în două direcţii diferite pentru a se reuni în vârful acestuia

Pentru a desemna şi mai clar originea lui Quetzalcoatl vom spune că Hiperboreea apollinico-zamolxiană era plasată de toţi autorii antici în Dacia (v Dacia Hiperboreană) unde era centrul Imperiului Pelasg şi al religiei Făuritorului şi Născătoarei! Fapt surprinzător miturile maya ne spun că oamenii din paradisul terestru (Hiperboreea greacă) rătăceau acolo în răsărit! Şi culmea că au dreptate! De ce? Pentru că după ce pelasgii  şi-au organizat centrul politico-administrativ şi religios la Dunărea de jos şi-au extins dominaţia binefăcătoare asupra întregii Asii Mici şi Europe mai apoi pornind să colonizeze Orientul Mijlociu şi Îndepărtat. Acest fapt este denumit de N. Densuşianu  „marea migraţiune pelasgă” iar de V. Lovinescu „marea migraţiune hiperboreană.

Dar cine era Făuritorul şi Născătoarea? Mitologia pelasgo-dacă moştenită de români ne spune că oamenii s-au născut din Pământ şi din Cer. Când vine vorba despre aceste două divinităţi, Făuritorul şi Născătoarea, tradiţiile maya de comun acord îi numesc „Inima cerului” şi „Inima Pământului”! Mai mult tradiţiile pelasge ne spun că Cerul şi Pământul erau părinţii  celor dintâi oameni iar Asiu spune şi mai specific cu referire la Născătoare, că  Pelasg primul om, s-a născut din pământul negru pe crestele înalte ale munţilor! Ori pământul, străvechea divinitate cunoscută sub numele de Geea/Dakia/ Dochia este descrisă de tradiţiile antice ca mama educatoare şi născătoarea tuturor!

 Că veni vorba de munţi…ştim că zeii popoarelor amerindiene  din America de Sud locuiau în munţi întocmai ca Dublul Zamolxe şi preoţii săi şi că cordiliera sud-americană poartă numele de Munţii Anzi. Ciudat! Iordanes în Getica ne spune despre geţi „pentru aceste victorii mari,…. Ei i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică „anzi” şi nu simpli oameni” Să fie o pură coincidenţă? Eu cred că nu, din moment ce prima ţară colonizată de pelasgii/hiperborei a fost Sumerul unde  regii purtau numele de En-Si, care aduce uimitor de bine cu anzii dacilor şi cu locurile  zeilor sud-americani– Munţii Anzi! Chestiunea devine de-a dreptul ciudată atunci când citim la Densuşianu: „Ceriul şi Pământul erau cei dintâi zei consacraţi ai  lumii vechi. Lor, pentru prima oară, li s-au dedicat vârfurile cele mai înalte ale munţilor, dealurilor şi promontoriilor, cu deosebire înălţimile, unde se adunau norii şi se formau precipitaţiile. În munţi se aflau templele şi altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit arhaic misterios, aici se celebrau festivităţile religioase”

amn41

Într-una dintre tradiţiile menţionate mai sus, Făuritorul, aspectul masculin a lui Zamolxe din perspectiva noastră, devine Domnul Cerbilor. Devine de-a dreptul ciudat atunci când vedem că cerbul are un caracter sacru atât la pelasgi cât şi la români! În colindele româneşti culoarea sură a cerbului îi conferă suveranitatea sacră iar pe una dintre stemele muşatinilor, stema oraşului Baia, prima capitală a Moldovei, apare un cerb decapitat.

pecetea20de20la20baia

Mai mult, muntele sacru unde se afla  Columna Cerului, Axa Lumii despre care grecii spuneau că se află în Hiperboreea/ paradisul terestru al bibliei şi de-a lungul căreia  comunicau energiile vitale ale Cerului şi Pământului (Inima cerului şi Inima Pământului) era plasat în Dacia şi se numea Kogaion! Tocmai acest munte atât de sfânt al antichităţii străvechi şi clasice dacă este privit dinspre nord oferă o surpriză uimitoare: culmile sale formează imaginea schiţată a unui…cerb! Iată cum Făuritorul devenit Domnul Cerbilor se identifică cu Zamolxe. Şi chiar mai mult, Ardealul, teritoriul ce se deschide dincolo de Kogaion, se numea în vechea limbă Hardeal ceea ce înseamnă Casa Domnului!

America de Sud oferă şi alte surprize care trimit la patria de origine a zeilor lor.

Incaşii de această dată ne rezervă o surpriză… rasială! Primii locuitori ai Perului aveau grupa sanguină A  necunoscută în America de sud pană la venirea europenilor. Există ipoteza cum că conducătorii incaşilor vorbeau o limbă secretă cu echivalenţi şi în limba sanscrită. Numai că arienii care au invadat India punând bazele culturii vedice erau ..pelasgii conduşi aici de către prinţul Rama! Având în vedere grupa sanguină pomenită nu putem deduce decât că vechii incaşi erau … europeni-pelasgi din paradisul terestru Hiperboreea….

  „Stela bărboşilor” descoperită în La Venta în 1940 de către  Matthew Stirling… Aceasta reprezintă imaginea unui om de tip caucazian cu nasul proeminent  şi cu o barbă lungă şi stufoasă. Acelaşi lucru  este valabil şi în cazul celorlalte figuri caucaziene descoperite în La Venta. Una era sculptată,  în basorelief, pe o placă de piatră, aproximativ circulară, cu diametrul de circa 1 m. Îmbrăcat cu un fel de pantaloni mulaţi pe corp, trăsăturile  sale erau cele ale  unui anglo-saxon. Avea o barbă deasă şi ascuţită şi purta pe cap  o cuşmă ciudată. Acestea ni le spune G. Hankok.

 Eu fac următoarea observaţie: toate aceste figuri poartă barbă. Grecii, romanii, sumerienii egiptenii antici nu purtau podoabă facială, unii dintre ei precum egiptenii şi amerindienii fiind spâni! Menţiunea caucazian elimină din start  tipul viking şi cel celt. Ciudat este însă faptul că peruvienii poartă iţari ca şi vechii daci şi români actuali. Vedem că acelaşi port era valabil şi pentru  olmeci a căror capitală era la La Venta! Iar cuşma este simbol al distincţiei nobiliare la daci fiind purtată de tarabostes şi de imaginea lui Zamolxe întruchipată de Sfinx! Cuşma era simbolul nobleţei la pelasgi!!! Iar pentru a vedea tipul „caucazian” despre care am vorbit  aruncaţi o privire Imaginii lui Decebal de pe Columna lui Traian.

 dapyx_clip_image001

Alte surprize din… America de Nord

 

Prezenţa dacilor în America de Nord poate fi certificată prin existenţa a două toponime derivate din rădăcina DAC: Dakota de Nord (North Dakota) şi Dakota de Sud (South Dakota). Ori, se ştie că singurul popor ce purta această denumire, în toată antichitatea şi până în Evul Mediu târziu, sunt locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, a căror ţară se numea Dacia. Mai ştim , de asemenea, că teritoriul locuit de un popor, oricare ar fi acesta, capătă denumirea stăpânilor lui: Imperiul persan de la persani, Imperiul roman de la romani, România de la români, Ungaria de la unguri, etc. Mai ştim că  pentru unele izvoare antice Dacia era percepută ca Dakia. Deci, rădăcina „Dak” (sub această formă), aşa cum apare ea în toponimul Dakota, are suport real.

northdakota_c_indian

Denumirea statelor Dakota este însă una compusă din Dak+ sufixul ota. Ce însemne acesta? Oricine cunoaşte un pic de gramatică românească va fi uimit de faptul că multe nume româneşti au terminaţia „ota”, a-ul final devenind „ă” (Albotă, Arnota, Laiotă, Vlahotă). În toate cazurile menţionate pentru limba română terminaţia „otă”/”ota” are semnificaţia de „mic”. În cazul nostru, după ce am spus toate acestea putem observa că denumirea Dakota, aplicată teritoriului locuit de indienii Dakota, nu înseamnă altceva decât…dacii mici!

După Marea Enciclopedie Franceză indienii Dakota, pentru că vorbeau o limbă Sioux, au fost incluse de către alţi amerindieni în marea uniune de triburi Sioux. Numai că numele de Dakota se aplică în mod special uniunii de triburi ce stăpânea  cursul superior am fluviului Mississippi, întinzându-se în vest până la Munţii Black Hills şi mai departe până în Munţii Stâncoşi, având ca graniţă nordică  Canada iar limita sudică fiindu-le râurile Big Sioux şi la Plata. De  aici putem deduce că etnonimul Dakotas a existat  de sine stătător înainte de includerea sa în marea uniune a triburilor Sioux de vreme ce se aplica unei populaţii ce se putea delimita geografic pe un anumit teritoriu. Şi ca să continuăm în acelaşi ton este bine să menţionăm că unul dintre statele americane locuite de indienii Dakota în trecut, purta si mai poartă  numele de Montana. Foarte ciudat, pentru că în limba română actuală o zonă pe a cărei teritoriu se află munţi se numeşte montană. Ori Montana este  un stat american muntos!

Sioux este considerată cea mai mare uniune de triburi din America de Nord Numele său provine din rădăcina „Siu”. Tocmai aceasta este ciudăţenia lor! Pentru că sub denumirea de SIU erau cunoscute de către chinezi triburile de Yue-Tchi (geţi) ce ocupau un teritoriu imens ce se întindea din Asia Centrală până la Oceanul Pacific.

Există încă cel puţin două surprize în America de nord. Anume: tribul indienilor chaeyenne a cărui denumirea seamănă uimitor de mult cu cea a tribului dac al Caenilor şi statul american Illinois. Această ultimă denumire americană nu vi se pare că seamănă uimitor de mult cu toponimul Ilion, aplicat cetăţii pelasgo-traco-dace Troia?

 

 Obiceiuri şi tradiţii… nord americane

 westernlegacy

Şi la acest capitol avem surprize! Toate popoarele indienilor nord americani cred în Marele Spirit. Aceasta este cunoscut de cele mai multe ori sub numele de Manitou (pronunţat Manitu) Acest Manitou  este considerat zeul suprem de către amerindieni el fiind stăpânul Veşnicelor Plauri ale Vânătorii, unde mergeau războinicii după moarte. Din foarte ciudat pentru că Zamolxe, Marele Zeu al dacilor le spunea acestora, prin intermediul marilor săi preoţi că:” nici el (marele preot-n.n),nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac, nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile” pentru a vă dumiri că aşa stau lucrurile  şi la indienii americani aruncaţi o privire  asupra unor cărţi pe care probabil le-aţi citit cu plăcere în copilărie: Ultimul Mohican, Hiawathaha, etc. Mai mult chiar numele Manitou ar putea avea legături cu Zamolxe!

Densuşianu ne spune despre Zamolxe/ Saturn că în calitate de stăpân al lumii de dincolo se numea Manes denumire ce desemna pur şi simplu, la origine, sensul de „mare”. Mai mult la romani, care moşteniseră credinţele lor de la etruscii plecaţi din Apuseni în mil III î. Ch, mani erau spiritele străbunilor plecaţi pe lumea cealaltă Prin urmare, Saturn/Zamolxe, mai mare peste spiritele strămoşilor plecaţi era chiar Marele Spirit! Mai mult, Manitou pare a fi un nume compus din Mani/Manes + tou survenit probabil prin aliteraţia lui ta. Iar ciudat pentru că unul dintre epitetele lui Saturn/Zamolxe era chiar Tatăl cu variaţiuni româneşti precum Tătar, Tartar iar particula Tou/tu/ta  din Manitou desemnează tocmai calitatea de părinte a acestuia.

 Indienii îl desemnau pe Manitou ca pe un vultur, de fapt simbol al regalităţii la toate popoarele antice, numai că vulturul era şi emblema lui Zeus /Deus Pelasgicul care era Zamolxe!

native-american1

 La daci, Zamolxe era reprezentat  ca un şarpe iar este cunoscută onomastica indiană  care prevalează în  nume precum Şarpele cel Mare, Micul Şarpe. Chiar neamul indienilor Dakota  se autodenumea cu titlul de Little Snakes (Şerpii Mici)  Ca şi putere, forţă divină manifestată pe pământ, simbolul lui Zamolxe era ursul iar indienii americani purtau nume Mare Urs, Şapte Urşi, Micul Urs. Din legendele menţionate de V. Lovinescu aflăm că tatăl moldovenilor este un taur/bour alb ori nume ca taur, bizon, ruda a bourului şi zimbrului, sunt fregvente la amerindienii nord americani.

 

Întocmai cum la pelasgi şi la daci existau nume Diogenes sau Zalmodegikos, Diuspor fiecare în legătură cu Marele Zeu. Lupul este un alt element existent atât în tradiţiile dacice cât si în cele amerindiene fapt deosebit mai ales într-o zonă în care  nu există lupi ci numai coioţi, rudele fricoase ale lupilor. Ştim că numele dacilor derivă din cuvântul traco-frigian daous care înseamnă lup, ori, lupul este unul dintre cele mai răspândite nume la indieni iar la români chiar există numele de familie şi patronimul  Lupu! Mai mult, Lupul era un simbol zamolxian, Apollo/Zamolxe fiind numit şi Lykaios!

100555241

Adăugăm aici nişte identităţi de cultură care din nou pun pe gânduri. Ritmul tam-tam-urilor amerindieni care impuneau mişcările dansurilor sacre amerindiene se aseamănă uneori până la identitate cu acompaniamentul „dobelor” ce acompaniază  colindele, incantaţiile sacre ale românilor!

drummers

Platon ne vorbeşte la daci despre practica descântecelor în vindecările de anumite boli, iar vraciul indian tocmai acesta făcea descânta bolnavul pentru a alunga spiritul rău (boala) care se cuibărise în  corpul pacientului. Mai mult englezii i-au numit pe vracii indieni medicine-man adică un soi de medici „empirici” şi chiar şi azi la românii de la sate mai este valabilă „medicina babelor” ce foloseşte descântece şi fel de fel de obiecte magice. Dar aceşti vraci erau si deţinătorii cunoaşterii sacre, a ritualurilor, tradiţiilor şi legendelor, ei înşişi având în dotare un arsenal de obiecte magice. Toate bune numai că avem şi noi nişte vraci cu obiecte magice în dotare şi care umblau pe nori – solomonarii. Să nu uităm că în ritualurile acestor vraci amerindieni fumul/norii joacă un rol crucial uneori!

native_american2

Acestea fiind spuse vom încheia pe tonul pe care am şi început. Indienii lenapi din neamul delewarilor credeau că: „Toate acestea s-au petrecut tare demult pe pământ, dincolo de Oceane (!), la începutul începutului. O mică observaţie: dacă primul Ocean , căci se foloseşte Oceane şi nu Ocean desemnează Oceanul Atlantic celălalt desemnează ce? În trecut Dunărea era cunoscută sub numele de Okeanos Potamos sau Fluviul Ocean!

În încheiere, sunt de părere că prezenţa civilizatoare a Atlanţilor/hiperboreilor/ pelasgilor de la Dunărea de Jos în America este un fapt cât se poate de plauzibil datorită tocmai identităţilor pe care le-am menţionat.

sheephunter2

Şi pentru că vor fi mulţi care vor zâmbi din colţul gurii când vor citi acest articol, repet, în limbajul ardelenesc, drag mie: Nu-i musai să mă credeţi! Io mi-am zâs numai părerea! J

 

Bibliografie:

 

1.      Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed Obiectiv, Craiova

2.      N. Densuşianu, Dacia  preistorică, ed Arhetip,Bucureşti,2002

3.      Dan Apostol, Atlantida şi Pacifida. Amintiri din noaptea timpului, ed RAI, Buc

4.      Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac, get, Ed Abaddaba, Oradea,2000

 

zamolxe

 

 

 

 

Trăsura neagră

Bunica plecase la neamuri, prin sat- ca n-o puteai tine acasa de sarbatori, mai ales daca nu avea musafiri, ca io eram de-al casei. Am ramas cu Octavian, aciuati  pe langa soba de tabla in care trosneau lemne si intrebandu-ne, fiecare pentru el, ce-o fi apucat-o sa iese pe ulita pe ninsoara aia.

-Io as bea niste vin fiert, am spus intr-o vreme, vazand ca batranul nu se prea deda la vorba. Ca nu era el prea vorbaret din fire.

-Apoi ia si hierbe-ti, ma copile… vez ca tra sa fie chiperi in bufet.

Am pus vinul la fiert in ulcica mare de tabla, amestecand mereu cu o lingura de lemn sa se topeasca zaharul. Octavian si-a aprins o tigara rasucita de el din hartie de ziar, cu frunza de tabac maruntita intre degete. Am umplut doua pahare cu vin dulce si fierbinte, asezandu-ma langa el pe lavita. Era o liniste placuta, calma, numai ceasul cel mic cu pendul ticaia regulat deasupra capetelor noastre, fixat cu un cuisor in peretele verzui. Gandul m-a dus inapoi cu multi ani, intr-o noapte la fel de tacuta de iarna. Eram copil si, in vacante, cand mergeam la bunici, imi placea sa dorm cu Octavian. Ceasul ala era de-o seama cu mine, poate mai batran, iar el il tragea cu cheita mica pe care o punea mereu in rama icoanei de pe acelasi perete, in fiece seara. In seara aceea de demult spuse cu un oftat, foindu-se in intunericul camerei:

-Am uitat sa trag ceasu`… Asta se opreste la noapte. Da` nu ma mai scol acuma din pat, ca doara o sa bata alalalt.

M-am saltat mirat pe un cot:

-Care alalalt, mosule?

O vreme a tacut, apoi a spus, privindu-ma prin bezna:

-Apoi ala din parete.

Mi-am tinut respiratia:

-Ai pus un ceas in perete?

A zambit- nu-l vedeam, dar stiam, nu stiu cum, ca zambeste. A spus cu voce scazuta, ca si cand mi-ar fi incredintat un secret:

-Apoi dragu` lu` mosu… Tate casale au ceas in parete.

-Cum au casele ceas in perete? Cine-l pune?

-Uite ca au, ca asa-i dat. Nu-l pune nime, e ceasu` casii. Si noaptea, tarzau, daca-i liniste si stau si-acult, il auz cum bate.

-L-ai auzit, mosule?

-Auzat dara… Ca oamimii batrani n-au somnu` cum sa cade. Il mai aud, cateodata, noaptea… Daca stai treaz pana cata zua, s-aude.

Am tinut ochii deschisi o vreme- dar m-a potopit somnul. N-am auzit ceasul din perete. M-am intors catre Octavian, sorbind din paharul cu vin:

-Auzi, mosule…

A pufait din tigara lui noduroasa fara sa-mi raspunda si fara sa se uite la mine- dar stiam ca ma asculta.

-Drept ii ce mi-ai spus atunci de ceasul ala din perete?

-Drept.

-Da` cum se poate?

M-a privit tinta:

-Multe sa pot…

A cazut pe ganduri, cu ochii pironiti pe peretele din fata noastra.

-Apoi înainte de Bobotează tră să mă duc pân` la Rădeşti… Să merem, dacă mai eşti pe aci. Că m-o rugat Niculaie să îi duc copiile elea ce le-o lăsat la mine după planu` căsii lu` soru-sa.

-Care Niculaie?

-Niculaie a lu` Petrică. Ăla de lângă beserică, de-o avut moară. Da` nu ştii tu, că nu erai pe vremea aia. La tată-su lu Niculaie măcinam noi, ca nu era moară-n sat. Da` eram io ficior pe vremea aia, de unde să-i ştii tu…? Da` să vez] ce păţăsc, că tăt vini vorba de Niculaie. Eram cam de-o samă cu tine, cum esti acuma. Ţiu minte că m-o trimes tata, Dumnezo să-l ierte, să duc oarece bani la Petrică bătrânu`, că îi datora de când or fost la târg. No şi mă iau io şi mă duc la Rădeşti, piste câmp. Niculaie, ficioru-so, de-o samă cu mine, zâce “Hai mă Octaviane mai şezi, mai povestim!” Ne-am băgat în casă, ne-o adus mumă-sa pupuri că facusă în cuptor şi-o trecut să zâc preţ de vo tri, patru ceasuri până ne-am găst noi să ne gătăm poveştile. Când mă uit, afară să-ntunecase. Zâc: “Io mă duc mă Niculaie că ui, nu-s cu calu şi îi o postate păn` acas`”.  Noah, mă ieu mă duc. Ajung în capu` ţeperiei, dau să trec pe câmp, să tai drumu, când numa` ce-aud în spate cum uruiau roţi. Mă gândesc: “Vine oarece căruţă de cătă Rădeşti.”  Mă-ntorc să văz că ce vine şi numa` ce văd io o trăsură din aia de domni, tătă neagră, cu cai tăt negri şi on om pe capră- şi-n trăsură, nime. Io ştiem c-am văst la oraş, da` la noi pe sate nime n-ave aşe trăsură. Şi numa ce să opreşte în drept cu mine- mă opresc şi io, să vad ce-i, s-o hi chiert omu sau ceva. Când mă uit mai bine, că să vede, că era lună, să-mi saie inima! Că pe capră era on coptil. Nicuţ aşe şi slăbuţ, nici mustaţa nu-i dădusă. Zâce coptilu: “Hai, omule, urcă că te duc io acas`.” Io mă uit… Zâc: “Ba ma coptile ca io ui, numa trec câmpu`, acolo ni stau, di ce să mă duc roată?” Tace ficioru, să uită… Zâce iară: “Ian urcă-te, că te duc, n-auz?” No bată-mă… Zâc şi io, iară: “Ba nu mă urc, ca nu mă duc roata!”  N-apuc sa zâc bine că numa` ce să întinde ficioru cătă mine, m-apucă de guler si zvârle cu mine în fundu trăsurii de-am gândit că tătă să hâie. Mni-o căst şi pălăria di pe cap în drum. Io ţapăn. Cum Doamne nu mă lăsa mă zvârlisă aşe o mână de om? Numa ce să porneşte trăsura şi-o ia piste câmp. Io nici că mă mişcam acolo-n spate, aşe mă apucasă frica. Şi mi să pare nie că ceva îi, că nu mai auzam roţâle şi copitele la cai, zâci că… Mă dau iute de margine şi mă uit în jos, la roţi. Nu mai eram pe pământ, trăsura să înălţasă în aer, plute.  Caii fugeau în aer cu copitele ca pe pământ. Io trămuram, nu putem nici să deschid gura, şi mă uitam cum ne ridicăm tăt mai sus şi-o luăm cătă Murăş. Când ajunjem la ţărmurea apii, numa` ce să ridică trăsura sus de tăt, deasupra la plopi, şi vedeam vârfurile la copaci. Apoi să scoboară încet-încet şi-o ie înapoi, cătă ţeperie. Io mă tânem bine. Coboară şi să opreşte pe pământ. Să întoarce ficioraşu şi zâce: “Io ţ-am zâs doară să te urci!” S-o întins şi m-o luat iar de guler, de după cap, ca pe mâţi, si m-o pus jos, în drum. Şi cum l-am văst, aşe nu l-am mai văst ca s-o dus înainte. Io, chiaun de cap. Mă uit- jos, la chicioare, pălăria me! Din ăl loc m-o luat, în ăl loc m-o lăsat. Mi-am luat pălăria şi numa` io ştiu cum am ajuns acas în noaptea aia şi cum n-am durnit io tătă noaptea, de am fost tăt tulbure la cap a doua zî… Iaca aşa am păţât.

– Da` ce-a fost asta, moşule…? Ce-a fost băiatul ăla?

– Apoi ce să fie… O fost şi el. Mă duc să tai nişte lemne, că vine bună-ta şi iară s-apucă cu gura pe mine, că tră să facă zamă şi n-are lemne destule.

– Lasă, moşule… Mă duc io să tai lemne, stai dumneata aci la căldură.

Am despicat lemne un ceas şi, până n-o venit el să vadă ce tot fac, nu m-am mai oprit. Nu simţeam oboseala şi frigul.

 Solomonarnight

Published in: on 14/02/2009 at 14:06  Comments (9)  
Tags: , ,

Ai nostri, de ieri. Si de azi?

 

Scrisoarea lui C.I.C. Bratianu adresata lui Ion Antonescu

(24 septembrie 1942)

 

 

 

Domnule maresal,

Suntem in preajma iernei cu amenintare de foamete si de frig pentru populatia tarii si cu o profunda dezorganizare a vietii economice.

Armata noastra, inglobata in cea germana, se decimeaza pe frontal rusesc, pe cand vecinii nostri isi menajeaza puterile pentru a le avea intacte la sfarsitul razboiului. Armata romana nu mai conteaza ca armata nationala pentru apararea frontierelor tarii. Ea este incadrata in armata germana la peste 1000 km de tara si bagata continuu in primele linii de lupta.

Pentru ce ne impuneti toate aceste sacrificii? Ce vom avea la sfarsitul razboiului? Ce asigurari puteti avea ca Germania ne va reda Ardealul, pe care l-a dat ungurilor prin arbitrajul de la Viena? Pana azi se pare ca ea pregateste autonomia intregului Ardeal, daca ungurii nu-l vor cuceri.

In ce situatie vom fi si in cazul in care Germania nu va castiga razboiul, de vreme ce nu s-a menajat nimic pentru a ne invrajbi cu Anglia si statele Unite?

Razboiul cu Rusia, care dupa propaganda germana trebuia sa se termine la sfarsitul anului 1941, apoi la sfarsitul anului 1942, se va prelungi si in anul 1943.

V-am prevenit in mai multe randuri in anul 1941 si 1942 ca Romania nu trebuie sa-si trimita trupele sale in interiorul Rusiei, fara a-si pune in pericol chiar existenta sa – ca ea este amenintata sa fie strivita in conflictul armat a doua mari puteri, si ca pe de alta parte situatia ei economica devine din zi in zi mai critica. V-am sfatuit mai tarziu sa retrageti in interiorul tarii trupele noastre de pe Nistru si sa le rezervati pentru apararea noastra in contra ungurilor si bulgarilor.

In loc a asculta apelurile ce v-am facut ati trimis aproape toata armata noastra in interiorul Rusiei. Pentru a nu ajunge la o prabusire completa a tarii, al carei conducator sunteti, trebuie sa urmati exemplul Finlandei care a oprit trupele sale in apropierea frontierelor, sau al Ungariei, care nu le sacrifica pentru a distruge bolsevismul, ci vrea sa le aiba intacte pentru momentul final, cand cel ce va fi mai putin uzat va culege roadele razboiului, pentru care altii – ca noi – au facut sacrificii peste masura de mari.

Primiti, va rog domnule Maresal, asigurarea simtamintelor mele de inalta consideratiune.

                                         C.I. BRATIANU

Arhiva Istorica Centrala; fond Presedentia Consiliului de Ministri,      Cabinet I. Antonescu, dosar 61/1940, f.. 76.     

 

 

 

 

Scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu adresata lui C.I.C. Bratianu

(29 octombrie 1942)

 

 

                      Domnule Bratianu,

 

Am lasat fara raspuns scrisorile dumneavoastra anterioare.

Am facut-o din intelepciune, fiindca urmaream unirea si nu vrajba.

Puteam sa va raspund, aducand la bara justitiei pe toti vinovatii de catastrofa morala si politica a tarii, printre care sunteti, in primul rand, si d-stra.

Natia o doreste si o asteapta de la mine.

Nu am facut-o, totusi, fiindca nu am voit sa atat si mai mult spiritele si, mai ales, nu am voit sa dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii nostri.

Am lasat ziua acestor rafuieli pentru mai tarziu.

Abuzati insa de rabdarea, de tacerea si de intelepciunea mea si, rand pe rand, in scurte intervale de timp, imi trimiteti, cand d-stra cand dl. Maniu avertismente, sfaturi si acuzatiuni.

In virtutea carui drept?

Ce reprezentati in aceasta tara, d-v(oa)stra toti fostii oameni politici, inafara de interesele d-stra egoiste si un trecut politic total compromis si dureros?

Uitati, domnule Batianu, ca eu sunt omul muncii mele si martirul greselilor acelora care au primit in 1918 Romania Mare si au adus-o, dupa 22 de ani de conducere, in prapastia de unde am luat-o eu in 1940, pe cand d-stra sunteti unul din profitorii si daramatorii unei mosteniri mari.

In mai putin de un sfert de secol, fiecare in parte si toti la un loc, ati prabusit lupta, sacrificiile si suferintele duse si indurate 20 de secole de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politica.

Orice aparare incercati si orice diversiune faceti d-stra, conducatorii politici de ieri, purtati pe umeri aceasta raspundere.

D-stra liberalii, mai mult ca altii, fiindca si din opozitie, si de la guvern, prin actiunea d-stra de dirijare si de indrumare a vietii noastre politice, economice, morale si spirituale, exercitata direct si indirect, de pe bancile ministeriale, din birourile bancilor si din culisele politice, ati dus tara la catastrofa din 1940.

Stati fata in fata cu constiinta d-stra, depanati cu corectitudine, pas cu pas, atat actele d-stra, cat si pe cele ale acelora cu care, rand pe rand, v-ati intovarasit si v-ati acuzat, in fata natiei dezolate, scandalizate si inmarmurite; rasfoiti toata colectia ziarelor din ultimii 40 de ani, incepand cu “Universul” si terminand cu “Viitorul” si cu ziarele jidovesti pe care se sprijinea nationalistul domn Maniu si va reamintiti: cine sunteti d-stra si d-lui; cate pacate ati facut; cum v-ati calificat singuri si cum v-a calificat natia; cate raspunderi aveti.

Pentru a va usura munca, va reamintesc, d-le Bratianu, ca impreuna cu dl. Maniu, v-ati acuzat public si zilnic in presa, in intruniri, in parlament de: “incapacitate”, “talharii”, “falsificari” si “furturi de urne” in alegeri; demonstratii ridicule, cu plata “si pe socoteala statului”; “traficarile de influenta” practicate de partizanii, deputatii, ministrii si presedintii corpurilor d-stra legiuitoare; “scandalurile cu contingentarile”, cu “graul britanic”, modul cum ati facut reforma agrara si cum “ati profitat de ea”; risipa avutului public; “concesionarile numeroase ale bunurilor statului”; “demagogie”; incorectitudine civica provocata de faptul ca atunci cand erati in opozitie dirijati ocult statul, in profitul intereselor d-stra si ale jidanilor din ale caror consilii de administratie – mari si mici – faceati parte, iar pe fotoliile ministeriale incurajati si favorizati, acopereati si musamalizati afacerile lor cu ale d-stra, in detrimentul statului.

Adaugati, la acest bogat si concludent stat de serviciu al partizanilor si al adversarilor d-stra de ieri, cu care – ca intotdeauna va gasiti in opozitie – sunteti azi prieteni:

               cazurile, pe care natia le tine numai in adormire, ale domnilor Tatarascu, Barsan, Boila, Aristide Blank si afacerea Skoda;

               ruinarea poporului, prin dobanzile oneroase care au prabusit economiile, avutul si munca tuturor, de la taran la marele proprietar, de la micul pana la marele negustor roman;

               imprumuturile externe, oneroase si umilitoare;

               introducerea controlului strain la Banca Nationala si Caile Ferate, comisioanele scandaloase, etc etc si veti avea, domnule Bratianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am platit atat de scump si pe care natia intreaga o are permanent in fata ochilor.

Totusi, d-le Bratianu, cu totii credeti ca toate acestea au fost uitate si, cu perfidia politicianista de alta data – de totdeauna – atat de bine cunoscuta, va asezati cu cinism pe acest trecut si – de la cel dintai dintre d-stra, pana la cel din urma – incercati sa acuzati si sa sabotati, pe sub mana, opera de indreptare si consolidare la care s-a antrenat toata natia si sa taiati elanul unui om care nu a avut, nu are si nu va avea nici mosii, nici vii, nici pivniti de desfacere, nici bani depusi, nici industrii, nici consilii de administratie, nici safeuri, in tara si strainatate, nici cupoane de taiat, nici timp de pierdut la club si care nu si-a pricopsit nici cumnatii, nici nepotii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar daca am gresit, gresesc sau voi gresi, nu pot fi acuzat, domnule Bratianu, de nici unul dintre dvs. care, fiti incredintati, sunteti infierati si pusi chiar de generatie actuala pe banca acuzatilor.

Daca va fi sa fiu adus si eu pe aceasta banca, pentru ca fac tot ceea ce un om putea sa faca, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire si de la prabusire, dar si pentru a-l intregi si a-i asigura o viata noua, in onoare si in munca, atunci in nici un caz nu veti fi d-voastra acuzatorii si, in nici un caz nu voi fi pus alaturi de d-stra si acuzat de aceleasi greseli ca d-stra.

Fac aceasta afirmare nu pentru ca ma simt vinovat cu ceva fata de tara, dar pentru ca stiu ce au suferit, din antichitate si pana azi, de la Socrate si Demostene pana la Clemenceau, atatia nenumarati – mici si mari – oameni care si-au servit poporul cu credinta, cu devotement si cu folos si, mai ales, pentru ca nu au uitat ca la Iasi, in tragica primavara din 1918, si chiar la Bucuresti, dupa Unire, s-a cerut trimiterea in judecata si chiar condamnarea fratelui d-stra, atat pentru ca facuse razboiul, cat si pentru desmatul creeat de nepriceperea d-stra a tuturor, chiar de catre aceea care cerusera intrarea in lupta; care il acuzasera in 1914-15 de lunga si desmatata perioada de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea in razboi si care, ca culme a cinismului lor, erau ei insisi vinovati de modul cum fusese administrate si ruinata tara.

Eu si multi altii inca in viata nu am uitat ridicolul acestei indrasneli pe care istoria l-a inregistrat.

Oricum ar fi insa eu nu voi putea fi acuzat de d-stra si nici pus pe aceeasi banca cu d-stra, pentru ca nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei si nici seful unei bande de corbi odiosi, care au ajuns la conducere prin “minciuna”, “promisiuni”, “furt de urne” sau prin “sprijin ocult Masonic si iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest si de vointa unanima a unei natii care, pentru a se salva, a facu apel la mine, iar nu la d-stra sau la dl. Maniu si nici la domnii care stau in jurul d-voastra si cu care ati facut si faceti sistem.

Niciodata, pentru a fi salvata, natiunea, armata si corpurile constituite nu au indicat numele d-stra sau al d-lui Maniu, in ultimii ani ai tragicei guvernari, care s-a sfarsit la 6 septembrie 1940.

D-stra v-ati strecurat si v-ati alaturat acestei multimi, cu discretia impusa de instinctul raspunderii pe care o aveati si a dorintei legitime de a va salva si nu ati facut nici un gest pentru a va valorifica drepturile la conducere, cand aceasta multime spulbera un regim care era de fapt al d-stra si cand aclama un om nou, care eram eu.

……………………………

Cand am intrat in razboi, cu prudenta caracteristica a politicienilor valorosi, nu v-ati manifestat nici pentru, nici contra.

Dupa ce am reluat Basarabia si Bucovina, v-ati grabit sa-mi cereti, si d-stra si domnul Maniu, sa ma opresc la Nistru.

V-am aratat consideratiunile militare, politice, economice si morale pentru care nu puteam sa o fac si v-am invitat, pentru a treia oara, sa luati conducerea, raspunderea si riscurile unei asemenea actiuni.

Bineinteles, ati refuzat.

Dupa omorurile de la Jilava si imediat dupa rebeliune, mi-ati trimis memorii prin care imi aratati situatia si imi dadeati noi sfaturi.

V-am oferit sa luati conducerea si sa faceti cum credeti ca esta mai bine.

Si unul si altul v-ati scuturat.

Luandu-va dupa cativa ofiteri, fara prestigiu militar, care au deraiat de pe linia principiilor sanatoase strategice, morale si politice, pe care poate ca nici nu le-au avut vreodata, mi-ati cerut sa retrag armata din Rusia si m-ati indemnat sa ma “aranjez” cu Anglia si cu America.

Ar fi o greseala si o felonie, iar greselile si feloniile se platesc scump.

Suntem la peste 1500 de km de tara, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la usa, depozitele sunt ale germanilor, caile ferate sunt in mana lor, aviatia are forta de distrugere pe care ar trebui sa o cunoasteti.

Retragerea fortelor din situatia lor actuala ar insemna parasirea frontului.

Exact ceea ce au facut rusii in Moldova in 1917-1918.

Va intrebati ce s-ar intampla daca germanii ar face cu noi astazi, in caz de parasirea frontului, ceea ce am facut noi, atunci, cu rusii?

Va dati seama ce s-ar alege de armata noastra, de disciplina noastra, de soldatii si caii nostri, de tunurile noastre, daca am incerca, in conditiile aratate mai sus, sa parasim frontul fara asemntimentul Comandamentului german?

Situatia aceasta, a oamenilor care la cea dintai greutate se descurajeaza ar denota usurinta, totala nepricepere militara si prostie.

Solutia ar fi si criminala, domnule Bratianu, fiindca nu s-ar prabusi numai armata, s-ar prabusi insasi tara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat si am ajunge in situatia Serbiei si Greciei.

Poftiti, domnule Bratianu, va ofer din nou conducerea statului si a guvernului.

Retrageti d-voastra armata si “aranjati-va” cu Anglia.

Numai ca trebuie sa intreb armata si poporul.

Sunt gata sa le pun aceasta intrebare, deschis si categoric, daca si d-stra sunteti gata sa va luati raspunderea.

A ma fi “oprit la Nistru” si a “retrageti astazi fortele din Rusia” insemneaza, pentru un om care mai poate inca judeca, a anihila dintr-o data totul, toate sacrificiile facute de la trecerea Prutului, actiune in contra careia nu v-ati pronuntat public; insemneaza a ne dezonora pentru vecie ca popor; insemneaza a creea tarii, in cazul victoriei germane, conditii dezastruoase, fara a ne asigura, in cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptam si avem datoria sacra sa luptam, nici granitele care vor voi sa ni le mai lase rusii, nici libertatile noastre si nici macar viata familiilor si copiilor nostri; in sfarsit, insemneaza, din cauza nestabilitatii si a feloniei pe care ma sfatuiti sa o practic – si aceasta este cea mai mare crima – a asigura tarii in viitoarea comunitate europeana o pozitie morala care ii va ridica drepturile idelaurilor sale si ar putea sa-i fie chiar fatala.

Gestul pe care mi-l cereti sa-l fac, domnule Bratianu, va face din neamul romanesc o victima a tuturor, fiindca concomitent cu dezorganizarea, prabusirea si distrugerea armatei, ar incepe instaurarea anarhiei in tara.

Comunistii, legionarii, jidanii, ungurii, sasii ar incepe agitatiile, lupta, distrugerea ordinei, a linistei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitura de picior unui neam care cu adevarat ar merita calificativul de netrebnic.

Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iata, domnule Bratianu, la ce ar da nastere gestul pe care mi-l cereti sa-l fac.

Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare si al unui om de stat, nu numai inconstient, dar nebun.

Conducatorul nefericit al Frantei – si mai nefericite de azi – a declarat, intr-o recenta chemare la realitate a unui popor care a cazut si el victima josnica a unei guvernari venale, iudeo-democratice si masonice, ca are convingerea ca daca “Germania ar fi infranta, Sovietele ar impune maine legea in Europa si s-ar termina astfel cu independenta si patriotismul natiunilor”.

Am avut si am aceeasi convingere.

Raman la aceasta convingere, fiindca noi, mai curand ca altii, mai total ca altii, vom fi zdrobiti:

               pentru ca suntem punte intre slavi si zagazul care le sta de secole in calea expansiunii lor, catre vestul si sud-vestul Europei;

               pentru ca avem bogatiile pe care le avem; si

               pentru ca vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Tragand invataminte din trecut, cunoscand tendintele slave, plecand de la consideratiunile facute mai sus si indrumat de instinctual de conservare si de logica bunului simt, nu puteam, domnule Bratianu, un conducator responsabil sa ma “opresc la Nistru” si nici nu pot “sa retrag armata din Rusia”.

Ar fi o prostie din partea mea.

Este cu neputinta sa o faca cineva si ar fi si o greseala ireparabila pe care nu eu si d-voastra, ci neamul ar plati-o scump.

Maresalul Petain, intr-una din valoroasele sale cuvantari, a dat speculatorilor situatiunilor grele lectia care care li se cuvenea si care a fost aplaudata de toti oamenii cu constiinta clara si nepatata.

Raspunzand unor critici ale actiunii sale, el a spus: “Cand Franta este in neorocire, nu mai este loc pentru minciuni si himere.”

Nici la noi, domnule Bratianu, nu mai este loc pentru “minciuni si himere” si mai ales nu mai putem sa ne platim luxul de a face si prostii.

V-am raspuns, d-le Bratianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea d-stra din 24 septembrie, dar si la cele anterioare.

Este raspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns  si care este constient de greutatile si pericolele ceasului de fata, precum si de raspunderile lui.

V-am raspuns, cum v-am raspuns, fiindca nu ati inteles nici tinuta si nici intelepciunea cu care am voit sa trec atat peste greselile trecutului cat si peste marii vinovati din ele.

Ca oamenii cei mai lipsiti de pacat, uitand marile si numeroasele greseli politice care s-au comis sub sefia d-stra, continuand a considera comunitatea romaneasca ca pe o turma de sclavi pe care – impreuna cu celelalte organizatii politice, cu firma nationalista, insa in acord cu oculta iudeo-masonica, ati dezorganizat-o, ati demoralizat-o, ati exasperat-o si, in cele din urma, din neputinta, ati dus-o, mana in mana cu trinitatea Tatarascu-Urdareanu-Lupeasca la catastrofa din 1940 si la rebeliunea din 1941, indrazniti astazi, cand s-a pus regula in tara si viata nimanui nu mai este in pericol, sa ridicati capul, de dupa saltarele consiliilor de administratie, ale industriilor si ale multiplelor afaceri, pentru a ma acuza.

Ei bine, domnule Bratianu, cand cineva a fost seful unui partid care, de la mare la mic, de la primaria din sat pana la cabinetul ministrilor, are raspunderea destrabalarii, a dezmatului moral, a iudeo-masonizarii tarii, a venalitatii, a compromiterii viitorului neamului si a catastrofei granitelor, nu mai are calitatea sa vorbeasca in numele comunitatii romanesti, sa dea sfaturi de conducere altora si mai ales sa-i acuze ca lucrurile nu merg cum trebuie.

                      Maresal Antonescu

 

 

Arhiva Istorica Centrala; fond Presedentia Consiliului de         Ministri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221

 

Solomonar