Domnitorul Petru Aron

petru aron

Prolegomena

Prima parte a secolului al XV-lea a reprezentat pentru Moldova o perioada de adanci framantari si de instabilitate socio-politica, instabilitate ilustrata prin cei 25 de ani de lupte interne (1432-1457) duse intre diversi domnitori sau boieri pentru ocuparea tronului. Aceastra perioada cuprinsa intre domnia lui Alexandru cel Bun si cea a lui Stefan cel Mare a fost marcata de nu mai putin de 16 schimbari de domnie, schimbari cauzate de aproximativ 20 de pretendente la tron. Aceasta situatie a dus, de cele mai mule ori, la asocieri de domnie diverse, fapt care a cauzat in intervalul cuprins intre 1436-1442 instituirea unei adevarate diarhii. De asemenea, luptele interne cauzate de partizanatul politic al boierilor pentru una sau alta dintre pesoanele pretendente la tronul Moldovei, a dus si la amestecul fortelor amate externe, cum ar fi, de exemplu, cele apartinand regatului polon. Toate aceste evenimente s-au desfasurat pe fondul lipsei unei reglementari exacte in ceea ce priveste sistemul de succesiunela tron in cadrul familiei domnesti.

Un alt factor perturbator l-a constituit agravarea presiunii otomane, care avea tot interesul declansarii luptelor interne, pentru a-si putea impune, mai apoi, suprematia economica ori politica. Trebuie mentionat, de asemenea, faptul ca Europa intreaga era marcata in aceasta perioada de o modificare vizibila a echilibrului de forte, precum si de accentuarea tendintelor expansioniste, mai ales in regiunile ei rasaritene. In cadrul acestor framantari au loc, asadar, si luptele interne dintre diversele grupari boieresti moldovene. Problema suveranitatii statale, accentuata de incercarile domnitorului Alexandru cel Bun de a se elibera de influenta si suzeranitatea regatului polon, a devenit obiectul unor interpretari diverse, ceea ce a dus la confruntarile in cauza amintite mai sus.

Existau ca urmare a acestor confruntari doua atitudini majore contrare: una din ele viza o atitudine favorabila fata de anularea suzeranitatii regatului polon; cealalta, contrara celei dintai, dorea acceptarea unei suzeranitati care sa duca avantaje considerabile cercurilor conducatoare. Din cauza situatiei externe problematice, cea din urma tendinta s-a impus treptat, fiind sprijinita chiar si de catre unii membri ai familiei domnitoare. Criza politica declansata in Moldova pe fondul acestor framantari a inregistrat trei etape in desfasurarea ei, dupa cum urmeaza:

a. Prima dintre ele a foast marcata de aparitia a doua orientari divergente referitoare la solutionarea problemelor de guvernamant, ceea ce a dus mai apoi la fragmentarea boierimii in tabere rivale;

b. A doua etapa, declansata de accentuarea pericolului extern si de renuntarea pe acest fond la anihilarea suzeranitatii polone, a dus la instituirea diarhiei, asa cum am aratat mai sus;

c. Cea de-a treia faza, favorizata printre altele si de factorul extern, a fost caracterizata mai ales prin pericolele care amenintau insasi fiinta staului, in conditiile nefaste ale influentelor divergente ale marii boierimi divizata in diverse tabere antagonice.

Totusi, in aceasta ultima faza a crizei politice, are loc si consolidarea unei opozitii tot mai cerscande fata de continuarea crizei, opozitie care a inceput in timpul domniei lui Bogdan al II-lea si a atins apogeul odata cu urcarea pe tronul Moldovei a fiului acestuia, Stefan cel Mare.

2. Cadrul socio-politic al ascensiunii si domniei lui Petru Aron

Numele, ascensiunea sangeroasa si sfarsitul tragic al domnitorului petru Aron este strans legat de cel al domnitorilor Bogdan al II-lea si Stefan cel Mare. Cine era, de fapt, acest Bogdan al II-lea, de numele cruia se leaga cel al lui Petru Aron?

a. Originea, ascensiunea la tronul Moldovei a domnitorului Bogdan al II-lea si sfarsitul tragic al acestuia

In opinia lui Nicolae Iorga, Bogdan al II-lea era unul din fiii nelegitimi ai domnitorului Alexandru cel Bun, in vreme ce istoricul Nicolae Grigoras l-a considerat drept fratele lui Alexandru cel Bun, opinie careia se raliaza si Constantin Rezachevici. Comparand si analizand aceste doua opinii, istoricul Leon Simanschi
a tras concluzia potrivit careia Bogdan al II-lea era totusi fiul lui Alexandru cel Bun si al Marinei (Marenei), nascut in anii premergatori ultimei sale casatorii, asa dupa cum lasa sa se inteleaga si cronicarul Grigore Ureche, care spune:

Domnind Alixandru Voda tara, venit-au cu oaste fiiu-sau, Bogdan voda. Insa asa zic ca n-au fostu Bogdan Voda ficior cu cununie, ci copil lui Alixandru Voda.

Acestei ultime pareri apartinand lui Leon Simanschi se raliaza, de fapt, si istoriografia moderna, fapt atestat si de diferitele documente de epoca pastrate, cum ar fi, de exemplu, cel prin care Alexandru cel Bun daruieste sotiei sale, “cneaghina Marena“, manastirea de la Visnevat, sate si tigani, pentru a fi de folos acesteia si fiului ei, Petru Aron, ori alte documente de danie sau de alta natura, in care apare mentionat petru Aron ca fiu al domnitorului Alexandru cel Bun si martor al daniei respective, lucru exprimat in documente prin termenul “credinta“.

In ceea ce priveste ascensiunea lui Bogdan al II-lea, mentionam faptul ca aceasta s-a petrecut pe fondul atitudinii negative fata de suzeranitatea regatului Polon. Astfel, cu ajutor transilvan, Bogdan al II-lea reuseste sa-l inlature de la domnie pe minorul Alexandrel, repurtand asupra acestuia si-a mamei sale o victorie zdrobitoare la Tamaseni, langa Roman, la 12 octombrie 1499. In urma acestei infrangeri, Alexandrel a fost nevoit sa se refugieze in Polonia, dupa cum marturiseste cronicarul:

(…) Bogdan Voda au venitu cu oaste asupra lui Alixandru Voda (…) si l-au gonitu in Tara Leseasca dupa ce au domnit patru ani“.

Asezarea lui Bogdan al II-lea pe scaunul Moldovei si atitudinea sa negativa fata de regatul polon, au determinat reactia violenta a acestuia. Aceasta a fost sporita odata cu esecul sustinatorilor lui Alexandrel de a-l reduce pe tronul Moldovei la inceputul anului 1450, dar si datorita intelegerii dintre Bogdan al II-lea si Iancu de Hunedoara, survenita la 11 februarie1450 si reinnoita la 5 iulie acelasi an. Desi consiliul polon de coroana propusese un atac armat asupra Moldovei care sa duca la anexarea definitiva a acesteia la Polonia, regele Cazimir a aprobat doar reinscaunarea lui Alexandrel, fapt care a trebuit sa aiba drept consecinta readucerea Moldovei sub suzeranitate iageloniana. Drept urmare, la 24 iunie 1450 incepea din Lvov marsul armatei polone, care venea sa atinga granitele moldovene la inceputul lunii august a aceluiasi an.

Evitand intr-o prima faza o confruntare decisiva, domnitorul Moldovei a determinat armata poloneza printr-o tactica de haituire sa ajunga extenuata la confluenta paraului Lipovat cu barladul, unde acesteia i-au fost inaintate propuneri de pace la 5 septembrie 1450, propuneri care au fost acceptate de indata. Totusi, tratativele ulterioare si pretentiile partii polone, care dorea incetarea domniei lui Bogdan al II-lea in momentul in care Alexandrel ar fi implinit varsta de 15 ani, adica in 1453, precum si plata unui tribut de 7000 de galbeni, au dus la esecul acestor tratative. Ca urmare, intre cele doua armate are loc in dimineata zilei de 6 septembrie 1450 confruntarea finala, la confluenta Crasnei cu Barladul. In pofida tradarii unora dintre diecii lui Bogdan al II-lea- Grigore Ureche mentioneaza in “Letopisetul” sau numai un “diiac“- batalia s-a incheiat cu victoria categorica a oastei moldovene. Se parea ca Moldova si-a gasit, in sfarsit, conducatorul mult ravnit. Din nefericire, intrigile puse la cale de partizanii lui Alexandrel, au dus la ideea inlaturarii prin viclenie a lui Bogdan al II-lea. Cel care avea sa duca la indeplinire aceste planuri nu a fost altul decat Petru Aron, un alt fiu natural al domnitorului Alexandru cel Bun. Astfel, pe cand domnitorul Bogdan al II-lea petrecea la o nunta la Reuseni (Rauseni) langa Suceava, Petru Aron a inselat strajile domnitorului care, lipsit in chipul acesta de aparare, a fost prins si decapitat in dimineata zilei de 16 octombrie 1451. Pe tronul Moldovei avea sa urce, asadar, acum, printr-un act josnic, Petru Aron:

Va leatul 6963, dupa doi ani a domniei lui Bogdan voda, scrie letopisetul cel moldovenescu c-au venitu fara de veste Patru voda ce l-au poreclitu Aron si au aflat pre Bogdan voda la satul rausenii, din jos de targul Sucevii si l-au lovitu, vineri in ravarsatul zorilor, octomvrie 16. Si acolo i-au taiatu capul lui Bogdan voda. Decii au statut la domnie Aron voda.

b. Domnia si sfarsitul sangeros al lui petru Aron

Dupa cum arata istoricul Constantin C. Giurescu, “Pentru Aron n-a mai putu insa sa se bucure de tronul capatat printr-un asasinat odios“. Alexandrel a gasit prilejul de a se reintoarce in polonia, reluandu-si domnia, lucru infaptuit cu spijinul boierilor care au trecut de partea sa. petru Aron a fost nevoit, astfel, sa plece. Odata reintors pe tronul Moldovei, Alexandrel s-a straduit sa-l castige de partea sa pe Iancu de Hunedoara, incheind la 16 februarie 1453 un act prin care-l recunoastea pe acesta drept “parinte” al sau, facand acelasi gest ca si domnitorul Bogdan al II-lea. Pentru a-i linisti pe poloni, care nu vedeau cu ochi buni o astfel de alianta, Alexandrel ii va scrie regelui Cazimir ca va merge sa i se inchine fie la Sneatin, fie la Camnita, sau, daca va fi nevoie, chiar mai departe, la Colomeea, cu conditia ca regele sa il apere de primejdii si de dusmani. Cand era vorba de dusmani, Alexandrel avea in vedere in primul rand, desigur, pe Petru Aron.

Alexandrel ajungea, in felul acesta, supus tuturor. Cu toate acestea, primejdia de care se temea nu a putut fi inlaturata, atfel ca, la 25 august 1454, Petru Aron ajungea, din nou, pe tronul Moldovei. Nu se stie exact cum s-a produs schimbarea aceasta, tot asa cum nu se stie in ce fel a izbandit Alexandrel sa-l detroneze pe petru Aron pentru a doua oara, urcand, astfel, pe tronul Moldovei pentru inca o data, in intervalul 8 decembrie 1454-3 februarie 1455. Este exclusa, oricum, o asociere de domnie a celor doi in aceasta perioada, asa dupa cum au crezut unii istorici. C.C. Giurescu arata ca acest lucru nu ar fi fost cu putinta, lucru dovedit si de documentele epocii, emise fie de unul, fie de altul, dar niciodata de amandoi. Se pare ca, la 25 mai 1455, petru Aron a venit cu oaste impotriva lui Alexandrel, pe care l-a infrant in batalia de la Mohile (probabil Movileni, jud. Iasi). Alexandrel s-a retras la Cetatea Alba unde, dupa aproximativ 3 luni, moare la data de 26 august, probabil otravit de fratii sai, dornici de a ocupa o pozitie cat mai buna in sfatul lui Petru Aron.

Ucigasul domnitorului Bogdan al II-lea reusea, in chipul acesta, sa reia tronul Moldovei pentru inca doi ani, pana in aprilie 1457. Una din caracteristicile domniei lui a fost si aceea a emiterii de moneda. De fapt, nu era un lucru nou, fiind cunoscute mai multe emisiuni monetare, cum ar fi, de exemplu, cele de la domnitorii Ilias si Stefan, fie separat, fie impreuna, ori emisiunile monetare ale lui Stefan si Petru (impreuna ori numai de la petru singur), Roman al II-lea, Alexandrel, ori Bogdan al II-lea. Cele de sub Alexandrel si Petru Aron puneau in circulatie monezi realizate la Cetatea Alba, avand imprimate pe avers stema Moldovei, capul de bour, iar pe revers, o cruce si legenda Asprokastru (numele bizantin al orasului).

Ramas fara rivali, petru Aron daruia Marincai si Anastasiei, ultima fiica a acesteia, veniturile de la Siret, Volovat si Hotin. O serie de alte documente amintesc si de alte danii ale domnitorului Petru Aron.

In ceea ce priveste politica externa, Petru Aron a fost constrans de atitudinea concesiva a regatului polon fata de puterea otomana, sa promoveze aceeasi politica de compromis. Regelui Cazimir al IV-lea ii fagaduieste la Hotin supunere si sa-i slujeasca pana la moate, in caz de pericol obligandu-se si militar fata de regele polon. La 9 iunie se obliga sa plateasca din 1456 turcilor “haraci“, dupa ce fusese invins de catre Mahomed al II-lea, lucru pe care il va continua chiar si Stefan cel Mare in prima parte a domniei sale. Un an mai tarziu, in 1457, la 12 aprilie, petru Aron este inlaturat de la domnie de catre Stefan cel mare, in urma bataliei de la Dolesti, pe Siret, fiind nevoie sa plece in exil. Grigore Ureche infatiseaza episodul in felul urmator:

Dupa doi ani a domniei lui Petru Aron, ridicatu-s`au de la tera Munteneasca Stefan Voda, cu multime de oste munteneasca, si den tera adunati, si au intrat aici in tera; si silind spre scaunul Sucevei, i-ai esit inainte Petru Voda Aron, la sat la Ioldesci, pre Siret, la Tina, si si-au dat rasboiu in diua de Joi Mari, aprilie 12, si au infrant Stefan Voda pre Petru Voda Aron“.

Dupa cum arata S. Papacostea, inlaturarea lui Petru Aron a reprezentat contravaloarea concesiilor facute ulterior de catre Stefan cel Mare la 4 aprilir 1459 lui Cazmit al IV-lea, in legatura cu cetatea Hotin de pe Nistru. O alta lovitura data lui Petru Aron a fost cucerirea Chiliei cativa ani mai tarziu.

De fapt, toate acestea aveau sa se incheie in 1469 cu decapitarea lui Petru Aron de catre Stefan cel Mare. Ce se intamplase, de fapt? Odata cu fuga in Polonia a lui Petru Aron, pericolul pentru domnia lui Stefan cel Mare nu fusese inlaturat definitiv. Mai mult, Stefan intra in conflict cu Matei Corvin, asa ca pericolele amenintau noua domnie. Ajuns in secuime, Petru Aron se va retrage in urma infrangerii lui matei Corvin de catre Stefan la curtea principelui Transilvaniei. Conflictul lui Stefan cu Matei Corvin se declansase pe fondul instigarilor lui Petru Aron, asa incat Stefan s-a vazut nevoie sa il urmareasca pe acesta, punandu-i capat vietii, asa dupa cum si el facuse cu Bogdan al II-lea, tatal lui Stefan ce Mare. Grigore Ureche spune referitor la aceasta urmatoarele lucruri:

Si nu se lasa Petru Voda cu atata, ci iar s`au bulucit in al doile rand, la Orbic, de s`au lovit cu Stefan Voda; si iar au isbandit Stefan Voda, ca au prins pre Petru Voda Aron, si i-au taiat capul, dupa ce au fost domn doi ani, de-si resplati mortea tatane-seu, lui Bogdan Voda.

Se implinea, astfel, chiar daca in chip sangeros, un act de dreptate, asa cum arata si cronicarul. Moldova avea sa cunoasca, mai apoi, sub domnia lui Stefan, una dintre cele mai infloritoare perioade ale existentei ei ca stat romanesc, criza politica de 25 de ani luand sfarsit prin urcarea acestuia pe tronul Moldovei. Moldova ajungea prin aceasta la apogeul existentei sale medievale.

Dondos Adrian Mircea

    NOTA: autorul nu doreste publicarea unei bibliografii, pentru evitarea plagierii. Lucrarea este publicata, asadar protejata prin drepturi de autor.

Multe păreri, acelaşi numitor comun: Dacia

Istoria poporului român şi mitologia pe care o posedă îşi are rădăcinile adânc înfipte  în trecut; mult mai îndepărtate  decât mult prea recenta  „romanizare” şi „încreştinare” atât de vehiculate în căţile de istorie; mult mai îndepărtate decât însăşi civilizaţia dacică premergătoare civilizaţiei şi culturii româneşti, pe care, aceasta din urmă, şi-a clădit structura şi identitatea. Istoria şi mitologia acestui neam, al românilor, se întinde  până în timpurile preistorice atunci când pe aceste meleaguri apar primele forme de cultură şi civilizaţie.

_White-Wolf-Posters

Mitologia română este succesoarea unei mitologii ancestrale  elaborată de autohtonii Daciei străvechi. Înaintea civilizaţiei şi culturii  tracilor şi daco-geţilor, pe teritoriul vechii Dacii se întinde o lungă serie de evenimente şi fapte ce cuprind perioada pelasgică, de cele mai multe ori cunoscute doar prin intermediul miturilor greceşti sau romane.

S-a afirmat de nenumărate ori că mitologia română este rezultatul unei „sedimentări” de credinţe şi mituri, într-o primă fază, indo-europene, apoi, după ocuparea Daciei de către romani, romane şi în sfârşit, după încreştinarea Daciei, creştine, toate altoite pe un  „sâmbure” autohton traco-dac. Tot acest amalgam de credinţe şi mituri, ba indo-europene, ba romane şi, nu în ultimul rând creştine, peste care unii cercetători adaugă şi elemente slave datate din Evul Mediu, reprimă esenţa însăşi a mitologiei româneşti, reprimă tocmai  această perioadă pelasgă. Cercetătorii mitologiei române  vorbesc foarte puţin despre  începuturile pelasge ale acestei mitologii acordând  însă un spaţiu nemeritat de mare  „componentei daco-romane” , „indo-europene”, care fie vorba între noi, sunt doar pure inveţii dacă avem în vedere „împietrirea Dochiei” şi lipsa cvasitotală a indo europenilor în orice fel de atestări documentare.

 Vom spune că, în esenţă, mitologia română derivă din mitologia dacică iar mitologia dacică din cea pelasgă. Şi punct, pentru că aşa numiţii indo-europeni, nu există în nici o mărturie antică iar, romanizarea este o teorie la care se pot aduce foarte multe amendamente, ca şi în cazul celei a indo-europenizării. Prin urmare, două sunt componentele din care a evoluat mitologia română: componenta pelasgă şi componenta dacică, la care adăugăm  pe alocuri şi cea creştină care în fapt se reduce, ca orice tradiţie autentică, la tradiţia  originară  hiperboreană.Aceste mitologii: românească, dacică şi pelasgă derivă una din alta în mod absolut necesar ele fiind expresia  continuităţii spirituale a unuia şi aceluiaşi popor în diferite stadii evolutive de-a lungul istoriei.

 De altfel, istoricul francez Albert Armand, susţinea în 1936 că poporul român „ este  unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămâs aceeaşi din epoca neolitică, a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel, prinr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.

 Afirmaţia istoricului francez este susţinută şi de alte surse, mai ales străine.

Bunăoară, antropologul Eugene Pittard ne face atenţi că „strămoşii românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii, civilizaţia neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria ţării”.

Se  pare ca  istoricul  A. Armand şi antropologul E. Pittard au dreptate de  vreme ce un alt cercetător, peruan de acestă dată, pe nume Daniel Ruzo, după ce vizitează Romania , declară în 1968: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se află centrul european al celei mai vechi  culturi cunoscute până în ziua de azi”. Ori acestă catenă montană a Carpaţilor se situiază pe teritoriul vechii Dacii, actuala Românie despre care specialistul în preistorie, Marija Gimbutas, dar de origine lituaniană, profesor la universitatea  California din Los Angeles ne spune: „ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între  anii 6500-3500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile  indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”.

 În acelaşi ton se află şi lingvistul suedez Ekstrom Par Olof care afirmă că „ Limba română este o limbă cheie, care a influienţat în marre parte toate limbile Europei”.

De asemenea, Gordon W. Childe, savant ce numai are nevoie de nici o prezntare, însă tributar concepţiei indo-europene, se vede nevoit să conchidă în 1926 că „locurile primitive ale dacilor trebuiesc căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasat la nordul şi sudul Dunării”.

 Cine sunt de fapt aceşti indo-europeni puşi mereu în legătură cu primele  momente ale culturii şi civilizaţiei umane? Ei nu sunt menţionaţi de nici unul dintre izvoarele antice cunoscute până în prezent, deşi, dăcă e aşa cum se spune, anume  că ei sunt iniţiatorii  civilizaţiei şi culturii antice, atunci, dată fiind  înclinaţia anticilor spre  elogierea strămoşilor, este de neînţeles tăcerea tuturor  izvoarelor  existente în legătură cu aceşti indo-europeni. Deşi izvoarele istorice şi mitice, hagiografice chiar, tac în legătură cu indo-europenii, se pronunţă răspicat despre pelasgi şi hiperborei care nu sunt nicidecum indo-europeni.

 Trebuie spus că noţiunea de indo-europenizare precum şi cea de neamuri indo-europene sunt cât se poate de fictive. Din acest motiv  cercetătorii nu pot cădea de comun acord asupra  presupusei lor invazii şi nici măcar asupra patriei lor de origine. Despre  fictivitatea noţiunii de indo-european se pronunţă  chiar savantul care a inventat-o, pe numele său Bosch Ghimpera, de naţionalitate germană. Invenţia sa era dictată de  necesitatea dovedirii prin orice mijloce, fie ele şi neştiinţifice a originii ariene a germanilor.

 Dacă în privinţa indo-europenilor  izvoarele istorice, mitice sau de orice altă natură tac, nu este  acelaşi lucru şi cu adevăraţii înaintaşi ai dacilor şi ai românilor anume: pelasgii şi hiperboreii. Izvoarele antice, fie ele istorice, fie mitologice, precum şi o seamă de autori  contemporani, mai vechi sau mai noi, români sau străini, vorbesc cu mult respect despre  aceşti pelasgi şi hiperborei. De la aceştia izvorăşte mitologia şi credinţele populare române, precum şi simbolurile răspândite în lumea satului românesc şi nicidecum de la indo-europeni sau romani. De la aceştia ni se trage  însăşi identitatea lingvistică şi de neam, cum arată N. Densuşianu în monumentala sa lucrare Dacia Preistorică.

muntii-bucegi-1

Hiperboreea, o realitate transformată în mit, se va perpetua cu încăpăţânare în întreaga cultură greco-romană de unde va fi preluată în epoca modernă şi contemporană de cercetătorii care caută să-i dea de urmă. Pentru toţi autorii antici , acest ţinut mitic se afla în Dacia, după cum în Dacia  locuiau şi pelasgii, în fapt unul şi acelaşi neam , purtând diferite nume în diferite stadii ale evoluţiei sale istorice. Vom reda în cele ce urmează numai cateva dintre  informaţiile anticilor cu privire la localizarea Hiperboreii.

În „Olimpicele” poetul grec Pindar ne arată pe Apollo, care după ce construieşte  zidurile Troiei împreună cu Neptun şi cu Eac, se întoarce în patria de la Istru la hiperborei (Olimpicele,VIII.47). atunci când trebuie să localizeze Hiperboreea, Strabon spune că „ Hiperboreii locuiau desupra Pontului Euxin şi a Istrului” (GeografiaXI,6.2). Clement din Alexandria atunci când aduce vorba despre Zamolxe îl numeşte cu epitetul expres de „ Hiperboreu” ( Stromata,IV,23). Geograful Ptolemeu  când aminteşte cetatea Piroboridava  situată pe Siret spune că este o cetate hiperboreană (Geographia,III.10). Macrobius vorbeşte şi el despre regiunile udate de Dunăre şi Don care în antichitate erau numite hiperboreene (Comentarii la Somnul lui Scipio,II.7). Ovidiu,celebrul poet roman exilat la Tomis, se lamentează că a fost constrâns să trăiască sub Axul Boreal, la stânga Pontului Euxin (Tristele IV.41-42) pentru ca în „Ponticele” să afirme că  Axul Boreal se afla în ţara geţilor (II.19; 40-43). Marţial în  „Epigramele” sale se adresează soldatului Marcellinus spunând: „Tu pleci acum să iei pe umerii tăi Cerul hiperboreean şi astrele Polului Getic” ( IX.45).

 Dar nu numai autorii antici  sunt la unison în a plasa Hiperboreea în teritoriul carpato-danubiano-pontic ci şi o seamă de autori contemporani.

 Bunăoară, expertul francez în simbologie, Rene Guenon, tenace căutător al înţelesurilor miturilor şi simbolurilor antice, în corespondenţa sa cu Vasile Lovinescu se exprimă astfel: „  Sunt foarte mulţumit de ceea ce îmi spuneţi  de cercetările dvs. în privinţa Daciei şi aştept cu mult interes studiul pe care îl anunţaţi ( Dacia Hiperboreeană -.n.n). Fără să ştiu ce aţi mai găsit referitor la acest subiect, trebuie să vă spun că ideea că Dacia a fost una dintre etapele  centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza la ce perioadă s-ar putea raporta”.

În altă parte acelaşi R. Guenon se adresează lui Lovinescu astfel: „ Cum sper că n-am uitat nimic din cele comunicate, pentru că mă întrebaţi ce gândesc  despre toate acestea, cred că nu poate fi pusă la îndoială natura hiperboreană a tradiţiei româneşti sau dacice, şi acest fapt explică cu siguranţă multe lucruri enigmatice în ce-i priveşte pe Orpheu, pe Zalmoxis… tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mai pură (şi mai veche – n.n) decât a celţilor” Pronunţându-se apoi asupra  perpetuării tradiţiei hiperboreano dacice spune: „cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în  Evul Mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmisie mai puţin consistentă”.

 Lovinescu în scurtul dar cuprinzătorul său studiu intitulat Dacia Hiperboreană pune semnul egalului  între hiperborei şi pelasgi iar după ce-l citează pe Pindar care  spune că, în genealogia mitcă Hiperboreus este fiul lui Pelasgos conchide: „ Deci, pentru a arăta rasa primordială, Pelasg ar fi un termen chiar mai corect decât Hiperborean” ai cărui descendenţi direcţi sunt dacii şi prin aceştia, românii.. Acestă continuitate este absolut evidentă în cazul tradiţiei româneşti atât în folclor cât şi în ornamentică. Mai mult, în unele medii rurale există credinţa că românii se trag direct din uriaşi.

Şi pentru a încheia vom cita pe N. Densuşianu vorbind despre neamul pelasgilor: „pentru poporul grec, pelasgii erau cei mai vechi oamenide pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „ dioi” – divini” ei fiind „ cei dintâi care au adunat  adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând” .

Merită menţionată părerea  profesorului universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizaţiilor care după o vizită în Maramureş declară: „  Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afliîn satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie”.

retezat

 Iar această civilizaţie este  pelasgo-hiperboreano-daco-românească, nu indo-europeană şi nu daco-romanizată.

Bibliografie:

Romulus Vulcănescu, Mitologia Română, Ed Academiei RSR

Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi. Ed Obiectiv

****, Oriensis. Revistă de studii tradiţionale,coord.Mircea A Tămaş

Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

C Barsan, Revanşa Daciei, ed Obiectiv

zamolxe

 

 

Published in: on 21/09/2009 at 22:13  Comments (11)  
Tags: , , , ,

Saladin

t-saladin1

Era anul 1096 atunci cand, la chemarea Papei Urban al II-lea, crestinatatea isi trimitea razboinicii impotriva necredinciosilor, in ceea ce va ramane in istorie sub numele de prima Cruciada. In numele dreptei credinte, Europa crestina mobiliza o armata cum nu se mai vazuse nicicand si, sub obladuirea Vaticanului, punea bazele unui conflict ce avea sa dureze secole intregi. Paradoxal, pe fondul razboaielor dintre crestini si musulmani, tocmai figura unui conducator „pagan” ajungea sa simbolizeze virtutile cavaleresti, atat de cantate la curtile aristocratilor europeni.

Trecusera aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetatilor musulmane din Orientul Apropiat. Acra, Maarat, Antiohia si chiar Ierusalimul cazusera, rand pe rand, in fata armatelor pestrite, formate deopotriva din tarani, preoti, cavaleri si capete incoronate, iar in Cetatea Sfanta se puneau bazele asa numitului Regat al Ierusalimului. Era momentul in care, la Tikrit (pe teritoriul Irakului de azi) se nastea cel care avea sa devina simbolul rezistentei musulmane in fata europenilor si, mai mult, cel care avea sa arate Europei adevaratele virtuti ale unui razboinic.

 

Leul desertului 

Saladin se nastea dintr-o familie kurda la Tikrit, in anul 1137. Fiu al guvernatorului din Baalbek, el deprindea tainele invataturii la cea mai vestita scoala musulmana, Medressa din Damasc, acolo unde lua contact cu stiintele dar si cu arta razboinica si strategiile militare ale inaintasilor sai. Inca de la o varsta frageda, Saladin – Salah ad-Din, pe numele sau adevarat – intra in serviciul emirului Nur ad-Din, completandu-si educatia cu lectiile de lupta oferite de chiar unchiul sau, Shirkuh, unul dintre cei mai temuti si respectati comandanti de osti ai vremii.

La numai 23 de ani, Saladin porneste alaturi de Shirkuh in prima sa campanie razboinica, cea indreptata impotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria rasunatoare a celor doi nu va trece neobservata, tanarul fiind numit mare sfetnic al califului Al-Adid, in timp ce unchiul sau devenea vizir al Egiptului, functie pe care Saladin o va prelua noua ani mai tarziu. Pe langa vaditele sale aptitudini razboinice, tanarul kurd isi dovedea din plin si calitatile de guvernator. Sub indrumarea sa, economia Egiptului era revitalizata, asta in timp ce armata era schimbata radical, conform cu noile cerinte ale vremurilor.

Odata cu moartea protectorului sau, Nur ad-Din, in 1174, Saladin devine sultan al egiptenilor, declarandu-si independenta fata de orice alt lider musulman. Mai mult, casatorindu-se cu vaduva mult mai varstnica a lui Nur ad-Din, proaspatul sultan obtinea si tronul Siriei, odata cu toate titlurile si averea celui decedat. De acum, nimic nu il mai putea opri pe noul lider musulman sa isi indeplineasca visul de o viata, acela de a elibera Tara Sfanta de sub dominatia cruciata.

 

Razboaiele credintei 

Vestea masacrelor si ororilor comise de crestini in prima Cruciada devenise deja legendara. Numai in Cetatea Sfanta, soldatii condusi de Godefroy de Bouillon, ucisesera aproape 70.000 de civili neinarmati, asta in timp ce la Maarat, razboinicii europeni se dedasera la acte de o violenta nemaintalnita, totul culminand cu canibalismul recunoscut si iertat atunci de Biserica. Cruzimea primilor cruciati nu ramasese, insa, doar o amintire trista. Noul lider al Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alaturi de nemilosii sai apropiati, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford si Balian de Ibelin continuau, la scara mare, persecutiile si crimele impotriva musulmanilor, evreilor si chiar a crestinilor ortodocsi (in fond, Marea Schisma avusese loc in 1054, cu putin timp inaintea Primei Cruciade).

In acelasi timp, Saladin isi extinsese influenta asupra califatelor din Mosul si Allepo, inconjurand Regatul Ierusalimului, pentru prima oara, cu teritorii musulmane, aflate in mana unui singur lider. Desi noul monarh oriental incercase sa evite luptele cu puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile. Intr-o prima batalie, cea de la Montgisard, in anul 1177, Saladin cunostea o infrangere zdrobitoare. Din cei aproape 30.000 de soldati aflati sub comanda sa, peste 27.000 erau ucisi de catre razboinicii templieri, intr-o batalie ce amintea, mai mult, de un masacru.

Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-si putea impune influenta asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistitiul dintre cele doua tabere, incheiat dupa batalia de la Montgisard, nu era decat o solutie de compromis pentru ambele forte combatante, sleite de indelungile confruntari. Si totusi, excesele cavalerilor cruciati, materializate in atacuri repetate asupra caravanelor musulmane, nu puteau decat sa rupa o pace si asa destul de fragila.

Cea de a doua confruntare venea la 10 ani dupa episodul de la Montgisard. Deplini increzatori in reusita bataliei, templierii condusi de Guy de Lusignan porneau prin soarele arzator al desertului pentru a-l infrunta pe Saladin si noua sa armata. Avea sa fie unul dintre cele mai negre episoade din toata istoria cruciadelor. Lipsit de viziune si de simt strategic, Guy isi indrepta cei peste 20.000 de soldati, echipati cu infricosatoarele armuri ale epocii, prin caldura torida a desertului sirian, in cautarea musulmanilor aflati sub comanda lui Saladin. Efectele unei asemenea actiuni necugetate au devenit vizibile dupa numai cativa kilometri de mars. Hartuiti de arcasii calari ai lui Saladin si extenuati de caldura si de lipsa apei, europenii deveneau, astfel, o prada usoara pentru cel care, mai tarziu, avea sa fie denumit „Leul desertului”.

Mai mult, pentru a evita pierderile inutile de oameni, Saladin ardea ierburile uscate din jurul taberei europene, orbind cu fum pe cei care se mai puteau ridica la lupta. In zorii zilei de 4 iulie, in zona cunoscuta drept Hornurile de la Hattin, cavaleria musulmana decima, intr-un atac fulger, pe aproape toti razboinicii cruciati. Dintre cei peste 20.000 de crestini, doar 3000 mai supravietuiau pentru a lua drumul sclaviei. Insusi Guy de Lusignan cadea prizonier, alaturi de o intreaga suita de cavaleri; fratele sau Amalric al II-lea, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford, William de Montferrat, Humphrey de Turon sau Plivain de Botron fiind doar cativa dintre cei capturati de Saladin.

Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea catre Ierusalim, cetate pe care o cucerea in acelasi an, la 2 octombrie 1187. Contrar tuturor asteptarilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populatia civila, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor crestini sa paraseasca orasul impreuna cu toata averea pe care o puteau duce.

 

Caderea leului 

Vestea pierderii Ierusalimului in fata armatelor musulmane soca Europa. Nimeni nu isi putea imagina ca teribila armata a templierilor fusese infranta intr-un mod atat de categoric. La indemnul Papei, aristocratii europeni porneau in cea de a 3-a Cruciada, condusi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decat Richard Inima de Leu, regele Angliei.

Acesta nu va reusi insa sa recucereasca Ierusalimul. Slabit de campania care durase aproape trei ani, fara victorii majore si cu armata decimata de lipsuri si boli, Richard se intorcea in Anglia, nu inainte de a incheia una dintre cele mai frumoase si mai durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin. Adversari pe campul de lupta, cei doi au dat dovada de un puternic respect si un cavalerism fara echivoc in relatiile din afara conflictelor.

Chiar daca Locurile Sfinte ramaneau, astfel, in mainile sale, Saladin nu s-a putut bucura prea mult de victorie. Cuprins de febra, sultanul cadea la pat, acolo de unde nu se va mai ridica niciodata. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din viata cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor. Legenda spune ca in momentul in care apropiatii sai au desfacut portile vistieriei in care se credea ca se afla comoara monarhului, acestia a fost uimiti sa o gaseasca goala. Saladin isi impartise toata averea saracilor, nepastrand pentru el nici macar banii necesari pentru inmormantare.

(articol preluat de pe www.descopera.ro)

Solomonar