Glastonbury şi „Pământul Soarelui”

 

Printre locurile cu o însemnătate deosebită în legenda Sfântului Graal, de o atenţie specială se bucură Glastonbury, deoarece legenda spune că aici ar fi poposit Iosif din Arimateea atunci când a pus piciorul pe pământul Angliei, aducând cu sine Sfântul Graal, tot aici presupunându-se a fi şi mormântul regelui Arthur şi al reginei sale Guinevere. Dar, nu numai atât…

Glastonbury şi regiunile învecinate a constituit într-o vechime mai mult sau mai puţin depărtată un imens templu solar delimitat de traseul pe sol a unor efigii gigantice reprezentând bolta cerească reflectată pe suprafaţa Pământului. Traseul efigiilor denotă faptul că amplasamentul nu a fost ales arbitrar, ci în virtutea unei anumite „predestinări”. Or, aceasta implică stăpânirea cunoaşterii „tradiţionale”, moştenită de călugării de la Glastonbury de la înaintaşii lor, druizii celţi, primită de aceştia de la civilizatorii lor indepărtaţi, pelasgii, cunoscuţi sub numele de Tuatha de Danaan în legendele celtice.

În amsamblul său, figura de la Glastonbury este un imens Zodiac în care, într-o anumită măsură, am putea vedea prototipul „Mesei Rotunde” a cavalerilor Graalului, ea reunind în jurul său 12 personaje asemenea Zodicului. Cu toate acestea, este bine să nu cădem în ispita de a vedea în aceste personaje doar nişte constelaţii, întrucât ar fi o interpetare prea modernă şi „naturistă” („boala” savanţilor moderni). Aceasta, cu atât mai mult cu cât efigiile de la Glastonbury ne relevă în mod enigmatic şi încifrat o poveste a unui alt ţinut, a Pământului Soarelui, a ”Ţării Sfinte” – denumiri aplicate Centrului Spiritual Suprem.

Zodiacul de la Glatonbury şi Cavalerii Templieri

Se pare că templierii au avut un rol însemnat în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, fapt ce concordă într-o anumită măsură cu titulatura lor de „păzitori ai Ţării Sfinte”. În acest sens, este demn de remarcat faptul că, aşezările monastice ale templierilor aproape întotdeauna se află în apropierea unor monumente megalitice sau a unor vestigii preistorice, ceea ce nu este deloc o pură coincidenţă. Urmărind în detaliu legendele Graalului devine evident că între aceste efigii şi titlurile de „Păzitori ai Sfântului Graal” şi „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinute de templieri, există o corespondenţă ce nu poate fi trecută cu vederea.

Dacă ne raportăm la sensul imediat şi exterior al titlului de „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinut de templieri, ajungem în mod nemijlocit la conexiunea cu Cruciadele şi rolul lor declarat de apărători ai pelerinilor peregrini în Palestina la locurile sfinte. Din puncul de vedere al unei logici superficiale – problemă rezolvată! Însă, având în vedere că templierii erau un ordin monastic şi iniţiatic, prin însuşi definiţia cuvântului iniţiatic, se elimină posibilitatea unei mulţimi considerabile a membrilor ordinului, astfel încât ei să formeze o armată demnă de a face faţă presiunilor păgânilor asupra Ţării Sfinte. Deci, din puctul nostru de vedere, nu la rolul lor războinic se referă aceasta titulatură.

Pentru creştini, „Ţara Sfântă” era, prin excelenţă, Palestina; „problema devine mai complexă când ne dăm seama că diferitele grupări orientale, al căror caracter iniţiatic este neîndoielnic, cum ar fi hassassinii sau druzii şi-au luat şi ele titlul de „Păzitori ai Ţării Sfinte”. Aici, într-adevăr nu mai poate fi vorba de Palestina. Atunci despre ce poate fi vorba cu această misterioasă denumire?

Denumirea „Ţara Sfântă”, în a căror păzitori se erijau templierii, are un dublu sens, ca în cazul tuturor simbolurilor autentice. Ea nu desemnează doar Centrul suprem sau cel subordonat, care în fapt este o imagine a Centrului, ci şi tradiţia ce emană de la acest Centru, care apoi este preluată in funcţie de gradul de perceptie si păstrată mai departe în centrul subordonat până la opacizarea sau dispariţia totală a acestuia. Această calitate a templierilor, de „păzitori ai Ţării Sfinte”, nu vine deloc în contradicţie cu aceea de „păstratori ai Sfântului Graal”, atribuită tot acestui ordin monastic, întrucât Graalul însuşi se bucură de o multitudine de sensuri. În tradiţia medievală, Graalul este atât un vas cât şi o carte, cartea desemnând tradiţia primordială sau subordonată, după caz, iar vasul semnificând starea corespunzătoare deţinerii efective a acestei tradiţii.

Dacă templierii au avut un anumit rol în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, înseamnă că această aşezare era o imagine a Centrului Suprem, iar templierii aveau un dublu rol: atât de păstratori si apărători a doctrinei primordiale moştenite de către celţi de la înaintaşii lor Tuatha de Danaan (pelasgii hiperborei), cât şi aceea de a păstra oarecare legături cu exteriorul, dar mai ales de a păstra relaţiile dintre doctrina primordială şi cea druidică subordonată Tradiţiei Mamă.

Acum ne mai rămâne să vedem dacă afirmaţiile făcute până aici pot fi verificate prin realităţile din teren, şi dacă efigiile de la Glastonbury ne spun o poveste legată de Centrul Lumii.

Particularităţile zodiacului de la Glastonbury. Balanţa

Figura zodiacală de la Glastonbury prezintă unele particularităţi care pot fi privite ca o marcă a autenticităţii sale.

În primul rând, este de remarcat absenţa semnului Balanţei. Această absenţă, oarecum anormală în ciclul zodiacal, se datorează faptului că Balanţa nu a fost întotdeauna un semn zodiacal, ea fiind la origine un simbol polar, numele ei fiind atribuit fie constelaţiei Ursa Mare, fie complexului format din Ursa Mare şi Ursa Mică, constelaţii de care se leagă în mod nemijlocit numele Regelui Arthur. Din această cauză, trebuie să admitem că efigiile de la Glastonbury, în centrul cărora Polul este reprezentat sub forma unui cap de şarpe ce ne trimite cu gândul la Dragonul Celest, este anterioară perioadei în care balanţa a intrat în zodiac.

În conformitate cu tradiţia menţionată de Sefer Ieţira ebraică, „Dragonul stă în mijlocul cerului asemeni unui rege pe tronul său”. Foarte interesantă afirmaţia deoarece, la celţi dragonul este un simbol al conducătorului, iar Arthur este fiul lui Uther PenDRAGON! Mai mult, stindardul ridicat de regele Arthur în onoarea tatălui său, şi devenit, mai apoi, stindardul sub care Cavalerii Masei Rotunde sau Cavalerii Graalului dacă vreţi, şi-au păstrat independenţa, era un dragon de tip dacic! Acest Dragon, devenit stindard al cavalerilor Graalului, este reprezentat tricolor, roşu pe burtă, galben pe laterale şi albastru pe spate! Nu sunt acestea culorile naţionale ale descendenţilor pelasgilor şi dacilor, românii? Pe cine sau ce reprezenta acest steag? Cum am arătat în articolul intitulat „Simbolismul lupului şi al sarpelui. Dragonul Dacic”, acest stindard îl reprezintă tocmai pe Zamolxe/Saturn/Apollo – Regele Lumii, ce întotdeauna îşi are reşedinţa neschimbătoare în Centru, care este echivalent la rândul său cu noţiunea de Pol.

Nu vorbea oare Iisus de „înţelepciunea Şarpelui”? „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” – spunea el, îndemnându-i pe evrei să revină la tradiţia primordială, legitimă, abandonată prin renegarea lui Avraam, tatal credinţei iudaice. Or, această înţelepciune despre care vorbeste Iisus, emană de la Centru al cărui stăpân este Zamolxe! Înţelepciunea Şarpelui despre care vorbeşte Iisus, de această dată în tradiţia indiană, este pusă sub patronajul celor 7 rşi polari, iar Ursa Mare este formată din 7 stele, care la rândul lor, sunt reprezentate în tradiţia creştină înconjurând capul fecioarei Maria legitimând-o drept Marea Mamă, principiul feminin al lui Zamolxe, identic cu Fecioara Lumii din tradiţia gnostică şi hermetică.

Simbolismul acesta, reprezentând în mod ciudat Balanţa, prin capul Şarpelui, devine astfel o imagine legitimă a Polului spiritual care întotdeauna este pus în legătură cu Tula, capitala hiperboreană, de unde a emanat tradiţia primordială. Or, acest Centru identic cu Polul în tradiţiile esoterice, este pus în legătură cu Puterea (vezi art. Disertaţii pe marginea unei hieroglife), iar conducătorul său este Poseidon (Posis Das/Zeul puternic) înfăţişat purtând tridentul ca investitură a puterii peste cele trei lumi ( v. Art Un Obicei străvechi – Căluşul). Foarte ciudat, întrucât Tulcea, cunoscută sub numele antic Aegyssus, este tocmai la baza tridentului închipuit de cele trei braţe ale Dunării, iar Dacia este întotdeauna identificată de către autorii antici cu Hiperborea Apollinică sau Pământul Soarelui.

Mai mult, revenind la numele lui Arthur care-şi cinsteste tatăl prin ridicarea dragonului dacic, o să spun că numele lui nu este legat doar de Dragon prin intermediul lui Uther Pendragon, tatăl său, ci şi de urs, care din nou este un simbol al puterii şi o desemnare a lui Zamolxe. În ceea ce priveşte numele Arthur, trebuie să recunoaştem că, forma exactă a numelui, dată de manuscrisele în franceza veche, este Atus sau Artu, ceea ce ne conduce la rădăcina „art”, adevărata bază filologică a numelui. În acestă formă, mărturia limbilor celtice este lipsită de ambiguitate: este vorba de vechiul nume al ursului. „Există în toate limbile celtice o serie de cuvinte arhaice derivate ale temei „arto” – urs. Ele au ieşit foarte curând din uzaj dar au subzistat în galică şi au rămas aici până la sfârşitul Evului Mediu într-un număr apreciabil de toponimice şi antroponimice irlandeze, galeze şi bretone. Principalul dintre acestea este numele regelui Arthur, pe care este inutil să încercăm să-l explicăm print-un antroponim latin Arturius.. reise că numele ursului a făcut obiectul unei metafore aplicate regelui” Şi pentru a ne lămuri şi mai exact cum stau lucrurile cu acest personaj ursin, pe marginea unui text latin intitulat „Historia Britonum”, există o glosă în legătură cu numele celtic Arthur: „Arthur, latine translatuum, sonat ursus teribilem” adică „Tradus în latină, numele lui Arthur înseamnă urs îngrozitor”. De aici deducem că în limbile celtice se produce o asimilare între războinic şi urs, evidentă în galeză unde „arth” care semenează în acelaşi timp, atât războinicul cât şi ursul. Există însă în galeză numele propriu Arth-bleid ce înseană ursul lup sau războicul lup la fel cum în irlandeza veche „art” desemnează atât războinicul cât şi ursul.

Misterioasa paralelă din galeză Arth- bleid – ursul lup ne trimite din nou la tradiţia primordială moştenită de celţi de la acei Tuatha de Dannan şi la însemnele zamolxiene. Cum aşa? Aşa! Pentru că, dacă şarpele este faţa spirituală, iniţiatică a lui Zamolxe, lupul este faţa „vizibilă” şi războinică a aceluiaşi zeu. Să nu uităm că Apollo, identificat cu Zamolxe, purta epitetul de Lykaios, adică tocmai lup, iar prin uciderea şarpelui Python, Apollo devine războinicul. Iată şi misterul iniţierii zamolxiene, şi in general a oricărei căi autentice de iniţiere: „uciderea laturii materiale „razboinice” a iniţiatului şi identificarea cu latura „serpească”, spirituală! Toate bune, dar încă nu se vede ce treabă au toate astea cu ursul…

Oare nu se numeau războincii daci „lupi”, titlu confirmat de etnonimul frigian „Daous” care-i desemna ca popor? Lecturând basmul românesc Harap-Alb, vom vedea că eroul înfrânge ursul identificându-se cu el, arătându-ne, într-un limbaj simbolic, identificarea lui Apollo cu şarpele, prin înfrângerea lui Python. Mai mult, numele eroului din basmul Harap-Alb, nu este un nume propriu-zis, ci o alipire de termeni însemnând Negru-Alb, contrast tipic zamolxian, aşa cum am arătat în articolul „Din lada de zestre a neamului…” când am vorbit despre Moş Crăciun. Faptul este confirmat de descoperirea din mormântul de la Fântânele, unde găsim imaginea pictată a unui pătrat tăiat de diagonale în patru triunghiuri două roşii şi două albe, şi laturile alternând aceleaşi două culori. Iată pe Apollo (Albul, Zamolxe masculin) şi Artemis ( Roşioara, Zamolxe feminin), cei doi serpi ai caduceului hermetic, tinzând să se reunească, în varful său, în Principiul Unic Zamolxe sau, daca vreţi, cele două feţe ale lui Ianus şi cele două tăişuri ale securii cu care unele tradiţii desemnează Polul sau Axa Lumii.

Sub acest ultim aspect este de semnalat ciocanul lui Thor, Mjolnir, care contrar părerilor mitologistilor, care vor să facă din el un zeu de sine stătător, nu este altceva decât o latură a lui Odhin, iar Odhin are ca însemne sacre doi lupi si doi corbi!

Atât securea dublă cât şi simbolismul dublu a lui Ianus, au aceeaşi formă cu Balanţa, care în zodiacul de la Glastonbury semnifică ideea de Pol sau Centru!

Ca să întelegem şi mai bine cum stau lucrurile, voi spune că Harap-Alb înfrânge ursul, asemenea lui Arthur identificându-se cu el. Ori, Harap-Alb este fiul „Împăratului” aspectul său rennoit, după cum Apollo nu este altceva decât aspectul rennoit a lui Saturn/ Zamolxe, prin urmare având în sine insuşi capacitatea de a deveni el insuşi „împărat”! Ori, tocmai acest Zamolxe, la daci, purta titlul de zeu moş. Epitetul Moş este cel care ne aduce şi mai aproape de identitatea cu ursul, pentru că, în tradiţia românească, ursul se numeste tocmai moş (Martin). Şi tot aici, trebuie menţionată şi mărturia lui Porrhirius, care devine deosebit de interesanta în această discuţie. El ne spune că, la naştere, Zamolxe a fost învelit într-o piele de urs. Nu este vorba aici de o naştere în sensul propriu-zis al cuvântului, ci de o naştere a doua oară, o reînnoire, un nou aspect al zeului, anume acela de urs, după vorba românească „Lupul îşi schimbă părul, da năravu ba”. Observaţi? Din nou, Lupul care-şi poate schimba forma după cum doreşte, în funcţie de necesităţile ciclului, dar esenţa sa rămâne aceeaşi. Şi ca să fim noi si mai lămuriţi de imixtiunea ursului în treburile noastre, ca imagine a Regelui Lumii şi stăpân al Centrului, aflăm că„ reprezentările de ursuleţi au origine tracă şi că acest motiv decorativ a jucat un rol important în stilul animalier tracic, respectiv traco-getic,care a influienţat arta scitică”. Semnificaţia ursului apare şi mai transparentă atunci, când în tezaurul de la Agighiol şi în cel cunoscut sub numele de „tezaurul de la Craiova”, capul de urs este însoţit de corpul de şarpe, jucând tocmai rolul simbolismului decriptat mai sus.

Păsările „polare”

În zodiacul de la Glastonbury, semnul Vărsătorului beneficiază de o imagistică oarecum suprinzătoare, fiind reprezentat printr-o pasăre în care putem recunoaşte mistica Pasăre Phoenix, care poartă în cioc o cupă, cupă care, având în vedere strânsa legătură dintre Phoenix şi ideile de regenerare şi viaţă veşnică, nu este alta decât Sfântul Graal. Urmând tradiţia arabă, pasărea Phoenix nu se aşează niciodată pe pământ în nici un alt loc afară de muntele polar, iar muntele polar, în tradiţia menţionată, este Muntele Qaf sau Muntele Capului (Bucegi – unde se află marele cap sculptat, cunoscut sub denumirea de Sfinxul românesc), locul unde se află Columna Cerului sau Axis Mundi/ Axa Lumii, pe care autorii antici greci şi romani o numeau Polus Geticus.

Ori, această denumire de Polus Geticus semnifică foarte clar faptul că Polul se afla în Geţia/ Dacia! Vine să confirme ceea ce am spus în legătură cu Phoenixul un bestiarul din Aberdeen, oras aflat tocmai în Anglia, unde este localizat şi „zodiacul” despre care discutăm, unde Phoenixul este reprezentat sub un soare sau stea cu 8 raze, or, octogonul (steaua cu opt raze) este un simbol tipic românilor şi simbol al Polului!

Relatările despre această enigmatică pasăre ne spun că atunci când se naşte un nou exemplar prin autocombustia precedentului, tânăra pasăre adună rămăţiţele precedentei şi le duce la Heliopolis. Acest Heliopolis – oraşul soarelui – nu trebuie raportat la Heliopolisul Egiptean, care în fond este o imagine a Heliopolisului ce era capitala Siriei primitive şi a Pământului solar, ci la Hiperboreea Apolinică, sau Avalon dacă vreţi, a cărei capitală era Thula. Şi tocmai în acest spaţiu al Hiperboreei dacice aflăm aşezarea Heliopolis (Helis/Oraşul soarelui), atestată în vremea lui Dromichete! Cu atât mai mult, cu cât, aici se afla şi insula cu templul cel sfânt al lui Apollo, cunoscută anticilor ca Insula Leuke ( Albă/Luminoasă), iar în Evul Mediu, în imediata vecinătate a insulei, pe tărmul Mării, se afla Cetatea Alba. Această Cetate Albă face legătura simbolică între natura războinică a păzitorilor tradiţiei primordiale apolinice şi cavalerii templieri despre care vorbeam la inceputul acestui articol. Ori tocmai acest Heliopolis, cetatea Soarelui apare reprezentat pe paftaua lui Negru-Voda, întemeietorul statului medieval român de la sud de Carpaţi, în mijlocul ei tronând o lebădă, pasărea heraldică a lui Apollo!

În acelaşi zodiac despre care vorbim, mai apare o pasăre, anume o lebădă clocind Oul Lumii, a cărei aripă corespunde stelelor din Ursa Mare, astfel simbolismul său fiind mai degrabă polar decât zodiacal. Or, Lebăda în greceşte se numeşte Kyknos iar mitologia greacă ne spune că acesta a fost fiul lui Apollo şi al Hyriei care nu este decât o coruptelă a adevăratului nume al pământului solar, Siria primitivă! Şi ca să fim noi şi mai lămuriţi care este această Sirie, şi pentru a nu face confuzia cu Siria istorică locuită de fenicieni, vom spune că, după autorii antici, Polul Getic era situat sub stelele Ursei Mari!

În concluzie, zodiacul de la Glastonbury, în lumina celor prezentate mai sus reprezintă o imagine druidică, încriptată, a locului unde îşi are originea tradiţia druidică moştenită de cavalerii templieri! Glastonbury nu este el insuşi pământul Soarelui, cum greşit s-a zis, ci este o hartă ale cărei elemente trimit la Siria Primitivă, Pământul Soarelui, Hiperboreea, Dacia străveche, care la arienii vedici migraţi sub conducerea printului Rama spre Valea Indusului, purta numele, foarte apropiat fonetic, de Surya! Oare nu tine vulturul din stema României o cruce în cioc, cruce ce semnifică întotdeauna manifestarea principiului, a doctrinei hiperboreene, apolinice, în cele patru zări?

Bibliografie:

1.R. Guenon, Simboluti ale ştiinţei sacre, ed. Humanitas, Bucureşti

2.Phillipe Walter,Arthur.Regele şi ursul, ed Artemis, Bucureşti

3.Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed Saeculum I.O, Bucureşti

4.Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele Sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5.Olivia/ Al Srachină,Tricolorul – trafdiţie şi permanenţă, în Rev. Manuscriptum, nr2/1986, anul XVI

zamolxe

Din lada de zestre a neamului: „Cartea românească a morţilor” şi Moş Crăciun

 

În primul rând, aş dori să-mi cer scuze pentru îndelunga mea absenţă (trebuşoare personale), apoi aş vrea să vă urez La mulţi ani şi An Nou fericit, că aşa se face. Şi dacă tot am venit p-aici, nu am venit cu mâna goală, ci v-am adus cu mine şi nişte informaţii „mai d-alea” cum v-am obişnuit.

M-am hotărât să mă opresc un pic asupra a două noţiuni din folclorul românesc foarte puţin înţelese de către contemporanii noştri: moartea, de care omul modern se teme ca de dracu, atât de mult încât încercă să nici nu o aducă în discuţie dacă se poate, şi personajul central al sărbătorilor de iarnă, care aproape că au trecut, şi care la fel, este golit de aproape orice sens profund: Moş Crăciun.

Cartea românească a morţilor

Cei pasionaţi de religie, ezoterism, spiritualitate probabil au auzit despre Cartea egipteană a morţilor – o colecţie de texte scrise pe papirus care dau indicaţii defunctului privind comportamentul în „lumea de dincolo”. Alţii, care au aprofundat subiectul în cauză, probabil au citit sau au auzit şi de Cartea tibetană a morţilor, care la fel descrie drumul parcus de sufletul defunctului în lumea de dincolo. Vă veţi întreba „Cum de n-am auzit încă de această carte românească a morţilor?”. Foarte simplu, aceasta nu a cunoscut forma scrisă şi de aia n-aţi auzit de ea. Pentru că Dacii puneau accent mai mare pe memorie decât pe scris (deşi scrisul a apărut în Dacia) întocmai ca şi druizii, amerindienii şi alţii. De fapt aceasta este caracteristica oricărei culturi tradiţionale solide, anume: memoria şi nu textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie, înseamnă în cazul nostru, a lega lumile între ele, lumi care independent de voinţa noastră se împletesc de-a lungul Columnei Cerului ce le leagă ca Osie a Lumii!

Ce am putea spune despre această „carte a morţilor” a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie pe durata a mai bine de 6000 de ani, pe când strămoşii românilor se numeau pelasgi. Ea cuprinde formule de iniţiere a sufletului pentru marea călătorie de aici spre dincolo, un „dincolo” care în fapt, nu desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de moarte.

Această „carte” românească „a morţilor” cuprinde cântecele funerare cântate în satele româneşti de către un cor feminin format îndeobşte din trei femei, fiind catalogate greşit ca bocete. Aceaste „nestemate” poartă în sine mesaje adresate mortului, Zorilor, soţului sau soţiei, postume închipuite de bradul de înmormântare, de „suliţă” sau de steagul de înmormântare. Marea diferenţă între aceste cântece funerare şi bocetele propriu-zise este tocmai lipsa deznădejdii prezente în mesajul bocetelor. Cântecele funerare, prin sonorităţile lor arhaice, contrastează cu bocetele propriu-zise tocmai prin faptul că ele descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă, a celui plecat în lumea drepţilor, subliniind trecerea „dintr-o ţară în altă ţară” sau „dintr-o lume în altă lume”.

Aceste cântece funerare ce, subliniez încă o dată, nu aparţin categoriei bocetelor propriu-zise, nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene, în contrast cu bocetele atestate atât la romani cât şi la greci. Ele ne prezintă uneori, o zeiţă a morţii în ipostază de pasăre de pradă (gaia, corboaică, vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. Alteori aceeaşi zeiţă, deloc lugrubră, cum este cazul lui Hekate greacă, apare sub infăţişare antropomorfă purtând nume ca Măicuţa Bătrână (Mioriţa) sau Maica Precistă.

Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice este lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte. Iadul sau purgatoriul, predicat de religiile creştine, tibetane şi chiar egipteană, lipseşte cu desăvârşire în aceste creaţii ale tradiţiei româneşti, locul lui fiind luat de un peisaj edenic, peisajul „vârstei de aur” peste care stăpâni absoluţi sunt Saturn şi Geea, cei doi Zamolxe în calitate de stapâni ai „lumii de dincolo”.

Ca o ciudăţenie a istoriei, extrapolând cumva dar menţinând paralela făcută la inceput, Cartea egipteană a morţilor deşi scrisă pe papirus şi pe sarcofage, a dispărut; Cartea românească a morţilor, deşi nescrisă vreodată, dar cântată la fiecare înmormântare ţărănească s-a păstrat şi a supravieţuit integral sau aproape, de-a lungul a 6 milenii de istorie.

Un crâmpei de sacralitate românească: Cântecul Zorilor

„Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. În gospodăriile lor bogate şi răsfăţate, ţăranii de azi cred la fel ca strămoşii lor, dacii, că sufletul omului este nemuritor”.

Cântătoarele „Zorilor” sunt învăluite de mister. Ele apăreau doar odată cu moartea, în zori după ce cocoşii au cântat de 3 ori, pe neaşteptate, cântând la fereastra mortului. Ele sunt, de cele mai multe ori, în număr de trei, întocmai ca ursitoarele care „ursesc” destinul noului născut la venirea lui în lume. Şi oare nu este cel plecat dintre noi în marea călătorie spre „dincolo”, un nou născut în cealaltă lume? Sufletul este diafan, asemenea momentului zorilor care încep ziua, motiv pentru care „ursitoarele ţării de dincolo” se numesc Zori. Iar trecerea „pragului” între o lume si alta, nu inseamnă oare o nouă zi într-un alt loc numit plastic „tărâmul de dincolo”?

Uneori lumea le şi uita, de bătrâne şi singure ce erau, iar când oamenii le vedeau din nou cântând la fereastra vreunui mort, nu simteau spaimă în faţa morţii ci un fel de ocrotire plăcută. Ele conduc mortul pe ultimul drum, neamestecându-se cu bocitoarele, stând de o parte şi privind tăcut şi cu ochii secaţi de lacrimi. Atunci când nu mai puteau „cânta din piept”, chemau femeile mai tinere pentru a le învaţa „datu” ritualului numai că… măicuţa Solomia Turnea din satul Bolvaşniţa, care stie a cânta Zorile ne zice: „Cum să-ţi spun eu dumitale, domnule, nu mai poate să-nveţe după noi, fiindcă s-or întors lejile lumii ăsteia. Căci cântecu’ ăsta nu se poate cânta fără o ţâră de credinţă. Dacă s-ar alege trei de-alea tinere să cânte zorile, lumea s-ar uita la ele chior[…].O şi zis una: – aaaa, ce să cântăm? C’apăi râd alelalte de noi… – nişte proaste la cap!….”. Hm… şi-atunci ce facem, lăsăm un lucru unicat în lume, de o arhaicitate extremă, şi, nu în ultimul rând, care ne legitimează ca români, să dispară?

Să ne aruncăm puţin ochii şi să vedem mesajul „Cântecului Zorilor” în 3 variante întâlnite în Banat:

Dă-le dalbe zori                                  Şi te-o îndirepta

Dă-le zori surori                                  La ciopor de miei

Zori de n-ar grăbi                                Ai azi nepoţei

Pân’mi te-am găti                              Să rămâi cu ei

Pân’mi te-am spăla                            La ciopor de miele

Pe mâni pân’la coate                         Alea-s nemurele

De sudori de moarte                          Să rămâi cu ele

Sama să mi-ţi iaiu                             Şi noi ne-om ruga

La mânuţa stângă                             Să-nvii la Rusale

Cătai calea strâmbă                          Că ni-i zâua mare.

Cu pluguri-i arată                               Noi te-om aştepta

Cu spini sămănată                            Cu mese întinse

Cu sânje-i picată                               Cu făclii aprinse

La mânuţa dreaptă                             Cu pahare pline

Că-i calea direaptă                             Cum o fi mai bine.

Cu pluguri-i arată                                Unu-i cu zahar

Cu flori sămănată                               Într-unu-i dor şi amar

Cu lacrimi picată                                Într-unu-s viorele

Sama să mi-ţi iaiu                              Într-unu-i dor şi jele

Sfântu Pătru vine                               …………………….

Să-ţi dea cheili                                  Şi noi ne-om ruga

Şi-i dăscuni porţâli                             Să fii iertătoriu

Să-ţi vezi călili.                                  Cum eşti ducătoriu

La mijloc de cale                               Dintr-o lume-ntr-alta

Maica Precista                                  Dintr-o lume-ntr-alta….

Ea te-o astepta

O altă variantă cântată în duet, unele femei întreabă Zorile, iar celelalte spun răspunsul Zorilor:

– Zorilor, surorilor,

Mândrelor voi zânelor!                        Toate pe el mi-l petrec,

Ian grăbiţi voi de ziliţi –                        – Zorilor,surorilor

Şi pe Ion îl întâlniţi                             Mândrelor voi zânelor!

Şi-l întoarceţi înapoi                           Ian grăbiţi voi de ziliţi.

Să vină el iar cu voi                           Apoi bine voi să faceţi

L-astă lume luminată                         Pe el înapoi să-ntoarceţi

De Dumnezeu bun lăsată.                  L-astă lume minunată

La vânt, ploaie şi la soare                   De bun Dumnezeu lăsată.

Şi la apă curgătoare.                          La vănt ploaie şi la soare

– Noi, acum vezi că grăbim                Şi la apă curgătoare;

Iacă deloc că zilim                             La fraţi,surori şi la mamă

Dar nu-ntoarcem înapoi                      Care pe ea cu dor o cheamă.

Pe Ion a veni cu noi –                         – Bine,că noi o vom grăbi

Ci că vremea ne-a venit                     Şi de loc că vom zili

De pornit la răsărit                            Dar cine-n lume că poate

Unde-un măr mândru-nflorit               Să-mplinească doruri toate?

De tot că s-a veştejit.                       Ce ursita a ursit

– Zorilor, surorilor,                           Şi-n lume s-a împlinit

Mândrelor voi zânelor!                      Rămâne nestrămutat,

Ce grăbiţi voi de ziliţi                        Chiar şi pentru împărat.

Şi pe Ion îl despărţiţi                        A plânge putem şi noi

De jocuri nejucate                           Dimpreună şi cu voi

De lucruri nejucate                          Plângeţi şi voi codrilor

De flori mirositoare?                        Mândrelor pădurilor.

D-albe şi rumenioare                       Plângeţi şi voi munţilor

–Noi grăbim, vezi de zilim               Şi voi mândre văilor.

Nu pe Ion să-l despărţim                 Plângeţi şi voi apelor,

De jocuri nejucate                          Dimpreună pietrelor.

De lucruri nelucrate                        Plângeţi dobitoacelor,

De flori mirositoare                         Dimpreună lemnelor.

D-albe şi rumenioare                      Plângi tu lună şi tu soare

Ci că vremea ne-a venit                  Când omul din lume moare

Acum iară de pornit                       Plângeţi şi voi patru vânturi

Căci, câte flori împipesc,               Din toate patru pământuri.

Toate pe una jălesc.                      Plângi o lume şi alină

Toate lui se-nchin` cu dor.            Clipa cu suspinuri plină

Şi câte din lume trec,                   Că o stea iar a căzut

Şi din lume a trecut

Moş Crăciun

Când vine vorba despre Moş Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă, toată lumea ştie câte ceva. Bunăoară, toată lumea, şi mai ales copiii, îl asociază pe Moş Crăciun cu acel personaj ghiduş, ce apare în toate galantarele marketurilor şi supermarketurilor, îmbrăcat într-un costum roşu, cu un sac plin cu cadouri în spate, având barba şi părul albe. Ce imagine comercială şi goală de sens! Alţii ştiu că Moşu’ trăieşte undeva în Laponia, de unde, în noaptea de 24/25 Decembrie, porneşte, într-o sanie trasă de reni al căror şef este Rudolf, să aducă copiilor jucăriile pe care le confecţionează de-a lungul întregului an cu ajutorul spiriduşilor. Frumos, dar.. neconform cu adevăratul sens al lui Moş Crăciun. Apoi, dacă nu-i nici aşa, nici aşa, cum o fi? O fi cumva, că doar niciodată n-o fost să nu fie!

Dacă povestioarele înşirate mai sus, pătrunse la noi pe filieră occidentală, nu ne spun prea multe, totuşi descătuşarea de forţe umane, materiale şi spirituale din lumea satului românesc, din preajma Crăciunului, ne ridică semne de întrebare serioase privind veridicitatea „tradiţiei” occidentale în legătură cu acest Moş Crăciun. Muierile coc colaci (creciuni, colindeţi sau cocuţi), uneori cu forme ciudate, cu care vor cinsti cetele de urători ce le intră în bătătură cu Capra şi cu Turca, cu colinda, cu Viflaimul şi cu Irozii, cu Căiuţii şi Ursul, cu Moşii.. Este o perioadă a practicilor magice, o perioadă plină de semnificaţii spirituale, o perioadă de reînnoire, când cerurile sunt deschise şi cei curaţi cu inima pot vedea şi cunoaşte cele de „dincolo de lume”.

Să pornim de la simplu spre complicat, asa cum e sănătos. În perioada aceasta până şi bineţe se da altcumva decât în restul anului. Daca pană acum se zice „Bună sara deie Dumnezău” azi se salută cu „Bună sara lu Crăciun” iar răspunsul care vine instantaneu din partea gazdei este „Să trăieşti ficior bătrân”. Arhaicitate? Da. Acesta este firul călăuzitor în povestea noastră, arhaicitatea şi spiritualitatea ancestrală. Pentru că ele ne spun adevărata poveste a lui Moş Crăciun.

Întrebând tradiţia românescă, atât de dragă mie, despre Moş Crăciun aflăm lucruri deosebit de interesante şi surprinzătoare. El este „Bătrânul Crăciun”, un nume semnificativ, şi vom vedea imediat de ce, „Regele Românilor” şi „Regele Păstorilor” „Mai marele peste păstorii din satul unde s-a născut Iisus Christos”. Foarte ciudat, căci acest personaj nu seamănă cu moşuleţul din vitrine şi nici cu cel din povestea cu spiriduşii şi renii! Şi ca să fim şi mai surprinşi aflăm: „Bătrânul Crăciun a domnit aici (în România-n.n) peste uriaşi înainte de venirea romanilor”. Moş Crăciun s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, ne mai zice tradiţia românească.

În refrenele cântecelor rituale de Crăciun, colindele, mai aflăm ceva interesant: un nume, un nume în care savanţii „se agaţă” şi se încurcă în explicaţii care mai de care mai savante fără a binevoi să privească ce zice Măria Sa ţăranu român legat de asta. Este vorba de Ler, Ler împărat care este tot una cu Novac, strămoşul neamului uriaşilor, care la rândul lor sunt numiţi în tradiţia românească novaci. Iar ţăranul român, cel care cinsteşte în fiecare an cum se cuvine pe Crăciun Bătrânul, în concordanţă cu scrierile anticilor, plasează patria uriaşilor în ţinuturile de la Dunărea de Jos, în vechea Dacie.

„Bun, dar”, mă veţi întreba ”ce-i cu epitetul de bătrân atribuit lui Moş Crăciun?”. În limba română, bătrân înseamnă tocmai moş. „Asta ştie oricine” o sa-mi ziceţi.. Dar nu oricine ştie că zeul suprem al dacilor, Zamolxe, în varianta grecească Zalmoxis, înseamnă tocmai (Dumne)zeul Moş, nume pe care Zamolxe îl are în calitate de strămoş al oamenilor.

Mnaseas din Petrae ne zice că dacii cinstesc pe Cronos sub numele de Zamolxe, ori Cronos a fost preluat în mitologia romană sub numele de Saturn, iar Saturn la romani purta epitetul de sennex adică, tocmai „bătrân”! Novac pomenit de tradiţiile româneşti poartă şi el epitetul de bătran.

Zamolxe/Saturn/Cronos este în tradiţiile antichităţii regele vârstei de aur, epocă marcată de îndestulare, când oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji, cum ne spun imnurile vechi. Ori, este de-a dreptul remarcabil faptul că unul dintre epitetele cu care este numit Moş Crăciun în tradiţia românească este tocmai acela de Crăciun sătulul.

„Ler, Doamne Ler” se aude în fiecare seara de Ajun prin satele româneşti. Sintagma „Doamne” s-a păstrat, în Ţările Române, pănă în Evul Mediu târziu ca formulă de adresare către domnii români alături de „Mări(re)aTa”, în fond şi în fapt având aceeaşi semnificaţie. Prin urmare „Doamne”, poartă în sine însuşi sonorităţile majestăţii, atât spirituale cât şi materiale. Or, Măria Sa Ler apare în basmele româneşti cu epitetul de împărat. Iată cum se împletesc lumile, lumea materială şi lumea spirituală, împreună, în refrenele colindelor şi în realitatea istorică.

Novac bâtrânul trăieşte într-un palat alb, pe un munte înalt, şi este regele urieşilor; Ler împărat este „cel mai mare împărat al lumii, El îi conduce pe toţi”, „El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră”, „pe un munte mare”, ”nimeni nu poate găsi acest munte, în afară de cel care place lui Ler împărat”. Mai este nevoie să spunem cine este acest Rege al regilor? O vom spune totuşi pentru cei care înca se întreabă.. Ler, Aleroi, Leru, Leor, sunt tot atâtea nume ale lui Ler împărat, desemnând mantra Regelui Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zamolxe ca stăpân peste neamul oamenilor şi al zeilor.

Să rezumăm: Bătrânul Crăciun este „regele românilor” şi „ regele păstorilor”, identic cu Bătrânul Novac care domnea „într-un mare palat pe un munte înalt”, asemeni lui Ler împărat „cel mai mare Împărat al lumii” şi „conducătorul tuturor”.

Mai există o latură, oarecum misterioasă, a Regelui Lumii, şi aceasta implică simbolismul dublu a lui Ianus Bifrons. Am spus că bătrânul Crăciun este identic cu bătrânul Novac, care în tradiţia românească are un fiu, pe nume Iovea, ce îi urmează în palatul de pe muntele înalt. În mituri, legătura tată-fiu, soră-frate, nu reprezintă ceea ce reprezintă în realitatea fizică, ci doar aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă, Iovea nu este decât aspectul reînnoit al lui Novac/Zamolxe în calitate de Rege al Lumii.

O să mă întrebaţi „şi cam ce treabă au astea cu Moş Crăciun?”. Au, căci Anul Nou, în tradiţia românească, se numeste „fratele Crăciunului”, iar în luna Ianuarie erau la romani Calendele lui Ianus. Ori, numele arhaic a lui Ianus este Iancus, asa cum arată cântările saliene, identic fiind la rândul său cu Iaon/Ion al grecilor şi Ion al românilor. Este de asemenea semnificativ faptul că, prima sărbătoare după Anul Nou, este tocmai Sântionul sau sfântul Ioan Botezătorul în calendarul ortodox!

Pe de altă parte, însuşi simbolismul numelui „bătrânul Novac” ne duce cu gândul la Ianus cel cu două feţe, una batrână şi una tanara, aşa cum apare în unele reprezentări ale artei romane şi în „medalioanele” din lucrările alchimiştilor. Aceasta pentru că Novac înseamnă „cel nou”, or, contrastele de acest tip: nou-vechi, bătrân-tânăr, sunt caracteristice atât lui Ianus cât şi lui Cronos/Saturn, caruia dacii i se inchinau sub numele de Zamolxe, şi căruia poporul român, printr-o alăturare de termeni fericită, i-a zis batrânul- tânăr. Şi, oare nu la echinocţiul de iarnă din 25 Decembrie reînvie soarele lungindu-se ziua din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc Apollo soarele (cerul) şi Iisus Christos ( Soarele dreptăţii) ambii fiind fii ai Zeului Moş, strămoşul oamenilor, Dumnezeu care a facut omul după chipul şi asemănarea lui? Şi într-adevăr, în unele legende româneşti, locul lui Novac este luat de Manea, ori, Zamolxe, în calitate de stăpân al lumii subterane, se numea la romani Manes, iar ca stăpân al cerului Cerus manus (Cerul Mare).

Iată-l pe Regele Lumii, Zamolxe, strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe pamânturile pelasgo-daco-românesti, în ipostaza lui Moş Crăciun. Aceaste semnificaţii nu mai sunt cunoscute în lumea occidentală, se pierd şi în lumea oraşului românesc, doar ţăranii bătrani le mai stiu şi respectă la adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc colindele tradiţionale şi ritualurile ursului şi Caprei, a Turcii şi plugusorului: Având în vedere toate cele spuse mai sus, vom putea spune fără să ne temem că greşim, că Moş Crăciun nu-i nici şeful spiriduşilor, nici mai ştiu io ce arătare comică, ci este emblema, mantra Regelui Lumii, a Principiului ce naşte şi renaşte din sine însuşi.

Deşi lapidar, pentru a nu mai reveni asupra unor explicaţii pe care le-am dat deja în articolele mele precedente, trag nădejde că m-am facut înţeles mai ales pentru cei care citesc blogul nostru fregvent, iar pentru ceilalţi, care abia acum au dat de el, nădăjduiesc că le-am deschis gustul pentru istoria adevarată şi pentru realităţile ascunse în spatele simbolurilor arhaice.

Bibliografie:

1.V. Lovinescu, Dacia HIperboreană, ed. Rosmarin

2.N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip

3.I. Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti (sărbători, obiceiuri,credinţe, mitologie), ed.Agora

De dincolo de timpuri…

….a aparut si cartea „De dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito credintele romanilor” scrisa de „zamolxe”.

Aceasta pagina este in exclusivitate conceputa pentru a prelua comenzile la cartea „De dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito credintele romanilor”, scrisa de mine.

Comenzile vor fi preluate prin intermediul unui comentariu respectiv mail la barhoata_dan@yahoo.com sau, telefonic la 0771-390930 si vor confirmate telefonic (urmeaza sa va sun eu pentru a verifica autenticitatea comenzii – pentru cei care comanda prin intermediul comentariului sau mail).

Comenzile sunt onorate prin intermediul Postei Romane cu plata ramburs: la costul cartii de 20 lei se vor adauga taxele postale.

Comenzile primite din Oradea vor fi inmanate personal, evitandu-se astfel costurile suplimentare de transport.

666 – sub pecetea tainei

Voi atrage atenţia asupra câtorva generalităţi înainte de a trece la expunerea problemei care ne interesează în cazul de faţă. Biblia este o carte iniţiatică. Asta înseamnă că ea operează cu simboluri şi nu poate fi înţeleasă just decât de cei care deţin cheile simbolurilor în cauză sau măcar au auzit de ele.Dacă nu se porneşte de la această premisă riscăm să citim Biblia ca să ne umplem timpul sau în cel mai bun caz să lecturăm o poveste, ce-i drept frumoasă, dar tot doar o poveste fără nici o legătură cu realitatea. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont de faptul că Apocalipsa lui Ioan este o lucrare gnostică după cum Ioan era, se pare, un adept al gnosticismului moderat. Ori, este fapt cunoscut că gnosticii în textele lor sacre operau cu simboluri. Prin urmare, Apocalipsa nou testamentară este o scriere gnostică şi nu poate fi înţeleasă decât dacă i se decriptează simbolismul. Să luăm aminte la ce spune unul dintre părinţii Bisericii, anume Sf Augustin şi apoi să ridicăm un colţ al vălului ce acoperă taina numărului 666: „Necunoaşterea ştiinţei numerelor împiedică înţelegerea multor pasaje metaforice şi mistice ale scripturilor”

Numărul Fiarei

Stă scris în Apocalipsa Sf Ioan Teologul : „Aici este înţelepciunea! Cine are pricepere să socotească numărul Fiarei, căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13:18)

Cu acest verset am intrat direct îm inima problemei. În primul rând să ne ocupăm strict de partea vizibilă a textului.În text, numarul fiarei este asociat omului dar, particularitatea interesantă este locul unde Sf Ioan a crezut de cuviinţă să insiereze textul : capitolul 13 al revelaţiei sale în versetul 18. Să ne oprim puţin asupra acestor două numere care aparent nu au nici o legătură cu discuţia noastră.Seminţia lui Israel a avut12 profeţi, al 13-lea profet, profetul în plus,care niciodată nu a fost recunoscut de evrei, este Iisus. Numărul versetului ne lămureşte şi mai bine deoarece suma cifrelor 1 şi 8 este 9 ( 1+8=9), 9 fiind numărul care reprezintă omul, iar Iisus se numea pe sine însuşi Fiul Omului! Afirmaţia este , la prima vedere, absolut incomodă şi într-o oarecare măsură blasfemiatoare şi de aceea trebuie să aducem unele lămuriri suplimentare.

În profeţia lui Daniel citim: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Nu trebuie ochi de Roentgen să observăm că din nou Fiul Omului este marcat cu numărul 13! Din prisma lui Daniel şi a lui Densuşianu, Omul a cărui Fiu venea pe norii cerului, reprezenta în antichitate o înaltă putere divină!

Şi mai departe tot Densuşianu ne lămureşte spunând: „ Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus si altul lui Saturn numit Omul”. Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele două zeităţi sunt una şi aceeaşi mare divinitate a preistoriei Zamolxe, căreia i se închina şi Iisus şi pe care o numea Tată. (v. art. Isus marele iniţiat din Dacia).

Mai trebuie observat un lucru: suma numerelor 1+3=4 ori „ în vechile învăţături ale Orientului Apropiat cifra patru era considerată un simbol al deavolului. Dacă cifra trei este considerată numărul care reprezintă Sfânta Treime şi este simbolul stabilităţii universului, 4 este un germen contrar, menit să destabilizeze armonia iniţială. Şi 13 a devenit un număr nefast , rău, din pricina faptului că că suma cifrelor lui – 1+3 – este 4” ne învaţă Nora Nicolae în Revista fenomenelor paranormale şi de astrologie. Întrebăm noi acuma: care armonie? A celor 12 profeţi? Domniţa asta este cu totul pe din afară de subiect pentru că în religia mozaică nu există o sfântă treime iar, în al doilea rând, grecul Pitagora, care şi-a desăvârşit iniţierea în Tracia, după spusa unor autori antici, cifra 4 stătea la baza întregii manifestări a Principiului în lumea materială (patru puncte cardinale, patru direcţii ale marii migraţii hiperboreene din Centrul Suprem/Curtea Veche, patru elemente de bază în natură).

După această destul de lungă paranteză să revenim la numărul Fiarei. S-o luăm metodic. Suma numărului 666 este 18 (6+6+6=18) numărul versetului în care Fiara este asemuită Omului iar 1+8 care este 9 ne demonstrează cu clariate că este vorba de acea putere divină numită Om. Dacă privim 666 inversat obţinem 999 iar de 3 ori 9 însemană 27 număr a cărui sumă înseamă tot 9. Adică , mai pe limba noastră, diversitatea (triplu 9) redusă la Unitate (9) adică omenirea redusă la Om. Zamolxe în calitate de părinte al oamenilor era numit atât Zeu Moş cât şi Omu iar repetarea lui 9 de 3 ori este tocmai legitimarea lui Zamolxe/Omu ca stăpân peste cele trei tărâmuri: cer, pământ şi subteran.

Pe de altă parte, 666 este dublul lui 333 numar a cărui sumă dă tot 9 ! Dar, acest număr înseamnă şi de 3 ori Sfânta Treime, Sfântă Treime inexistentă în tradiţia mozaică şi rabinică, dar existentă în creştinism şi în zamolxianism ceea ce ne arată că o religie decurge din cealaltă în mod firesc.

„Pecetea” Fiarei

Stă scris: „ si face (Fiara -n.n) ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi să primească un semn pe mana dreaptă sau pe frunte. Şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele Fiarei sau numărul numelui Fiarei” (Apoc 13: 16-17). Terifiantă treabă pentru unii… pentru că pentru majorotatea relatarea nu continuă, ci se termină aici. Clar si concis: este vorba aici despre cei vânduţi fiarei. Doar că în capitolul următor stă scris : „Apoi m-am uitat şi iată,Mielul stătea pe muntele Sion şi împreună cu el stăteau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scris pe frunte Numele său şi numele Tatălui Său” (Apoc 14:1). Ciudat nu? Şi cei aleşi şi cei damnaţi poartă un semn pus pe frunte. Oare n-o fi vorba de acelaşi lucru spus altfel în amandouă pasajele?Vedem că Fiara îşi pune „pecetea” pe toţi oamenii iar ai Mielului sunt doar o „rămăşiţă” de 144000, număr de taina şi acesta. De ce? Pentru că 0 nu se ia în calcul deoarece ori la ce adaugi sau scazi 0 rămâne tot atâta! Prin urmare, numărul adepţilor Mielului se reduce şi mai drastic ei fiind doar 144. Doar că 1+4+4= 9 iar 9 este numărul Omului, şi prin urmare, al Umanităţii iar Mielul, „Salvatorul”, este chiar Fiul Omului, al lui Zamolxe/ Zeul Om care, în calitatea de părinte al oamenilor, are acest drept de a-şi pune pecetea peste creaţia sa şi chiar dreptul de strica rânduiala celor 12 profeţi. Despre asta însă o să vorbim atunci când vom trata despre „ Războiul din cer”

Ca să fiu şi mai clar în afirmaţiile mele voi menţiona comcluzia la care ajunge Rene Guenon si anume: „trebuie remarcat căci nici numărul 666 nu are o semnificaţie exclusiv malefică; chiar dacă este „ numărul Fiarei”, el a fost întâi un număr solar” iar Iisus în textele patristice este numit şi cu epitetul de „Soare al Dreptăţii”. Ciuat este însă faptul că în cabala iudaică această valoare numerică, 666, este atribuită demonului solar Sorat care are un fonetism foarte asemănător cu Soter (Salvator). Vom mai spune că o variantă a numelui Sorat este stur termen ce înseamnă „ lucru ascuns”, iar 666 reperezintă tocmai această taină, numele ascuns al Fiarei. Dacă stur înseamnă lucru ascuns satar este verbul care desemnează acţiunea de a ascunde dar şi „ a proteja”. Ori în arabă, satar evocă aproape numai ideea de protecţie divină.

Din nou afirmaţii „şocante” care trebuie susţinute cu argumente în regulă, dacă se poate, să fie ele şi de natură materială. Şi culmea că aceste argumente există şi fac referire tocmai la acea protecţie divină şi la pecetea Fiarei!

Pe o placă de marmură descoperită la Tomis stă scris:

AYRELIA – Strălucitoare

BENERIA – Curată

SYMFORO – Măreaţă Doamnă

SYN DIO – Sunt credincioasă

SYN ZE SASE TRI – Sunt cu trei de şase

KAI TETHI GATRI – Dar atât te rog

AYRIS NONAM – Cândva să mă ajuţi

NIASCHARIAN – Să renasc

Surprinzător, nu? Nimic deavolesc în trebuşoara asta poate doar faptu că răstoarnă anumite teorii. Dar cu o floare nu se face primăvara. Primăvara începe cu mai multe flori. Şi iaca că „florile” apar una după alta. Pe un opaiţ descoperit la Drobeta scrie : E NAMOR SSS adică Cu numărul 666 iar pe o placă de marmură descoperită la Tetovo în Macedonia, deci tot pe teritoriul trac, stă scris:

IME KI NAMYR TRES

ZE SASE STE VY MNE MES

CHARIN EK TON I DION ZOSA

(Sunt cu numărul trei de şase care pentru mine este sfânt. Mi-ar plăcea (doresc) să mă înalţ în Tărâmul Zeilor)

Probabil mă veţi întreba de ce S. Pentru că Apocalipsa lui Ioan a fost scrisă în greceşte iar valoarea numerică, iniţială, a lui S în greacă este 6. Adăugăm la aceasta că unii autori antici scriau numele lui Zamolxe cu S, Salmoxe, abia mai tărziu când litera Z ( zeta), a cărei valoare numerică este 7, va înlocui litera S, numele lui Zamolxe va fi scris cu Z. Şi culmea este că şi numărul 7 are tangenţă cu Fiara pentru că ea are 7 capete. Trebuie să observăm aici faptul că amândouă literele, atât S cât şi Z, au forma şarpelui, şarpe care atât pentru daci cât şi pentru creştini este sacru si-l reprezintă pe Zamolxe

Fiara Apocaliptică

Stă scris: „Apoi am stat pe nisipul mării.Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu şapte capete şi zece coarne. Pe coarne avea zece diademe şi pe capete nume de hulă.Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe de urs şi gură ca o gură de leu” ( Apocalipsa 13:1-2). Aceasta este descrierea primei fiare, cea mai aprigă dintre cele menţionate de Apocalipsă. Numai că această Fiară este descrisă prin simboluri. Cum aşa? Aşa, pentru că însăşi Apocalipsa ne spune aceasta ceva mai departe: „ Aici este mintea care are înţelepciune:cele şapte capete ( ale fiarei-n.n) sunt şapte munţi pe care stă femeia ( desfrânata Babilonului-n.n)” (Apocalipsa 17:9). Prin urmare „capetele” fiarei sunt nişte munţi, însă întrebarea este dacă aceşti munţi pot fi localizaţi undeva în spaţiul terestru. Enoh ne spune că da. El relatează în apocriful său următoarele : „Când m-am apropiat am zărit şapte munţi strălucitori, care erau separaţi unul de altul. Pietrele din care erau formaţi erau frumoase şi strălucitoare; ei sclipeau şi radiau iar suprafaţa lor era lustruită. Erau trei către răsărit, cu atât mai de neclintit cu cât erau aşezaţi unul peste celălalt, şi existau trei la miazăzi, la fel de neclintiţi. Erau de asemenea văi adânci dar care erau despărţite unele de altele. În mijloc se ridica un al şaptelea munte. Şi toţi aceşti munţi apăreau de departe ca nişte tronuri majestuoase” (Enoh 24:1-2). Foarte ciudat pentru că Apocalipsa ne mai dă o dezlegare a misterului celor şapte capete: „ (Capetele-n.n) sunt şi şapte împăraţi” (Apoacalipsa 17:10), iar împăraţii stau pe tronuri!Cu o hartă fizică în faţă putem să ne dăm seama că descrierea nu se potriveşte nici unui alt loc din lume decât României actuale, vatra vechii Dacii şi a Imperiului Pelasg! Aceasta pentru că cei trei munţi aşezaţi unul peste altul, situaţi la răsărit, sunt Carpaţii Orientali tăiaţi de văile Bistriţei şi Moldovei, cei trei munţi, de asemenea, asezaţi unul peste altul şi situaţi la miazăzi (S) sunt Carpaţii Meridionali despărţiţi în trei grupe de văile Prahovei şi Oltului iar muntele din mijloc, al şaptelea, sunt Carpţii Occidentali situaţi în mijlocul arcului carpatic. Mai mult, priviţi de sus Carpaţii desenează pe harta României imaginea Maicii cu pruncul ţinut pe genunchi iar România se numeşte „grădina Maicii Domnului”.

Prin urmare, s-ar putea sa ne înşelăm atunci când privim dintr-un singur punct de vedere „ desfrânata babilonului” având în vedere că baba în limba română este echivalent cu mama mare ( a zeilor şi a oamenilor) sau bunică, femeie veche, bătrână. Ori acest nume de Mama Mare, revenea în tradiţia hiperboreana Geei, Mama Pământ a cărei simulacru megalitic, desemnând-o ca stăpână peste cer ,pământ si subteran străjuieşte Platoul Bucegilor cunoscut fiind sub numele de Babele. Ea pare a fi descrisă în referirile apocaliptice cu privirela desfrânata Babilonului pentru că stă scris: „ Femeia era îmbrăcată în purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, pietre scumpe şi cu perle. Ţinea în mână un potir de aur…” ( Apocalipsa 17:4). Ori nu rebuie atenţie specială pentru a vedea că pe icoanele ortodoxe Maica Domnului este aproape întotdeauna îmbracată în roşu, culoare care din punctul de vedere al simbolisticii este echivalentă cu negru ori, numele grecesc al dacilor, anume acela de geţi, semnifică exact denumirea de „ Fii Geei” „cei născuţi din Geea”, pământul negru.

Nu trebuie uitat nici faptul că romanii au numit provincia Dacia cu numele de „ Dacia Felix” care nicidecum nu înseamnă fericită ci mai degrabă mănoasă bogată! Iar Apocalipsa ne subliniază bogăţia „aur pietre scumpe şi perle”. Cât despre potirul de aur pe care-l ţine în mână femeia. acesta, credem noi, este Sf Graal care asemenea lăncii patimilor are dubla putere de a vindeca şi răni în acelaşi timp.

Privit din alt punct de vedere traseul Carpaţilor pe teritoriul României trasează litera D (delta grecesc) iniţiala cu care începe numele lui Dumnezeu şi nu al lui Yahwe!Nici unul dintre numele sub care este cunoscut Yahwe nu începe cu D! Ciudat, nu? Poate este interesant de menţionat aici şi faptul că unul dintre epitetele atrbuite lui Yahwe este El Shaddai care în arabă desemnează Deavolul.

Şi în sfârsit, o a treia „coincidenţă”: lanţul carpato-balcanic împreună cu Carpaţii Păduroşi formază imaginea dagonului dacic străpuns pe la mijloc de Columna Cerului, Axa Lumii sau Întreitul Stâlp al Cerului, format din cele trei vf ale Bucegilor: Omu, Gavanele şi Vf Ascuns. Imaginea sa celestă este constelaţia Dragonului. Ori iată ce ne spune Apocalipsa: „ În cer s-a arătat şi un alt semn şi iată s-a văzut un mare balaur roşu, având şapte capete, zece coarne şi şapte diademe pe capete, Cu coada lui tragea după el a treia parte din stele cerului şi le arunca pe pamânt…” ( Apocalipsa 12:3-4). Vedem aici că balaurul roşu este identic cu fiara care s-a ridicat din mare! Şi mai departe aflăm: „ Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Deavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ” ( Apocalipsa 12:9). Ciudat, Fiara ce se ridică din mare, balaurul celest şi şarpele sau balaurul cel mare (dragonul) sunt imagini identice! Mai mult, cea de-a doua fiară apocaliptică care se ridică din pămat „avea doua corne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur” ( Apocalipsa 13:11) ceea ce o face să se identifice cu prima fiară şi cu balaurul. De altfel chiar Apocalipsa ne spune: „ ea lucrează cu toată autoritatea fiarei dintâi”.

În rugăciunea domnească, Tatăl Nostru, se spune „ Tatăl nostru care eşti în cer” ceea ce ne arată că Cerul este însuşi Tatăl oamenilor. Pământul este mama deoarece din el a fost plămâdit omul. Prin urmare avem de-a face cu cuplul divin Tatăl Cer şi Măicuţa Pământ cele două aspecte ale lui Zamolxe:Uranus/Saturn/Apollo şi Geea. Ori tocmai aici este ciudaţenia pentru că suma literelor pământ (6)+cer(3) în limba română este 9, numărul Omului care răsturnat este 6 iar ce este de trei ori şase înseamnă 666 despre a cărui semnificaţie am vb mai sus!

Revenind puţin la şarpe vom spune că acesta este un simbol al lui Seth, „ucigaşul” lui Osiris, ceea ce nu ne miră dacă ţinem cont de semnificaţia malefică dată de egipteni. Însă, noi uităm aproape întotdeauna că şarele are şi semnificaţii benefice prezente chiar în emblematica egipteană în special sub forma şarpelui uraeus cunoscut şi sub denumirea europeană de vasilisc. Este, de asemenea, un simbol al lui Kneph care scoate Oul Lumii pe gură care, la rândul său, nu este nimic altceva decât imaginea Verbului Divin Creator, căci după toate învăţăturile tradiţionale lumea a fost creată prin cuvânt. Şi, pentru că veni vorba de cuvânt, chiar în simbolistica creştină Christos (Cuvântul) este uneori reprezentat sub forma şarpelui care, la origini este un simbol al lui Zamolxe supranumit Omul şi care îl legitimează pe Iisus ca Fiu al Omului. În fapt, şarpele este el însuşi legat de ideea de viaţă deoarce în arabă al hayya înseamnă viaţă şi desemnează chiar şarpele. Mai semnalăm că în arabă unul dintre principalele nume divine este El hayy şi înseamnă Însufleţitorul. Această asociere între şarpe şi ideea de viaţă ne face să întrezărim un raport ciudat între şarpe şi Eva căci în ebraică Hawwa înseamnă” cea vie” mărturie stând unele reperezentări ale iconografiei „păcatului originar” ca şi cea de pe portalul stâng al catedralei Notre Damme din Paris unde şarpele încolăcit în jurul pomului se termină printr-un bust de femeie. Şi oare simbolismul Mamei Mari de pe paftaua lui Negru Vodă nu aduce atât a lebadă cât şi a şarpe cu cap de femeie. De altfel am făcut acest paralelism într-un articol anterior intitulat „ Sf Graal II” asemuind lebada şarpelui.

Pe de lată parte, putem observa o chestiune interesantă pornind de la această paranteză legată de şarpe: pentru a desemna fiara şi numărul ei s-a ales o literă serpentiformă, litera S. Este iniţiala lui Seth pe care egiptenii îl numeau Seth Nehes („cel negru”) care de fapt nu este altceva decât un atribut folosit de toata antichitatea pentru a desemna locuitorii de la Dunărea de Jos. Ori emblema lui Seth în hieroglifele egiptene era un corb iar corbul a fost un simbol religios al hiperboreilor pelasgi fiind însoţitorul lui Apollo/Zamolxe ca zeu al luminii solare. Prin urmare, Seth este identic cu Zamolxe iar dacă reducem numele lui Seth/Set după regulile scrierii avocalice semitice atunci obţinem S T, şarpele atârnat de stâlp care a salvat poporul lui Yahwe atunci când erau muscaţi şerpii veninoşi ai deşertului. Oare de ce Yahwe a fost atât de incompetent încât să nu-ţi poată salva proprii supuşi? Căci stă scris:”Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul,încât mulţi oameni din Israel aumurit…Şi Domnul i-a zis lui Moise: Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; şi oricine este muşcat şi va privi spre el, va trăi.Moise a făcut un şarpe de bronz şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de bronz, trăia”

Foarte ciudat pentru că israeliţii nu aveau icoane şi le era interzisă închinarea la imagini făcute de mâna omului! Ori Yahwe trimite şerpii dar nu îşi mai mântuie supuşii trimiţându-l să se închine unui chip cioplit care nu este altul decât ST: Seth, Şarpele din Pustie. Oare nu aduce destul de mult această ridicare a şarpelui în varful unei prăjini cu stindardul dacic?Şi nu este el oarecum o prefigurarea a răstignirii/schinjuirii de către evrei a Fiului Omului pe cruce cu atât mai mult cu cât însuşi Iisus este reprezentat ca un şarpe în hermeneutica creştină? Nu merge acest toiag cu sarpele atârnat pe el până la identificare cu bastonul lui Aesculap legat si el de ideea de viaţă şi care reprezintă în esenţă şarpele Zamolxe încolăcit pe axa lumii?

Vă las pe dvs să vă raspundeţi întrucât presupun că aţi citit mai mult din blogul nostru.

„Război în cer”

Stă scris: „ Şi în cer s-a făcut un război;Mihail şi îngerii lui se războiau cu balaurul. Şi balaurul şi îngerii lui s-au luptat şi ei dar nu au putut birui; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Deavolul şi Satan, acela care înseală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şiîngerii lui” (Apocalipsa 12:7-9). Apoi aflăm că atunci „când se vor împli cei 1000 de ani „Satan va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi Magog ca să-i adune pentru război.Numărul lor va fi ca nisipul mării” Toate bune şi drepte numa că treaba e oleaca ciudată!

Iisus în „rugăciunea domnească” numită „ Tatăl Nostru” enunţa legea corespondenţei: „precum în cer aşa şi pe pământ” iar Hermes Trismegistul, spunea cu 4 milenii înainte de venirea Fiului Omului „ce ste dedesubt e la fel cu ce este deasupra;iar ceea ce este deasupra e la fel cu cu ce este dedesubt, pentru a se înfăptui miracolul unui singur lucru”. Prin urmare răboiul pornit în cer ar trebui trebui să se oglindeasă pe pământ.

Iisus îi acuza pe conducătorii evreilor că ar avea drept tată pe Satan. „Ei i-au zis:Noi nu suntem născuţi din desfrânare; avem un singur Tată: pe Dumnezeu. Isus le-a zis:Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, m-aţi iubi, căci eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am venit de la mine însumi, ci el m-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea mea?Pentru că nu puteţi asculta cuvântul meu. Voi aveţi ca tată pe Deavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi n-a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr… Iar pe mine pentru că spun adevărul nu mă credeţi” (Ioan 8:41-45). O delimitare mai clară nu se poate între Dumnezeul legii vechi, a Vechiului Testament şi cel al legii noi sau a Noului Testament. Să vedem daca această afirmaţie are vreun suport real sau este doar o poveste sau un avertisment în van. Ştim din Evanghelia după Ioan că „Dumnezeu este iubire”. Ori Iehova în tot cursul Vechiului Testament nu are nici o treabă cu iubirea de semeni, de aproapele (iubeste-ţi aproapele ca pe tine însuţi, spunea Iisus), cu dreptatea, cu pacea sau cu oricare alta dintre calităţile Dumnezeului lui Iisus. De ce? Pentru că întreg Vechi Testament este o înşiruire de crime, înşelătorii, incesturi, genociduri, pruncucideri, fratriciduri etc. Despre ce este vb? Să vedem faptic!

Avraam, cel les de Yahwe pentru a fi părintele evreilor îşi începe activitatea de „ales” în felul următor: venind o foamete mare el s-a dus în Egipt, pe când era aproape de intrarea în hotarul Egiptului iată ce-i puie mintea „tatălui credinţei”. El se adreseaza Sarei, soţia sa, spunându-i : ”Iată stiu că esti o femeie frumoasă la faţă.Când te vor vedea egiptenii vor zice: Aceasta este soţia lui!Şi pe mine mă vor omorî iar pe tine te vor lăsa în viaţă. Spun , te rog spune că eşti sora mea ca să-mi meargă bine din cauza ta şi sufletul meu să trăiască datorită ţie” şi…. cu asta o dă fără nici o remuşcare lui faraon, în schimb, Avraam primind tot felu de bogăţii. Dar… Iehova se-nervează pe faraon şi-l loveste cu tot soiul de nenorociri. Drept urmare faraon îl cheamă pe Avraam si-i zice: „ ce mi-ai făcut? Pentrui ce nu mi-ai spus că este soţia ta? De ce ai zis: este sora mea şi am luat-o astfel ca pe soţia mea? Acum ia-ţi soţia; ia-o şi pleacă” şi Avraam plecă cu totată bogăţia pe care i-o dadu faraon în schimbul soţiei lui. În societatea noastră asta se cheama inşelătorie şi jaf ceea ce se pedepseşte penal. Nu mai adăugăm laşitatea şi minciuna! Cam cu asta se ocupa aşa numitul „ tată al credinţei” sub protecţia lui Iehova! Povestea nu-i născocită se află în cartea Genezei 12:10-20. Ce fel de Dumnezeu este acela care permite aşa ceva, ba mai şi ajută la îndeplinirea jafului? Sau…poate e un fapt dictat de iubirea de apropele? Eu nu cred! Dacă-ţi iubeşti aproapele nu-l jefuieşti şi nu-l minţi, cu atât mai mult, nu-l dai gaj ca să trăieşti bine, cum a fost cazul Sarei. Deci fapta lui Avraam este marşavă din orice punct o privim. Şi cum aschia nu sare departe de trunchi, fiul lui Avraam, Isaac, îşi dobândeşte dreptul de întâi născut (nu-l are de drept căci întâiul născut era Esau!) prin înşelătorie şi devine astfel alesul lui Yahwe!

Moise, un alt „sfânt” patriah al Vechiului Testament face un tandem minunat cu Yahwe. De ce? Pentru că sfinţenia este probată, printre altele, de etică. Ori ce etică este aceea în care Moise este de acord cu planul „şefului” său de a ucide toţi întâii născuţi ai Egiptului? Nu, asta nu-i sfinţenie, se chiamă pruncucidere si este penalizabilă cu ani grei de puşcărie sau cu pedeapsa cu moartea. Tot „sfântul” patriarh se face vinovat de instigare la omor şi omor deosebit de grav pentru că, deşi vinovaţi de a strica credinţa evreilor prin confecţionarea vitelului de aur, leviţii (tribul sfânt din care-şi alege Iehova preoţii) primesc ordin de la Moise ca să se înarmeze şi să „ucidă fiecare pe fratele său şi fiecare pe aproapele său, fiecare pe ruda sa” în urma acţiunii sfinte rezultând 3000 de morţi. Oare ce spune Iisus în legătură cu iubirea de aproepele? Zice să bagi sabia în el? Io nu am întâlnit afirmaţia asta nicăieri în Noul Testament! Yahwe nu se dezminte în privinţa asta nici în Noul Testament, el fiind cel care ucide cei 10000 de prunci, prin intermediul regelui Iudeii, în căutarea lui Iisus şi reuşind în cele din urmă să-l ucidă şi pe acesta dar ceva mai tarziu prin intermediul favoriţilor lui, fariseii, conducătorii evreilor. Şi nu vi se pare ciudat că pentru a scăpa de prigoana lui Yahwe, îngerul spune lui Iosif să fugă tocmai în Egipt, Egipt care în Vechiul Testament este duşmanul lui Yahwe?

Regele sfânt al casei lui Israel este David. Dar regele acesta , în „sfinţenia” lui este acuzabil de crimă, prin urmare este un criminal şi un „model” impus de Vechiul Testament. De ce? Pentru că el se îndrăgosteşte de nevasta lui Uriel şi pentru a putea fi cu ea, deşi aceasta se împotriveşte, îl trimite pe Uriel sa moară în bătălie trăind cu femeia acestuia. Asta se numeşte crimă cu premeditare şi ca să fie totul şi mai „sfânt” se garniseşte cu adulter. Ce zicea Iisus despre adulter? Aceasta „lege sfântă” este institută de Moise care face copii cu roaba sa în bratele soţiei sale pe motiv ca Sara nu putea avea copii. Vi se pare ăsta un „act sfânt”? Doar pentru a vea moştenitori? Nu-l mai punem la socotelă pe Solomon un alt rege „sfânt” care avea un harem de 700 de ţiitoare inclusiv din neamurile duşmane ale lui Israel. Nu se numeşte asta preacurvie? Şi revenind la David trebuie spus că în famila regala sacră, căci el era unsul lui Iehova, se întâmplau lucruri foarte ciudate pentru o familie care cât de cât se pretinde normală, nu sfântă. Normală zic. Iată una dintre ele: Amon, fiul lui David, îşi siluieşte sora( adică o violează), pe Tamara, tatăl său nu ia nici o măsură împotriva lui dar când Absalom, fratele lui Amon, îl cheamă pe acesta la un ospăţ şi-l ucide, David îl plânge pe violator iar pe cel care a făcut dreptate îl exilează. Cam asa arată dreptatea lui Yahwe.

Toate acestea le-am spus pentru a se vedea cât se poatede clar că Iisus avea dreptate să-l numeasca pe Yahwe, Satan şi că Yahwe nu are nici o treabă şi, cu atât mai mult, nu este identic cu Dumnezeul Noului Testament care „este iubire” după spusa evanghelistului Ioan.

Iehova , după profeţiile lui Ieremia şi Isaia este foc şi pară împotriva lui Gog şi Magog pe care îşi doreşte din toată inima să-i distrugă. Lamentările lui nu prea ne arată un Dumnezeu atotputernic. Doar cei slabi şi în imposibilitatea de a face ceva ameninţă. Din nou atrag atenţia: în tot cursul Noului Testament nu există ameninţări ca şi cele proferate de Yahwe la adresa Babilonului şi a popoarelor Gog şi Magog. Referindu-se la Babilon, Yahwe declara ca acesta trebuie să devină un deşert nelocuit şi o vizuină a creaturilor din generaţie în generaţie (Isaia 14:12) Se pare că nu este asa şi nici nu o sa fie vreodată pentru că Babilonul acesta este Bab Ili sau Poarta Zeului, locul unde Cerul se uneşte cu Pământul prin aşa numitul Turn Babel care poartă denumirea de Babele şi e situat în Bucegi.. iar Babele au formă de altare sau turnuri!

Dar Babilonul era o civilizaţie înfloritoare şi tolerantă cu toate confesiunile, de ce să fie distrusă? Pentru că Babilonul, fie el cel geografic, fie cel spiritual, se închina lui Baal/Bel care este cel mai mare duşman al lui Yahwe. Ori Ball după toate documentele şi cercetările este Apollo iar Apollo este identic cu Zamolxe căruia i se închină poparele Gog si Magog. Despre aceste popoare ne spune Sf Augustin că sub numele de Gog şi Magog autorii antichităţii înţelegeau pe geţi şi pe massageţi, ori aceste popoare erau descendente ale pelasgilor, caracterul lor de popoare mamă fiind dat de mulţimea lor care” era ca nisipul mării” după spusa Apocalipsului. Revenind puţin la Apollo/ Baal ,aflăm că „În spaţiul greco-roman, (iudeo) reştinii s-au confruntat adesea dramatic cu prezenţa lui Apollo. Deavolii care locuiau în acest idol făceau tot felul de năluciri ( ce păreau minuni) find astfel foarte respectaţi depopor. De asemenea ei vesteau ghicind multe lucruri privind viitorul. Problema oracolelor apolinice, mai ales a marelui oracol din Delphi, este complexă ( am vb despre identificarea lui Apollo cu şarpele în „ Simbolismul sarpelui şi al lupului.Dragonul dacic” . Unori Dumnezeu nu numai că îngăduia, ci chiar obliga spiritele care le posedau pe preotese să rostească dezvăluiri sau preziceri corecte… Deavolul cel Mare (Şarpele cel vechi şi balaurul celest după Apocalipsa -n.n) locuia în zeul Apollo”. Acum judecaţi dvs în lumina celor expuse mai sus care este Deavolul, Zamolxe/Apollo/Baal, Dumnezeul lui Iisus prin puterea căruia Fiul Omului vindeca demonizaţii şi căruia fii lui Yahwe şi ai lui Avraam îi spuneau că vindecă demonizaţii prin puterea lui Belzebuth sau Yahwe ale cărui fapte reprobabile le-am văzut mai sus?

Aceasta este „razboiul din cer”, rivalitatea lui Yahwe împotriva Creatorului, a Zeului Om, război care, după cum am văzut, s-a extins şi pe pământ, fiecare tabară făcând conform spuselor lui Iisus „pofta tatălui său”.Voi adăuga aici câteva crâmpeie de realităţi istorice care vin în susţinerea argumentaţiei mele: Românii , din cele mai vechi timpuri ( Dacia Imperiul pelasg) nu au dus nici un război de cucerire în comparaţie cu evreii care au jefuit şi s-au războit cu filistenii, moabiţii etc, la îndemnul şu cu ajutorul lui Yahwe, pentru a le lua „ pământul fagaduintei”, etc; în vremea lui Alexandru cel Bun, atunci când Europa apuseană persecuta pe husiţi, acesta le-a oferit ospitalitate ceea ce arată toleranţa faţă de alte religii; în timpul lui Antonescu, evreii au fost protejaţi, pe teritoriul românesc, împotriva prigoanei hitleriste; şi, nu în ultimul rând, valahii nu au participat la cruciade, războaiele sângeroase având drept pretext eliberarea „pământului sfânt” şi a Ierusalimului de sub păgâni, războaie care, în plan spiritual, erau în slujba lui Yahwe, Dumnezeul Vechiului Testament.

zamolxe

Bibliografie:

Biblia

Eugen Delcea,Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, voII-lII, ed Obiectiv, Craiova

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, Bucureşti

Hermes Trismegistus, Corpus hermeticum, ed Herald, Bucureşti

Isabela Iorga, Mistere ale pământului românesc. Leagănul omenirii,Ed Antet, Filipeştii de Târg

Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed Humanitas, Bucureşti

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

Egiptul Secret

Pelasgii, civilizatorii Egiptului?

Mă veţi întreba probabil cam ce treabă are Egiptul cu Pelasgii. Are pentru că o seamă de autori antici ne dau informaţii destul de exacte pentru a putea afirma aceasta. Apoi există o serie de simboluri credinţe şi mituri egiptene care descriu , ne place sau nu, Dacia nord dunăreană şi credinţele pelasgilor/ hiperboreilor/ dacilor a căror patrie era aici, la râul cel mare si sfânt al întregii antichităţi: Okeanos Potamos / Fluviul Ocean/ Dunărea.

Unii vor fi circumspecţi, alţii, o să spuneţi, din capul locului, că bat câmpii cu succes, însă, istoria se face pe bază de informaţii. Informaţii pe care dacă le cauţi , ele nu întârzie să apară. Să purcedem şi să vedem informaţiile în cauză.

Caracterele generale ale civilizaţiei Egiptului prefaraonic

Prima perioadă a istoriei Egiptului este pelasgă. De ce? Pentru că această perioadă se distinge prin caractere net diferite faţă de perioadele următoare atât din punct de vedere etnic cât şi religios. Pentru aceasta stau mărturie atât vechile tradiţii păstrate de la autorii antichităţiii şi preoţii egipteni cât şi descoperile arheologice, care mărturisesc că, înainte de Egiptul faraonic, a existat un Egipt pelasg.

Bunăoară, ştim de la Manethon, preot egiptean al templului din Sais, a cărui mărturie este confirmată de Diodor din Sicilia, că prima dinastie care a domnit vreodată asupra Egiptului era supranumită „ a zeilor” iar singurul popor care s-a bucurat în toată antichitatea de epitetul de dioi/ divini au fost pelasgii.

Pe de altă parte, prima capitală a Egiptului, anume Theba, poartă un nume pelag , după cum pelasg este şi numele întemeietorului ei. Ea fost întemeiată de un rege pelasg pe nume Ogysus, probabil identic cu Ogyges. La aceasta se adaugă faptul că locuitorii Thebei se credeau cei mai vechi oameni de pe pământ asemeni pelasgilor după cum ne spune tot Diodor din Sicilia.

Tot un carater pelasg avea si religia egipteană. La începuturile religiei lor,după mărturia lui Diodor din Sicilia egiptenii credeau în Tatăl Cer şi Mama Pământ, cei doi Zamolxe, al căror centru spiritual suprem şi patrie natală era Dacia. În vechile papirusuri ce erau depuse lângă corpul defuncţilor în sarcofage şi care azi formează în mare parte Cartea egipteană a morţilor, se face deseori amintire despre ţara cea fericită şi divină din părţile de nord ale lumii vechi, situată langă râul cel mare şi sfânt, unde s-au născut zeii şi unde migrează sufletele celor decedaţi. De altfel, vechii locuitori ai Egiptului au aceeaşi credinţă în nemurire ca şi hiperboreii daci iar…Columna Cerului sau Întreitul Stâlp al Cerului figurează în ornamentica sarcofagelor.

Să vedem acum formaţiunea etnică a Egiptului predinastic. Cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau Pirami ori aceştia sunt tot una cu pelasgii de la Dunărea de Jos, strămoşii iluştri ai dacilor, despre care Herodot spune că sunt „ cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Or, tocmai acesta este sensul etnonimului Pirami despre care, tot Herodot, zice că înseamnă „ om onest şi generos”. De la ei, de la acesti Pirami, derivă la o primă vedere, şi numele Piramidelor pe care arabii le numesc Haram, adică mormimte (h) arimice. Ori Arimi nu este altceva decât un alt etnonim al pelasgilor aşa cum arată toate izvoarele antice referitoare la ei. Că centrul lor politic religios şi administrativ era la Dunărea de Jos stau mărturie monedele de tip Armis descoperite în Dacia şi nicaieri în alta parte.

Piramide şi obeliscuri

Piramidele cele mai renumite se află lângă Gizeh, în apropiere de Memphis, fiind considerate minuni ale arhitecturii antice şi uimind încă lumea modernă cu precizia construcţiei lor. Dar caracterul acestor construcţii funerare grandioase nu este unul egiptean. Ele reprezintă,în fapt, forma tradiţională a construcţiilor funarare pelasge cunoscute azi sub numele de tumuli sau movile funerare care, în România, sunt cunoscute şi sub denumirea de „mormintele uriaşilor”.

Cum am spus mai sus, populaţia cea mai numeroasă a Egiptului predinastic era formată din Pirami, o ramură a pelasgo-arimilor de la Dunărea de Jos, din rândul cărora erau numiţi regii cei vechi ai Egiptului, după spusa preoţilor egipteni. Întrucât faraonii din vremea Egiptului clasic îşi legitimau puterea de la dinastia divină (a Piramilor) ni se pare absolut normal ca numele lor să fie menţinut în numele unor construcţii cu caracter sacral- funerar ce aminteau de forma de înmormântare, în tumuli, din patria de origine a primilor regi pelasgi ai Egiptului.

Curios este însă un alt fapt care vine să confirme presupunerea că piramidele nu sunt decât imitaţii , ce-i drept mai luxoase, ale tumulilor funerari pelasgi: similitudinile dintre piramida lui Keops şi Vf Toaca din Ceahlău, care merg aprope până la identificare.

Astfel, Vf Toaca aflat la altinudinea de 1900m, izbeşte privirea prin aspectul său piramidal. Geometric, vârful este contituit la partea inferioară dintr-un trunchi de piramidă continuat cu un vârf piramidal teşit. Baza trunchiului de piramida este absolut pătrată fapt deosebit de ciudat dacă avem în vedere că probabilitatea ca două creste să se intersecteze în unghi de 90 de grade , în mod natural, este aprope nulă! Unghiul pantei de pe partea de Nord a Vf Toaca este de 52 de grade acelaşi ca şi la Marea Piramidă a lui Keops. Mai mult, construcţia egipteană are una dintre feţe perpendiculară pe direcţia nord ( din nord au venit Piramii în teritoriul Egiptului) iar faţa similară a Vf Toaca se deplasează de la această direcţie cu numai 13 grade; raportul dintre lungimea laturii şi înălţime, folosit de constructorii egipteni este identic cu cel al Vf Toaca. Cercetătorul Ion Ţicleanu ne spune „Piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei iniţiale de pe Vf Toaca”. Şi ca să fiemai limpede toată treaba, datarea piramidei de pe Vf Toaca ar arăta o vechime de 9000-10000 ani pe când cea a lui Keops datează din 2500 î.Ch.

Îmi veţi zice şi ce treabă are Toaca cu mormintele ca să fie prototip pentru aşa ceva? Are, pentru că tradiţia populară în care se oglindeşte memoria ancestrală a poporului, ne spune că Vf Toaca este mormântul unor uriaşi! (v. Art. Uriaşii)

Prin urmare pelasgii de la Dunărea de jos, cunoscuţi în Egipt sub numele de Pirami, întru cinstirea eroilor lor ridicau deasupra mormintelor acestora, tumuli enormi de pământ iar peste acestea, drept semn sfânt o columnă de piatră, imagine miniaturizată a Columnei Cerului, cunoscută şi sub denumirea de Întreitul Stâlp al Cerului. Şi într-adevăr, în tradiţiile egiptene, cerul era susţinut de 4 columne care când erau izolate erau reprezentate printr-un Y iar când erau adunate laolaltă căpătau forma a 4 Y alaturaţi uniţi de o linie trasată deasupra. Toţi aceşti stâlpi se aflau în nord în regiunea divină, aşezaţi pe un singur pisc sau pe patru, însă legaţi între dinşii printr-o catenă montană neîntreruptă. Este vorba despre o preluare deformată a tradiţiei pelasge de către egipteni întrucât vârful pe care se află simulacrul lui Ianus Bifrons are aspectul a două vârfuri de unde numărul vârfurilor în cauză a ajuns de la 3 la 4.

Columnele ridicate pe tumulii pelasgi ca semn sacru de cinstire a eroilor,sunt asemeni crucilor creştine pe morminte care în fapt se reduc la acelaşi simbolism al lui Axis Mundi. În tradiţia şi arhitectura egipteană ele vor fi preluate sub denumirea de obeliscuri. Orioriginea acestor obeliscuri sau „ stâlpi de priponire a soarelui” cum îi numeau egiptenii se reduce tot la Dunărea de Jos.

În comuna Polovragi,pe o colină înaltă ( un tumul) s-a descoperit fragmentul unui monument arhaic, unic în felul său între monumentele preistorice ale Europei străvechi. Este un obelisc lung de 1,09, executat în granit, tăiat în patru feţe cu laturile rincipale de 0,45m.Toate faţetele monumentului sunt foarte fin lustruite, neprezentând nici o inscripţie. Asemănarea dintre acest monument carpatic şi obeliscurile egiptene este mai mult decât spectaculoasă. Cu atât mai mult cu cât, dimensiunile primelor obeliscuri egiptene aşezate lângă carele votive ale regilor sau lângă barca sacră sunt între 1 şi 4 m comparabile cu dimensiunea columnei de la Polovragi.

Faraonii voiau sa se înalţe la cer din Dacia

Herodot atunci când vorbeşte despre egipteni ne spune „ egiptenii se mândresc cu faptul că sunt cei mai vechi oameni din lume”. Ori, singurii oameni cărora textele antice, fie ele greceşti, romane sau de altă natură le atribuiau titlul de divini erau pelasgii iar patria originară a acestora era la Dunărea de Jos. Egiptenii „ credeau că erau,o naţiune divină şi că îi conduceau regi care ei înşişi erau zei întruchipaţi; primii lor regi, afirmau ei, fuseseră zei propriu zişi, care nu dispreţuiau viaţa pe Pământ, cu bucuriile şi necazurile ei, alături de oameni”. Tot Herodot făce însă o precizare deosebit de importantă, anume că Pasărea Phoenix era foarte aproape de sufletul lui Osiris şi venea din locul unde se nasc sau trăisc zeii. Deci acest loc al zeilor era în afara Egiptului. Acest loc al zeilor purta în limba egiptenilor denumirea de Ta-Ur ce se tălmăceşte Ţara (Stră)veche identică cu Curtea Veche reprezentată prin incinta din centrul svasticii care este simbolul esenţialmente Polar/ Central, fiind emblema celor doi Zamolxe, cum am sus de mai multe ori până acum. Acest loc, acestă ţară a zeilor, era plasată la nord peste Marea Meriditerană sau Marea cea Mare

Tradiţiile egiptenilor ne spun că după moarte sufletul faraonului se îndrepta spre Duat, tărâmul lui Osiris, situat în Ţara Zeilor Muntelui. Ajuns acolo trebuia să între în „ Marea Casă a Celor Doi” (Tatăl Cer şi Muma Pamânt, cei doi Zamolxe). Duatul era conceput ca un cerc al zeilor complet închis. Pe lângă acest ţinut curgea un râu ce se împărţea în mai multe braţe iar munţii ce înconjurau Duatul aveau 7 trecători. Luaţi dumneavoastră o hartă ca să vă convingeţi cu proprii ochi că e vorba de Transilvania înconjurată de Munţii Carpaţi care, sunt împărţiţi prin văi adânci în 7 grupe, tocmai cum descrie şi Enoh „Ţara Zeilor”. Zeii pe care urma să-i întâlnească faraonul aici, pentru judecată, se numeau Zeii Muntelui din Ţinutul Ascuns. Ciudat , pentru că tocmai Vf Ascuns este cunoscut, în tradiţia populară românească, sub numele de Altarul Cerului, locul de unde, aşa cum am spus în altă parte, iniţiaţii se ridicau la cer.

Duatul era considerat lumea subterană a lui Osiris sau lumea de dincolo ori Ardealul în textele medievale se numea tocmai „ţara de dincolo ( de păduri)”

Vedem că nemurirea faraonului era legată de munţii care înconjurau Duatul deoarece însuşi Duatul era considerat Tara Zeilor Muntelui. În descrierea de mai sus a Duatului se vede o denumire care atrage atenţia „Marea Casă a Celor Doi”. Ce este această casă? Care este numirea ei geografică şi unde este plasată? Marea Casă a Celor Doi este tot una cu Muntele Vieţii din vechile papire egiptene, plasat la nord de râul Nun, părintele zeilor, tot una cu cu Okeanos Potamos/Dunărea, identic cu râul de mai sus care se împărţea în mai multe braţe. În vecinătatea acestui munte se afla şi poarta numită Ser pe care soarele trecea seara, în barca sa, pentru a reveni a doua zi la orizont. Ori această poartă Ser este identică cu numirea româneasca Fer( Fier). Rugăm să se ţină cont de vorbirea curentă şi de pronunţia „ţărănească” a cuvântului Fier. Având în vedere această „ congruienţă”, observăm că poarta Ser este tot una cu Portile de Fier ale Dunării (râul Nun) de la Cazane. Iar Marea Casă a Celor Doi nu poate fi altceva decât muntele Bucegi unde Cerul şi pământul se împletesc de-a lungul Columnei Cerului, dând naştere vieţii materiale pe care o susţin şi o continuă perpetuu.Prin urmare, Muntele Vieţii sau Casa Celor Doi este locuinţa terestră a celor doi Zamolxe închipuiţi de şerpii caduceului hermetic, locul unde pământul se uneşte cu cerul.

Mitul lui Isis şi Osiris sau ocultarea tradiţiei primordiale

În rezumat, mitul lui Isis şi Osiris, ne relatează următoarele fapte: un număr de 72 de conjuraţi, conduşi de zeul Seth , pun la cale uciderea zeului Osiris care în fapt era fratele lui Seth. Complotiştii , folosondu-se de un şiretlic, reusesc să-l omoare pe zeu în ziua a 17 a lunii Athyr iar ulterior, Seth dezmembrează trupul lui Osiris şi-l împrăştie peste întreg teritoriul Egiptului. Isis, soţia lui Osiris, adună bucăţile, reface trupul soţului ei şi-l învie cu ajutorul magiei. Între Horus, fiul postum al lui Osiris născut în mod miraculos de Isis, şi Seth se va declanşa o lupta în care victoria rămânea mereu indecisă. Pentru a pune capăt acestui conflict , are loc o judecată a zeilor, în oraşul Heliopolis (On), în urma căreia se dă câştig de cauză lui Horus care primeşte prerogativele lui Osiris ce făceau obiectul disputei dintre cei doi zei iar Seth primeste o pedeapsă cel puţin surprinzătoare: „ Ra Horahte glasui:să-mi fie dat mie Seth, fiul lui Nut, ca să şeadă alături de mine, să-mi fie fiu,să bubuie el în ceruri şi să stârnescă teama”.

După unele versiuni ale mitului trupul lui Osiris a fost dezmembrat în 26 de bucăţi după altele în 17, iar altele vorbesc de 14 părţi ale zeului dezmembrat. Dar, cum 14 este dublul lui 7 are şi el un caracter sacru făcând parte din categoria simbolurilor desemnând tradiţia primordială.

Acum să trecem şi să vedem semnificaţiile submerse ale mitului osirian. Osiris desemnează însăşi unitatea tradiţiei primordiale care emană de la Centru, desemnat ceva mai sus sub numele de Curtea Veche, simbolizată prin incinta dinCentrul Svasticii. Dezmembrarea trupului lui Osiris vorbeşte despre „ dezmembrarea tradiţiei primordiale”. În ceea ce priveşte numărul de fragmente în care a fost dezmembrat trupul ui Osiris avem de-a face cu o criptare a informaţiei reale ascunse în mit. Astrfel 1+7=8;2+6=8 iar 14 care este dublul lui 7 ( şapte stele are Ursa Mare, constelaţia sub care se afla Polul Getic, Axis Mundi, Columna Cerului, stele care înconjoară în reprezentările catolice ale Maicii Domnului capul Sfintei Fecioare desemnând-o astfel ca un alt aspect al Marii Mame a zeilor si a oamenilor) căci de două ori 7 înseamnă 14 iar suma numerelor 1 şi 4 este 5 care este numărul colţurilor Pentagramei, simbolul manifestării şi al direcţiilor spre care s-a îndreptat marea” migraţie” hiperboreană / patru puncte cardinale plus Centrul de la care a emanat tradiţia primordială pe care o duceau pelasgii hiperborei cu dânşii în acţiunea lor civilizatoare. 8-ul este din nou un simbol al Centrului Suprem din care au venit Piramii, colonizatorii şi civilizatorii Egiptului prefaraonic, el fiind întalnit şi azi în ormentica populară românească exact cu acelaşi sens.

Mitul devine deosebit de interesant atunci când se observă că toate personajele sale principale sunt însoţite de silaba sacră IO care apare şi în titulatura voievozilor români desemnându-i ca trimisi ai Centrului asa cum am arătat în „ Sacralitatea instituţiei voievodale românesti”. Acest IO, IO(n) al românilor /Ianus al latinilor, este stăpânul cheilor , al marii opere hermetice, solve et coagula simbolizat prin Ianus Bifrons ( cel cu două feţe). În primul rând, trebuie observat că numele lui Osiris începe cu litera o care, reprezentată în spaţiu, este o sferă iar proiecţia ei în plan o face un cerc, dar cercul restrans la locul de origine este un punct iar emanaţia punctului în plan vertical, fie el ascendent sau descendent, dă o dreaptă (litera I)care la rândul său se poate reduce prin contracţie la un puct (deasupra lui I este un puct). Este exact simbolistica Columnei Cerului de-a lungul careia se împletesc cei doi Zamolxe pentru a da naştere manifestării. Şi dacă citiţi cu atenţie ceea ce am spus maisus în legătură cu transformările suferite de sferă veţi vedea ca numele lui Osiris se raporteaza tocmai la acest simbolism.

Seth, „ucigaşul „ lui Osiris poartă în papirusurile egiptene numele de IO şi în acest sens trebuie spun că el este agentul solve adică agentul care rupe echilibrul Centrului pentru a da naştere manifestării. Piramii despre care vorbeam mai sus , nume sub care sunt desemnaţi pelasgii care au colonizat Egiptul,au tocmai acest rol al zeului Seth care rupe tradiţia primodială a Centrului pentru a o duce în Egipt, ea rămânând în fond aceeaşi.

Isis adună bucaţile lui Osiris, deci reface unitatea tradiţiei primordiale emanată de la Centru, ea fiind elementul coagula al marii opere alchimice. Doar că în mitologia roamnă Isis este identificată cu IO, fiica lui Inachos, transformată în căprioară şi persecutată de Junona pentru că era iubită de Jupiter.Trebuie observat aici rolul jucat de Isis în constituirea centrelor tradiţionale paticulare care aveau drept nucleu câte o parte din tradiţia primordială desemnată de Osiris.. O versiune a mitului osirian ne spune că Isis tăinui fiecare bucată din trupul lui Osiris într-un trup omenesc plasmuit din ceară şi mirodenii care, în cazul de faţă, este forma tradiţională particulară, mare cât trupul soţului ei.. Apoi a chemat pe rând toate grupările de preoţi ( sarcerdoţii centrelor secundare emanate din tradiţia primordială) şi le ceru prin jurământ să nu destăinuie ceea ce li se va încredinţa şi fiecăruia îi spuse că i-a încredinţat corpul lui Osiris ( tradiţia primordială integrală).

Ultimul personaj important al mitului , în unele variante, este Toth care mai poartă si numele de IO(h) Toth şi care l-a început a fost părtaşul lui Seth în asasinarea lui Osiris ca mai apoi s-o ajute pe Isus să-i reconstituie corpul. Luaţi în cuplu Isis şi Toth sunt masculinul şi femininul, ce-i doi şerpi ai caduceului hermetic (Zamolxe feminin despre care spune Suidas şi Zamolxe masculin, Tatăl Cer şi Muma Pământ)care se desprind din indisticţia primordială ( Zamolxe unic şi, în sensul terestru, tradiţia primordială) pentru a da naştere manifestării şi tind să se unească în vârful caduceului, numit Aor, pentru a se contopi din nou în zeul unic şi tradiţia primordială, în planuri diferite şi într-un centru nou fondat în cazul de faţă. Pentru a fi mai expliciţi vom spune că Thot este părintele alchimiei egiptene deţinând prin urmare taina solve et coagula şi fiind cunoscut în acest sens sub numele de Hermes Trismegistus care se traduce „cunoscătoar al trei părti a stiintei sacre”. El deţine trei părţi ale cunoaşterii sacre tocmai pentru că a patra este Centrul de la care emana cunoaşterea sa.

Ra , cel mai mare dintre zei, era Zamolxe

Politeismul egiptenilor este de fapt un monoteism deformat fapt datorat deformării tradiţiei Centrului hiperborean de-a lungul timpului. Sutele de zei din listele egiptene nu sunt , în mare parte, decât emanaţiile aceluiaşi zeu suprem, Ra. Acesta, la rândul său, este identic cu Tum, Montu, Ammon, Osiris sau Harmakis.

După vechile papirusuri el a creat toată manifestarea purtând titluri ca domnul domnilor,regele zeilor,părintele părinţilor, puterea puterilor,stăpânul cerului al pământului si al infernului, al apelor, al munţilor, începutul tuturor formelor, creatorul animalelor si al oamenilor. Toate prerogativele unui zeu suprem si unic. Unde-s ceilalti „zei” atunci? Ei sunt în conformitate cu gnoza de mai tarziu doar emanaţii ale zeului suprem. Mai mult, numele său nu este un nume ci un prerogativ Ra având sensul de rege fapt ce demonstrează că tradiţia egipteană se trage din traditia primordială hiperboreană. Cu atât mai mult cu cât, din tradiţiile antichităţii , aflăm că zeul geţilor nu avea nume sau formă aşa cum arată şi disoluţia formelor în structura Sfinxului din Bucegi. Putem aduce si alteprobe în acest sens. Anume india a fost colonizată de pelasgi pe la 1500 î.Ch iar prima carte a revelaţiei hinduse se nume Rig Veda ( vederea regala?)

Să ne aprim asupra lui Ra si sa-i cautam patria de origine.

Acest Ra stăpânea, după doctrinele egiptene, doua reşedinţe una în sud si una în nord şi purta „ diadema sudului si a nordului” În Egipt, reşedinţa sa era la Theba însă reşedinţa sa divină, se afla în nordul râului Nun, în Paur, denumire identică cu ţara Ta-Ur pomenită mai sus când am vorbit despre obeliscuri şi am identificat-o cu Ardealul, Grădina Maicii Domnului. Conform aceloraşi doctrine el susţine cu bratele sale cerul întocmai ca si părintele titanilor Atlas a cărui patrie se afla tot în ţinuturile de miazănoapte, dincolo de Okeanos Potamos/ Nun/ Dunărea. Numele de Amon/Hammon-Ra nu are nici o noimă în limba egiptenilor el corespunzând mai degrabă vechii divinităţi greceşti Omolos adorată de daci şi de români sub numele de Omul. Un alt titlu al lui Ra era Montu şi era adorat în acesta calitate de cătrre egipteni cu numele MOS un cuvânt care nu este egiptean. Dar , ( Zeul) Mos era epitetul sub care era adorat Zamolxe atât în Dacia cât şi în alte părti ale Europei unde s-a extins Imperiul pelasg. Iată ca acum avem o imagine mai clară a afirmaţiei lui Miron Costin „ Noi toţi de la Râm ne tragem” mai exact de la Ra(m) Împărat despre care vorbesc legendele şi colindele româneşti. Ori, acest Ram Împărat este identic cu Amon Ra al egiptenilor care la o privire mai atentă este el însuşi identic cu Regele Lumii/ Zamolxe. Căci nimeni în afara de cel ce stăpâneşte peste Centru, peste Polul imuabil, care poate fi ascuns dar nu pierdut, nu poate purta legitim titlul de Rege al Lumii

zamolxe

Bibliografie:

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, ed Arhetip, Bucureşti

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

V Lovinescu, Dacia Hiperboreană, ed Rosmarin, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

E.Delcea,Enigmele Terrei.Istoria începe în Carpaţi,vol 2-3, Ed Obiectiv, Craiova

Simboluri sacre ale ornamenticii populare

 

Voi lua în discuţie simbolurile ornamenticii sacre româneşti, nu pe toate, căci mi-ar lua mult prea mult spaţiu, ci numai pe câteva dintre ele, cele mai importante în imageria poporului român şi care au directă legătură cu spiritualitatea pelasgo-daco-românescă.
Svastica

Înainte de a clarifica simbolismul svasticii atât de larg răspândit în tradiţiile antice vom spune că svastica nu este un semn / simbol politic, în esenţa sa, ea cuprinzând tot ceea ce este mai puţin politic. Ea este un simbol sacral de la origine şi până în prezent. Ea nu este un simbol exclusiv oriental cum cred unii deoarece ea poate fi întâlnită atât la amerindieni cât şi în Europa antică, la greci celţi,fiind totodată şi un semn al lui Christos până în Evul mediu târziu.
La poporul român svastica are o importanţă fundamentală dată fiind fregvenţa cu care apare peste tot. În cimitire, în biserici, pe broderiile costumelor naţionale, pe pergamentele voevodale, etc. Or svastica , ce pare a se fi deslipit direct din tradiţia primordială, „este semnul sau emblema Polului, căci în adevar, lumea se învârte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; svastica nu figurează lumea ci acţinea principiului asupra Lumii” . În acelaşi timp însă „Centrul.. este punctul fix pe care toate tradiţiile se învoiesc să-l desemneze ca Pol deoarece în jurul lui se efectuiază rotaţia lumii” M. Eliade ne atrage atenţia că în Centrul despre care este vorba se înalţă Muntele Cosmic, Arborele cosmic/ Arborele Vieţii identic în tradiţiile românilor cu Axis/Cardines Mundi sau Stâlpul/Columna Cerului.
Având în vedere că tradiţia românească este una de sorginte hiperboreană- pelasgică ar trebui să găsim măcar nişte răsunete ale acestor încheieri prezentate mai sus. Şi aşa si este. Găsim în tradiţia românescă unele credinţe referitoare la Centrul Lumii. Bunăoară se crede că pământul este înconjurat de apa Sâmbetei. Apa Sâmbetei este matca tuturor apelor, ea fierbe asemenea apei rohmanilor (vezi Istrul/ Dunărea la Cazane). Acolo e cetatea lui Dumnezeu şi Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care se află Mărul Roşu este Marea Neagră (!), Mărul Roşu este Osia Pământului ( Cardines Mundi / Axis Mundi). El se găseşte acolo unde este Buricul Pământului(!),. Pe Buricul Pământului este un Munte Sfânt. Foarte ciudate aceste credinţe româneşti. Oare mai trebuie să amintim şi credinţa ţăranului român din anecdota lui Lovinescu în legătură cu svastica : „Nu! E a nost (semnul svasticii)! Îl avem de pe vremea urieşilor”?
Am spus că svastica este un simbol al Centrului dar el mai are un sens şi anume acela de semn solar Aceasta înseamnă că el este hierogliful lui Apollo, ipostaza saturnică a lui Zamolxe, ca dădător al luminii. Ştim din mai multe izvoare antice că Hiperboreea era patria de origine a lui Apollo iar Clement din Alexandria se referă la Zamolxe cu epitetul expres de Hiperboreu. În calitatea sa de Tată şi creator al oamenilor Zamolxe este numit şi Zeul Om iar unul dintre vârfurile cele mai înalte ale munţilor Bucegi poartă chiar denumirea de Omu. Un fapt deosebit de interesant pentru noi, în certificarea tradiţiilor româneşti legate de Centrul Lumii, este faptul că principalele culmi ale munţilor Bucegi privite dinspre nord întruchipează svastica ceea ce-l face identic cu Muntele Cosmic al legendelor tradiţionale, întrucât această figuraţie nu se mai gaseşte altundeva în lume. Or deţinătorul legitim al svasticii ca semn arhetipal, semn ce semnifică printre altele şi mişcarea, are puterea de învârti roata lumii, putere echivalentă cu solve et cuagula aflată în strânsă legătură cu simbolismul lui Ianus/Ion/Iancus/Iancu, stăpân al marilor şi micilor mistere, distribuitor al vieţii şi al morţii. El este acel Ler împărat, identic cu Regele Lumii stăpân al rohmanilor şi al muntelui Om din Centrul Lumii, stăpânul Polului Getic cum îl numeşte Marţial. Cu acest sens de semn al mişcării svastica apare pe piatra de mormânt a lui Negru vodă desemnând cele 24 ore cosmice pentru că mişcarea sa indică 24 de poziţii pe cvadratura cercului ceea ce face din Negru Vodă un mesager al centrului, al muntelui polar.
La prima vedere ne izbeşte înfăţişarea svasticii. Ea are forma a doi Z suprapuşi uneori Z transformându-se în S dar având acelaşi înţeles. Ea desemnează pe deţinătorii legitimi ai Polului, ai Centrului Lumii: Maica Pământ şi Tatăl Cer,cei doi Zamolxe despre care am mai vorbit. În cazul celor doi S există însă un dublu înţeles: cei doi şerpi ai creaţiei, ce-i doi Zamolxe, amândoi reprezentaţi prin simbolul şarpelui dar şi o variantă a numelui Zamolxe – Salmoxe.În fapt tradiţia românească ne spune că Osia Lumi se sprijină pe un balaur/ şarpe care se încolăceşte în jurul său. Cuprinzătoare privire a simbolismului caduceului hermetic unde cei doi şerpi se încolăceşc în jurul Arborelui Lumii pentru a se uni în vârful său dând naştere aurului hermetic, strălucirea spirituală şi puterea deplină asupra Polului şi svasticii care îl desemnează. Şi nu în ultimul rând, credem că are legătură şi cu acel mult vehiculat „păcat primorial” unde şarpele ori ne este reprezentat ca încolăcindu-se pe Arborele Vieţii ori ne prezintă şarpele ca element uranic el apărând din frunzişul Arborelui.

Octogonul

În „Dicţionarul de simboluri şi arhetipuri culturale” Ivan Evseev ne spune următoarele: „Cifra opt culcată este simbolul infinitului. Numărul opt se pune în relaţie cu octogonul – figură intermediară între pătrat şi cerc şi, ca atare, semnifică lumea intermediară, între cea terestră conotată prin pătrat şi cea uraniană, simbolizată prin cer” Cristina Pănculescu ne lămureşte şi mai clar în privinţa simbolismului octogonului : „ Octogonul este simbolul geometric plan al Centrului; simbolul numeric este 8…Un alt simbol geometric plan ataşat Centrului este octogonul stelat.Acest simbol se raportează la aspectul activ, „ funcţional”, al Centrului … Prin Centru, după cum afirmă toate tradiţiile , se face legătura între Cer şi Pământ. Simbolul geometric plan al Cerului este cercul. Simbolul geometric plan al Pământului este pătratul. Simbolul geometric plan al Centrului este octogonul care face trecerea de la pătrat ( Pământ) la cerc (Cer) şi reciproc”. Ceea ce este mai interesant este că în ornamentică populară românească acest simbol este întotdeauna legat de Columna Cerului sau Osia Lumii , pe care grecii şi romanii o desemnau ca Polus Geticus, Axis Mundi şi Carmines Mundi; Columnă a Cerului care în plan material simbolizează trecerea de la Pământ la cer şi invers după cum octogonul face trecerea de la cerc la pătrat şi reciproc. Interesant este, de asemenea, şi faptul că forma schematică a octogonului este rezultatul juxtapunerii a două cruci: crucea greacă (+) şi crucea Sf Andrei(X). Or,numele Sf Andrei derivă de la substantivul masculin andros care în limba greacă înseamnă Om, iar Om, cum am vazut ceva mai sus, este desemnarea lui Zamolxe ca Stăpân al Centrului şi Rege al Lumii.
Tot Ivan Evseev ne mai spune: „ Opt este numărul totalităţii şi al echilibrului cosmic, reprezentate prin cele opt direcţii ale spaţiuni ( inclusiv geografice) şi prin roza vânturilor: patru puncte cardinale şi patru direcţii intermediare. Aceasta poate semnifica însă şi direcţiile migraţiei hiperboreene, cu carcater civilizator.
Observăm în ceea ce priveşte octogonul sau steaua cu opt colţuri o complicaţie care ne determină să ne oprim asupra pătratului ca simbol al pământului. Unind vârfurile celor două cruci vom obtine două pătrate suprapuse simbolizând un caracter sacral dublu al pământului: Mama Pământ şi Pământul Solar (uranic). Şi într-adevăr, tradiţia populară tinde sa ne dea dreptate:”Steua Polară (desemnând Polul Ceresc unit de Columna Cerului cu Polul terestru ca Centru al lumii) este Împăratul nostru. Este veghetoarea cerului. Ea e Stejarul Câmpului. Or, Steaua Polară face parte din Ursa Mare, după cum cu caracter ursid era reprezenată şi Diana/Artemis, ipostaza mai nouă şi mai „ funcţională” a divinităţii pământului Geea.
În ceea ce priveşte pământul „solar” vom spune că această denumire se aplică întotdeauna Centrului din care derivă, atât în plan spiritual , cât şi material, manifestarea. Aceast pământ solar în tradiţiile antichităţii se numea Surya sau Siria şi este identic cu Hiperboreea lui Apollo/ Zamolxe. Vine să întărească această imagine tradiţiile româneşti care „ de fiecare dată … când vor să exprime forţa, măreţia, frumuseţea, luminozitatea, ele (legendele – n.n) folosesc cuvântul sur: Calul sur, Vulturul sur, munţii suri…Or în limba română modernă sur înseamnă cenuşiu ceea ce nu corespunde deloc sensului citat de noi…Noi socotim că în realitate acest sur este Soarele în limba primordială. Afirmăm chiar că „întunecarea” cuvântului ne convinge, căci ea corespunde „ întunecării” inerente legii de desfăşurare a ciclului”. Prin urmare şi octogonul este un simbol care legitimează tradiţia românească ca urmaşă directă a celei pelasgo-hiperboreene.
Funia şi şarpele

Şarpele este un simbol extrem de răspândit şi cu o plurivalenţă de înţelesuri, atât pozitive (demiurgice, divine) cât şi negative (infrernale). Una dintre principalele semnificaţii simbolice ale şarpelui se referă la curenţii cosmici care nu sunt altceva decât expresia acţiunilor şi reacţiunilor forţelor emanate de cer şi, respectiv, de Pământ. Unirea dintre Cer şi Pământ este manifestată tocmai prin aceşti curenţi pentru că fără ei aceasta nu s-ar produce. Atunci când şarpele are aceasta semnificaţie , este cel mai adesea asociat unor simboluri axiale cum ar fi arborele sau bastonul.
La români Şarpele este consubstanţial cu arborele cosmic ( bradul sau Mărul Roşu) şi de aceea îl găsim în iconografia primară încolăcit pe arborele lumii. Din unele variante ale miturilor cosmogonice româneşti reiese că şarpele a preexistat cosmosului şi a ieşit odată cu arborele cosmic din apele primordiale. După părerea lui V. Lovinescu şarpele în formă de S , străpuns la mijloc de o săgeată simbolizează fixarea mercurului alchimic, ce este considerat ca un principiu feminin. Ceea ce este de-a dreptul curios este că geografia Europei şi mai ales a zonei Balcanice se joacă cu noi. Şarpele sub forma lui S este desenat în plan geografic de lanţul Muţilor Carpaţi Balcani care, culmea, este străpuns la mijloc de Axul lumii, care este situat în Bucegi şi cunoscut sub numele de Columna Cerului. Şarpelui în formă de S, prezent şi în cazul svastcii cu braţele curbate închipuind doi şerpi suprapuşi, i se asociază ca simbol echivalent spirala dublă ce se regăseste pe motivele ornamentale ale Columnei Cerului în ornamentica românească. Simbolismul dublei spirale este echivalent, dintr-un anumit punct de vedere, cu simbolul yin/yang care, la randul său este prezent natural pe fata de NE a vârfului Ocolit din Bucegi, şi care este legat de simbolismul Oului Lumii ale cărui două jumătăţi, atunci când se despart, devin Cerul şi Pământul. Amprenta acestui principiu s-a păstrat în ambele jumătăţi după separare.: pe Pământ se identifică cu traseul sinuos al munţilor Carpaţi-Balcani străpuns de Axis Mundi în centru iar pe cer în constelaţia Dragonului, constelaţie circum polară care după cum observă V. Lovinescu are tocmai forma lanţului muntos. Altfel spus Costelaţia Dragonului şi dublul său dacă sunt luate împreună şi interconectat, aşa cum ne îndeamnă să facem însuşi spirala dublă, nu este altceva decât o hierofanie a şarpelui primodial. Ori tradiţile româneşti vorbesc despre un asemenea şarpe numindu-l express Împăratul Şarpe. Ele spun despre un şarpe uriaş care trăieşte sub nisipurile malului mării şi anume într-o porţiune în care se deschide o peşteră care comunică cu marea şi cu nisipul. Se spune că acest şarpe este impresionat de către inima unui muritor a cărui inimă trebuie să bată într-un anume fel pebtru a ajunge la auzul şarpelui. Când bătăile inimii ajung la el şarpele mugeşte de sub pământ dar nu poate fi auzit decât de cel căruia îi este adresat mugetul. Aceste tradiţii mai vorbesc şi despre un balaur ce stă încolăcit pe Osia Lumii. Aceleaşi tradiţii ne amintesc de Ler Împărat care locuieşte pe un munte mare ce nu poate fi găsit decât de acela care place lui Ler Împărat. Este de semnalat aici faptul că nici Împăratul Şarpe nu poate fi auzit decât de acela a cărui inima i-a atars atenţia. Lucru şi mai ciudat este faptul că şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, se termină cu un cap de OM iar corpul său închipuie o succesiune de spirale în formă de opt. Dacă avem în vedere aceste identităţi atunci putem spune că împăratul şarpe identic dintr-un anume punct de vedere cu Ler Împărat este Regele Lumii, stăpân al centrului care nu este altul decîât Zamolxe în calitatea de Zeu Om şi Zeu Moş.
Dacă până acum am vorbit de simbolismul şarpelui la nivel macrosmic, vom trece spre înţelesurile microcosmice ale acestuia parcurgând un initinerar ce presupune o pornire din literatura vedică şi o oprire în tradiţia romanescă. O trecere de la regele lumii la protectorul casei şi familiei.
Un mit cosmogonic vedic ne spune că Şarpele primordial înainte de creerea lumii plutea imobil pe oceanul universal de lapte. Or, este ştiut că pentru români casa este un microcosmos cu valenţe sacre. Iar tradiţiile legate de casă implică existenţa unui şarpe al casei, de culoare albă ce stă în peretele sau sub pragul casei, nu muşcă, nu face rău nimănui ci doar ticăie motiv pentru care mai este numit şi ceasornicul casei. În descântecele româneşti preluate şi de cultura modernă se spune: „ Sarpele casei,alb,/ Fără de venin/ Iata-ni-l azi în prag/ Falnic şi senin/ Laptele de la oi/ În blid alb adus/L-a sorbit domol / Cam pe la apus”. Deci Şarpele casei este identic la nivel microcosmic cu Sarpele macrocosmic, identic la rândul lui cu regele lumii situat în Centrul Lumii încolăcind columna cerului.
Pe de altă parte însă simbolismul şarpelui este preluat în imagistica populară, şi mai ales creştină, sub aspectul funiei care prin sinuozuităţile imprimate de mişcarea ei aduce extraordinar de mult cu mişcările unui şarpe. Or bisericile de lemn româneşti sunt înconjurate de un brâu în torsadă (răsucit) format din doi şerpi ale căror trupuri înlănţuite aduc cu o funie şi care se despart abia deasupra uşilor de la intrare.
Crucea

Crucea apare sub diferite forme în ornamentica populară şi este de o vechime mult mai mare ca si crştinismul. Crucea este în primul rând osatura octogonului în dublă formă (+ şi X) şi a svastiicii în forma sa simplă de cruce orizontalăînscrisă cunoscută sub numele de cruce greacă.
În simbolismul tradiţional crucea este asimilată arborelui cosmic căci „ prin cruce = centru se operează comunicarea cu cerul”. În creştinismul popular nu se schimbă cu nimic situaţia „ Crucea , făcută din lemnul Arborelui Cunoştinţei Binelui şi Răului, este identificată sau se substituie arborelui cosmic; ea este descrisă ca un arbore care urcă de la pământ la cer, copac veşnic care stă în mijlocul cerului şi al pământului sprijinind cu tărie universul sau arborele vieţii plantat pe Golgotha. Pe de altă parte numeroase texte patristice compară crucea cu o scară, cu o coloană sau cu un munte” toate simboluri ale lui Axis Mundi sau Osia Lumii.
Cu atât mai mult cu cât crucea verticală (crucea răstignirii cu braţul vertical mai lung şi cel orizontal mai scurt) prin axul său vertical reprezintă tocmai axul lumilor iar cel orizontal reprezintă planul terestru în care se manifestă principiul coborât de-a lungul Columnei Cerului în manifestare.
Un alt simbol al Centrului este crucea orizontală care însă se raportează numai la un singur plan de existenţă (lumea) simbolizând expansiunea lumii în discuţie, pornită din centrul crucii după imaginea principiului simbolizat întotdeauna de punctul central al crucii. După acest principiu al crucii orizontale s-a ptrecut migraţia pelasgo-hiperboreană dinspre centru (Dacia) spre cele patru zări.
La cele mai sus amintite pare sa se raporteze şi crucea orizontală aflată în vârful unui ax piramidal situată pe acoperişul unei clădiri din incinta Mănăstirii Ialomiţei aflată în imediata vecinătate a muntelui sfânt.
Stâlpul funerar

Stâlpul funerar daco-românesc este identic cu Axa Lumii al cărei echivalent este Arborele Vieţii ce creşte în Centrul Lumii sau în Buricul Pământului. Or pentru români Copacul Vieţii este bradul care uneori este asimilat unui par ce ieşise din noianul de ape şi este pus la capătaiul mortului. Romulus Vulcănescu aminteşte de parul funerar dac reprezentat pe Columna lui Traian, par care s-a transformat mai apoi în colonetă funerară. Uneori bradul este tăiat şi plantat la căpătâiul mormântului: „Dar ei când m-au pus /În mijloc de câmp/cânii să-i aud/Cum latra-a pustiu,Si urla-a muţiu/Si sa mai aud / Cocoţii cântând/Muieri mimăind ( jelind) /şi preoţi cetind/…./ Ei m-au îmbunat/ că ei ma sădesc/ Nu ma secuiesc/ Şi ei m-au mintit/ Ca m-au secuit/Jos la rădăcină/Cu fum de tămâie/Mai pe la mijloc/Chiti de busuioc/Tot milă şi foc/Sus la crengurele/Chiţi de ocheşele/Tât milă şi jele”.
Conform aceluiaşi R. Vulcănescu stâlpii funerari costituie categoria cea mai raspândită de monumente mitice folosite de români. Ei fac parte integrantă din piesele rituale ale înmormântării aşezându-se pe mormânt. Ca şi alte însemne stilimorfe funerare între care menţionăm târuşul suliţa sau săgeata bradului, crucea sau troiţa, stâlpul este un simbol al Columnei Cerului care, la rândul ei, este un substituit al Arborelui Lumii.
În tradiţiile şi datinile românilor Arborele Lumii sau Arborele Cosmic este locul de pornire al unei călătorii către zonele cunoscute si necunoscute le cosmosului. Escaladarea nu se poate face de către oricine şi oricând. Au acces, în anumite condiţii şi cu anumite restricţii doar eroii, oamenii iniţiaţi şi morţii care au dus o viaţă virtuoasă. De altfel, obiceiul de a se marca cu menhire, succedanee ale Columnei Cerului, mormintele eroilor şi ale oameilor de seamă este foarte vechi datând din epoca pelasgilor. Eroii călătoresc prin mijloace numai de ei ştiute şi uneori sunt ajutaţi de animale fabuloase Pasărea Măiastră sau Pasărea Sufletului de exemplu, ce uneori este reprezentată în simbolistica stâlpului funerar printr-o pasăre plasată în vârful lui.
Această axă a lumii este identică cu pomul vieţii care creşte în centrul lumii sau în Buricul Pământului. Prin urmare şi un stâlp funerar poate simboliza Centrul Lumii ca de altfel şi Coloana Infinitului care-l reprezintă. Un astfel de centru nu aparţine spaţiului profan, geometric, ci spţiului sacru în care se poate realiza comuniunea cu cerul sau cu lumea subterană. El este punctul paradoxal al rupturilor de nivel, punctul în care se poate transcende lumea fizică. Tocmai prin faptul că aici în centru se transcende lumea sensibilă, se transcende implicit şi timpul ,durata, obţinându-se prezentul continuu atemporal.
Şi pentru a conchide vom spune că în tradiţiile româneşti lumea subterană unde merge sufletul şi trupul mortului într-o prima fază, lumea sensibilă unde rămân cei ce au supravieţuit răposatului, şi lumea celestă unde se retrage după o perioada sufletul celui plecat sunt unite tocmai de acest Axis Mundi sau Columna a Cerului. Acesta este motivul pentru care şi în prezent în tradiţia românescă rezidă un puternic cult al strămoşilor. Mai trebuie spus că acest Centru al Lumii este sălaşul, ca să spuneam aşa, al Regelui Lumii/ Zamolxe, stapân peste lumea de dincolo în calitatea sa de Ler împărat.
zamolxe
Bibliografie
1. Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997
2. V. Lovinescu, Al patrulea hagealâc,Buc,1998
3. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele scaru al dacilor, Buc, 2009
4. Isac Evdeev,Dicţionar de simboluri si arhetipuri culturale,Timişoara,1994
5. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană,Buc,1996
6. R. Vulcănescu, Mitologie română,Buc,1985
7. R. Vulcânescu, Columna Cerului,Buc,1972

Unde a aparut scrierea?

Când vine vorba de începuturile scrierii îi mare dandana. În 1965 Vojtech Zamarovsky zâcea foarte convins „La început a fost Sumerul” completând concluziile lui Samuel Noah Kramer care zâcea şi el foarte convins: „Istoria începe în Sumer”. Asta înseamnă, având în vedere presupusa primordialitate a culturii şi civilizaţiei sumeriene că şi scrisul a apărut tot aici. Da! Şi să nu dea Dumnezău să zică altcineva altceva! Cu tăte astea io am mari îndoieli atunci când aflu de la un sumerolog rus pe nume A. Kifişin că „scrierea sumeriană a apărut, în sudul ţării dintre râuri la sfârşitul mileniului IV î.e.n, pe neaşteptate, într-o formă pe deplin dezvoltată”. No, aci-i baiu, că doară nu le-o picat din cer scrierea gata tocmită! De la acelaşi autor aflăm încă o trebuşoară interesantă: „Studiul legilor dezvoltării interioare a pictografiei sumeriene arată că , la sfârşitul mileniului IV î.e.n, scrierea pictografică, ca structură, nu se afla în stadiul de formare, ci în declin”. Hopa altă bubă, cum or descoperit astia scrierea dacă scrierea lor era în declin? Nu ne şti` nime dintre academicienii noştrii lămuri la întrebarea asta aşa că-i musai să apelăm iarăşi la străini. Acelaşi sumerolog rus ne zice o concluzie menită să ne pună pe gânduri: „ Din toată structura scrierii sumeriene, care număra în jurul a 38000 de semne şi variante, s-au folosit nu mai mult de 5000, care au provenit din 72 cuiburi-simbol străvechi. Procesul de polifonizare (adică, de diversificare sonoră a unuia şi aceluiaşi semn) a cuiburilor structurii sumeriene a început însă cu mult timp înainte….Ciuburile –simbol s-au dezintegrat în grupuri polifonice cu mult înainte de sosirea sumerienilor în ţara dintre cele două răuri”. Io văd aci două lucruri semnificative: o scriere dezvoltată gata să dispară şi că sumerienii or venit de undeva şi locu îi, bag io sama în prostia me, locu unde s-o dezvoltat scrisu` până la stadiul în care l-au preluat ei. Şi iată că din „ inventatori” sumerienii au ajuns elevi, ce-i drept sărguincioşi, dar tot elevi!

Locul unde a apărut scrierea

În 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, face o descoperire pe şantierul arheologic de la Tărtăria de Mureş ( jud Alba). Erau trei tăbliţe din lut ce purtau pe ele diferite forme . Două dreptunghiulare, si una rotundă, cea din urmă purtând semne semănând foarte bine cu scrierea zisă sumeriană. S-or fi jucat ăia de la Tărtăria cu băţu pe pământ într-un moment de hodină din goana lor după capre?

„Academicienii” şi „savanţii” noşti zâc că dacii nu cunoşteau scrisul. Numai că bulgarii nu sunt de aceeaşi părere. Academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev zâce aşa: „ tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene”. Concluzia ne-o dă tot el ca să nu ne mai batem capu: „Aceasta ar însemna, pur şi simplu ( şi fără drept de apel – n.n) că scrierea sub forma pictogramelor a apărut în sud-vestul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum”. Şi ca să fie şi mai limpede totul tot el ne zice, ce-i drept cam nesigur: „ Dacă în toate cele trei cazuri este vorba de scris, atunci se impune o concluzie surprinzătoare: Avem de-a face cu cea mai veche scriere din lume!”. Dacă şi cu parcă.. mai trebuie încă ceva ca să mă convingă. Ce? Păi dacă-i scris trebe să se poată ceti, nu? Da! Şi s-o aflat cineva să-l şi cetească.

După ce cercetează materialul, V. Titov, sumerologul expert al laboratorului Institutului de Arheologie al Academiei de Ştiinţe URSS ajunge la următoarele concluzii:

„1.Tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg răspândit, de origine locală ( ca şi lutul din care au fost făcute, după alte cercetări-n.n)

2.Textul unei tăbliţe enumeră 6 totemuri antice, care coincid cu „manuscrisul” din oraşul sumerian Djemdet-Nasra şi, de asemenea, cu „manuscrisele” din săpăturile ce aparţin culturii Kereş

3.Semnele de pe această tăbliţă trebuiesc citite în cerc, în sens contrar mişcării acelor de ceasornic

4. (…) Această tăbliţă a fost tradusă astfel: „ În (cea de a) patruzecea domnie pentru buzele ( gura) zeului Şaue cel mai vârstnic după ritual a fost ars” No dară! Mai limpede nu se poate!

Deci e vorba de scris nu de jocu cu batu pe pământ ! Surprinzator şi contrar părerilor „ academicienilor” şi „savanţilor” noştri, ruşii şi bulgarii, după cum s-o văzut, zâc că dacii cunoşteau scrisu’! Şi nu numa că-l cunoşteau ci ei l-or inventat că aşe zâce datarea cu carbon radioactiv ( C 14) care plasează ale bucăţi de pământ (importante!) pă la 6200-5200. Deci cel mai devreme în mileniul V î.e.n când Sumerul încă nu exista! S-o zâs că sunt copii după scriere sumeriană. Bun! De acord! Da numa dacă îmi poate spune cineva de unde scoatem Sumerul în mileniul V î.e.n.

Am spus că pe lângă tăbliţa rotundă care cuprinde o scriere ideografică pe care am şi tradus-o prin bunăvoinţa savantului V. Titov, mai sunt două rectangulare care au inscripţionate pe ele imagini vegetale si animale. Acum, având sub ochi cele trei tabliţe şi afirmaţiile lui Kiffisin privind scrierea „ sumeriană” şi dezintegrarea cuiburilor simbol în strucuri polifonice reprezentate grafic putem concluziona . Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă nu numai un sintem de scriere cu „ evoluţia” scrierii până în momentul când a fost preluată de „ sumerieni” şi dusă în ţara dintre cele două râuri! Şi nu-i oare interesant ( şi grăitor) faptu că în vecinătatea Tărtăriei se află localitatea Simeria? Nu-i ea foarte apropiată etimologic şi fonetic de Sumer sau poate Sumeru-i masculinu de la Simeria/ Sumeria? Şi din nou interesant îi că în tăt Sumeru nu afli numele zeului Şaue da Ardealu-i plin de toponime care amintesc de el (Şeuşa-Alba;Şeulia de Mureş,Şăuşa, Şăulia,Şăuliţa-jud.Mureş;Şăulia-jud Cluj; Şauaeu (Eu Şaue?) – jud Bihor) ceea ce din nou arată ca tăbliţele sunt locale, din Dacia şi nu din Sumer! Şi iacă că (scuzaţi cacofonia) scrisu o fost inventat de „ sălbaticii” daci de la Tărtăria şi apoi dus în Sumer, contrar părerii aproape unanim răspândite.

Şi ca să nu ne rezumăm numai la aceste date verificăm trebuşoara cu scrisu si apelam la autorii antici. Că dacă afirmăm ceva tre s-o facem în cunoştinţă de cauza nu că aşe vrem noi şi zacem după cum ne place. Şi iacă ,Diodor din Sicilia ne zâce în Biblioteca Istorică nişte informaţii absolut interesante care, databile cu vreo 2000 de ani înainte de descoperirea de la Tărtăria vine să o confirme: „Ba chiar se spune că, atunci când Cadmos adusese în Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăreia numele şiforma sa. Aceste litere au fost numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de eleni; ar mai fi avut şi denumirea specială de pelasgice, fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor”. Apoi zice tot el:” cât priveşte pe Linos, se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dyonissos, înfăţisând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu, Pronapides, dacălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului”.

Or dacii în străvechimea istorică se numeau pelasgi cum ştiţi deja cei care vizitaţi blogu şi cum ştiau şi anticii! Deci, vrem, nu vrem scrisu a existat în Dacia independent de voinţa „savanţilor” şi „academicienilor”!Peste tate astea mai este ceva.

Scrierea Dacilor stravechi a dat naştere nu numai scrierii ideografice sumeriene ci şi „ alfabetului” cretan liniar A şi B, alfabetului grec, latin, runic şi chirilic.

Alfabetul „ latin” a fost preluat de etrusci în mileniul III î.e.n şi dus în Italia din zona munţilor Apuseni fapt dovedit de cuvintele etrusce identice fonetic si din punct de vedere al înţelesului (cupe-cupă; nuna-mamă, la români nună =naşă, a doua mamă; ranem-rană,a răni;Tisa-tisa, puţin; vinus-vin). Toate semnele existente în alfabetul gotic ( runic) şi chirilic există în Grota Fundu Peşterii din Munţii Buzăului. Multe dintre aceste semne se păstrează în răbojul plutaşilor de pe Bistriţa.

În concluzie, scrierea atât cea ideografică cât şi cea alfabetiformă, au apăru în Dacia, cu dovezi în regulă, cu acte de naştere şi tot ce vreţi. Inclusiv cu mărturii materiale ( arheologice) şi literare ( autorii antici). Avem merite deosebite în antichitate si nu numai numai că mai trebe şi să ni le recunoaştem.

Bibliografie:

1. P.L. Tonciulescu, E. Delcea. „Secretele Terrei- Istoria incepe in Carpati”, vol. I

2. C. Barsan, „Revansa Daciei”

3. P.L. Tonciulescu, „Romania, paradisul regasit”

zamolxe

 

Zânele – preotese ale Maicii Domnului

Zânele sunt semidivinităţi  reprezentate ca fături mitice tinere sau bătrâne, care de cele mai multe ori, sunt puse sub conducerea Zânei Zânelor sau a Sânzienei. Ele sunt închipuite de popor  în mod obişnuit în două ipostaze: zâne bune şi zâne rele. De altfel, Dicţionarul explicativ al limbii române ne spune:  „zână= personaj feminin fantastic din basme, închipuit ca o femeie frumoasă şi de obicei foarte bună, cu puteri supranaturale şi cu darul nemuririi”. În tradiţiile despre zâne ale poporului român predomină zânele bune văzute ca fecioare zvelte, frumoase, foarte tinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit şi dispunând întotdeauna de soluţii pentru impasurile în care se află eroul pornit pe drumul iniţiatic căci, despre un astfel de drum este vorba în toate basmele legate de zâne. Acest fapt le atribuie  un caracter de preotese care prezidau cultul iniţiatic al unei divinităţi feminine.

 Primul care face referire la etimologia cuvântului zână este Dimitrie Cantemir care presupune ca origine a numelui acestor personaje mitologice numele Dianei romane, remarcă realuată şi implementată  de M. Eliade, care consideră că sub numele Dianei se ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă naţională dacă.

 În tradiţia românească zânele sunt socotite a se naşte din flori. Ne vom lămuri imediat despre ce este vorba pentru că în mitologia pelasgo-dacă supranumele Zeiţei Mame, Maris sau Marian însemna chiar floare ( de măr). Mai mult,  Mama  Zeilor  este identică cu Artemis/Diana din religia greco-romană, iar Diana ca ipostază mai tânără a Zeiţei Mame  a fost născută din flori, sub numele de Zâna Zânelor, Irodiada (patronim semicreştininat) ea fiind tocmai Crăiasa Zânelor.

 Chiar dacă în general zânele sunt binevoitoare, răbdarea lor are limite devenind urâcioase şi rele atunci când este încălcat un anumit tabu strict impus de ele, cum ar fi încălcarea teritoriului pe care-l au în stăpânire, motiv pentru care aplică pedepse, între cele mai fregvente fiind orbirea. Curios este faptul că Diana Regina, sub aspectul ei zeiţă a nopţii şi a lumii subterane, patronă a farmecelor cunoscută şi cu epitetul de „cea care leagă”, pare a fi o divinitate iniţiatică iar în mediile iniţiatice, omul obişnuit, necunoscător al tainelor  lumii, este socotit orb. De fapt în mediile iniţiatice creştine, de data aceasta, trezirea spirituală dobândită la capătul iniţierii este exprimată  foarte plastic : „ochii i s-au deschis şi a văzut că…”

 Să privim acum puţin la cele mai cunoscute dintre zâne: ielele. Independent de etimologiile uneori fanteziste ale mitologilor români , trebuie observat că numele lor este în fapt, un pronume personal feminin la persoana a treia: „ele”, fapt dovedit  şi de denumirea lor olteneasca Dânsele care are acelaşi sens. În unele locuri,  Ielele apar şi cu numele de Irodiţe iar conducătoarea lor este Irodia/ Irodiada, identificată cu Artemis Basileia şi Diana Regina, una si aceeaşi divinitate cu Marea Mamă a zeilor. De cele mai multe ori  Ielele apar  dănţuind fie goale, fie îmbracate în voaluri străvezii  şi uneori  chiar în veşmânt de zale. Acest veşmânt de zale şi horele pe care le întind la lumina lunii aduc ielele foarte aproape de imaginea amazoanelor, care adorau pe Diana/ Artemis şi îşi aveau sălaşurile dincolo de Dunăre în Dacia, fiind socotite a fi ori virgine, ori având foarte rar relaţii cu băraţii, după o seamă de autori antici.

Uneori ielele apar în numar de trei ceea ce le aduce foarte aproape de ursitoare, zânele ce la naştere sunt chemate pentru a stabili soarta viitoare a copilului.

Ori aceste ursitoare par a-şi trage numele atât din Ursa Mare, cele şapte stele ale Popului Getic, care înconjoară la rândul lor capul Maicii Domnului în tradiţia creştină, cât şi din numele zeiţei ursoaice Artemis.

Alte denumiri sub care sunt cunoscute zânele sunt: Drăgaice, Irodiţe, Şoimane, Sânziene, Măiastre, Frumoase, Rusălci sau Rusalii, Vântoase. Toate par a fi semidivinităţi binevoitoare  dar care atunci când li se  încalcă tabu-urile devin agresive şi pedepsesc pe curajoşi, devenind zâne rele şi pocind intruşii.

Dacă până acum am vorbit despre planul mitologic făcând legătura între Marea Zeiţă  şi preotesele sale divinizate, acum  vom trece în planul istoric  pentru a arăta  că într-adevăr aceste preotese au existat.

Bunăuoară, ştim că zânele erau fete tinere şi frumoase, fecioare de cele mai multe ori. Herodot ne spune că pelasgii/ hiperboreii aveau obiceiul de atrimite la Delos, unde alături de sanctuarul lui Apollo se afla si un sanctuar al Mamei Mari, virgine care duceau ofrande şi rămâneau acolo sa slujească la templu. Cunoaştem chiar şi numele lor: Hyperoche şi Laodiceea iar celelate două Arge şi Opis.

 O altă mărturie legată de o preoteasă a Mamei Mari  este  legată de Sibilla Erythree sau dacică, cunoscută în legendele româneşti şi sub numele de Roşiana sau Roşioara (acelaşi cu unul dintre epitetele lui Artemis/ Diana), ce-şi avea reşedinţa în Munţii Apuseni, şi care prin  calităţile sale profetice, se integrează cultului Mamei Mari considerată prima profetitoare, dar şi numelui pe care acesta îl poartă, Cybelle, nume care după părerea lui Densuşianu  ar însemna chiar profetesă.  Acest caracter profetic al Sibilei o apropie, în aceeaşi măsură, şi de ursitoarele româneşti, profetese care  urz(s)esc /profetizează  viitoarea viaţă a noului născut.

 Deşi dovezile sunt puţine, noi credem că sunt edificatoare întrucât fiecare  denumire a zânelor, indiferent care ar fi aceasta (cu unele mici excepţii  cărora noi nu le-am putut decoperi corespondentul în faţetele  zeiţei) este identică cu una sau alta dintre epitetele şi încheierile mitologice asupra marii zeiţe  a Daciei, care îşi avea patria de origine la nordul Istrului, unde Homer şi Hesiod plasează geneza zeilor. Drăgaicele sunt supuse Drăgaicei, perechea feminină a Dragobetelui, Sânzienele sunt supuse Sânzienei / Iana Sânziana, perechea feminină a lui Ianus, Măiastrele, numite aşa pentru că sunt năzdrăvane şi capabile să zboare, sunt supuse Păsării Măiastre/ Vulturului bicefal ce-l reprezenta pe Zamolxe în dublă ipostază femină si masculină, Vântoasele sau Fiicele Vântului,  patronate de o presupusă divinitate feminină Eolia, paredra lui Eol, zeul vânturilor  pe care mitologia greacă, îl descrie ca avându-şi sălaşul la Dunăre. Am spus toate acestea pentru  că Suidas ne spune despre o anumită zeiţă ce purta numele de Zamolxe iar după cum Zamolxe era cunoscut în mai multe ipostaze de la care au derivat numele  preluate de greci şi romani, tot aşa şi marea zeiţă, al doilea Zamolxe, avea mai multe epitete, identice cu cele ale lui Zamolxe, dar trecute  la genul femin.

Invocaţie către pământul mamă

zamolxe

 

Bibliografie

M. Eliade , De la Zamolxe la Gingis-Han. Ed Ştiintifică şi Enciclopedică

A. Bucurescu, Dacia Magică, Ed Arhetip

Carlo Ginzburg, Istorie Nocturnă. O interpretare a Sabatului, Ed Polirom

Herodot, Istorii, Ed Ştiintifică

N. Densuşianu, Dacia Preistorică. Ed Arhetip

Dracula sau ocultismul revelat

Ne-am obişnuit să vedem în Dracula , un vampir setos de sânge, o creatura a nopţii şi a întunericului, întruchipare a Deavolului. Acest mit este construit pe o prostă cunoaştere a miturilor şi simbolurilor oculte( prin oculte a se înţelege ascunse şi nu malefice  căci nu tot ceea ce este ascuns este si malefic). Noi nu ne propunem aici să desfiinţăm imaginea arhirecunoscută a lui Dracula ci doar vreau să atragem atenţia asupra faptului că respectivul mit are alte dedesubturi.

Să intrăm direct în inima  romanului „Dracula” şi să-i aflăm tainele. Scriitorul irlandez Bram Stocker pune în gura  profesorului van Helsing următoarele cuvinte: „Cei din neamul Dracula au fost de viţă alesă deşi au existat unele vlăstare care au fost bănuite că au legături cu Necuratul. Ei învăţau tainele Deavolului la Scholomance, în inima munţilor, desupra aşezării Hermannstadt, acolo unde Deavolul pretinde că al zecelea învăţăcel i se cuvine lui. În însemnări sunt unele cuvinte ca: strigoică, vrăjitoare, ordog şi pokol, iar într-un manuuscris se vorbeşte despre acest Dracula însuşi ca fiind vampir, ceea ceînţelegem foarte bine”. Cuvintele scrise cu carcatere îngroşate ar cam  trebui să atragă atenţia. Faptul că viţa Drăculeştilor este „aleasă” şi pusă în directă legătură cu Scholomance – Şcoala de Solomonărie şi ordinul solomonarilor-  precum şi învecinarea Sibiului (Hermannstadt) cu muntele sacru al dacilor, Bucegi ( Kogaion), schimbă cu totul imaginea lui Dracula şi lămureşte din plin imaginea de mister ce planează în jurul său. Un alt amănunt scăpat  din vedere este faptul că Dracula are putere asupra lupilor, este veşnic tânăr şi nemuritor. Necuoaşterea miturilor originare face ca  plasarea acţiunii în Transilvania sa nu aibă prea mare îmnsemnătate în ochii cititorului neavizat deşi este de cea mai mare importanţă în ceea ce priveşte adevărata imagine a lui Dracula.

Vom începe să sondăm adâncimile mitului Dracula de la plasarea lui în Transilvania pentru a ajungeîn final să descoprim faţa ascunsă  a contelui Dracula.

 

Locul  acţiunii şi însemnătatea sa

„Potcoava Carpaţilor a devenit un Centru al tuturor vârtejurilor imaginaţiei” ne spune Jonathan Harker în jurnalul său.  Ciudat  pentru că… Dacia în vechime era considerată Centrul Lumii, locul unde pământul comunică cu cerul de-a lungul Columnei Cerului, a Osiei Lumii din mitologia românească, a lui Axis Mundi din tradiţia greco-romană. Mai mult, privită din orice parte, fie din răsărit, fie din apus Transilvania este un teritoriu de trecere ceea ce înseamnă literalmente  un ţinut situat între două lumi. Şi pentru a trece dintr-o lume în alta este necesară trecerea prin acest ţinut. De fapt Jonathan Harker, avocatul englez angajat de Dracula pentru a-i aranja afacerile în Londra, străbate întreaga Transilvanie pentru a ajunge la reşedinţa contelui plasată într-o altă zonă „de trecere”, un pas montan. Ori, din punct de vedere spiritual trecerea dintr-o lume în alta se face prin intermediul morţii iniţiatice asa cum ne-o demonstrează trimiterea solului la ceruri ce trecea prin cele trei stadii ale templului megalitic din Bucegi pentru ca în final să ajungă  la comuniunea cu  Zamolxe  pe altarul cerului (v.Kogaion, Muntele sacru al Daciei). Această reprezentare a triplei iniţieri a solomonarului/solul trimis la Zamolxe de către daci este în strânsă legătură cu  reprezentarea triplei incinte druidice, reprezentată ca trei pătrate concentrice unite  pe fiecare dintre laturi  printr-o linie ce în final trasează o cruce imaginară, simbol al Centrului si al manifestării centrului în lume. Spaţiul din interiorul ultimului pătrat este Ţara Sfântă,  Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale, Curtea Primordială cu sensul de „cea mai veche” desemnată prin pătratul sau cercul înscris în centrul unor reprezentări ale svasticii.

Este Curtea lui Ler Împărat identică cu centrul spiritual al lumii. Cele trei pătrate ale triplei incinte druidice ce înconjoară centrul lumii au însă si o altă accepţiune din acest punct de vedere anume acela ce relevează titlul de „ păzitori ai ţării sfinte” purtat de unele ordine cavaleresti ale evului mediu. Templierii, ioaniţii, cruciaţii ca să nu le pomenin decât pe cele mai cunoscute, toate avea în titulatura şi titlul de păzitori ai ţării sfinte, păzitori ai unei tradiţii ancestrale  străvechi. În această lumină se crează deschiderea ce ne arată o triplă „învelire” a Centrului Lumii: războinicii, preoţii-regi şi acei sarabos tereos/sarabii despre care aminteşte Iordanes, o supra castă a lumii getice din care se alegeau marii preoti şi regii. Întorcându-ne din nou la Dracula şi ignorând cu bună ştiinţă poveştile fantastice vehiculate de negustorii brasoveni şi sibieni cărora  Vlad Ţepeş le-a afectat interesele în Valahia vom spune că el ca Domn al Valahiei făcea parte din „viţa aleasă” a Drăculeştilor ce făceau parte dintr-un ordin cavaleresc esoteric denumit ordinul dragonului. Ori Dragonul este în strânsă legătură cu Centrul ca detinător al înţelepciunii. Prin aceasta, el asemenea regelui Arthur, se legitimează ca trimis al Polului, al Centrului într-un anume moment strict necesar, după cum la aceasta se raportează  şi steaua cu opt colţuri (octogonul)ce-i ornează partea frontală a cuşmei.

Pe de altă parte unduirea şi amestecarea liniilor triplei incinte druidice da naştere unui „vartej” unui labirint,  labirint  care este identic cu drumul  parcurs de ucenic pentru a ajunge la tainele iniţierii şi care în evul mediu era trasat pe pavajul unor catedrale marcând tocmai acest sens de drum spre Centru spre „Ţara Sfântă”.

Trecerea dinr-o lume în alta se face trecând peste  „prag”, prag care este păzit de paznici, uneori  în limbajul miturilor, asemuiti unor monştri.  Din această categorie face parte  Dracula după cum din aceeaşi categorie fac parte şi Minotaurul, cerberul, balaurul.

 Arhetipurile: castelul,lupii, pădurea vrăjită,nemurirea

 Resedinţa lui Dracula, loc unde va poposi în cele din urmă şi avocatul englez  J. Harker, este un castel situat  într-un peisaj muntos, pe o stâncă veghind impunător şi inaccesibil asupra întregului ţinut împădurit. Hm.. ciudată descriere. Vorbeam ceva mai devreme despre Ler Împărat şi Curtea Veche. Tradiţia românească ne spune despre acest Ler Împărat că-şi are resedinţa pe un munte înalt, într-un castel pe care nimeni nu-l găseşte decât cel plăcut lui Ler Împărat. Tradiţia mai spune că mulţi oameni au gasit acest castel dar nu s-au mai întors în lumea oamenilor obişnuiţi. Asemănarea merge până la identificare cu caracteristicile imprimate reşedinţei lui Dracula.

Într-adevăr, avocatul englez  terece printr-o pădure populată cu lupi, apărători şi călauzitori spre resedinţa lui Dracula. Lupii au aici acelaşi rol pe care-l are Ariadna şi firul său călăuzitor în labirintul Minotaurului la fel cum aceeaşi legendă greacă ne spune  că  tinerii erau aduşi drept „hrană” ( erau consacrati) Minotaurului ce păzea drumul spre centrul Labirintului şi obţinerea iniţierii depline. De altfel, un lup este  cel ce-l salvează pe tânărul englez azunci când acesta de pierde într-o „ nopate a Walpurgiei”, echivalentul „nopţilor de Sănziene” cu jocul periculos al ielelor. Tot lupii, în calitate de apărători ai pragului, vor fi aceea care-l vor ameninţa în drumul său prin haţisul pădurii vrajite , al labirintului, al drumului iniţiatic când acesta se va apropia de locul iniţiatic, castelul contelui Dracula dar aceştia se retrag la intervenţia contelui care el însuşi avea capacitatea de a se transforma în lup, numind aceste animale ( lupii) copiii nopţii. Trebuie spus că una dintre capacităţile  dobândite de  solomonari la încheierea stagiului era cunoaşterea limbii animalelor.

Întreaga istorie a Daciei s-a aflat sub semnul lupului-Zamolxe. Identificat cu Apollo, Zamolxe este lupul Hiperborean, Marele Lup Alb, Apollo fiind numit şi Lykaios /lupul.

Numele antic al dacilor ca apărători ai Centrului Spiritual  al Lumii era daoi sau daoaus care în dialectul traco-frigian înseamnă tocmai lup. La greci pelasgii, înaintaşii dacilor pe aceste pământuri, erau consideraţi divini/dioi. Pe de altă parte animalele lupi ca si copii ai nopţii sunt identici cu oamenii lupi (daous/daoi) ca si copii ai mamei pamant, născuţi din pământul negru(Geea). Căci  termenul de geţi folosit de greci pentru a desemna locuitorii Daciei nu însemna altceva decât „Fii Geei ( ai pământului mamă)”, după cum Pelasg s-a născut pe crestele cele înalte din pământul negru pentru a fi începător rasei muritorilor.  Curios e că Dracula atunci când merge la Londra nu duce cu sine averi  şi chestiuni trebuincioase traiului zilnic, ci lazi cu pământ pentru că nu putea dormi decât în pamant din patrie. Această tradiţie de a duce pamant cu sine în pribegie a existat la români până în secolul trecut.În mitologia română aflăm şi credinţa că „dalbul pribeag” cel pornit pe calea iniţierii, trebuie să se prindă frate cu lupul pentru a putea trece pragul şi a ajunge în celalalt tarâm. Englezul nu face acest lucru pentru că se crede prea raţional să creadă în basme şi eşuează în mod lamentabil.

Celălalt tărâm este indisolubil legat de taina tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Aceaste precepte erau predicate de Marele Preot dacilor. Legile lui Zamolxe nu erau doar percepte morale aplicabile  în societate ci percepte care deschideau literalmente uşa spre nemurire, nu doar a sufletului ci si a trupului. Poate o să vi separă ciudat dar zânele, vâlvele solomonarii şi alte categorii de făpturi mitice par foarte reale în descrierile tăranilor noştri şi toate acestea sunt identificabile cu  preoti şi preotese ale cultului zamolxian în dubla sa ipostază. În fapt însuşi Dracula este un mort viu, un nemort, cel ce a dobândit taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrânete. Prin aceasta şi prin toate cele spuse până acum  el se dovedeşte a fi Marele Maestru Iniţiator

 

Concluzii

Plasarea acţiunii romanului Dracula în Transilvania desemnează acest ţinut românesc ca şi „pădurea vrăjită”, aceeaşi pădure care apare şi în basmul românesc Harap Alb sau Zâna Zânelor, spaţiu al tainei , al iniţierii, morţii şi renaşterii. În munţii Transilvaniei  îşi află sălaşul Dracula, deţinătorul nemuriri şi a tinereţii fără bătrâneţe, el fiind păzitorul secretului iniţiatic ceea ce-l face să fie identic cu un „ monstru păzitor al pragului” dintre cele două realităţi: Veşnicia şi lumea muritorilor. Chiar statutul lui de ne-mort, mort viu  ne arată fatul că el de fapt aparţine ambelor lumi: a omenilor şi a vieţii veşnice, a vremelniciei şi a veşniciei, tocmai prin aceasta exercitând fascinaţia lucrului interzis, teroarea necunoscutului, simţită din plin de cel ce înaintează pe drumul cunoasterii iniţiatice, atracţia misterului şi ispita.

 De altfel referitor la teroarea necunoscutului pe drumul iniţierii strabon se exprim[ foarte clar. „ Sufletul este îndurerat şi agitat de moarte, tot aşa cum este iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată se răspândeşte o lume divină şi miraculoasă…; perfect iniţiat, esti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”. Este exact drumul apucat de Jonathan Harker care încalcă interdicţiile puse de Dracula. Căci Dracula prin calităţile sale este identic cu  Marele Solomonar, cel ce a obtinut cunoasterea graiului animalelor, capacitatea de a se face nevăzut, mort pentru lume dar totusi trăind la graniţa dintre lumi. El este marele Iniţiatit şi Iniţiator, Mare Preot şi Mare Hierofant, oficiant a unor străvechi rituri iniţiatice. În această calitate  castelul contelui nu se putea situa decât  pe muntele arhetipal, muntele sacru ce leagă cerul de pământ şi unde oameni pot comunica cu zeii ( vezi trimiterea solului la cer).

Printr-un limbaj criptat asemenea celui mitologic Bram Stocker ne arată în primul rând o iniţiere esuată,  Jonathan Harker intrând într-un adevărat vârtej al groazei pentru că încalcă interdicţiile impuse de Marele Maestru Iniţiator care cunoştea pericolele ce se vor ivi în calea candidatului, stapânul catelului, al Curţii Vechi. Prin urmare, adevăratul erou al  romanului nu sunt „the good boys” englezi, ci Dracula, personaj care nici pe departe nu este atât de negativ pe cum  pare la prima vedere.

În finalul romanului  Dracula este învins cu ajutorul profesorului van Helsing. Dar este el chiar învins? Castelul lui ce cuprindea taina pe care el o detinea si care din această prismă este identic cu castelul lui Ler Împărat unde ajung doar iniţiatii, cei aleşi  şi răman acolo veşnic, acel castel rămâne la fel de intangibil şi enigmatic  cuprinzând în interiorul lui acelaşi secret: taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrâneţe. Poarta întredeschisă pentru a lăsă misterul să se întrevadă, s-a închis la loc. Misterul s-a închis din nou în sine  privind parcă dispreţuitor la o lume de neofiţi, prea  modernistă  şi prea mandră de descoperirile ei ca să mai poată crede în „basme”. Misterul s-a retras în sine ramanând cunoscut doar de cei care l-au dobândit deja în virtutea unei legi  ce guvernează desfăşurarea unui ciclu: alternanţa ( noapte zi, bine rău, alb negru).

Aceasta cu atât mai mult cu cât în tradiţia veche sur desemnează însuşi numirea Soarelui calitatea sa de maretie si suveranitate. Dar soarele este stălucitor, iar sur, dimpotrivă, este o întunecare a sa. Întunecarea cuvântului ne convinge  că de fapt  este vorba de o retragere în sine, inerentă desfăsurăşii fiecărui ciclu, pentru a putea începe un nou ciclu si o nouă transformare si vitalizare.

 

zamolxe

Bibliobrafie orientativă:

 

Ruxandra Ivănescu, Transilvania şi literatura fantastică

V.Lovinescu,Dacia hiperboreană

Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre

C.Bârsan, Revanşa Daciei

Cristina Pănculescu, Kogaion muntele sacru al dacilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Uriaşii

Uriaşii în tradiţiile populare

Uriaşii, acest popor fantastic al tradiţiilor româneşti, ne este prezentat ca aparţinând primelor timpuri ale antropogenezei. Ei sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume precum: urieşi, jidovi, tătâni, tartori sau tătari. Ei ar fi locuit pământul înaintea oamenilor obişnuiţi iar legendele povestesc multe lucruri ciudate despre neamul lor.

Uriaşii făceau parte din categoria oamenilor giganţi, un singur uriaş fiind echivalentul a douăzeci şi cinci de oameni obişnuiţi[1] Datorită puterilor lor extraordinare sunt numiţi cu epitetele de „pozniţi” şi „voinici fără pereche”. Dimensiunile lor erau colosale. Capul lor era cât o bute mare, părul lung şi încâlcit, ochii extrem de mari, trupul planturos, mâinile şi picioarele lungi şi mersul şleampăd. Când se deplasau călcau din deal în deal[2], puteau duce o vacă în spate fără vreun efort, puteau transporta copaci imenşi din care îşi construiau case iar când se delasau prin pădure, prăvăleau în urma lor copacii făcând pârtii largi prin pădure. Când beau secau pâraiele şi râurile, revărsau lacurile când se scăldau, cu ciocanele lor erau în stare să prăvălească stânci enorme, iar paloşele lor erau în stare să reteze vârfurile munţilor.[3]

Femeile uriaşilor erau voinice, muncitoare, guralive şi posedau un caracter mult mai blând decât al soţilor lor.

Deşi deseori amintiţi în legende şi basme ca luptători, uriaşii erau paşnici de felul lor, devenind periculoşi numai când erau agresaţi sau înfuriaţi. Deşi există menţiuni mitico-folclorice despre uriaşi antropofagi (posibil căpcăunii cunoscuţi şi sub denumirea de cap-câni) aceştia nu mâncau carne de om ci mai degrabă trăiau în bună înţelegere cu oamenii. Se spune că stirpea uriaşilor a dispărut în urma potopului.

De altfel, unul dintre cele mai cunoscute motive în poveştile despre uriaşi este tocmai acela al luării oamenilor în poală de către fata de uriaş dimpreună cu boii şi cu plugul cu care aceştia lucrau pămantul. Motivul semnifică, aşa cum vom vedea, o acţiune civilizatoare a uriaşilor asupra oamenilor obişnuiţi, aceşti uriaşi nefiind chiar atât de fantastici pe cât par. Revelatoare în acest sens este o legendă din satul Căpâlna (jud Sălaj) : Familia de uriaşi de la Podu Gogoronii, unde se află Casa Uriaşului, avea trei copii, doi feciori şi o frumuseţe de fată pe nume Nimilica, care este descrisă ca fiind foarte prietenoasă cu oamenii ”mici” pe care-i ocrotea şi îngrijea. Nimilica cea frumoasă (Nimilica in limba traco-daca ar fi însemnat Nimicuţa, Micuţa), culegând hribe prin pădure, ajunse la marginea unei poeniţe unde vede nişte făpturi mici – de acolo de sus le vede ca pe nişte furnici – scormonind pamântul cu un cârlig tras de boi, şi aceştia mici, după măsura lor. Şi-a zis frumoasa Nimilica: Ce bine m-aş juca cu acele mici jucării, hai să le iau acasă… Se coborî în vale, luă jucăriile în zadie, şi le duse acasa şi se jucă cu ele. Soseşte tatăl şi vede acele mici făpturi cu care se juca frumoasa Nimilica şi o întrebă: De unde le ai fetica mea?… De jos de lângă râul mare, acolo scormonesc pamântul cu un cârlig. Şi mai sunt şi altele, toate scormonesc pamântul şi şesul de lângă râu… Fetica mea, nu ai făcut bine că le-ai luat de la rostul lor, du-le-n grabă şi le aşează frumuşel de unde le-ai luat. Aceste mici făpturi sunt urmaşii noştri pe aceste plaiuri. Noi suntem trecători pe aici dar ei vor moşteni dealurile, pădurile, văile şi râurile care acum sunt ale noastre… du-le fiica mea acolo de unde le-ai luat… Nimilica adânc s-a întristat, a ascultat însă povaţa tatălui şi le-a pus din nou în zadie şi le-a dus la locul lor. Frumoasa Nimilica ieşea deseori pe culmea dealului şi privea spre valea râului cel mare şi admira micile făpturi. A trecut vremea zi de zi… Dar într-o zi uriaşii şi-au strâns lucrurile şi au plecat..[4]

Toponimia românească, de asemenea, cuprinde numeroase denumiri ce derivă din numele uriaşilor. Există o seamă de peşteri cu nume ciudat precum : Peştera Uriaşilor, Pivniţa Uriaşului; o seamă de dealuri sau denivelări ale terenului, posibili tumului ce poartă nume ca : Movila Uriaşului, Mormântul Uriaşului; şi construcţii megalitice, aparţinând artei construcţiilor ciclopice ce poartă denumiri ca Cetatea Uriaşului sau Jgheabul Uriaşilor[5]; nume de localităţi precum :Novaci, un alt nume sub care sunt cunoscuţi uriaşii în legendele româneşti, Zidina,Jidova, Jidovina . Uriaşii conform mai multor relatări locuiau şi în cetăţile istorice pe care nu se stie când le-au părăsit, existând numeroase mărturii orale despre rămăşiţele pământeşti ale uriaşilor6. O asemenea mărturie ne aduce Ioniţă Florea, un locuitor al comunei Popeşti ( jud Giurgiu) în vârstă de 80 de ani , care a participat la săpăturile efectuate de Dinu V. Rosetti la Argedava, o cetate dacică ieşită din comun prin mărimea ei şi care în opinia lui V. Pârvan a fost prima cetate de scaun a lui Burebista. „Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la acea vreme. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu – n.r.) foarte ma­re, cam de vreo două sau trei ori cât al unui om. Le-am spus arheolo­gilor. Şeful era atunci Ro­setti (Dinu V. Rosetti – n.r.). Ne-a trimis imediat aca­să pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când gă­seam oasele, arheologii ne tri­miteau a­casă, să nu ve­dem noi ce e acolo. Dar noi ve­deam, că nu eram orbi. Şi uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâ­na mea în 1950″, [7]. La aceasta se adaugă mărturiile orale ale tăranilor din Orlat şi Sibiel, localităţi situate în Mărginimea Sibiului. Aceste mărturii vin să întărească relatările mitico- fabuliste cum că oamenii obişnuiţi au convieţuit în buna înţelegere cu uriaşii în primele timpuri ale istoriei.

Cercetările asupra miturilor despre uriaşi, destul de abundente pe teritoriul românesc şi cu o tipologie variată, ne arată că ele au la origine surse foarte vechi , arhaice, ce nu sunt influenţate de înrâuriri biblice[8]Unele dintre legendele despre uriaşi se pare totuşi că au suferit un minim proces de încreştinare dar există oarecare reticenţe privind acest proces având în vedere că biblia, atât în Noul cât şi în Vechiul Testament vorbeste despre Uriaşii Gog şi Magog venite din miazănoaptea cea îndepărtată. Asupra acestui subiect vom reveni în detaliu când vom vorbi despre Giganţi.O asemenea legendă ne spune că oamenii obişuiţi au dorit pentru ei Ţara de Lapte şi Ţara de Miere dar când au ajuns la ea au găsit-o ocupată de uriaşi. Plângându-se lui Dumnezeu oamenii, Preaputernicul le-a zis că i-ar fi făcut şi pe ei la fel de mari dacă erau la fel de credincioşi[9] dar aşa vor trebui să se înapoieze.

Legendele despre uriaşi abundă în teritoriul românesc ele extinzându-se pe întreg spaţiul carpato-daubiano-pontic. Ceea ce este si mai ciudat însă în aceste legende este faptul că în conştiinţa celor care mai stiu aceste poveşti uriaşii sunt implicaţi direct în filiaţia pelasgi-daci-români excluzând aproape în totalitate elementul roman. Un ţăran din Sibiel, loc din Mărginimea Sibiului unde legendele despre uriaşi se îmbină cu cele despre daci şi Decebal, ne spune cu mult prea multă convingere : „Traian nu i-o putut birui pe daci!”…”Da’ nu-i bai că i-o bătut ( Traian pe daci –n.n) că noi tot din daci ne tragem”…” …noi, românii, am fost mereu ăi mai viteji din Europa. Noi şi sârbii şi grecii. De zece ori mai viteji decât italienii, care se trag din Traian. Asta înseamnă că noi ne tragem din daci, pentru că şi ei erau ăi mai viteji din Europa şi nu se temeau de nimica. Noi nu ne putem trage din romani. Aşe simt io”[10].

De neamul urieşilor: Titanii

Cei mai vechi şi mai renumiţi dintre neamurile uriaşilor au fost Titanii care în miturile arhaice erau numiţi „genul antic pământean” şi „Fii Terrei” [11. Hesiod ne spune că primii copii ai Geei din împreunarea cu Uranus au fost tocmai aceşti titani, în număr de doisprezece, şase bărbaţi şi şase fete[12]. Faptul că Hesiod aduce vorba despre prima formă de religiozitate întâlnită în lume, anume credinţa în Cer (Uranus) şi Pământ (Geea) precum şi denumirile acestor copii ai Geei (a se înţelege cu sensul de autohtoni) ne fac să credem că patria de origine a Titanilor se afla la Dunărea de Jos iar grecii înţelegeau prin acestă numire o denumire etnică. Cu atât mai mult cu cât vechii greci numeau autohtonii din Dacia, pe daci, cu numele de geţi ce ar însemna „născuţi din Geea” iar pelasgii, înainte mergătorii dacilor, erau „născuţi din pământul negru” fapt ştiut tot din izvoarele mitico-istorice greceşti. Mai mult, numele acestor titani se pot reduce la numiri geografice din zona Dunării de Jos.. Unul dintre aceşti titani purta numele de Hyperion, nu ce poartă înţelesul de Ţara de Dincolo denumire ce face referire la Dacia întregă percepută ca Hiperboreea mitică în imaginarul grecesc sau , reducând la scară, dar rămânând în acelaşi teritoriu , numai la Transilvania care în cronicile maghiare era numită Ţara de dincolo (de păduri). Că Hyperion înseamnă ( din) Ţara de Dincolo ne stă mărturie şi Odiseea (VI.4) care aminteşte de Hyperia, regiunea aflată în apropiere de locurile ciclopilor de unde au emigrat pheacii, un alt nume al pelasgilor în izvoarele greceşti[13]. Ceilalţi unsprezece titani îşi reduc de asemenea numele la râuri sau munţi din Dacia[14]. Deducem de aici că patria neamului urieşesc al titanilor era langă Okeanos Potamos, Okeanos fiind chiar numele unuia dintre titani şi care nu este altul decât fluviul cel sfânt al antichităţii dacice Istrul sau Dunărea.

După cum patria titanilor nu era Grecia, la fel nici numele lor nu este grecesc. Homer făcând referire la aceştia îi numeşte pe titani cu epitete precum „protopărinţii oamenilor distinşi”[15]. Prin urmare, grecii îi percepeau pe titani ca părinţi ai oamenilor după cum arată şi rădăcina „tata” la care se reduce în cele din urmă cuvântul titan. Forma grecizată titanes, prin radicalul „tata” la care poate fi redusă, este identică în fond şi formă cu forma românească a cuvântului „tătâni”, nume sub care mai sunt cunoscuţi uriaşii în tradiţia populară românească, tătâni însemnând în limba română taţi, părinţi.

Pe langă denumirea de tătâni, uriaşii mai sunt cunoscuţi în tradiţiile româneşti sub numele de tătari. Despre acesti tătari tradiţia culeasă de Nicolae Densuşianu ne spune că odată formau un popor puternic, care locuise înainte vreme pe teritoriul provinciei româneşti Valahia, înaintea românilor iar dacii nu erau decât un fel de tătari[16]. Imediat ne putem da seama că nu este vorba despre triburile tătarilor care au tranzitat şi ţara noastra la 1241, mai ales că este vorba şi de filiaţia tătari- daci-români de care vorbeam ceva mai devreme. Acestora li se atribuie unele resturi de ceramica descoperite în acestă provincie şi unele menhire care erau considerate a marca mormintele uriaşilor, unele chilii săpate în stânci asemenea acelor din zona Întorsurii Buzăului sau de la Corbii de Piatră, unele dintre cetăţile cu ziduri sau din pământ cum este Argedava, prima cetate de scaun a lui Burebista şi nu în ultimul rând mormintele tumulare sau toponimia unor sate părăsite, unde s-au descoperit şi resturi de construcţii antice, sate denumite cu termenul generic de sălişti tătăreşti.

Această numire de tătari atribuită uriaşilor în tradiţiile populare româneşti nu este în fond decât o altă formă a numirii tătâni cu care Homer şi ţăranii români îi investiseră pe titani. Procesul lingvistic care a dat naştere acestei denumiri de tătari pentru a desemna neamul uriaşilor este tranformarea literei „n” din tătâni în „r” rezultând astfel termenul de tătari[17, caci rădăcina acestui nume etnic se reduce defapt tot la radicalul „tata”. Această particularitate lingvistică se va păstra în ţările române până la mijlocul Evului Mediu.

Dealtfel, forma tătân cu sensul de titan, în care se văd oglindiţi uriaşii tradiţiei româneşti este consfinţită de Codicele Voroneţian ce păstrează în paginile sale formulări precum: „Dumeneca a saptea a sfinţilor tătari (a se înţelege a sfinţilor părinţi), legea tătărească (legea părintească), obicnitelor tătăreşti ( obiceiuri tătăreşti, părinteşti. Iar o baladă populară din Brasov ne spune astfel:

Frumoasă masă e-ntinsă

De mulţi boieri e cuprinsă

Da’ la masă cine şede?

Tăţi bunii Braşovului

Şi tartorii târgului

Denumirea tartor, în sensul bun al cuvântului, adică acela de „cap, sef, părinte” păstrată în popor se reduce la timpurile pelasgo-dace şi se fundamentează pe unul dintre epitetele lui Zamolxe.

De la unii autori antici cum este Mnaseas din Petrae aflăm că dacii adorau pe Zamolxe ca pe Cronos iar Cronos în mitologia romană este echivalentul lui Saturn şi de aici putem deduce echivalenţa Saturn-Cronos-Zamolxe. Această identitate a divinităţilor în discuţie se datorează faptului că vechii pelasgi porniţi din Dacia, care era patria lor după toate izvoarele greceşti şi romane, au colonizat la un moment dat atât Grecia , cât şi Italia. Odată dedusă identitatea dintre aceste divinităţi, în fond una şi aceeaşi, dar cu numiri etnice diferite observăm că unul dintre epitetele de care se bucura Saturn/Cronos în teogoniile greceşti este acela de Tartaros identic ca formă şi sens cu românescul „tartor”. Mai mult, pentru greci, forma Tartar reprezenta lumea de dincolo iar prin inversiune fonetică obţinem Tătar. Ceea ce este de-a dreptul ciudat este că în Transilvania, Tara de Dincolo, se află o localitate cu numele de Tărtăria, locul unde a părut scrisul pentru prima dată, mai vechi cu o mie de ani decât cel sumerian.

Prin urmare Saturn/Cronos/Zamolxe se legitima prin epitetul tartaros acordat lui de lumea grecească drept zeul tătarilor, a tătânilor, a neamului uriaşilor. Deasemenea, Egiptul îl cunoaste pe saturn cu epitetul de tatunen, denumire foarte apropiată de românescul tătâne, fiind invocat sub titlul de „ părinte al părinţilor”. Conform istoricului roman Suetonius, Apollo a cărui patrie se afla în părţile Dunării de jos, după cum arată epitetul său de Hiperborean şi după tradiţiile greceşti care plasa Hiperboreea în aceste ţinuturi, şi care pare a fi doar o formă, aceea a luminii solare, a zeului suprem pelasgo-dac Zamolxe, era adorat în unele părţi ale Romei cu epitetul de Tortor, foarte asemănător cu românescul tartor şi care pare a deriva, în acestă lumină, cuvântul tătar.

Cel mai cunoscut reprezentat al nemului titanilor este Prometheu, despre care întreaga antichitate avea imaginea unui erou civilizator, cel mai înţelept dintre titani.

După cum putem observa, titanii, vechii uriaşi, nu erau altceva decât un neam pelasg, mai ales că în genealogiile străvechi, Titan, părintele titanilor ar fi fost nepot al lui Pelasg. Gradul de rudenie al acestor genealogii antice arată de cele mai multe ori filiaţia anumitor triburi sau neamuri întregi la o anumită tulpină genealogica adică la un neam mama.

…şi iar de neamul uriaşilor. Giganţii

Conform teogoniilor greceşti giganţii erau unul şi acelaşi neam cu titanii. Statura lor era de o mărime colosală şi erau deosebit de puternici. Aveau faţa teribilă, purtau plete iar pe picioare aveau solzi asemenea balaurilor şi aruncau asupra cerului cu pietre şi lemne aprinse[18]. Oare, nu este aceasta o referire, încă o dată la filiaţia pelasgo-dacă, având în vedere ritualul tragerii cu săgeţi, menţionat în legătură cu dacii, în norii aducători de furtună?

Giganţii, conform aceloraşi izvoare, erau un popor de munteni, or despre dacii care încă în antichitatea clasică erau consideraţi urmaşi ai pelasgilor şi hiperboreilor, se spunea că „ dacii triesc nedezlipiţi de munţi”, iar în epoca romană dacii erau consideraţi încă urmaşi ai vechilor titani şi giganţi. La fel cum ne spun şi legendele din Mărginimea Sibiului, de la Orlat şi Sibiel.

Autorii greci ne spun că patria giganţilor se afla în regiunea muntelui Phlegra unde se întâmplase în fapt şi gigantomahia sau războiul zeilor greci cu giganţii. Or urmarind scrierile antice, acest munte numit Phlegra era situat pe teritoriul Daciei fiind localizată de către N. Densuşianu în clisura Dunării, în zona Porţile de Fier.

Toponimia Banatului păstrează oronimul Pregleda. Acesta este un munte lipsit de pădure, suprafaţa sa fiind acoperită numai de stâncărie arsă iar în vecinătatea sa se află peştera Avernus, unde miturile greceşti spun că au fost închişi giganţii acoperiţi fiind mai apoi cu munţi şi cu stânci.<[19 Or pe teritoriul comunei Izverna se află o peşteră imensă în muntele Pregleda. În coastele acestui munte există şi o surpătură imensă , care conform cu legendele locului, a fost făcută de un uriaş[20]. Prin urmare şi în conformitate cu informaţia oferită de miturile Greciei antehomerice ne aflăm, odată ce pătrundem în Clisura Dunării, pe teritoriul giganţilor.

De la Pregleda spre nord încep culmile muntelui Retezat în a cărui parte de sud-vest se află culmea Gugu care pentru disertaţia noastră are o însemnătate aparte deoarece aici trăieşte o populaţie de păstori, robuşti , înalţi având un port şi nişte tradiţii cu totul şi cu totul interesante. Aceştia sunt guganii sau gugulanii. Ei trăiesc încă din antichitate pe culmile munţilor din judeţele Mehedinţi şi Gorj, trăind într-o comunitate izolată iar originea lor este plasată în regiunea de peste munte, în „ţara gugănească”. Acest nume de gugani se pierde în negura timpurilor pelasge deoarece variaţii ale acestui nume le întâlnim în scrierile istorice ale antichităţii cu referire directă la giganţi. Avem bunăoară o localitate cu numele Gigonus, unde se spune că a avut loc titanomahia; Gigon epitet sub care era cunoscut Hercules în antichitatea clasică grecească şi care identificat în tradiţia românească sub numele de Iovan Iorgovan poartă epitetul de „ fecior de mocan ( păstor)”.

Rădăcina „gug” sub forma „Gog” o aflam atât în Vechiul Testament , cât şi în Noul Testament sub forma a două etnonime: Gog şi Magog.[21]Vorbind despre aceste două popoare, Sfântul Augustin ne spune că trebuie să înţelegem prin aceste nume pomenite în Apocalipsă pe geţi şi masageţi[22] care au caracterul unor popoare mame. Având în vedere aceste menţiuni despre Gog şi Magog precum şi povestea lui David , ucigătoaul uriaşului Goliath, corelate cu legenda română menţionată la începutul acestei expuneri, putem spune că tradiţia biblică are la bază tradiţiile antice despre giganţi şi ţara lor de la Dunărea de Jos şi nu invers.

Dacă până acum ne-am referit doar la titani şi giganţi şi la tradiţiile româneşti legate de acestia , în tradiţiile antichităţii mai apare o denumire pentru neamul uriaşilor şi anume aceea de ciclopi deveniţi faimoşi prin arta lor de a construi, realizările lor constructive aparţinând artei megalitice sau construcţiilor ciclopice.

Ciclopii, uriaşii constructori

Menţiunile istorico- mitizate lasate nouă de către autorii greci amintesc despre ciclopi ca un alt nume al uriaşilor de la Dunărea de Jos. Istoricii greci amintesc de cetatea ciclopică de la Micene, de zidurile ciclopice ale Troiei ridicate de Apollo, ajutat de Poseidon şi Aea. Numai că Troia era o cetate tracă iar Apollo este zeul Hiperboreilor, patria sa fiind la Istru ( Dunăre). Nu ne vom opri aici asupra tuturor menţiunilor autorilor antici despre arhitectura ciclopică şi răspândirea ei, ci vom încerca să stabilim patria lor de origine în concordanţă cu mărturiile antice şi cu tradiţia mitică românească.

Cele mai vechi notiţe cu referire la ciclopi le aflăm la poetul epic grec Homer. Acesta ne spune că ciclopii erau un popor prin excelenţă pastoral, locuind pe munţii cei înalţi din nordul Thraciei ( Daciei) distingându-se prin statura lor uriaşă. Prin urmare şi aceşti ciclopi erau uriaşi. Când trebuie să-i localizeze pe aceşti ciclopi, Homer ne spune că trăiau în vecinătatea lui Pontos (Illiada,IX.39) prin care grecii întelegeau Pontul Euxin ( Marea Neagră)[23. Ciclopul Polyphem cu care se va întâlni Ulise este descris ca un uriaş enorm ce părea că este un pisc înalt de munte cu creştetul acoperit de păduri (Odiseea,I.70). În limbaj demitizat aceasta însemnând că avea o statură extrem de mare şi puternică, iar locul în care se vor întâlni va fi de fapt o construcţie ciclopică, în speţă, un staul (Odiseea,IX.237) situat lângă Polovragi, săpată de mana omului în stâncile naturale, având dimensiuni colosale. Ceea ce vine să confirme ipoteza noastră că ciclopii aparţineau de fapt clasei uriaşilor sau Titanilor numiţi si giganţi, este faptul că poporul numeşte acest loc Oborul Jidovilor sau al urieşilor[24]

La acesti ciclopi fac referire si următoare versuri dintr-o colindă românească:

Ciobani mândri şi voinici

Care nu sunt de aici

Ci veniţi din lumea mare

Pe gorgane şi pe vale[25]

Am spus ceva mai devreme că uriaşii în tradiţia poporului român apar şi ca voinici fără pereche. Cu această colindă ajungem la un alt gen de construcţii ciclopice, anume gorganele sau tumulii funerari de forma unei cupole, sau conici, însă de dimensiuni mari şi neacoperiţi de pădure. Cunoscuţi sub diferite nume în tradiţia populară românească (morminte, movile, culmi, holumpuri, silistre, popine, gruie sau grunie, gruieţe) ei sunt asimilaţi de cele mai multe ori cu uriaşii. Ori după dimensiunile lor mari, aceste morminte aparţin artei construcţiilor funerare ciclopice. Un asemenea tumul este cel de langă Popeşti (Argedava) despre care localnicii spun că a fost ridicat de uriaşi sau de jidovi şi că asemenea movile sau măguri se găsesc până dincolo de Teleorman[26]. Aceşti tumuli erau marcaţi întru amintirea mortului de câte o stană sau columnă de piatră. Despre acest obicei de a ridica menhire pentru a marca mormintele celor mai însemnaţi dintre ei ne vorbeşte un bocet din Transilvania unde bradul urma a fi pus :

La un cap de fată

La un stan de piatră

La fel, în pădurea Rica aflată în regiunea secuiască din Transilvania avem un menhir de 3 stânjeni înălţime numit „ Piatra Ricei”. Despre acest menhir şi despre destinaţia sa ne spun localnicii care cred că aici ar fi fost îngropată o regină a cărei cetate se afla pe dealul de desupra văii[27].

Trebuie menţionat că în multe regiuni de pe teritoriul României au existat cimitire preistorice întregi care în popor aveau numele de Mormintele uriaşilor, ale Jidovilor, ale Dacilor sau Lazilor, mormintele lor fiind marcate prin bolovani mari şi nescrişi, adică prin menhire. În acest sens menţionăm necropola de la Argedava unde s-au descoperit mormintele a 80 de uriaşi cu o înalţime medie de patru metri şi Hudeştii Mici (Moldova).

Tot din categoria monumentelor ciclopice fac parte şi sculpturile megalitice ce împânzesc Carpaţii, dintre care cele mai importante sunt Sfinxul şi Babele din Munţii Bucegi. În munţii României există încă o seamă de Sfincşi precum si alte figuri megalitice ce amintesc de cultul pelasg al celor doi Zamolxe cunoscuţi vechilor greci sub numele de Saturn şi Geea, simbolizaţi prin cei doi şerpi ai caduceului hermetic.

Pliniu cel Bătrân[28] ne spune că primii care au construit turnuri sau fortificaţii pe înălţimi au fost ciclopii. Ori este interesant aici de specificat legenda uriaşilor de pe muntele Ceahlău. Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.
Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit, curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul…
După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi.
Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor..[29]

În urma coroborării izvoarelor mitico-istorice şi a tradiţiilor româneşti vedem un fapt cel puţin ieşit din comun, acest popor, pe care l-am numit la început fantastic, a devenit pe parcursul studiului, cât se poate de real, cu existenţă în plan fizic şi cu o patrie cât se poate de reală. Iar acest neam în plan istoric sunt pelasgo-dacii iar patria lor este Dunărea de Jos.

Şi pentru a încheia acest capitol al lucrării de faţă vom termina pe tonul cu care am început. Vasile Lovinescu ne relatează despre un domn învăţat care explica unui tăran român că svastica este un semn oriental. Tăranul îl ascultă ia rla finalul discuţiei afirma convins: „ Nu! E a nost! Îl avem de pe vremea urieşilor”. Ciudată acestă memorie ancestrală a românilor care face posibilă o continuitate etnică şi mitologică de mai bine de 7000 de ani, descinzând din imemorialele timpuri pelasge, trecând prin perioada Daciei clasice, făcând faţă cu succes „romanizării”, travesând toate vicisitudinile Evului mediu pentru a se transmite nealterată ţăranului român din epoca moderna.

---

1. Pamfil Bilţiu/ Maria Bilţiu, op cit, p27

2. Ibidem,p.27

3. R. Vulcănescu, op cit, p 255

4. http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83p%C3%A2lna,_S%C4%83laj

5. Lazăr Seineanu,Influienţa orientală asupra limbii şi culturii române,Buc.,1900,p.280

6. Pamfil Bilţiu / Maria Bilţiu, op cit, p.27

7. http://www.libertatea.ro/stire/am-dezgropat-uriasi-cu-mana-mea-in-1950-217782.html

8. V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed.Albatros, Buc., 1995, p.584

9. P. Bilţiu/Maria Bilţiu,op cit, p28

10. http://www.formula-as.ro/2008/811/acasa-1/in-tara-dacilor-la-sibiel-9364

11. Vergilius, Aeneida,VI.v.580

12. Hesiod, Theogonia,v.133-136

13. N.Densuşianu, Dacia Preistorică, ed. Herald, buc., 2001, p861-862

14. Ibidem, p 708-709,nota 3

15. Iliada,XIV.v.201

16. N.Densuşianu, op cit, p.713

17. Ibidem,p 567

18. Ibidem,p.715

19. Strabon, Geographia,VI.3.5

20. N. Densuşianu, op cit, p717

21. Biblia,Vechiul Testament, Iezechiel 38:39;Ieremia cap. 4-6; Noul Testament, Apocalipsa,20:7-10

22. Cf. N. Densuşianu, op cit,p723

23. Strabon, Geographia,I.2.10

24. N.Densuşianu, op cit, p467, nota2

25. Ibidem, p.469, nota4

26. http://www.libertatea.ro/stire/am-dezgropat-uriasi-cu-mana-mea-in-1950-217782.html

27. N.Densuşianu, op cit, p166, nota1

28. Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, VII.57

29. http://www.gk.ro/sarmizegetusa/grup2/ceahlaul.htm

zamolxe