Iisus , marele iniţiat din Dacia

Articol scris pentru concursul lui VisUrat si Arhi

Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Christos nu a existat ca personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte, susţin faptul ca inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasi-totala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor a căror existenţă nu o pot contesta). Noi spunem că nici unii nici ceilalţi nu au dreptate.

Avem anumite rezerve în a crede ca evreii se tem atât de mult de o „născocire” şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mândri. Avem rezerve în a crede si faptul că Isus lipseşte cu desăvârşire în literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl menţionează până şi evreii, acuzându-l însă de vrăjitorie. O tradiţie din secolul I sau II menţionează pe „Yeshu” care „ practica vrăjitoria şi uimea Israelul” (B Sanhedrin, 43,a; cf Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II,p.305, ed1992). Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască, care afirma că în acea epoca trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice ( cf. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas,1995, p245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus de exemplu, ne confirmă faptul ca Iisus a fost condamnat la moarte în vremea când guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale 15, 44). Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tânăr, (Scrisori, 10,96) si Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul ca o „născocire evreiască” nu putea beneficia de „acte în regulă” a condamnării sale la moarte. Acest document există, precum şi altele cum sunt Mărturia păgânului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atâta zarvă pentru o „născocire evreiască” ?… ne îndoim în mod serios.

Urmărind atât relatările istorice despre Isus, cât şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu aşa cum afirma M. Eliade şi ca divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată, era Yahwe al evreilor.

Sa purcedem şi să vedem dovezile…..!

Caracterele tipologico- raseologice ale lui Iisus

Beneficiem de doua descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus , funcţionar roman în regiunea Tyr si Sydon şi alta a guvernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma. Să dăm cuvântul lui Lentullus care ne spune: „(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată si de aceeaşi culoare cu părul său, este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sunt albaştrii vineţi, blânzi şi senini.” (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).

De altfel, în majoritatea icoanelor creştine mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor. „

Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: „Trecând într-o zi pe lângă lacul ce se cheamă Siloam am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr…Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să vad, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decât între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate” (ibidem, p. 121)

Urmărind cele relatate de cele două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el?

Ne lămureşte în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu care vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din „Ţara Soarelui Răsare” (Dacia) spun că, sumerienii, „în acord cu prezumţiile sumerologilor”, aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi a pletelor ( Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, ed. Obiectiv, Craiova, vol I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: ”…dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n.n) cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decât cu părul castaniu” (ibidem, p. 64)

Prin urmare ca şi caracteristici tipologice, Isus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!

Zamolxe în predicile lui Iisus

Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa ca epitetele pe care le da Iisus lui Dumnezeu nu sunt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin, atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi Omul.

Ioan ne spune în Evanghelia sa: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan,1:33). Cine este această divinitate căreia i se închina Iisus ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament ? Ne lămureşte arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu „Dacia Preistorică”. Iată ce spune Densuşianu:” Cuvântul arhaic de „deu” sau „deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. …În Munţii Rhodopului un veteran ridică la anul 76 d. Chr., un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne prezintă numai o forma alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu (Dumnezău – n.n). ( N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată „Deu – Dumnedeu” care ne duce cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare romaneşti (loc. cit. nota 2)

Observăm că Dumnezeu într-o forma sau alta este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Isus în Evanghelii apare şi cu denumirea de Mesia, iar zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus ca Iisus era de origine dacică iar formarea s-a spirituală s-a desavârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios.

Cel mai des întâlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus, este “Tatăl „ care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui Zamolxe. (op.cit, p.208-210). De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate ca locuri de cult şi închinăciune vârfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existând numeroase înălţimi ce poarta denumirea de tartar, tatăl sau tătar (op. cit. p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt şi anume acela că Iisus în toate momentele principale ale vieţii sale pământeşti a fost legat de munte: Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit ca s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.

Una dintre cele mai fregvente denumiri pe care şi le dădea sieşi Iisus, era ceea de Fiu al Omului. Poate că acestă denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om ? în nici un caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei, ci mai degrabă la aceea fiinţă celestă la care face referire Daniel: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Isus apare în Evanghelii: ”Fiul lui David” ca şi precizarea lui Marcu referitoare la acesta titulatura: ” Şi învăţând în Templu, Iisus zicea: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui” (Marcu 12:35-37). Ciudat nu?

Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie pentru a afla cine este acest David despre care vorbeşte Isus. Urmărind puţin mersul istoriei vedem ca aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David ! Ba mai mult, cartea Psalmilor atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament având mai degrabă un caracter esenian. Numai ca…. Esenienii erau discipolii dacilor fiind singurii dintre evrei care s-au „încăpăţânat” să rămână la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care în calitate de locuitori ai davelor se numeau “davi”. Şi iată cum o singura literă poate schimba o întreagă istorie!

Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea “Fiul Omului”. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: „cuvântul Om reprezenta în antichitate o înaltă putere divină” (op. cit. p. 255, nota 2). Şi mai departe tot el ne lamureste spunând: „ Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus si altul lui Saturn numit Omul” (op. Cit. p. 226). Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele doua zeităţi sunt una si aceeaşi mare divinitate a preistoriei Zamolxe, careia i se închina si Iisus.

Concluzia care se impune alăturând cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului si Fiul lui David ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a facut Iisus în perioada aşa numită ”albă” a vieţii sale, perioada dintre 12 si 30 de ani în care nu se ştie nimic despre el. Urmărind cele spuse pană acum precum şi alte informaţii ale istoriei sacre vom vedea că cel mai probabil, în această perioadă, Iisus şi-a desăvârşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu /Zamolxe în Dacia, mai exact pe Vârful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru că … geografia sacră a antichităţii se reduce la…Dacia, iar momentele naşterii lui Christos şi a morţii lui Iisus sunt legate de o peşteră… peşteră care peste tot este legată de iniţierile misterice. Mai mult moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.

Dacii. Poporul model din predicile lui Isus

Iisus Christos, iniţiatul dac desăvarşit se delimita foarte clar de evrei, carora li se adresa numindu-i „Voi evreii” . Să ne oprim acum puţin asupra Predicii de pe Munte şi a Fericirilor pe care Iisus le-a enunţat atunci şi să vedem dacă există vre-un model viu pentru acestea.

Mai întâi sa încercăm să punem unul lângă altul, doua texte sacre: Evanghelia după Matei si Herto Valus a antichitatii pelasge. Iata ce spune Iisus în Predica de pe Munte:

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Ferice de cei blanzi, căci ei vor moşteni pământul!

Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi saturaţi!

Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!

(Evanghelia după Matei, 5:3-10)

Să privim acum comparativ, un text antic numit Herto Valus, care cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni catre norod. Textul este versificat:

„Fericiţi cei ce-s cutezători

Că a lor este victoria

În plaiurile cele sfinte

Fericiţi cei ce plâng, că aceia

În dalbe ceruri s-or mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia

Vor moşteni întreg pământul.

Fericiţi cei care flămâzesc

Şi însetează după ştiinţă,

Că aceia se vor sătura

Şi niciodată n-or mai răbda.

Fericiţi aceia care muncesc,

Pământul făcându-l gradină,

Că ei vor culege roadele

În Grădinile Cerurilor

Fericiţi vor fi şi cei milostivi

Că aceia se vor mântui

Fericiţi cei curaţi în suflet

Că s-or hrăni doar cu lumină

Fericiţi făcătorii de pace,

Că Fii cerului s-or chema

Fericiţi cei prigoniţi pentru

Dreptate, că a lor este Raiul.

(Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică, Ed. Arhetip, 1999, p. 95 – 96)

…şi textul continuă mai departe în acelaşi ton cu fericirile Noului Testament. Acestea erau Legile Belagine, scrise versificat, aceleaşi pe care Iisus, le-a învăţat pe muntele sacru al geţilor, Omul, în peştera marelui preot Zamolxe şi pe care apoi le-a transmis iudeilor pentru ai readuce la tradiţia primordială, hiperboreană.

Se mai impune o precizare: prima dintre fericirile lui Iisus chiar dacă nu-şi găseşte paralela în textul Belaginelor, are o paralelă în lucrarea lui Herodot, care vorbind despre daci ne lamureşte şi asupra provenienţei acestor legi înălţătoare : ”Zamolxe (marele preot- n.n)…a cladit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiasca pe fruntaşii ţării, învaţându-i că nici el, nici oaspeţii lui şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc (Împăratia cerurilor, Preidis, Pleroma -n.n), unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogaţiile”…” (Herodot, Istorii, IV, 95; cf. Trad. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, ed. Obiectiv, Craiova, 1997, p. 50)

Am scris acest articol, poate destul de întortocheat şi misterios, în speranţa că măcar unii dintre urmaşii ramanilor( fii lui Ra(m), Rama, si Râm), a tracilor şi dacilor liberi să se trezească, iar ei la randul lor să trezească şi pe alţii facând cunoscută adevărata istorie a acestui neam străvechi şi măreţ, dar oropsit de la începuturile sale şi până în prezent.

Vor veni vremuri şi mai bune, după vechile profeţii! Să fiţi siguri de asta! Doamne ajută!

zamolxe

Bibliografie:

1. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II, 1992 ;

2. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas, 1995;

3. diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993;

4. Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, vol I;

5. N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002;

6. Adrian Bucurescu, Dacia Magica, Ed. Arhetip,1999;

7. Cornel Barsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv, Craiova, 1997.

Eminescu şi taina Daciei

 

(Încheieri asupra  poeziei eminesciene despre daci)

                             Articol scris pentru concursul  lui VisUrat si Arhi  

 

Lecturând blasfemiile aduse acestui simbol naţional, care este Mihai Eminescu, de către un înalt  reprezentant al (in)culturii române, am hotărât a răspunde agresiunii prin acest articol.  Deşi nu trag nădejde a schimba părerea respectivului domn, sper ca, măcar unii dintre români, să conştientizeze valoarea acestui poet care a reuşit să cuprindă în sufletul său, întreaga simţire a neamului românesc şi care, prin aceasta, nu este perimat, ci a fost şi va rămâne mereu actual, constituind unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Vă întreb eu pe dumneavoastră, acceptaţi „cadavrul din dulap”, cum îl numeşte respectivul domn pe Mihai Eminescu,  sau/şi şi alte simboluri naţionale ori acceptaţi  „nivelarea” şi cultivarea non-valorilor?

 Răspunsul vă aparţine  în totalitate, singura mea rugăminte este  aceea de a fi  cinstiţi cu voi înşivă ! Numai că, de răspunsul dumneavoastră depinde de cum vom fi „văzuţi” în Europa celor care încă mai doresc valori.

În cele ce urmează mă voi apleca asupra  unui aspect mai puţin cunoscut al geniului eminescian: poezia patriotică, în speţă cea care elogiază străbunii daci şi Dacia străveche.

Un aspect destul de puţin cunoscut care mă face să cred ca Eminescu nu era numai un poet de geniu  ci şi un inţiat în Tainele Daciei străvechi.  

 

Mitul dacic

 

Mitul dacic ocupă în creaţia lui Mihai Eminescu un loc privilegiat. Istoria şi spiritualitatea dacilor, reprezintă pentru el un timp eroic, ce se deapănă într-un spaţiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul lui Odin cu care stă personal la masă.

 Sub pecetea dacismului, Eminescu exprimă cel mai bine, panorama civilizaţiilor, care, în succesiunea lor pe firmamentul istoriei, evocă poetului motivul „deşertăciunii deşertăciunilor”.

 Singurul lucru pe care-l consideră peren, este moştenirea dacică pe care o extinde până în vremea „descălecatelor” şi mai departe,desluşind-o în legendele populare aşa cum a învăţat de la Nicolae Densuşianu, cu care s-a cunoscut la Sibiu.

În spiritul poetic comun epocii sale, romantismul, prin poeziile sale având ca temă dacismul, Mihai Eminescu se încumetă să scrie o epopee lirică a mitului dacic, care cuprinde istoria de la mitul creaţiei şi până în vremea marilor voievozi români. În această ordine de idei, Dacia mitică rămâne undeva în afara timpului istoric, iar miturile sale devin nişte repere fără de care neamul românesc ar rătăci prin istorie. În conformitate cu adevărul istoric, Dacia lui Mihai Eminescu nu cunoaşte barbaria!

De multe ori romanitatea atât de elogiată de istoricii noştri oficiali este raportată la dacism, prin acest antagonism punându-se în valoare nu numai vechimea exemplară a civilizaţiei dacice ci şi decadenţa „Imperiului Lumii” – Roma.

În viziunea eminesciană, Roma devine o civilizaţie coruptă, perimată şi sortită pieirii. În antiteză, Dacia, apare purificată prin jertfă de sânge, hărăzindu-i-se un viitor ce transpare în poezia  „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”.

Cucerirea romană  nu are efecte benefice asupra Daciei, cuceritorii fiind supuşi blestemului lui Decebal, si prin aceasta, a întregului popor dac, păstrător al legii şi datinii străbune.

În dacismul lui Mihai Eminescu, se face o disociere clară între lumea romană şi cea a dacilor  hiperboreeni prin „Dunărea bătrână” care desparte cele două civilizaţii antagonice.

 Prin toate cele prezentate până acum despre dacismul lui Eminescu se poate observa că el este în perfectă consonanţă cu istorici ca A.D. Xenopol şi N. Densuşianu, care au ridicat civilizaţia dacică străveche pe cele mai înalte culmi ale gloriei.

 

Dochia

 

Eminescu evocă figura Dochiei, divinitatea supremă a Daciei, ipostaza feminină a lui Zamolxe, sub forma, sorei sau fiicei lui Decebal. Aceasta este o viziune încifrată, mistică, iniţiatică. Rangul de rudenie de sânge de ordinul întâi dintre Decebal şi Dacia se datorează unirii destinului regelui dac cu destinele ţării, întrucât această divinitate reprezenta chiar pământul vechii Dacii.

Ca  şi în legendele populare, Dochia este amintită de Eminescu sub diverse nume: Crăiasă, Zână sau Regină, toate ceste titluri însumând mitologia antică cu privire la Dochia.

În ipostaza de Zeiţă Regină, având-o ca model pe Diana Regina romană, a cărei origine se reduce la Dunărea de Jos, după părerea lui Nicolae Densuşianu, Dochia apare în Memento Mori

 

Sara sunã-n glas de bucium şi cerboaicele albe-n turme

 Prin cărările de codru, de pe frunze-uscate umbre

Vin rupând verzile crenge cu tălăngile de gât;

 Şi în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare

Pân. din el o-mpãrãteasã iese albã, zâmbitoare,

Pe-umăr gol doniţă albã stemã-n pãrul aurit

 

Alteori Dochia apare sub forma zeiţei trace Bendis, patroană a animalelor şi a buciumului ca însemn regal, ca în finalul poemului Sarmis:

 

Din codrii singuratici un corn părea că sună

Sălbaticele turme la ţărmuri se adună

Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii

Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii,

Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii

 Întind spre apă gâtul, spre ceruri nalţă ochii

 

Ceea ce este interesant, este faptul ca această zeiţă personificare a Daciei, apare în poezia „Strigoii” în ipostaza Fecioarei Maria cu pruncul:

 

El (Arald) vede de departe pe scumpa lui  Mărie

Şi vântul sună-n codri cu glas duios şi slab

………………………………………………….

Călări ei intră-nuntru şi porţile recad

Pe veci pierită-n noaptea măreţului mormânt

În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt

Jelind-o pe Crăiasa cu chip frumos şi sfânt

Pe-Arald copilul rege al codrilor de brad

 

Aceeaşi zeitate apare şi în poezia Rugăciune, apărută în 1880, identificată de această dată clar, cu Fecioara Maria:

Crăiasă alegându-te,

Îngenunchem rugându-te,

 Înalţă-ne , ne mântuie

 Din valul ce ne bântuie,

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată

 Asupra-ne coboară

O maică Preacurată

Şi pururea Fecioară

Marie!

 

Noi ce din mila Sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor

Luceafărului mărilor

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri.

În neguri te arată

Lumină, dulce,clară

O Maică Preacurată

Şi pururea Fecioară

Marie!

 

Având în vedere această evocare a Dochiei ca Sfanta Maria Fecioară, nu ne mai miră deloc că în ajunul morţii sale, în ospiciul Şuţu poetul şi-a scris pe nisipul din curtea spitalului ultimele cuvinte, care din nou vin să arate că Eminescu este un poet iniţiat: ”Iisus Christos – Regele Daciei”

Surprinzător nu?

 

Eminescu şi Taina Daciei

 

Memento mori, este poezia care mă îndeamnă să mă întreb: Ştia, oare, Eminescu mai mult decât spunea? Posibil da ! Pentru că în această poezie, Eminescu ne atrage atenţia asupra sacralităţii pământului Daciei cu lux de amănunte.

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-n largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în cer.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie –
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte [sfinte] peste râu.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc surprinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. (…)

Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sară-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.  

 Vedem aici  imaginea  Paradisului terestru ! Dacia este prezentată ca o legătură între lumi, cerul pământul şi subteranul legându-se în mod armonios în acest spaţiu sacru. Prin aceasta Dacia este ridicată deasupra tuturor celorlalte civilizaţii antice devenind paradisul ideal la care au râvnit toţi (si la care încă mai râvnesc destui). O Dacie paradisiacă, închipuind cetatea Ierusalimului Ceresc aflată  cumva în afara timpului, şi pe care poetul o opune celorlalte mari civilizaţii care desemnează panorama deşertăciunilor. O panoramă a deşertăciunilor care ne arată măreţia si decadenţa acestor imperii şi civilizaţii construite de gândirea şi voinţa omului.

 În viziunea poetului, Dacia este altceva, este spirit ce se perpetuiază peste timp, deşi cunoaşte decadenţa odată cu ocupaţia romană. Traian , cuceritorul Daciei şi cel care a stricat orânduiala arhaică şi paradisiacă a vechii Dacii, cade însă sub blestemul lui Decebal

– Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi –
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi.……………………………………
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.

 

Addenda (adăugire). Moartea lui Eminescu dictată de structurile puterii

 

Se ştie foarte mult (deşi uneori prost) despre opera poetică a lui Mihai Eminescu, dar se ştie foarte puţin despre activitatea sa gazetărească, care este cel puţin la fel de prolifică ca şi cea poetică. Această activitate de gazetar, a atras asupra poetului, o campanie mârşava de discreditare pusă la cale de structurile puterii din acea vreme, pentru că Eminescu – o voce îndrăgită şi cu autoritate, punea beţe în roate imperialismului austro-ungar şi celui ţarist.

 În presa timpului, şi mai ales în ziarul Timpul, al cărui redactor era, Mihai Eminescu demarează campanii de presă privind chestiunea Basarabiei, ridiculizând guvernul pentru înstrăinarea acestui pământ românesc şi demască politica de deznaţionalizare dusă de guvernul ţarist.

El activează şi în rândul Societăţii „Carpaţii”, militând pentru drepturile românilor din Transilvania.

În acelaşi ziar Timpul, Eminescu denunţa expansiunea catolicismului în România, articol sancţionat cu o notă diplomatică de baronul  von Mayr, ambasador al Austro-Ungariei la Bucureşti.

În alt articol, publicat în 1883, realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania, ridiculizându-l Pe Carol I pentru lipsa de autoritate în această chestiune.

Într-un cuvânt, Mihai Eminescu  a întreprins tot felul de acţiuni subversive, îndreptate împotriva imperiilor vecine care stăpâneau teritorii ce nu li se cuveneau.

Aceste acţiuni politice ale lui Eminescu, au condus la defăimarea sa şi în cele din urmă, chiar la asasinarea sa de către cei interesaţi să menţină starea de facto în regiunile menţionate.

Mihai Eminescu este luat  cu forţa şi internat la ospiciu lansându-se zvonul unui nebunii inexplicabile asociată unei boli venerice (sifilis), activitatea sa gazetărească fiind trecută sub tăcere şi pusă la index de structurile puterii. Titu Maiorescu, îşi aduce şi el aportul ridicând manuscrisele poetului.

În timpul şederii sale în ospiciu, Eminescu este otrăvit lent cu mercur, chipurile pentru a i se trata sifilisul şi moare în disgraţie în anul 1889.

Concluzie: Mihai Eminescu nu a murit de moarte bună, în urma unei boli, fie ea şi venerică ci a fost victima unei maşinaţiuni politice menite să-l discrediteze şi în cele din urmă să-l scoată din circuit!

 

Noii detractori ai lui Eminescu

 

În prezent, ne confruntăm cu o problemă gravă, Mihai Eminescu este în continuare supus discreditării, culmea, tocmai de  către cei care ar trebui să-l promoveze !

Preşedintele Institutului Cultural Român nu numai că „are ceva” cu poetul nostru naţional, dar are ceva şi cu limba şi cu poporul român !

 Iată ce scria dumnealui în volumul Politice apărut la editura Humanitas în 1996: „ Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu” sau în altă parte: „feţe patibulare…maxilare încrâncenate… guri vulgare…trăsături rudimentare…o vorbire agramată şi bolovănoasă”.

Toate ca toate, dar când cineva atentează la limbă română, este absolut grav, limba noastră care a fost ridicată  pe culmile gloriei de poetul nepereche Mihai Eminescu !

Limba română şi poetul Mihai Eminescu – doua simboluri naţionale care se doresc a fi desfiinţate!

După părerea  aceleiaşi „minţi luminate”cu pretenţii elitiste, „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” iar  Eminescu devine subit, după ce atâtea generaţii s-au desfătat cu versurile sale „cadavrul nostru din debara”

 Cu toate acestea noi ne „încăpăţânăm” să ne vorbim limba aşa cum o fi ea, să fim un popor, bun rău cum om fi, şi să-l ţinem în viaţă pe Mihai Eminescu citindu-i poeziile (sâc!)

 Dacă în România noastră ni se face o „propagandă” de asemenea fel, atunci nu trebuie  să ne mai mire faptul că anumite voci iredentiste fac „gargara”. Un anume Nagy Joszef Barna, preşedinte al Organizaţiei Tinerilor Maghiari, într-un cotidian maghiar din Oradea spune:” Dacă opera lui Eminescu nu ar fi obligatorie în programa şcolară sau dacă nu s-ar găsi unii profesori maghiari  – ca acesta (directorul adjunct de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Oradea- n.n) care să-l comemoreze, nici naiba nu iar citi opera”. Şi  termină cu emfază :” Nici un om cu mintea întreagă nu stă să-l citească, în timpul său liber pe Eminescu, dar nici să-i publice opera. Până şi comparaţia este jignitoare pentru un om ca Wass Albert (poet maghiar condamnat pentru crime de război în România anului 1946-n.n) – îmi cer scuze pentru că-i pomenesc pe amândoi pe aceeaşi pagină! – pentru că nu se poate compara un elefant cu un purice bolnav mintal”

Lecturând aceste două pasaje, „elocvente” zic eu, vă întreb pe dumneavoastră, cei care mă citiţi, cum este posibil aşa ceva în România?

Aşa cum arata d-na Cezarina Bărzoi si  dl. Ionuş Băiaş (v. Bibliografia): „Asasinarea lui Eminescu a continuat şi continuã şi în prezent prin trecerea sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale naţionaliste şi anti iudeo-masonice. Continuã prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat, în ipostazã numai de poet genial, sărac şi fustangiu. Continuã şi prin eliminarea din opera sa poeticã a acelor poezii cu caracter profund naţional, cum ar fi versiunea adevărata a poeziei Doina. Continuã prin atacurile tot mai dese şi abia disimulate ale aşa-zisei elite culturale române. … Dar cel mai mult, continuã prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei şi a dorinţelor sale pentru neamul românesc.”

 Mihai Eminescu, poetul nostru nepereche, nu se poate apăra de abjecţiile cu care-l împroaşcă cei ce-l vor acoperit de uitare. E datoria noastră, a celor ce-am ramas, sa-l apărăm, să-i facem cunoscută întreaga operă, să-i pastrăm neîntinată amintirea. E datoria noastră a celor ce credem în viitorul României, să nu-l pierdem nici pe Mihai Eminescu, nici limba română , nici nimic altceva din ceea ce aparţine spiritualităţii şi culturii poporului roman !

                                                                                                              

                                                                             zamolxe

Bibliografie:

 

1. http://www.fgmanu.net/cultura/eminescu.htm

2. http://civicmedia.ro/acm http://www.oglindaliterara.ro/arhiva/index.php?ar=1669/index.php?option=com_content&task=view&id=630&Itemid=82

3. http://neamul-romanesc.com/opinii-si-atitudini/dr-napoleon-savescu-%E2%80%9Espunem-dupa-eminescu-in-romania-totul-trebuie-dacizat%E2%80%9C/

4. http://revista-ecoul.com/eminescu-%E2%80%9D-la-aniversara-%E2%80%9C/profghcnistoroiudoi-luceferi-ai-ortodoxiei/

5. http://sinaxis.wordpress.com/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/

6. http://www.oglindaliterara.ro/arhiva/index.php?ar=1669

7. http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=6096

8. http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/1-19/10.pdf

Capat de drum

Se anunta o calatorie interesanta, fie si numai pentru ca nu mai fusesem niciodata in acele locuri. Eram mare amator de calatorii; vazusem pana la varsta de 25 de ani o mare parte a Europei, de la Moscova la Londra, de la Stokholm la Venetia. Scumpul meu tata, boierul Iordache Vladimirescu, om de o cultura aleasa, imi inlesnise calatoriile cheltuind o parte din avere ca sa-mi satisfaca placerile. Inainte de fiecare plecare a mea imi spunea:

-Bogdane, sa te intorci de acolo mai invatat, mai luminat si mai bun. Si sa aduci cu tine o parte din locurile in care umbli.

Imi iubeam tatal, cel care ma invatase atat de multe lucruri si care-mi veghease zi si noapte copilaria si tineretea, mai cu seama de cand Voica Vladimirescu, mama mea, se stinsese din viata la nici cinci ani dupa nasterea mea.

Urma sa plec in Ardeal a doua zi, insotit de fiul arendasului nostru care-i placea tatei si pe care-l luasem cu mine in ultimele doua calatorii, la Moscova si la Viena. Andrei Groza avea pe atunci optsprezece ani. Tata si Groza batranul erau buni prieteni inca din tinerete, cand acesta se bagase sluga la noi la mosie. Andrei era mic, avea cateva luni. In nici un an de zile, Groza ajunsese mai mare peste slugi, apoi arendas. Era un barbat de o frumusete mai putin obisnuita si o inteligenta pe masura, inalt, lat in spate, cu o coama de par negru si mustata rasucita. Il asemanam cu un zimbru, imaginea lui mi s-a intiparit bine in minte de cum l-am vazut si, copil cum eram, m-a impresionat, mai ales ca m-a purtat pe umeri in jurul conacului si m-a dus sa-mi arate copilul, pe Andrei, care era la tata maica-sii.

Andrei a crescut sub ochii mei si, desi era cu sapte ani mai mic, il consideram cel mai bun prieten. Abia implinise cinci ani cand l-am invatat sa scrie si sa citeasca. Cand l-a trimis la scoala la Bucuresti nu l-am mai vazut luni in sir, decat in vacante. Apoi, la nouasprezece ani, eu am plecat la studii la Viena si l-am vazut si mai rar. Cand m-am intors, dupa patru ani si jumatate, Andrei avea saisprezece ani. Crescuse si se schimbase, avea ochii negri ai tatalui si parul blond al mamei. Am legat repede conversatia cu el, nu mai era copilul naiv si rasfatat pe carel cunoscusem. I-am analizat tinuta si nu mi-am putut retine un zambet- mi-l aminteam vesnic plin de praf, din cap pana in picioare. Ii placea sa se tavaleasca in drum cu cainii, degeaba il dojenea maica-sa. Parul auriu ii era vesnic incalcit, nu se lasa tuns si pieptanat. In coate si-n genunchi avea zgarieturi, mereu se urca prin pomii din livada sa culeaga fructe sau sa scotoceasca prin cuiburile pasarilor spre disperarea tatalui sau care incerca cu vorba buna sa-l faca sa coboare, invartindu-se in jurul pomilor ca un caine si rasufland usurat cand Andrei ii cobora in brate cu mainile pline de fructe.

Nu mai era acelasi Andrei. Hainele scumpe de orasean in erau imaculate, croite dupa moda nemteasca. Pe cap purta palarie de pai cu panglica albastra de sub care ieseau bucle stralucitoare. Ochii cu irizatii intunecare, albastrui, ma priveau curiosi. Avea, ca si Groza batranul, obiceiul sa stranga din cand in cand pleoapele, subtiindu-si ochii ca doua lame de cutit, ca imediat sa-i deschida, surazand in coltul buzelor, intocmai ca tatal sau. Era atat de mult mister in acest inconstient gest al fetei incat imi dadea fiori. Parea un mesaj indescifrabil si facea parte din farmecul personal al celor doi pentru ca, era evident, tatal si fiul aveau un farmec aparte.

Ca si mine, Andrei nu fusese niciodata in Ardeal. Mi-am spus ca ar fi frumos sa vedem si aceasta zona, auzisem ca e superba, mai cu seama Apusenii. Zis si facut, ne-am pregatit bagajele si am pornit la drum intr-o dimineata ploioasa de iunie. Am urca pe Valea Prahovei si ne-am oprit la Brasov. Am innoptat acolo la un han, ca sa pornim dis de dimineata spre Sibiu unde am poposit o zi si-o noapte pana am gasit o trasura care sa ne duca la Balgrad. Abia acolo am simtit ca ne apropiem de sfarsitul calatoriei. Andrei si-a manifestat dorinta de a ramane vreo doua-trei zile in oras inainte sa urcam in Apuseni. Am tras la casa unui morar ungur care nu prea vorbea romaneste, in schimb cunostea germana si care a fost deosebit de amabil. Ne-a aratat cetatea, padurile din imprejurimi, dandu-ne multe detalii despre ceea ce puteam sa vedem in oras si in Apuseni.

-Am umblat mult prin muntii astia, ne-a spus gazda. Am fost la Huda, pe Crisuri, la Scarisoara, la Abrud. Am umblat printre moti. Sunt oameni darji si superstitiosi. Nu prea au ei incredere in omul strain. Daca o sa le dati bataie de cap, or sa va alunge. De aia va spun! Las`, o sa vedeti voi, sa dea Domnul sa nu aveti nici un fel de necazuri. Asa-s ei, s-au obisnuit acolo, izolati. Acum beti din vinul asta, n-o sa mai gasiti unul asa bun pe toata valea Muresului.

Andrei a ingustat ochii, sorbind din cana cu vin- a zambit. Am gustat si eu, era grozav.

-Va place? Ei! Ce va spuneam? Daca vreti, am de vanzare.

Am cumparat si noi doua damigene, era pacat sa-l lasam altora. Era tare, asa ca ne-a plesnit pe loc. Andrei, caruia ii sclipeau ochii si-i luasera obrajii foc, a mers la culcare. Eu am mai baut vreo doua cani impreuna cu gazda apoi, cand am simtit ca mi se impotmoleste limba-n gura si ma iau ametelile, am plecat si eu la culcare. Dimineata ne-am despartit de ungur, promitandu-i ca la intoarcere vom trece sa ne luam ramas-bun. A stat in poarta cu mainile in solduri pana ce trasura noastra a iesit de pe ulita lui.

-Cum se numeste varful acela? l-am intrebat pe vizitiu, aratand cu mana in zare.

-Piatra Craivii, boierule.

-Cum se poate ajunge? E drum?

-Ba, pe jos. E o cetate acolo, de pe timpuri…

Dar drumul a cotit si privelistea a disparut. Soseaua serpuia printre munti, urcam mereu lasand in urma civilizatia si afundandu-ne in creierii muntilor. Calatoria a fost lunga si obositoare. Abia la Campeni am oprit, sa mancam friptura de vitel si sa bem vin pe saturate. Trasura s-a intors, lasandu-ne acolo. Barbatul de la han ne-a inchiriat o camera:

-Nu-i bine sa va porniti la drum noaptea. O sa plecati dimineata. Stiu io un om aci, care sa va duca catra Ponor.

-Bine. Adu-ne vin si cateva felii de branza.

Omul a strigat:

-Marito, ada niste cas!

Ne-a umplut paharele. A venit si fata cu feliile de branza. Era roscata ca focul, cu pielea alba si ochii de un verde intens. Ne-a privit fix pe sub gene:

-Voi nu sunteti din Ardeal.

-Nu… suntem de la Bucuresti.

Si-a infipt privirile verzi in cele ale lui Andrei apoi l-a masurat curioasa din cap pana-n picioare, privindu-i cu mare atentie pantofii:

-Si acuma de unde v-a adus trasura? a intrebat, fara sa-l slabeasca pe Andrei din priviri.

-De la Balgrad.

S-a invartit o data in jurul mesei noastre, soptind printre dinti vorbe pe care nu le-am inteles si a disparut pe usa din dos. Am mers la culcare franti de oboseala. Pe la miezul noptii m-am trezit, imi era o sete grozava. Andrei statea in capul oaselor, privind spre fereastra.

-Ce faci, nu dormi?

A tresarit, intorcandu-se spre mine. Afara era luna, asa ca-i puteam vedea clar chipul. S-a incruntat, fara sa-mi raspunda. Parea iritat ca l-am trezit din meditare.

-Ce ai, ti-e rau?

A parut a se dezmetici:

-Nu, nu mi-e rau. Cred ca am visat. O voce! Ma chema sa-mi dea apa.

I-am pus carafa-n mana- a baut, s-a intins in pat si a adormit. Mie-mi sarise somnul. Imi era cald asa ca m-am ridicat si am deschis fereastra, sprijinindu-mi coatele pe pervaz. Mi-am aprins o tigara privind in sus, pe drumul ce ducea spre deal. Se vedeau cateva case undeva departe, in josul drumului. In sus, urca pana sub padure, ingustandu-se. Am zarit o silueta apropiindu-se dinspre vale. M-am retras de la fereastra. Era un barbat, grabea pe drum cu o furca-n spate. Mi s-a parut ceva neobisnuit- unde sa mearga in miez de noapte cu o furca-n spate? Doar nu la adunatul fanului! Am scos capul pe fereastra. El urca pe coasta in pas vioi, nervos. Am stat sa-l urmaresc. S-a oprit sus, sub padure si abia atunci am observat ca in locul in care se oprise mai erau si altii. Noaptea ma impiedica sa vad mare lucru; luna era cea care imi ingaduia sa zaresc ceva, cat de cat. Nu dupa mult timp am vazut viermuiala in acel loc, voci barbatesti amestecandu-se, strigand Dumnezeu stie ce, niste zgomote estompate, de fier lovind fier ca intr-o lupta cu sabii. A trebuit sa ciulesc bine urechile ca sa aud toate astea. A durat cel putin o jumatate de ora, timp in care nu m-am miscat de la fereastra. Nu pricepeam in ruptul capului ce se petrecea acolo. M-am intors de cateva ori sa-l privesc pe Andrei- dormea dus.

Am auzit pasi- dinspre vale alerga o femeie cu parul despletit. S-a oprit sub fereastra mea cu mainile in solduri, gafaind. De pe deal a coborat o ceata de barbati, imprastiindu-se care-ncotro. Cel cu furca se apropia incet, schiopatand.

-Tulai, ma Ilie! Iar te-ai dus, ma omule? Ce t-am zis io?

-Taci, tu muiere. Hai acas`. Ce-ai iesit in drum?

-Vai, ma omule! Uite cum schiopi!

-Lasa, tu… n-am nimica.

-Cu care v-ati batut iar?

-Cu bistrenii.

Si tot asa, vorbind, s-au indepartat. Ce fel de lupta fusese aceea? Am mai privit o vreme afara, insa nu se mai vedea nimic, se lasase linistea. Am renuntat a-mi mai pune intrebari si m-am intins in pat. Andrei s-a miscat brusc in somn, gemand. Am lasat fereastra deschisa sa fie racoare si am adormit. Se crapa de ziua cand m-am trezit din acelasi motiv- o sete grozava. Andrei statea in picioare in mijlocul odaii cu fata la fereastra. Pe pervaz, o pasare neagra- un corb, un exemplar superb, mai mare poate decat o gaina. Sta nemiscat privindu-l pe Andrei si Andrei pe el. Pasarea a zburat si Andrei a tresarit, clatinandu-se pe picoare. Am sarit de la locul meu, prinzandu-l de brat. Temura, mainile ii erau reci. Nu stiu cat statuse acolo, dar nu parea constient de ceea ce facuse. Am inchis numaidecat geamul si l-am dus in pat. Nu spunea nimic, doar fixa tavanul cu o mutra de copil uimit.

-Iar ai visat ceva, am spus, sa-l linistesc, desi eram eu insumi nelinistit.

Nu am primit raspuns, abia dupa o vreme a vorbit.

-Mi-e foame.

A sarit din pat si s-a imbracat; am facut la fel si am coborat impreuna in han. Rasarea soarele. Jos, la o masa, erau cinci soldati austrieci si mai incolo doi jandarmi vorbind repede. In timp ce ne beam ceaiul a intrat fata, Marita. Niculaie a certat-o:

-Hai, tu, ca uiti de tine!

-Lasa-ma, unchiule! Ca l-o calcat calul pe tata pe picior si am stat sa i-l leg.

-Ce? I l-o rupt?

-Ba, da-l cam doare… O zis ca vine si el imediat.

Fata a dat cu ochii de noi si ne-a zambit. Andrei s-a facut ca n-o vede. Am mancat branza si carnati afumati, anuntandu-l pe Niculaie ca dorim sa plecam.

-Bine! Cand vine cumnatu`, tata fetii, i-oi spune. Va duce el, are drum.

Nu s-a lasat mult asteptat- cand a intrat mi s-a strans inima. Era Ilie. Schiopata vizibil si parea obosit.

-Ce-ai patit, ma? l-a intrabt hangiul. Auzii ca te-o calcat calu`!

-M-o calcat, da sa-l arda…, si a scuipat printre dinti. Las` ca mi-a trece.

-Mai mergi az` la Ponor?

-M-oi duce, Niculaie. I-am fagaduit la Costea ca-i duc parii aia.

-Las`, ca-i duci si pe boierii…

Ilie s-a rasucit privind in jur.

-Iaca, ii duc! Ma duc sa inham caii.

Intr-o jumatate de ceas eram in caruta omului, pe capra, langa el. In spate, pe pari, erau bagajele noastre si inca vreo trei saci cu porumb.

-De un` veniti, ma feciori?

-De la Bucuresti.

A fluierat a mirare:

-Lung drum! Apoi aveti ce vedea la noi, ca-i tare fain…

In rest nu a mai vorbit cu noi. Daca-l intrebam ceva se facea ca nu aude. Drumul de tara urma in sus cursul Ariesului. In stanga vedeam Muntii Bihorului, deosebiti de tot ce vazusem pana atunci. Peisajul era absolut magnific si-l priveam fascinati. Satele erau imprastiate pe dealuri si coastele muntilor. Am vazut, pe un pisc, o cetate.

-Ce e acolo? l-am intrebat.

A ridicat din umeri, nepasator. Am intrat imediat intr-un sat.

-Vreau sa ramanem aici, a spus Andrei.

Barbatul si-a ridicat coada biciului la ureche, a mirare:

-Nu la Ponor?

-Nu, am spus si eu. Ramanem aici. Capat de drum…

A scos in fata buza de jos, oprind caruta. I-am intins niste bancnote- mi-a impins mana:

-Lasa… nu-mi traba. Dati-va jos.

I-am multumit, ne-am luat bagajele si el a plecat, ridicand palaria. Andrei s-a invartit, privind in jur.

-Oare unde suntem?

-O sa vedem noi. Haide!

Am ridicat cuferele pornind in lungul drumului. La o poarta de lemn a iesit o baba.

-Sarut mana, matusa! Ce sat e asta?

Femeia ne-a privit chioras cu ochii ei mici, caprui si aposi si a spus cu o voce subtire:

-De-ai cui sunteti voi, ma ficiori?

-Ehe, matusa! Noi suntem de la Bucuresti. Unde sa tragem?

-Clea, la Berze! Si ne-a aratat cu mana sa mergem inainte. Ziceti sa va dea drumu`, ca v-a trimes Marisica Oanii.

A intrat in curte, urmarindu-ne printre ulucile gardului. Dupa prima cotitura ni s-a infatisat ceea ce parea a fi centrul satului- pe o movila de deal era biserica de lemn cu sindrila pe turla si, in curtea bisericutei, cimitirul cu cruci din lemn si piatra. Mai incolo, un rand de case de lemn si peste drum una mai mare din caramida. La poarta acesteia se vedea un grup de oameni sezand pe o banca si pe buturugi groase. Stateau la taclale, era duminica. Cand ne-au vazut, au tacut cu ochii la noi. Ne-am apropiat dand „buna ziua”. Ne-au raspuns cu jumatate de gura.

-Unde e la Berze? am intrebat.

Un barbat tanar si mustacios s-a ridicat de pe buturuga lui infruntandu-mi banuitor privirile.

-Crasma mea ii la Berze.

-Marisica Oanii ne-a spus sa…

Barbatul s-a mai inmuiat:

-Buna. Moasa me. Haideti!

A luat cuferele din mainile lui Andrei si ne-a facut semn cu capul sa-l urmam. Dupa prima cotitura la stanga ne-a aparut in fata crasma-han.

-Io-s Gavril a Oanii. Da` voi de-a cui sunteti?

-Boierii Bogdan Vladimirescu si Andrei Groza, i-am raspuns.

Omul s-a oprit locului, jumatate uimit, jumatate amuzat:

-Na! Ca n-a calcat p`acilea picior de boier de cand ma stiu. Voi traba sa fiti din Tara!

Ne-am oprit in fata crasmei.

-Aci.

-Odai ai, Gavrile?

-Am! Una sau doua?

-Una! a sarit Andrei.

Barbatul l-a privit ranjind peste umar. Andrei mi-a aruncat o ocheada din care nu am inteles nimic. Abia dupa ce am ajuns in odaia cu pereti spoiti in alb mi-a spus:

-S-a uitat la mine asa… nu stiu cum!

Parea stingherit, l-am linistit:

-Ei! Nu ne cunosc. Or sa se obisnuiasca cu noi. Stii ce vreau? Sa mancam ceva. Hai jos.

Am cinat. In timpul mesei crasma s-a umplut, toti au venit sa ne vada, inclusiv popa si Marisica Oanii care, dupa ce am mancat, s-a asezat la masa noastra, sprijinita in batuta ei. Ne-a descusut pe toate partile: ce facem acolo, cat stam, cine ne sunt parintii? Ne-a invitat a doua zi dimineata sa mergem la ea sa mancam mamaliga cu lapte. Am bagat de seama ca, la fel ca si Marita din Campeni, ne-a analizat amanuntit acordand o deosebita atentie atentie picioarelor si pantofilor nostri. Apoi, cu ochii pironiti pe chipul lui Andrei i-a spus zambind cu gura ei stirba:

-Fain mai esti, dragu` matusii! Semeni la faptura cu Stefan la lu` Ciocoiu. Asta, pe vremea cand eram io fata, era ficioras, asa ca tine. Fain mai era, bata-l sa-l bata! Sa sfadeau fetele pentru el. Da` nici una n-o vrut sa-l ia cu cununie.

Andrei s-a uitat la mine cu coada ochiului. Batrana a continuat:

-Da, da! Era moroi. Multamea la Valva Cetatii si Valva ii multamea cand sa intalneau: „Sara buna!”. „Sara buna, Stefane!”. L-o auzat mosu, Dumnezo sa-l ierte, intr-o sara. Venea Valva calare, mosu era cu Stefan, inturnau oile sus la Gorgana. Mosu s-o spariat rau, da` ala n-o avut treaba, i-o multamit la calaret. Mosu n-o zas nimic! Dupa ce nu s-o mai vazut calaretu, o zas si mosu: „Ala era Valva Cetatii!” Stefan o ras si o zas si el: „S`apoi? N-are treaba cu mine!” Buna zacea ca Valva i-o fi tata, ca-l facuse ma-sa din flori si nu zicea cu cine. Nu i-o zas nici popii, far` ca era sa n-o mai lase-n Biserica.

Andrei a intrebat:

-Dar ce e valva aia?

Batrana ne-a privit neincrezatoare, parca ne-ar fi intrebat: „Cum, nu stiti ce-i aia valva?!”

-Apoi la voi, la Bucuresti…! a spus, dand a lehamite din mana. P`acolo nu umbla, ca-i departe tare. Nu le place unde-i lume multa.

-Dar ce-i aia valva? a intrebat din nou Andrei, nerabdator.

Femeia a plescait din buze:

-Apoi valva… Toate cele au o valva. Pietrele, bucatele, apa, padurea, comorile… cetatile… Asa pazeste ea, care holda, care bucatele, care cetatea. Unele-s muieri, altele barbati. Is doua soiuri: si albe, si negre. Alea vesmantate-n alb is bune, n-au treaba cu oamenii. Alea vesmantate-n negru, apoi alea-s rele si spaimantoase. Valva bucatelor ii buna, aia a apii ii rea. Ca vezi ca trec oamenii pe langa apa si s-arunca? Ii cheama valva si le ia sufletul. Aia a apii are fete… Fetele de apa, colo sus, la Turda, in chei. Aia a padurii are si ea copii, si aia-i muiere. Valva Cetatii ii barbat si umbla pe cal negru. Fura fete si le lasa grele. Daca zic al cui ii copilu` le omoara. Ele nu zic la nimeni. Asa o fo` si cu Leana lu` Ciocoiu, muma-sa lu` Stefan. Ca era fata faina, zacea tata c-o fost ai mai faina din Corbu la vremea ei. Numa` ce-or vazut-o oamenii cu burta la gura, l-o facut pe Stefan. N-o mai luat-o nime cu copil.

-Dar cu Stefan ce s-a intamplat, matusa?

-Apoi cine stie? Sara l-or vazut oamenii prin sat, dimineata nu mai era. Plangea muma-sa, saraca… Da` n-o avut ce face! Unde-i? Nu-i nicairi. Da` asta o fost acu` saizaci de ani… Cine mai stie pe unde s-o fi prapadit? L-o fi dus valva, ca doar nu l-o inghitat pamantu`.

-Si de ce sa-l duca?

-Pai daca era al lui… L-o dus! Ii lasa sa creasca cu mamele lor si dup`aia-i duce. Is copilasii lui. Dupa ce-i duce nu mai imbatranesc si nu mor.

-Cum nu mor?

-Nu mor, ca nici valva nu moare. Daca-i lasa la maicutele lor, mor si ei. Asa… mai bine-i duce.

Andrei a facut ochii mari si n-a spus nimic. Mi-am luat inima in dinti si i-am povestit batranei despre ceea ce vazusem de la fereastra mea in acea noapte, in hanul de la Campeni. Si-a pus mana la gura:

-Tulai…, si s-a crucit. Apoi s-au batut moroii!

-Cum? De ce sa se bata?

-Asa sa bat ei, sa vada care-i mai tare. Sa nu te bagi la ei, ca-i rau. Te bat si pe tine. Sa-i lasi sa sa bata ca dupa aia pleaca. Daca nu te bagi la ei, nu-ti au baiul.

M-au trecut fiori. Andrei s-a ridicat si a iesit in strada. Am mers dupa el:

-Andrei…

Nu ma privea. Am zambit:

-Hei, banuiesc ca nu crezi bazaconiile babei!

-Eu sa cred, Bogdane? Tu i-ai vazut! Daca tu spui ca i-ai vazut, eu te cred. Sau ai mintit?

Am oftat:

-Nu. N-am mintit.

A pornit pe drum, iar eu l-am urmat. Soarele apunea sus, peste munti. Un vant molatic rasucea usor frunzele pomilor si buclele blonde ale lui Andrei. Am urcat alaturi o carare printre fanete si mai sus, spre padure. Ne-am asezat in iarba deasa reluand povestea cu Stefan a lu` Ciocoiu cand am vazut, la o oarecare distanta, un calaret. Cum nu-l vazusem cu cateva secunde mai devreme venind din acea directie am presupus ca a iesit din padure. Am intrerupt conversatia, atenti la calaretul ce se apropia, goning nebun pe calul negru. Era complet invesmantat in zale iar pe cap avea un coif din metal; nu i se vedea fata. Aparitia a fost atat de ciudata si neasteptata incat nu eram in stare sa facem vreo miscare sau sa scoatem vreo vorba. Calul a jucat din copite, iar cavalerul misterios a descalecat, lasandu-l sa pasca in voie. Andrei se albise la fata. Naluca ne privea tacuta- nu stiu cum, insa stiam incotro se uita. L-a invaluit pe Andrei in acele ocheade nevazute din spatele coifului. Acesta s-a ridicat incet de langa mine, apropiindu-se de calaret. Parea hipnotizat. A mers atat de aproape incat pieptul i se atingea de zalele de fier, in timp ce eu nu ma puteam misca si nu puteam sa articulez vreun sunet. Cu o miscare hotarata, Andrei a pus mainile pe coif- intentiona sa-l scoata. Nu a reusit decat sa-l ridice putin. Cand valuri ondulate de par auriu au curs pe umerii negri ai strainului, Andrei s-a oprit- capitulase. Coiful a ramas la locul lui. Cavalerul a fluierat scurt. Calul a venit langa el. A incalecat si a plecat asa cum venise. Abia atunci mi-a revenit glasul:

-Dumnezeule…!

Andrei tacea. Frumosii sai ochi negri i s-au intunecat parca mai mult.

-Cine era?!

-Nu stiu, Andrei… Nu stiu! Poate ca tu n-ar fi trebuit sa…

Mi-a facut semn sa tac:

-Bogdane, aproape-l prinsesem in cursa! Nu, nu eram hipnotizat, asa cum poate ai crezut. Eram perfect constient de ceea ce fac, era vointa mea.

-Andrei, pentru Dumnezeu!

-Voiam sa stiu daca exista ceva in spatele decorului! Sa vad daca are un chip. Si cum arata acel chip… Dar parul… Nu am putut sa scot coiful mai mult de atat.

A inceput sa tremure. I-am prins incheieturile mainilor:

-Andrei, vino sa stam jos.

S-a recules cateva momente apoi s-a asezat la picioarele mele. M-am asezat si eu si ne-am aprins cate o tigara. Am luat butelcuta de vin de la brau. A intins mana dupa ea, vorbind:

-Bogdane, ceva imi spune ca vorbele batranei nu erau tocmai in vant. Crezi ca ar putea fi acel Stefan? Sa zicem ca e o intamplare, bine. Dar zalele lui? Iti amintesti ca am vazut ceva foarte asemanator intr-un muzeu vienez? Sunt zale medievale, Bogdane! Or, sa-mi fie cu iertare, cine, in muntii astia, are asa ceva? Si daca, prin absurd, le-ar avea, cine le-ar purta? Si de ce?

-Tu crezi ca tanti Marisica ar avea o explicatie?

S-a ridicat:

-Nu stiu, dar o sa-i povestim maine dimineata. Vino, sa coboram in sat.

Cand am juns la han, l-am gasit aproape gol. Plecase si Marisica Oanii. Hangiul matura, doi mosnegi beau vin, susotindu-se.

-Moasa me va asteapta dimineata! ne-a amintit Gavril.

Am urcat in odaie si ne-am culcat, eram obositi. M-am trezit cand cantau cocosii sub fereastra. Ceasul meu de buzunar arata opt si zece. M-am imbracat in graba si am coborat. Gavril isi facea de lucru prin ograda.

-Buna dimineata!

-S-a intors zambind:

-`Neata, boierule!

-Auzi, unde putem sa ne spalam?

-Aci! Sau in Crisul Pietrelor. Clea, in spatele bisericii curge. Da-i rece apa-n Cris!

-Nu face nimic, e cald afara!

Am urcat, l-am trezit pe Andrei, ne-am luat sapunul si prosoapele, haine curate si am pornit spre Cris. Am gasit o cascada mica si am intrat sub ea, apa era pana la brau. Ne-am balacit vreo jumatate de ora, pana au inceput sa ne clantane dintii. Trei fete cu cosuri pe brat au trecut pe carare. Ne-am lasat repede in apa, zambindu-le cu gura pana la urechi. Ele au rosit si, chicotind, au grabit pasul. Intamplarea l-a inveselit pe Andrei, insa gandurile mele s-au intors sus, sub padure, la cavalerul cu plete blonde.

Andrei a iesit primul, si-a imbracat pantalonii si s-a intins pe iarba cu mainile sub cap.

-Bogdane, ce zici de fete de pe-aici?

Am iesit, stergandu-ma cu un prosop mare pe care mi l-am legat apoi la brau.

-Marita, ai? Era frumoasa.

-Ce ochi avea…!

Am ras, asezandu-ma langa el. Am smuls un fir de iarba gadilindu-l pe piept. S-a rasucit strangandu-mi incheietura:

-Ai noroc ca nu esti Marita! Stai locului cu iarba aia!

–Ohoho! am facut. Asa deci? Noroc ca nu-s roscat.

Am auzit un chicotit de fata. Am privit in jur. De dupa trunchiul unui copac a tasnit una din cele care trecusera cu cosurile pe brat, luand-o la fuga in susul paraului. Andrei s-a ridicat, facandu-mi semn sa raman pe loc. S-a luat dupa ea in salturi mari. Nu i-am mai vazut, disparusera dupa un palc de brazi pitici. Am auzit rasul fetei, apoi vocea ei cristalina:

-Stai locului! Ne vede careva!

S-a facut liniste. Ma uitam in jur, nu se vedea tipenie de om. Mi-am inteles repede rolul: sa dau alarma in cazul in care venea careva. Am izbucnit in ras- asta era culmea! Minutele treceau si nu se mai auzea nimic. Dupa vreo jumatate de ceas, m-am ridicat pornind spre palcul de brazi, atent sa nu fac zgomot. Daca nu erau acolo? Am pasit tiptil, in varful picioarelor. Am rasuflat usurat cand i-am vazut intinsi pe iarba, goi, imbratisati. Hainele fetei erau imprastiate peste tot, cosul de nuiele zvarlit cativa metri mai incolo, cozile ei castanii despletite. Era foarte frumoasa. Sangele mi s-a urcat in cap, inima mi-o luase razna. Andrei m-a vazut, desi stateam pitit in ierburi. Intai a facut ochii mari, speriat, dupa care a zambit, ingustand ochii. Cu o miscare hotarata a intors-o pe spate, sarutandu-i aprins buzele. Ea nu putea sa ma vada din acea pozitie. Andrei se misca incet cu ochii intr-ai mei. M-am ridicat si m-am intors langa parau, ametit. Am ramas acolo, nemiscat, cufundat in ganduri, minute-n sir. Am tresarit speriat cand Andrei mi-a sarit in spate, stropind apa-n jur. Nu-l auzisem.

-Ce e, ti-e cald? m-a intrebat razand.

L-am prins de ceafa, infundandu-i capul in apa. A iesit si a zbughit-o afara, trantindu-se pe iarba, gol pusca. Am inceput si eu sa rad: ce rost avea sa fiu invidios sau gelos? Mi-o luase inainte, era vina mea.

-Bogdane, vino! Ne asteapta tanti Marisica.

Ne-am intors la han sa lasam hainele murdare, apoi am pornit sporovaind spre casa Marisicai. Am gasit-o la poarta, pe banca, alegea fasole verde intr-o oala innegrita de fum. I-am dat buna-dimineata si ne-am asezat langa ea. A zambit, privindu-l pe Andrei. Parul lui prindea a se usca, suvite lungi i se rasuceau, incolacindu-se pe langa urechi si pe ceafa. L-a scuipat sa nu-l deoache. Andrei a rosit.

-Oi fi io batrana, dragu` lu` buna, a zis tanti Marisica, dar vad si io omu` fain, sa nu-ti fie de deochi.

A scotocit in buzunarul sortului, a scos de acolo, impreuna cu niste boabe de fasole si doua chei, o capatana de usturoi. A desfacut o bucata si i-a pus-o lui Andrei in mana.

-Ia, tine aci! Te pazeste de deochi.

Apoi mi-a dat si mie:

-Ia si tu! Na, pune-o colea, in jeb!

Ne-am privit amuzati, respectand dorinta batranei. S-a ridicat sprijinindu-se-n bata.

-Hai, sa raceste mamaliga!

Am intrat in curte. Un catel flocos s-a gudurat la picioarele noastre. Femeia ne-a dus in casa, era curat si mirosea a busuioc. Pe masa acoperita cu un stergar alb trona o mamaliga galbena, mare si rotunda, trei blide de pamant, trei linguri de lemn cu coada rosie si o canta cu lapte erau asezate frumos. Pe pat torcea o pisica galbena. Batrana a dat-o afara, mustrand-o cu blandete. Cand ne-am asezat, pisica a intrat iar in casa, mieunand la picioarele noastre. Marisica s-a ridicat, a luat-o-n brate si a scos-o afara, spunandu-i:

-Lasa ca dup`aia ti-oi da si tie, nu te mai mieuna. Lasa, du-te la matuci!

A inchis usa. S-a asezat, taind mamaliga cu ata.

-Ii traba si ei, are mati mici.

Ne turna lapte-n blide, vorbind:

-Nu-i bine sa sfadesti mata, ori s-o bati. N-o sfadesc in veci, asa mi-o zas mama, ca te apara de striga. Dac-o sfadesti si-o bati nu mai miauna cand vine striga, si-ti intra striga-n casa. O mai aud noaptea cum miauna pe trepti, bag sama ca vede striga.

Dupa ce am mancat, am iesit in curte pe iarba. Batrana a turnat in blidul matei, a aruncat mamaliga la caine, si-a luat un scaun mic de lemn si s-a asezat langa noi la umbra, impletind ciorapi. Noi mancam mere. Era atat de placut acolo incat n-as fi plecat intreaga zi.

-Matusa, am venit sa vorbim ceva cu dumneata.

Si-a ridicat ochii de pe lucru, atenta. I-am povestit intamplarea de pe munte, cu acel calaret in zale. Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.

-De ce plangi, matusa? a intrebat-o Andrei cu blandete.

Batran si-a sters ochii cu coltul baticului negru:

-Ase mai plang babele, ma copile.

A continuat sa impleteasca, vorbind cu glas scazut:

-Apoi Stefan a lu` Ciocoiu` era. Din tate fetile din sat, io am vrut sa ma marit cu el. O zas ca ma ia dupa Sfanta Marie. Mama tat n-o vrut sa ma lase, da` nu ma uitam in gura ei, eram bolunda rau cand eram fata. Degeaba imi zacea mama, ca n-aveam bai, tat cum voiam io faceam. Dac-am zas ca ma marit, apoi ma si maritam, da` n-am mai apucat. Ca pe la Sfantu` Ilie, Stefan n-o mai fost. O vint ma-sa pe la noi: ca unde-i, ca di ce? Nu stiam. O crezut ca stiu, ca poate mi-o zas mie, stia ca vrea sa ma ia de muiere. Io plangeam tata zua, fugeam noaptea-n padure sa-l cot, stragam dupa el…

S-a oprit, privind departe-n zare. Noi ascultam cu sufletul la gura:

-De Sfanta Marie, noaptea, am luat canele. Aveam un cane ciobanesc, mare cat un ghital. L-am dus cu mine, ca vinea cu mine orisiunde daca-l chemam. Am zas : „Io ma duc la cetate! Ma duc sa-l aduc pe Stefan acasa!” Mama dormea. Am luat canele si m-am dus. Era luna, am tat urcat pan` la cetate. Nu se vedea nimica. Era paraginita, cresteau buruieni si copaci inauntru. Nu-mi era frica, era canele langa mine. Am stragat din tat sufletu`: „Stefane, hai acasa, Stefane!” Cand n-am mai putut a urla, m-am pus jos pe-o chiatra si am plans. Canele scheuna. Dupa a prins a bate si-a urla ca lupchii de sa scula paru` pe mine. Am auzit copite de cal pe chiatra. Am vazt un calaret ase, cu zale, cum l-ati vazt voi. Da` n-avea coif pe cap. Avea paru` negru ca pana ciorii. Fain barbat! Fain era, zo, ca imparatu` din povestile batranilor! Canele o batut ce-o batut, da` cand s-o uitat calaretu` la el o tacut si s-o lasat cu botu pe labe. Barbatu` m-o-ntrebat: „Da` ce-i, Marisica? Du-te acasa, du-te cu bine!” Era Valva Cetatii. Io nu m-am spariat, ca prea eram zbuciumata. Imi era nacaz si lacrami…: „Nu ma duc fara Stefan! Aci oi sta pana mi-l aduci!” O zas iara: „Tu n-auzi, Marisica? Du-te acasa!”- „Nu ma duc! Za-mi, tu esti tata-su? Tu?” M-o luat pe cal si nu mai stiu. M-am trezat dimineata, durmeam, nu stiam ca unde-s. Nu stiam. M-am tat dus pe margine la un rau, m-am intalnit cu un om cu caru. „De-a cui esti, tu fata?” I-am zas: „De-a lu` Oana. Marisica Oanii, din Corbu!”S-o crucit: „Da` ce cauti aci, tu fata?” Am zas: „Da` ce-i aci?” Omu` m-o luat in car: „Apoi aci ii Izvoru` Crisului. Clea, de unde viu io, ii Huedin!” Mi s-o facut rau. Am facut doua zale pana acas. Cand m-o vazt mama… Saraca, o gandit ca bolunzeste. N-am mai urcat la cetate in veci. M-o dus valva departe, c`asa te duce, te lasa la dracu-n praznic, si zaci c-ai mers un ceas, cand ii cale de doua zale. Asa am patat io cu Stefan si cu valva. N-am zas la nime` niciodata. Nici la mama nu i-am zas, mi-o fo frica. Canele n-o mai vint acasa, io una nu l-am mai vazt.

Povestea femeii ne-a cutremurat. Andrei amutise, nici nu clipea. Tanti Marisica il privea cu ochii ei aposi, ii amintea de iubirea ei pierduta. Mie mi se stransese inima.

-Da` voi sa nu povestiti la nime`!

-Oare de ce-o fi venit la noi sus, la padure?

-Stiu io? L-o fi vazt pe Andrei ca samana cu el. Copiii valvelor traiesc pe langa mamele sau tatii lor. Cetatea-i sus, la padure, clea, vedeti? si a aratat cu mana. Acolo-i, sa vede daca iesiti din sat, pe unde-ati vint voi. Chiar deasupra Rapii Dracului, ca-i facuta pe stanca. De sus, di pe cetate, sa vede-n jos un hau, Rapa Dracului.

-De ce-i zice Rapa Dracului?

-Acolo jos nu poti ajunge, numa` rapi si stanci. Acolo-s draci. Acolo stau si petrec noaptea tarzau. Sara, acolo s-aduna valvele la taifas. Joaca maiestrele hora pe deasupra stancilor, in vazduh. Zua dorm sub stanci. Acolo s-aduna moroii, da` nu aia vii, ca aia morti. Aia vii nu pot ajunge acolo. Tate relele s-aduna-n Rapa Dracului.

-Si valvele astea au multi copii?

-Au destui! Unele au cate septe, altele cate noua. Valva Apii are noua, acolo, in chei la Turda stau. Valva Lupilor are septe, tri fete si patru ficiori. Valva cetatii are o fata si opt ficiori. Numa` o fata are, mi-o zas buna. Era demult tare, ca fata o facut-o o muiere din Bistra. O zas cu cine-o facut-o si valva o omorat-o. Fata era mare, de maritat. Or gasat-o pe muiere moarta in casa, cazuta langa lavita. O crapat inima-n ea! Fata nu mai era, o dus-o tata-so. O vazt-o oamenii dup`aia, dupa vreo trizaci de ani. O trecut fata pe la o stana, o vazt-o unchiu-so, fratele lu` muma-sa, o cunoscut-o. Era pe cal, tata cu zale. O stragat fata pe nume: „Tu, Elisabeta!” Apoi l-o luat pe cal si l-o dus la Balgrad, l-o lasat pe marginea Murasului. Cand s-o trezat omul dimineata, acolo era. Departe l-o mai dus! Cand s-o-ntors nu mai era om, s-o spariet, o zacut de friguri, o zas ca fata era tat asa, fata tanara, cum o vazut-o ultima data in casa muma-sii, dupa trizaci de ani. N-o imbatranit.

-De mult tare a fost asta?

-Apoi da! Pe vremea imparatesei Tereza, ca nici batranii nu mai stiu, or auzat si ei de la altii.

Capat de drum (II)

Ne-am despartit de batrana la un ceas sau doua dupa pranz. Am lasat-o trista si plansa. Dragostea pentru feciorul Valvei Cetatii se parea ca nu trecuse nici dupa saizeci de ani. Andrei era tulburat, se inchisese-n el, nu stiam ce sa mai credem. Am facut o mica excursie in imprejurimi, apoi am mers la han sa mancam. Dupa masa de pranz, am urcat in padure sa cautam ciuperci si sa culegem ferigi. Andrei s-a mai inveselit. Am stat la umbra copacilor toata dupa-amiaza, dupa care am coborat sa vedem bisericuta. Ne-am umplut buzunarele cu mere furate de prin livezi si am mers pe dealul bisericii. Era seara, apunea soarele. Ne-a descuiat clopotarul. Era frumoasa, picturile de pe pereti erau deosebite. Sfintii ne priveau nemiscati cu figurile lor sobre, impenetrabile. Mirosea a tamaie si ulei de candela. Cand am iesit, am poposit in cimitir, printre brazi, rontaind mere dulci. Am vorbit indelung, se-ntunecase de-a binelea. Satul dormea, noua nu era somn. Atmosfera era atat de placuta, linistea atat de adanca, incat nu mai voiam sa parasim cimitirul. Vorbeam cu voce scazuta, amintindu-ne de zilele petrecute la Viena, cand am auzit un zgomot ca si cand cineva ar fi batat in lemn: toc, toc, toc. Am tacut, ciulind urechile. Zgomotul venea din spatele nostru. Ne-am intors incet, cu precautie, incercand sa patrundem cu privirea prin intuneric. Am zarit o silueta neagra, estompata, la vreo zece metri de noi, langa o cruce de lemn. A plutit incet spre noi. Nu indrazneam sa ne miscam. Nu mergea, plutea, abia sesizabil. S-a apropiat cu grija, parea curioasa insa putin speriata. Ne-a ocolit larg, pe langa zidul bisericii si s-a postat la cativa metri in fata noastra. Andrei mi-a strans mana- i-am facut semn sa se linisteasca. Creatura parea mai speriata decat noi. Andrei a spus in germana:

-Asta ce-o mai fi?

I-am raspuns in aceeasi limba:

-Nu-mi dau seama ce este. Stai linistit, nu arata ca ti-e teama…

Silueta s-a apropiat de noi. Stateam jos, ea la picioarele noastre, la nici un metru. Era un baiat tanar, aproape un copil. Hainele negre atarnau pe el zdrentuite, dezvelindu-i pulpele lungi. Era descult si murdar de pamant si praf. Gatul fin se arcuise de atentie si concentrare. Parea gata sa o ia la goana in orice moment. Daca ne-am fi miscat brusc sau am fi tipat, ar fi fugit. I-am privit chipul- era alb, ca de ceara. Obrajii cu forme delicate de copil ii erau murdari. Ochii mari ne iscodeau. Sub claia de par castaniu se vedea fruntea inalta si senina. Parul lung pana la sale ii era incalcit si imbacsit, dar nu-si pierduse toata stralucirea, nici reflexele frumoase. Semana intrucatva cu baietii din picturile lui Caravaggio.

-Ce frumos e! a exclamat Andrei aproape soptit.

Baiatul s-a tras un pas in spate, vizibil speriat. Cu o miscare rapida, Andrei s-a intins si i-a secerat picioarele cu ale lui, trantindu-l la pamant. A facut-o atat de repede, incat nu am avut timp sa reactionez. Nici strainul nu a avut timp sa se fereasca si s-a trezit pe spate, in iarba, icnind. Andrei, la fel de surprinzator, s-a aruncat peste corpul intins la picioarele noastre, imobilizandu-l. Baiatul s-a zbatut slab de cateva ori, apoi a renuntat la lupta. Parea foarte slabit.

-Andrei! Andrei, ce vrei sa faci?!

-Nu stiu, mi-a raspuns. Oricum, l-am prins! Ma temeam sa nu-i treaca ceva prin cap.

Captivul suiera, abia reusea sa respire. Era ingrozit. Am luat-o pe romaneste, aplecandu-ma spre el:

-Hei, tu poti sa vorbesti?

A dat din cap ca da. Andrei s-a scuturat, mormaind:

-Bogdane, pune mana pe pielea lui…

L-am atins cu grija pe pulpa. A icnit. Am tras repede mana- era rece. Acel rece pe care doar mortii-l au, un rece specific. Mi s-a facut greata. Am tras adanc aer in piept, sa-mi revin.

-Doamne! Ce facem acum, Andrei?

Andrei a vorbit, intinzandu-i mainile-n laturi:

-Iti dau drumul, auzi? Asa, dar sa nu-ti treaca prin cap sa fugi ca te prind si ai cuvantul meu ca te rastignesc de o cruce din asta, ai priceput?!

De pe buzele baiatului a iesit un „da” stins. Andrei l-a prins de maini, ridicandu-l in fund. S-a clatinat, oftand cu ochii in pamant. Noi ne-am asezat la locul nostru. Mi-am aprins o tigara; Andrei a cerut si el una. Partea buna era ca baiatul intelegea si vorbea. Spaima ne trecuse, nu aveam timp sa ne gandim la ea sau sa o mai simtim. Ne gandeam ce sa facem in continuare.

-Cum te cheama? l-am intrebat. Ai nume?

-Alexa, mi-a raspuns cu acelasi glas stins.

-Cati ani ai?

Si-a ridicat incet capul, privindu-ma cu luare-aminte, parca-l intrebasem cine stie ce! A spus:

-Plecati.

-De ce sa plecam?

-Plecati!

Vocea lui a rasunat neasteptat de puternic.

-Traba sa plecati de aci, acuma. Nu va invat rau.

A soptit apoi, privind in jur:

-Mane mereti la Ponor. O cautati pe Salomia lu` Velicut. Ii spuneti ca v-a trimes Alexa. Asa sa-i spuneti. Plecati acu`, plecati pana nu apune luna!

Andrei s-a ridicat:

-Plecam. Vino, Bogdane!

M-a luat de brat si-am coborat dealul bisericii. Alexa a ramas acolo. Ne-am intors in drum, uitandu-ne in sus. L-am vazut cocotat in picoare pe o cruce de piatra. Am intrat in han si am urcat in camera noastra, fara o vorba.

-Nu era om, a spus Andrei.

-Nu, nu era… Mergem maine la Ponor?

-Mergem!

Ne-am dezbracat si ne-am intins in pat. Nu spuneam nici unul nimic, nu stiam ce sa ne spunem dupa cate fusesera in ultimele doua zile. Am adormit greu- era mai degraba o stare de transa. Nici nu dormeam, nici treaz nu eram. Prin fata ochilor imi fugeau cele mai stranii imagini, ca un vis- oameni eleganti invartindu-se-n pasi de vals intr-o sala imensa, decorata cu panglici negre, cu dusumeaua rosie ca sangele. Apoi toti acei oameni au inceput sa rada. In locul lor am vazut un camp mare, acoperit de zapada pe care umblau corbi, croncanind jalnic. Se facea ca alergam pe acel camp si zapada-mi scartaia sub picioare. Erau acolo Andrei si acea fata de la rau, dezbracati, tavalindu-se imbratisati prin zapada rece. Ochii mari ai lui Alexa…

-Bogdane, trezeste-te! A gasit Gavril o caruta care sa ne duca la Ponor. Plecam in zece minute!

Drumul n-a fost lung, am ajuns in sat inainte de amiaza. L-am intrebat pe om daca o stie pe Salomia lui Velicut- ne-a dus intins la casa ei, aflata in capatul celalat de sat. Am strigat-o la poarta. A iesit o femeie batrana, cam oarba si schioapa, cu un stergar in mana:

-Da` ce-i? a intrebat.

-Ne dai voie sa intram, matusa?

S-a apropiat de noi, privindu-ne atenta.

-Dumneata esti Salomia lui Velicut?

-Io. Intrati.

A deschis portita mica, facandu-ne loc. In curte cotcodaceau cateva gaini mici. O caprita pastea, priponita de un ciot langa o stiva de lemne groase.

-Ia, stati pe lavita, sub dud. Clea, la masa aia.

Ne-am asezat pe banca sprijinindu-ne coatele pe masa plina de oale si cratite. Femeia a venit cu doua cani si-o canta de vin.

-Ia, curatam oalele istea, ca s-au negrit, manca-le-ar…

A luat o oala-n mana:

-Da` cu voi ce-i, ma ficiori? Iti fi neamuri de-a` mele? Nu va cunosc…

-Nu, matusa, nu suntem de aici. Acuma venim din Corbu. Alexa ne-a trimis la dumneata.

Inmarmurise. Abia dupa o vreme a reusit sa ingaime:

-Alexa v-a trimes pe voi la mine? Da` unde l-ati vazt voi pe Alexa?

Andrei s-a foit pe banca, cana cu vin ii tremura in mana. Am spus, cu nasul in pamant:

-In cimitir la Corbu. Ne-a prin noaptea acolo si…

Fata femeii se schimonosise, ochii i s-au marit de spaima. S-a sprijinit cu mainile zbarcite de masa si trupul i-a fost cuprins de spasme. Noi am sarit si am ajutat-o sa se aseze pe lavita. Parea ca se sufoca. Andrei i-a masat usor mainile, spunandu-i cuvinte linistitoare. Era naucita. A spus, cu voce gatuita:

-Alexa… Alexa al meu… Dragu` mamii!

A podidit-o un plans isteric, cu suspine. Andrei a dat fuga la izvorul ce se vedea in spate, langa poiata si i-a adus o cana cu apa. Femeia a baut cu maini tremurande, gemand infundat. Noi o mangaiam si, in cele din urma, s-a linistit. Andrei avea lacrimi in ochi, si-a mai turnat o cana de vin. Batrana ne-a cerut sa-i spunem totul, asa cum fusese. I-am povestit. Ne asculta cu mana la gura si lacrimile ii siroiau pe obrajii ridati. La sfarsit a spus:

-N-o uitat de maicuta lui… Dragu` meu drag!

Si-a sters lacrimile cu dosul palmelor:

-Apoi Alexa tare era fain… Semana cu tac-su, Dumnezo sa-l ierte, ca o murit si omu` meu tare demult… Numa` pe ei ii aveam. Alexa era mare de-acuma, ave saispe ani. Tare-l mai iubea omu` meu. I-o trabuit la Alexa straie de la oras, s-o dus si i-o luat. I-o trabuit la Alexa cane ciobanesc, i-o adus. I-o trabuit manz, i-o luat si manz. I-o trabuit cizme ca la catane, s-o facut tata-so luntre si punte si i-o luat si d`alea. Numa` chiar pe Sfantu` Soare nu i l-o dat tata-so, da` i l-ar fi dat si pe ala de putea!

Cum va zac, avea saispe ani Alexa atuncia. De Sfantu` Gheorghe o cazut la pat. Mi s-o betejit copilu`. Nu mai manca, nu-i mai trabuia nimica. Omu` meu umbla ca canii turbati prin curte, tata roata-roata si blastama. Dup`aia iar intra in casa la cochil, iar umbla roata prin curte. Canele copilului sta in prag si scheuna. Pricepea si dobitocu`, saracu`, ca i s-o betejit stapanu`. O vint doftoroaia sa-l vaza, ne-o scos in ograda si l-o cotat pe tata partale. Cand o iesit din casa o zas: „Voi sa stiti ca-l straca moroiu` pe cochil. Hai sa v-arat!” Cand ne-am bagat in casa, Alexa era in pat si sa uita in tavan. Doftotoaia, Safta lu` Burtosu s-a dus catra el, o tras cerga di pe cochil si i-o tras paru`…Am vazt si noi, avea semne clea, pe grumaz, cum ca l-o muscat moroiu` si i-o luat sanje. Io am cazt jos si nu mai stiam de mine. M-o trezat doftoroaia cu otat. Niculaie, omu` meu, sa vaita in curte cu manile in cap. I-o zas la Safta sa nu zaca la nime` c-o omoara. N-o zas muierea, ne-o invatat sa-i punem usturoi insirat pe ata la grumaz, sirag. Sa tamaiem odaia, sa nu mai intre moroiu`! Sa vie popa sa descante. O vint si popa, am pus si usturoi, am tamaiat, da` nu stiam ca cine-i moroiu`. Apoi am zas: „Gata, nu mai vine la cochil!” Da, n-o mai vint, da` l-o-nvatat pe cochil de s-o dus la el. Si-o tras usturoiu` de la grumaz si-o iesit pe fereastra. Moroiu` nu mai avea putere sa intre si l-o chemat pe Alexa la el. L-o invatat rau, ca au pe dracu-n ei. Cochilu`… Ce sa stie el? S-o dus, ca n-o mai stiut ce face, l-o prins in vraja. Zua nu mai stia nimica. L-o chemat de tri ori, pana-ntr-o noapte cand s-o trezat Niculaie sa vada de Alexa. Cand sa uita in odaia cochilului, patu` gol! Usturoiu` era pe jos, aruncat, fereastra deschisa inapoi. Iute m-o trezat: „Tu muiere, cochilu` nu-i! Nu-i si nu-i!” Am fugit amandoi afara, in curte, pe ulita. Cochilu`… nicari! Omu` meu plangea de ti sa rupea inima-n tine. Io nu mai aveam lacrami. In puterea noptii, umblam pe uliti de bolunzi sa cotam cochilu`. Cand ne-am intors la-m gasit jos, aci, sub dud, unde-i lavita asta. Zacea acolo, despuiat de hainele de pe el, gol cum il facusem. Tramura tat. Omu` meu l-o luat in brata si l-o dus in casa. L-o pus la noi in pat si-o dat sa-l inveleasca. Io am aprins lampa. Omu` meu o urlat, s-o spaimantat rau. „Da` ce-i ma Niculaie?!” am urlat si io. Cand ma uit, nu mai avea Alexa rana aia la grumaz. Sara era, acuma nu mai era nici o rana. Nici urma. O deschis cochilu ochii si s-o uitat asa la noi… O zas: „Mama…” N-o mai zas nimica. I-o sticlit ochii ca la mate si-o marait ca un cane. Niculaie s-o spariet. Copilu o ras, o ras ase, din tat sufletu`. Da` nu radea ca el. Radea asa, de rau ce era. Ca nu mai era Alexa al meu al bun… Parc-avea foc in ochi. O dat sa sara din pat, l-o prins tata-so, abia-abia l-o putu tane, cat ca omu` meu era tare ca un taur si cochilu` era firav. L-o lovit pe tata-so, mai sa-l tape la pamant, io urlam. Atata s-o tat zbatut, pana n-o mai putut, ca l-o prin Niculaie roata, si cu manile si cu picioarele de nu stiu cum sa mai putea misca. Dup`aia nu s-o mai zbatut, s-o lasat la tata-so. Niculaie o stragat sa-i aduc usturoiu. I l-am dus. Cand sa i-l puna dupa cap, o prins cochilu` a musca ca canii si-a marai. O intrat muroiu-n el. Niculaie o zas Tatal Nostru si nu s-o mai zbatut, o stat sa-i puie usturoiu` la grumaz. Niculaie l-o lasat, nu-l mai putea tane. Numa` ca nu i-o rupt manile la omu` meu. Alexa era tat vanat pe mani si pe picioare. O zas Niculaie: „Ada funiile alea din tarnat, muiere! Il leg!” Io n-am vrut. „Cum sa legi cochilu`, ma omule?!” Alexa sa uita la noi si nu zacea nimic. Niculaie o iesit si o adus funiile. Le-o pus pe masa si-o zas: „Daca nu stai locului, te leg. Auzi? Te leg!” Alexa s-o uitat la funii, s-o uitat la tata-so si s-o inciudat foc. O suduit, o blastamat! Alexa, care n-o blastamat in veci! Dup-aia o inchis ochii. Niculaie o zas: „Moare, muiere. Alexa moare. Moare cochilu`.” O luat o lumanare si-o aprins-o la capu` cochilului. Io nu mai stiam ce sa fac. Tat umblam prin casa, tat ieseam in tarnat. Tata noaptea am stat langa cochil, nu s-o mai trezat. Niculaie s-o pus langa el si nu l-o mai lasat din brata. Plangea omu` meu si strangea cochilu-n brata… Alexa n-o mai deschis ochii, aghia de mai sufla. Cand s-o aratat zorii, o suflat de cateva ori si-o murit. Niculaie o urlat de am gandit ca pica casa pe noi, asa o urlat. „Cheam-o pe Safta!”, o zas. Io am alergat la muiere, am sculat-o din pat. „Haida, Safto, c-o murit cochilu`!” Muierea o sarit si desculta o vint. Io nici sa plang nu puteam. Ma durea in chiept, la inima. Cand am vint acasa, Niculaie l-o-mbracat si l-o pus pe pat, dincolo. Era jumatate alb in cap, carunt. Tacea. Safta o prins a plange. Io am fugit la izvor si mi-am bagat capu-n apa, ca parca-mi sareau creierii afara, nu alta. Safta o vint dupa mine si m-o dus in casa. „Ce facem?” o intrebat Niculaie. Safta o zas: „Ma Niculaie, ase nu-l putem ingropa ca sa scoala de sa face moroi.” Niculaie s-o rastit: „Io nu bag tapusa-n copil, Safto! Auzi tu? Io te-omor de spui la careva, bag tapusa-n tine!” Muierea s-o spariet: „Taci, omule, ca nu zac la nime! I-om pune usturoi sub el, in coparseu. Ii punem usturoi si-o mana de sare sa nu sa poata misca. Sub el nu sa vede.”

Ase am facut. Cand i-o adus coparseul, i-am pus dedesupt usturoi si sare. L-am pus in coparseu. Tat-so i-o pus peste el numa` flori, nu sa mai vedea cochilu` de flori, numa` capu` ii era la vedere. Tat satu` o vint sa-l vada. Safta nu zacea nimic. Niculaie nu mai ave nici un hir de par negru. Tat o albit, era vanat sub ochi.

Alexa era frumos cu tata forile alea… Era frumos ca o fata! Niculaie sa aseza langa el si sa uita la chipu` cochilului cu ceasurile. Nu mai vorbea nici cu mine. Nu sa misca de langa coparseu. Ma uitam si io si-mi parea ca nu-i mort. Parca dormea. Nu sa ingalbenise, ca mortii. Ave gura rosie ca focu` si era rosu-n obraji. Ochii si gura i s-or inchis frumos. Ma uitam la ochii lui, nu samanau cu ochii de mort. Am vazt lacrimi ca i-au curs din ochi. Niculaie i le-o sters si n-o zas nimic. Cum sa planga mortu`? O pus urechea la inima lui: „Ii mort, Salomie…”

L-am ingopat in Corbu, ase o vrut Niculaie. El era corbean. Acolo erau ingropati ai lui. L-am dus cu alai, lume di pe patru sate o vint la mort. Canele merea in fata carului, pare ca stia drumu`. Canele lu` Alexa. Tri popi or tanut slujba. Dupa ce l-am bagat in pamant, canele s-o lungit pe mormant. N-o vrut sa vie acasa. „Las ca vine el!” o zas Niculaie. N-o mai vint. In tata zua mergeam la tintirim, canele tat acolo era. Maraia cand ne vedea. I-am dus mancare, n-o vrut. Intr-o zi l-am gasit mort pe mormant- o murit de foame.

Io am facut o cochila, pe Lisandra. Ii maritata la Cluj. Niculaie o murit dupa vreo cinci ani, o crapat inima-n omu` meu, n-o mai putut. De cand o murit cochilu`, Niculaie n-o mai ras in veci. Tata zua era nacajit. O stiut el ca more… O stiut! Am ramas cu Lisandra. Atata mangaiere am mai avut, pan` s-o dus fata la Cluj. Acuma-s sangura… Nu-i za lasata de Dumnezo sa nu ma gandesc la Alexa. Stau si plang… si-l chem.

Batrana s-a oprit, suspinand. M-am intors spre Andrei. Lacrimile-i curgeau pe obraji si era palid. Mie mi se puses-un nod in gat. Andrei a imbratisat-o pe femeie, ea l-a strans, sarutandu-i parul. A zambit:

-Asa era si Alexa meu. Venea si ma lua in brata, io-l pupam pe par. Asa era, ca tine. Slabut si frumos.

Am stat la ea pana spre seara. A facut tocana de pui si ne-a poftit la masa. Cand a plecat a spus lacrimand:

-Acuma, de-l mai vedeti pe cochil, sa-i spuneti ca maicuta lui traieste. Sa-i spuneti ca mi-i dor de el, ca ma gandesc… Ca-i multamesc. Ii multamesc din tata inima!

-O sa-i spunem, maicuta. O sa-i spunem.

Ne-a pupat si am plecat, lasand-o in poarta. Cand am ajuns in Corbu- am mers pe jos vreo trei ceasuri- se intunecase. Tot drumul numai despre asta am vorbit. Andrei a vrut neaparat sa urcam atunci in cimitir. Am mers prin spate, sa nu riscam sa fim vazuti. Am urcat pe deal, prin spatele bisericii privind in jur, sa-l vedem pe Alexa. Nu se vedea nici o miscare, asa ca ne-am asezat jos, in acelasi loc ca si seara precedenta. Am asteptat aproape un ceas- nimic. Nici urma de Alexa. Nu se ivea de nicaieri. Rupti de oboseala am mers la han si ne-am intins in pat. Ne-am trezit mai tarziu ca de obicei.

-Ce-o fi cu el de n-a venit? a ntrebat Andrei ingrijorat.

-Cine stie? Poate ar fi mai bine sa nu mergem acolo. Tii minte ca ne-a spus sa plecam, ca-i mai bine-asa? Stim noi ce-i pe`acolo? Poate mai sunt si altii, periculosi. Mai bine sa nu mergem. O sa stam si-o sa asteptam, poate vine el la noi.

Andrei a oftat sprijinindu-se pe un cot. A ridicat o spranceana.

-Atatea lucruri ciudate… Altii in locul nostru ar fi luat-o de mult la picior.

Am ras:

-Noi nu suntem altii. Mie, unul, nu-mi mai este frica. Gandeste-te, Andrei, cate drame se ascund in spatele acestor lucruri. De pilda, Stefan si Marisica Oanii. El- fiul unei valve, un soi de semizeu, ceva incredibil si de neconceput pentru mintea noastra de oameni moderni, crescuti si educati intr-o lume asazis civilizata care s-a desprins total de ceea ce numim legende si mitologie. Sa mergi acum in saloanele bucurestene si vieneze si sa istorisesti asemenea povesti, ar rade toti. Nici macar nu te-ar condamna… Au si gasit un cuvant care sa te caracterizeze: excentric. Se multumesc sa puna eticheta asta si pace! Dar sa revin: dragostea Stefan-Marisica. Stefan, rapit de tatal sau, o fiinta supranaturala, si totusi reala! Marisica si-a pierdut dragostea! Inca-l mai iubeste, Andrei! L-a iubit toata viata. S-a maritat cu altul, i-a facut omului copii, iubindu-l pe celalalt. Unul pe care nu-l putea avea. Apoi prietenul nostru Alexa- un copil iubit si dorit, un copil adorat, venerat de tatal sau, rapit parintilor sai, transformat in strigoiul slab, singur si trist pe care l-am gasit. Blestemat si pedepsit din pricina capriciilor unui semen al sau, strigoi si el. Si de ce? Pentru ce? Pentru o asazisa viata printre morti, ori moarte printre vii, naiba mai stie, intr-un cimitir din creierii muntilor! Osandit pe veci… O mama cu sufletul sfasiat, care inca-l mai plange, dupa zeci de ani. Pentru ce toate astea? Nu stiu, nu inteleg… Vreau sa inteleg! Toate au un rost, pentru toate exista un rost, vreau sa aflu! Nu pot sa dau inapoi, nu acum. Daca nu stiam si povestea din spatele acestor destine ma multumeam sa spun ca-s niste grozavii si sa o iau din loc. Asa fac toti. Nimeni nu are curajul sa arunce o privire in culise. Vreau sa aflu mai multe, Andrei, ma intelegi?

Andrei a oftat:

-Inteleg, si eu doresc asta… Dar ce riscam? Nu stim ce riscam!

-Risti sa-ti cada o tigla-n cap cand te duci linistit pe drum si sa te duci pe Apa Sambetii!

-Ai dreptate.

-Stiu ca am dreptate! N-o sa dezlegam noi misterele lumii, Andrei! Dar macar o parte, o mica parte… Asta e dorinta mea! Vreau sa stiu daca ma vei urma!

Mi-a evitat privirea. I-am luat capul in maini, silindu-l sa ma priveasca in ochi:

-Andrei, nu te oblig! Nu ti-o cer ca pe o favoare, asta e decizia ta.

A zambit:

-Am sa merg alaturi de tine, Bogdan. Pana la capat.

-Esti sigur?

-Da.

-Sa nu-ti fie teama, Andrei!

-Nu mi-e teama acum.

Ne-am ridicat din pat, ne-am luat prosoapele si-am plecat la Cris. Cand ne-am intors, masa era pregatita. Friptura, branza, mere si vin rece. Am mancat, inveseliti, ne simteam mai bine decat in celelalte zile. Am palavragit cu Gavril, dupa care i-am facut o scurta vizita bunicii lui, tanti Marisica. Ne-a intampinat cu zmeura proaspata si ne-a intrebat ce facusem cu o zi in urma la Ponor- aflase. I-am spus doar ca am fost sa vedem satul. Dupa ce am plecat de la ea, am decis sa urcam la cetate. Ne-am inapoiat la han, l-am rugat pe Gavril sa ne pregateasca un pachet cu mancare si-o damigeana mica de vin rosu. In nici o jumatate de ceas am plecat, echipati corespunzator unei excursii lungi pe munte. Drumul a fost anevoios si ne-a luat ceva mai mult timp decat ne-am asteptat. Andrei obosise, se oprea mereu, dar nu se plangea. Urcam pe carari neumblate, croindu-ne drum printre palcurile dese brazi, ocolind gropi si izvoare.

Capat de drum (III)

Era o cetate veche, cel mai probabil dacica preromana, dupa structura solida a zidurilor. Nu ramasese mare lucru din ea- ruine. Pe sub pietre se strecurau soparle verzi si cenusii, mascandu-si caraghios corpurile lunguiete. In jurul florilor imprastiate peste tot zburau fluturi si bondari. Jos se vedea Crisul Pietrelor serpuin ca o panglica sclipitoare si cateva case, cele de la intrarea in sat. In rest, doar muntii impaduriti si cerul.

-Vino sa vedem Rapa Dracului! a spus Andrei, tragandu-ma de brat.

Am strabatut ruinele, cocotandu-ne pe pietre mari si ziduri, ocolind, catarandu-ne si coborand, ca sa ne cataram din nou. Am ajuns sus, pe zidul exterior. La picioarele noastre se casca un hau inspaimantator- Rapa Dracului. Era, fara indoiala, imposibil sa ajungi acolo. Am lasat bocceluta jos si ne-am asezat pe marginea zidului, cu picioarele deasupra rapii. Andrei a scos damigeana cu vin si mi-a cerut un foc la tigara. Ne uitam in jos, band si fumand, tragandu-ne sufletul, fara sa spunem nimic. Vedeam stanci albe si ascutite rasarind din pamant, pe care cresteau licheni si smocuri de iarba aspra. Mai incolo, unde batea soarele, flori de piatra multicolore. Tufe spinoase inconjurau locul ca un zid protector. Printre doua stanci sclipea un izvoras ca un fir de ata. Era o priveliste pe cat de infioratoare, pe atat de magnifica.

Drumul ne obosise si foamea incepea sa ne ameninte, asa ca am mancat putin, apoi ne-am asezat spate-n spate, band vin din belsug si sporovaind verzi si uscate. Andrei a intrerupt conversatia, atragandu-mi atentia:

-Bogdane, a apus soarele…

El, care era cu fata spre apus isi dadea mai bine seama de asta. Mi-am amintit de ceea ce-mi spusese tanti Marisica in legatura cu acel loc: Valva Cetatii, celelate valve care se adunau la taifas in rapa, maiestrele, moroii si alte grozavii.

-Acu-i acu`… ce facem, coboram? am intrebat cu jumatate de gura. Andrei m-a privit peste umar:

-Ne prinde noaptea-n padure!

-Aici sau in padure, nu-i tot un drac? Macar nu ne prinde la cetate!

A ras:

-Ei, cui ii e teama acum? Daca vor sa ne faca ceva, or sa ne gaseasca, de asta sa n-ai nici o grija! Aici, in padure, in sat, ori chiar la Bucuresti! Eu zic sa ramanem… oricum, probabil stiu deja cu toii ca ne aflam aici. Daca vrei, insa, putem pleca.

M-am socotit: nu avea rost. Noaptea era periculos in padure, am fi orbecait ca niste cartite, ne-am fi rupt picioarele. Apoi exista pericolul sa ne ratacim.

-Bine, mai Andrei, ramanem. Si intample-se ce s-o intampla!

O rafala de vant ne-a lovit in obraz. Apoi alta, si alta… Parca ne-ar fi palmuit vantul. Andrei a ras scurt, sarind de pe marginea zidului pe un bolovan mare, mai jos. Am sarit langa el:

-Ce e, Andrei?

-Stiu si eu?! M-a gadilit ceva!

M-am saltat inapoi, pe marginea zidului, facandu-i semn sa ramana jos. Nu se vedea nimic. M-am ridicat usor in picioare, uitandu-ma tinta-n fundul rapii. Parca se zarea ceva acolo, niste siluete cetoase, usoare ca o parere.

-Ce e acolo, Bogdane?

N-am apucat sa raspund, maini nevazute m-au insfacat si m-am trezit deasupra rapii, suspendat in aer. Auzeam chicoteli la ureceha mea si nu vedeam pe nimeni. Am simtit ca sunt lasat sa cad sub haul ce se casca sub mine si am inchis ochii. O mana ca de fier m-a prins de gulerul hainei, tragandu-ma inapoi pe zid. Chicotelile au incetat. Nu vedeam decat niste vartejuri de aer coborand in jos. Am auzit o voce puternica de femeie in spate:

-Cine va da dreptul, netrebnicelor, sa va atingeti de oaspetele tatalui meu?! Inapoi! Inapoi cu toatele!

Priveam nauc in spate. Nimeni! O voce din vazduh i-a strigat:

-Nu esti tu stapana peste ei!

Vocea a tunat:

-Ba is! Tocmai m-am pus stapana peste ei!

Vartejurile s-au rotit pe fundul haului, intr-o invalmaseala nervoasa, apoi au disparut. Totul era calm. Am sarit langa Andrei, care se ghemuise speriat la poalele zidului:

-Ai vazut-o, Andrei?!

-Nu… N-am vazut nimic! Ea doar o voce… tu?

-Nici eu n-am vazut nimic! Cine sa fi fost?

Andrei a murmurat:

-Elisabeta…

M-am infiorat. Nu i-am raspuns. Departe, in padure, auzeam voci de fete tinere, tipand si razand. Apoi nu s-a mai auzit nimic, decat zgomotul subtire al vantului. Andrei privea in jur, nelinistit.

-Cine sa fi fost fetele alea?

-Nu stiu… Poate maiestrele?

Ne simteam straniu, toate pareau rupte dintr-un basm. Nu ne venea a crede ca se intamplau aievea. Se intuneca. Rasarise luna, rotunda si incandescenta. In jur, pustiu. Chiar si vantul plecase de pe cetate. Eram doar noi, singuri, lipiti unul de altul, cu gandurile aiurea, intr-o asteptare apasatoare.

-Mi-e frig, a scancit Andrei, ghemuindu-se in bratele mele.

-Sa coboram mai jos, intre ziduri suntem mai protejati.

L-am luat de brat si l-am tras dupa mine, ca pe-o papusa. Ne-am gasit culcus in iarba, intre doua pietre mari, desprinse din ceea ce fusese odata cetatea. Ne-am asezat incordati, cu urechile ciulite si ochii in patru directii. Era bine, cel putin, ca scapasem din mainile acelor femei nevazute. Cine stie ce s-ar fi putut intampla?

-Acum ce facem? a intrebat Andrei nelinistit.

-Asteptam. Ti-e somn?

-Nu… oricum, nu as putea sa dorm. Vrei sa dormi?

-Nu, i-am raspuns. Nu trebuie sa adormim! O sa ne prefacem ca pazim cetatea. Cand ne biruie somnul, ne ridicam si patrulam pe aici. O s-o pazim de talhari si navalitori.

Transformasem totul in joc pentru Andrei, sa-i distrag atentia. Nu prea era-n apele lui. A acceptat, si asa am ramas gardienii cetatii, cu simturile treze. Umblam printre bolovani, impiedicandu-ne. Andrei se inveselise de-a binelea, ascunzandu-se si rasarindu-mi in fata de unde nici nu ma asteptam. S-a ascuns. Il cautam si nu aparea de nicaieri. La inceput am ras:

-Unde te-ai pitit? Doar nu esti ac, sa nu te gasesc. Hai, iesi!

Nimic. Inima incepu sa-mi bata repede, asteptam sa-l vad iesind de pe undeva, cu rasul lui copilaresc. Nu era, parca intrase in pamant.

-Andrei iesi, te rog! Termina cu joaca, ma sperii!

Degeaba. M-au trecut transpiratii reci. Am inceput sa urlu:

-Andrei!

M-am impiedicat, cazand peste ceea ce credeam a fi Andrei. Am izbucnit in ras:

-Bravo! De ce nu-mi raspunzi?

Mi-a pierit rasul brusc. Sub mine nu era el. Corpul inert era rece- recele cadaveric al lui Alexa. Am sarit in picioare, icnind speriat. Creatura s-a ridicat in picioare. Zdrentele ii acopereau corpul solid si span. Nu avea nici un fir de par pe corp sau pe fata. Ochii ii sclipeau, fixandu-ma curiosi. Era un barbat matur de o frumusete neobisnuita, exotica. Desi trentaros, nu era murdar. Era cu un cap mai inalt decat mine, cu umeri lati si pieptul solid, scos in fata cu mandrie. Bratele puternice ii atarnau pe langa corp, relaxate. Picioarele lungi, cu muschi reliefati, le tinea drepte, paralele. Pantecele plat ii sclipea in lumina lunii. Mi-am ridicat din nou ochii spre chipul lui. Buzele pline, puternic conturate, imi zambeau vag, fara pic de rautate. Era cu adevarat frumos, nu avea o figura comuna. Frmusetea lui aparte, puternic masculina, nu ma lasa sa-mi dezlipesc ochii de la el. Contrasta izbitor cu frumusetea de copil, fina si dulce a lui Alexa. Arata mai degraba a gladiator roman. Nu-mi inspira teama, nu ma simteam in pericol. Stiam ca nu e om obisnuit, dar nu stiam ce e. A facut un pas spre mine, sprijinindu-si piciorul drept pe o piatra. Si-a rezemat cotul de genunchi, masurandu-ma lenes din cap pana-n picioare.

-Unde e Andrei? l-am intrebat.

Mi-a raspuns cu o voce groasa, usor ragusita, prea putin umana:

-Pe`aci. Las`, n-are nimic.

-Tu l-ai luat?

A dat din cap ca nu, dar privirea lui imi spunea ca stie unde este si ca n-a patit nimic. L-am privit dintr-o parte:

-Tu cine esti?

A zambit, dezvelindu-si dintii albi si ascutiti. Mi-a raspuns scurt:

-Iacob.

Numele i se potrivea: un nume sonor, puternic, viril. Un gand mi-a fulgerat prin minte, izbitor. M-am lipit de zidul de piatra, ingrozit. Nici nu stiu cum am reusit sa rostesc:

-Tu… Tu l-ai ucis pe Alexa… Tu!

A hohotit scurt, aruncandu-si capul pe spate, intr-un gest teatral. Daca as fi putut, as fi intrat in zid, m-as fi contopit cu piatra, numai sa dispar de acolo. Spaima pusese stapanire pe mine, nici nu stiam cum mi-a venit gandul ca el era ucigasul lui Alexa, dar nici nu stateam sa-mi bat capul cu asta. Mintea mea cauta o portita de scapare, nu exista nici una. O speranta mi-a incoltit in inima cand am auzit copite de cal. La lumina lunii am vazut calare pe un cal negru un calaret in zale. Nu era Stefan. De sub coiful care-i acoperea capul si fata ieseau bucle de par castaniu, cazandu-i pe umeri, pe spate si pe piept. Iacob a privit si el noul sosit si si-a indreptat corpul in semn de respect. Calaretul si-a scos coiful, tinandu-l in fata pe gatul calului. A rasarit chipul unei femei tinere. Era frumoasa. A inclinat capul in semn de salut:

-Iacob…

El i-a intins mana:

-Elisabeta!

Era vocea femeii care ma salvase de maiestre, era Elisabeta, asa cum banuise Andrei. Ea i-a oferit mana, iar el a sprijinit-o, ajutand-o sa descalece. Parea o Ioana D`Arc ratacita in acele pustietati. Fata a descalecat cu usurinta, zalele i-au zanganit cand a atins pamantul, topaind. Era aproape la fel de inalta ca si el, subtire si mladioasa. Femeia si-a desprins mana dintr-a lui, apropiindu-se de mine.

-Nu trebuia sa veniti aici, mi-a spus. Marisica Oanii…

-Am venit sa vedem cetatea! am intrerupt-o eu, tremurand.

-Nu! Ati vint sa vedeti ce-i noaptea la cetate!

Il cautam din priviri pe Iacob. Se retrasese in umbra zidurilor.

-V-o chemat cineva aci? Asta-i cetatea noastra! A noastra si-a tatalui nostru. Noi suntem stapani aci, pe locul ista si pe tot ce-i aci. Suntem stapani pe tot ce intra-n cetate, om sau lighioana, maiastra sau moroi! Oricare intra aci in puterea noptii, nu mai iasa!

Am protestat:

-Dar tanti Marisica a intrat aici!

Fata a izbit cu piciorul in pamant:

-Marisica o avut noroc cu Stefan! Marisica n-o stiut! Voi ati stiut!

Cu alte cuvinte, noi n-aveam nici o scuza. Si, pare-se, nu aveam nici norocul Marisicai. Elisabeta m-a luat din nou de guler si a zburat cu mine deasupra Rapii Dracului. Credeam ca o sa-mi dea drumul. In schimb m-a aruncat de acolo drept in bratele lui Iacob, care m-a prins cu usurinta, fara sa se clatine cel putin. Femeia a incalecat repede, si-a pus coiful si-a disparut peste ziduri. Calul galopa in aer ca pe pamant. Atunci am inteles- ma daduse prada moroiului. Daca era pe-asa, de ce ne scosese din mainile maiestrelor? Crezuse, poate, ca vom pleca inainte sa rasara luna? Blestemam in gand: de ce ramasesem?! Lipsit de orice nadejde, am izbucnit in plans. „Asta sa-mi fie sfarsitul?”, ma intrebam. „Sa putrezesc aici, intre zidurile astea vechi de doua mii de ani? Nu, n-am sa mor, nu aici, nu asa!”

Iacob a ras, rasucindu-ma pe bratele puternice. Pe ziduri au rasarit capete. Au asteptat un semn al lui ca sa coboare, tarandu-se pe peretii de piatra, ca niste soparle, fara cel mai mic zgomot. Am lesinat. Cand m-am trezit, eram intins pe iarba, cu capul sprijinit de-un bolovan. Imi era un rau grozav si ma dureau toate, eram amortit. In jurul meu, strigoi trentarosi ranjeau lingandu-si buzele inrosite de sange. L-am vazut pe Andrei in bratele lui Iacob, era gol de la brau in sus. Capul ii picau pe spate, iar ochii ii erau pe jumatate inchisi, privindu-ma pierduti. Cu o sfortare supraomeneasca, am intins mana spre el sa-l ating, cu toate ca era la cativa metri distanta. Mi-am vazut mana, cateva muscaturi in jurul incheieturii din care picura sange. Am ridicat si cealalta mana– la fel. Am inceput sa tremur si sa gem. Imi simteam ochii iesind din orbite. Gafaiam, ma sufocam. Gafaielile mele s-au tranformat in horcaieli, apoi in urlete de spaima. Simteam moartea. O simteam in mine, era infiorator. Nu mai trecusem niciodata prin asa ceva. Era panica. Era delir.

Iacob si-a ridicat capul dintre buclele parului lui Andrei. Cu un gest rapid l-a aruncat in mijlocul multimii de strigoi si s-a apropiat de mine. M-am pomenit luat pe sus. Si-a lipit buzele fierbinti de gatul meu. O durere puternica m-a paralizat, eram insa prea obosit ca sa mai lupt, aveam ameteli. Sangele mi se scurgea in gura lui lacoma si viata mea o data cu sangele. Prin intuneric l-am vazut pe Alexa. Sta sus pe zid privind grotescul ospat cu ochii mari. Privirile mi s-au inpaienjenit. Nu mai simteam nimic si, spre mare mea mirare, eram calm cum nu fusesem niciodata. O pace totala pusese stapanire pe mine, nu mai vedeam si nu mai auzeam. M-am gandit: ”Am murit”. Gandul nu m-a inspaimantat , nu era nimic inspaimantator. Era pace. Nu murisem Mi-am auzit bataile slabe ale inimii. Respiram- inima imi zvacnea din ce in ce mai tare. A incetat sa bata brusc. Muschii mi s-au contorsionat, am simtit pamantul sub mine. Iacob ma lasase sa cad. Temperatura imi crescuse cu multe grade, ardeam. Pravalit la pamant, cu fata in sus si ochii inchisi, ma concentram sa imi aud bataile inimii. Inauntrul meu era liniste totala, in jur tacere, apoi vantul suierand, lovindu-se de ziduri, mainile mele cu degete rasfirate cautand in aerul de deasupra. Am deschis ochii si-n prima clipa mi-a parut ca ma aflu in alt loc. Luna argintie sclipea deasupra mea, razele ei ma incalzeau precum cele ale soarelui. Eram in acelasi loc. Zidurile straluceau asa cum nu le vazusem stralucind. Mirosea a piatra, a flori si-a pamant reavan. Cantec de fluier, o muzica trista, o doina straveche ciobaneasca imi rasuna-n urechi. Dar cine canta? M-am saltat pe coate cu usurinta. Privirile mi s-au oprit asupra lui Andrei, la doar cativa pasi de mine, stand jos, cu spatele rezemat de zidul cetatii. Primul lucru pe care l-am observat a fost parul lui- sclipea de o mie de ori mai frumos, incadrandu-i chipul ca o rama de aur, mangaindu-i umerii in bataia vantului. Ochii lui imi scutau obrazul cu interes, de parca atunci m-ar fi vazut pentru intaia oara. Mi-am vazut propria privire in ochii lui negri. Ceva se schimbase, in el si in mine. M-am ridicat, cuprinzandu-mi genunchii cu bratele- muscaturile de pe incheieturi disparusera. Departe de-a ma mira acest lucru, m-am uitat in jur. Toti ceilalti stateau lipiti de ziduri intr-o nemiscare picturala. Alexa nu coborase de pe zid. Vantul ii zbura parul in toate directiile, trentele ii fluturau. Nu schita nici un gest si parea ca nu se clintise de veacuri din acel loc. I-am vorbit fara sa-mi misc buzele:

-Mama ta traieste. Se gandeste la tine si-ti multumeste.

Tot fara glas, mi-a raspuns:

-Atunci ii bine.

-Bogdan…?

-Andrei! Unde te-ai ascuns, Andrei?

Solomonar

Taina

În ceruri este pace,

Şi pe pământ e tihnă

Şi-n taina nopţii negre, plouă stele

Şi-un vis frumos începe să se lege.

În norii cei pufoşi, Potirul străluceşte

Şi irizează-o lume nefirească,

Că-n el e-amestecată miere,

Cu sânge de balaur şi cu fiere,

Din care-om bea la Cina cea Divină.

În jurul său, oştiri de îngeri, roată,

Şi toaca-anunţă ceas de rugăciune,

În Sfânta Cupă se adună toate

Şi bucurii şi patimi şi suspine.

Dar ca să se prefacă-n nemurire,

Mixtura încă mai aşteaptă

Să cadă-n ea, o lacrimă arzândă

Ce picură din ochi de Maică Sfântă.

Pământul stă-n tăcere, cerul în aşteptare.

Măicuţa-şi varsă lacrima-n Potir,

Cutremură-se Raiul şi îşi deschide poarta

Oştirea cea de îngeri stă straja la hotar.

De-acuma cei curaţi se-ndraptă-n cete,

Să bea din nemurirea Cupei Sfinte,

Că le e foarte dor şi foarte sete

Mărire ţie aduc Fecioară Sfântă,

Măicuţa noastră cea din totdeauna,

Căci tu-i primeşti în oştile cereşti.

Ei nu mai au nici carne şi nici oase

Ci numai suflet şi lumină poartă-n ei,

Si-or devenit pe Cer lumini frumoase.

zamolxe

Am gasit o traducere a frumoasei poezii- si mi-a placut! Atat.

<!–

–>

A Dacian’s Prayer

When death did not exist, nor yet eternity,
Before the seed of life had first set living free,
When yesterday was nothing, and time had not begun,
And one included all things, and all was less than one,
When sun and moon and sky, the stars, the spinning earth
Were still part of the things that had not come to birth,
And You quite lonely stood… I ask myself with awe,
Who is this mighty God we bow ourselves before.

Ere yet the Gods existed already He was God
And out of endless water with fire the lightning shed;
He gave the Gods their reson, and joy to earth did bring,
He brought to man forgiveness, and set salvation’s spring
Lift up your hearts in worship, a song of praise enfreeing,
He is the death of dying, the primal birth of being.

To him I owe my eyes that I can see the dawn,
To him I owe my heart wherein is pity born;
Whene’er I hear the tempest, I hear him pass along
Midst multitude of voices raised in a holy song;
And yet of his great mercy I beg still one behest:
That I at last be taken to his eternal rest.

Be curses on the fellow who would my praise acclaim,
But blessings upon him who does my soul defame;
Believe no matter whom who slanders my renown,
Give power to the arm that lifts to strike me down;
Let him upon the earth above all others loom
Who steals away the stone that lies upon my tomb.

Hunted by humanity, let me my whole life fly
Until I feel from weeping my very eyes are dry;
Let everyone detest me no matter where I go,
Until from persecution myself I do not know;
Let misery and horror my heart transform to stone,
That I may hate my mother, in whose love I have grown;
Till hating and deceiving for me with love will vie,
And I forget my suffering, and learn at last to die.

Dishonoured let me perish, an outcast among men;
My body less than worthy to block the gutter then,
And may, o God of mercy, a crown of diamonds wear
The one who gives my heart the hungry dogs to tear,
While for the one who in my face does callous fling a clod
In your eternal kingdom reserve a place, o God.

Thus only, gracious Father, can I requitance give
That you from your great bounty vouched me the joy to live;
To gain eternal blessings my head I do not bow,
But rather ask that you in hating compassion show.
Till comes at last the evening, your breath will mine efface,
And into endless nothing I go, and leave no trace.

(1879, MIHAI EMINESCU, Translated by Corneliu M. Popescu)

Legendele neamului

Legenda pe care o voi relata acum integral face parte dintr-un grup de legende extrem de rare, ştiute de foarte puţini şi aproape stinse. Aceste legende sacre ale dacilor liberi au fost culese de la baciul Fărcaş din stâna de la Vama Strunga de către Cristi Ioniţă si adunate laolaltă ca un crâmpei de lumină, într-un volum intitulat „Muntele Ascuns. Legendele Dacilor Liberi”. Noi reproducem aici doar „Întoarcerea lui Deceneu”, care ni s-a părut noua cea mai potrivită pentru trezirea spiritului dac din poporul român, a spiritului străbunilor, a dacilor luminoşi. Este datoria noastră sa nu uităm aceste vechi legende! Este de asemenea de datoria noastră sa păstrăm spiritul stramoşilor nestins si nealterat ! Să dăm cuvântul acum visării şi spiritului nemuritor al dacilor!

* * *

Întoarcerea lui Deceneu

„Seara cobora usor peste crestele Bucegilor, luna era aproape de orizont, dar în scurt timp avea să scalde în baie de lumină piscurile ce împrejmuiesc Podişul Bucegilor. Razele ei atingeau lin culmile şi se îndreptau parcă spre Muntele Ascuns, încercând să-l lumineze, pentru a putea fi văzut mai bine. La o primă vedere părea a fi o noapte ca şi toate celelalte, dar atmosfera era încărcată, ceva mistic plutea în aerul munţilor. Iarba şi frunzele altfel se unduiau în vânt , fiarele stăteau ascunse prin bârloguri, liniştea era aproape neliniştitoare prin deplinătatea ei. Deasupra tuturor, măreţ, impunător şi mândru, Sfinxul de granit scruta nemişcat zările şi impresia lăsată era că pur şi simplu aştepta ceva anume să se petreacă. Piatra lui părea că tremură în lumina lunii.

Aceasta să fie oare marea noapte a iertării? Acesta să fie însăşi decorul pregătit de Natura-Mamă pentru regăsirea Spiritului şi Credinţei? Dar să urmăm firul legendei…

Omu, paznicul veşnic şi neobosit, veac după veac, al sfintelor hotare de ţară, îşi aţintea întotdeauna privirile sale agere spre zări necuprinse, numai că, în momentul pe care noi tocmai îl surprindem, acestea parcă erau mai agitate, mai fremătătoare decât de obicei. Toate semnele îi şopteau lui Omu că ceva se petrece, dincolo de hotare gândea el, numai că adevărul nu era în totalitate acesta. Ceva straniu, neobişnuit, se petrecea într-adevăr, iar mai vechiul nostru prieten nu avut nevoie decât de puţină vreme pentru a înţelege: aproape de el, pe Podişul Sacru al Bucegilor, un alai urca în noapte spre Muntele Ascuns. Ani grei trecuseră peste el de când stătea în mantia de granit ce-i însoţea nemurirea, dar privirile sale erau la fel de agere ca-n tinereţea îndepărtată, pe-atunci pe când era oştean, aşa că nu-i fu deloc greu să vadă cine erau cei care se apropiau cu pas tainic, dar mândru şi hotărât de Hotar. Emoţia care îl cuprinse imediat ce desluşi chipul celui ce era în fruntea alaiului fu atât de puternică încât strigă din toţi rărunchii de se cutremurară munţii până la Rarău şi mai departe chiar…Clipa cea mare se apropia.

Nu se liniştiră încă ecourile strigătului său de imensă bucurie, când Omu strigă iarăşi, spre Muntean, de data aceasta, dar într-atât de tare încât şi Luna de pe cer se uită în jos întrebătoare. Omu grăi:

– Prietene Muntean, scutură-ţi degrabă haina de piatră şi fugi iute la Sfinx. Fă aşa fel şi dă-i prin el de veste lui Zamolxis că o solie a Dacilor Liberi se apropie. Mergi în zbor, să nu pierzi nici o clipă, pentru că cei care vin spre Triunghi îl au în frunte pe însuşi Marele Preot, nimeni altul decât bunul nostru preot Deceneu, iar el aduce cu sine eliberarea poporului nostru. Chinurile s-au terminat!

– Adevărat grăieşti, aievea se întâmplă ce spui? Întrebă Muntean, nevenindu-i să-şi creadă urechilor cele auzite.

-Adevărat, Muntean! Îl văd pe Deceneu la fel de bine cum te văd şi pe tine, dar fugi, nu mai sta pe gânduri!

Mai iute decât s-ar fi crezut el însuşi în stare, Muntean lepădă straiele de piatră şi porni la vale, spre Sfinx, într-o goană ce-ar fi făcut invidioasă şi cea mai iute ciută. Fericirea lui era vecină cu nebunia, ar fi dorit să strige, să zburde, se simţea de parcă ar fi fost din nou născut. Îşi dădu seama că bucuria o va gusta pe îndelete mai târziu, acum trebuia să ajungă la Sfinx.

-Dacii vor fi iarăşi liberi precum au fost cândva, de mult, gândea Muntean în fuga sa, fericirea fi-va din nou la ea acasă; în ţara nemuririi, iar lunga mea aşteptare fi-va răsplătită, poate. Mărinimia lui Zamolxis nu cunoaşte margini. Iubita mea ce s-a topit de mult în vale se va întoarce în munţi pentru a paşte mioarele şi din nou vom fi de-a pururi împreună.

Toate aceste idei se amestecau una cu cealaltă în mintea lui Muntean, aşa că fostul cioban, şi totodată preţiosul slujitor al Zeului, aproape că nu se mai uita pe unde alerga, zbura printre stânci şi pietre pe cărările libertăţii.

Nici nu apucară să coboare bine creasta muntelui său, că era aproape să se ciocnească cu Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, care mergea agale, avându-l alături de el pe Leandru. Pasămite, ei auziseră glasul lui Omu şi veneau să vadă ce se întâmplase. Muntean reuşi să-i ferească în ultima clipă pe cei doi şi, după ce îşi trase puţin răsuflarea, răspunse la întrebarea mirată ce se citea pe chipurile stăpânilor săi nemuritori:

– Iertare, Duhule Sacru, începu el, şi ţie, părinte Leandru, dar nu altceva decât fericirea cea mai mare mă face să alerg aşa, ca un nebun.

– Dar ce s-a întâmplat? grăi Moş Timp. Fârşitul lumii nu vine încă şi nu înţeleg de ce alergi în noapte ca un bezmetic. Strigătele lui Omu te-au făcut să-ţi părăseşti locul tău şi straiele de piatră?

– Nu strigătele, stăpâne, ci ce îmi spuneau ele. Fericire mare ne va cuprinde pe toţi!

– Da spune odată, Muntean, nu ne mai ţine aşa!

Printre gâfâieli, cu faţa luminoasă, Muntean continuă:

-Spre Muntele Sacru urcă însuşi Marele Preot Deceneu. Se află în fruntea unei mândre solii a Dacilor Liberi. Iar eu voiam să-i dau de ştire Sfinxului de ceea ce se petrece, el urmând să-l anunţe mai departe pe Zamolxis. Clipa iertării a sosit!

Nici un muşchi nu tresări pe chipurile celor doi bravi slujitori ai neamului, emoţia prin nimic nu le era trădată. Sihastrul puse o mână pe umărul lui Muntean:

– Fugi înapoi la locul tău, prietene, şi aşteaptă acolo împlinirea Legilor Sacre de intrare la Zamolxis, în Muntele Ascuns. Stai fără de griji pentru ă vom duce noi vestea cea mare Zeului.

Muntean nu aşteptă de doua ori să i se spună ce are de făcut şi porni înapoi, spre vârful nemuririi sale, în vreme ce Moş Timp şi Leandru se îndreptau spre Triunghi. Nici nu apucă Muntean să-şi reia locul, că-i şi văzu pe cei din alai la picioarele Marelui Sfinx. Pesemne că ajunseră acolo în timp ce el vorbise cu cei doi sfinţi.

Toţi cei prezenţi la picioarele granitului cu cap de om erau îngenunchiaţi şi priveau fascinaţi spre vrednicul paznic al Perimetrului. Ca la un semnal, ei îşi ridicară braţele spre cer şi deschiseră degetele în formă de stea cu zece colţuri. În sfârşit, nu doar simbolul, ci perfecţiunea însăşi de data aceasta, ducea lupta cea din urmă şi avea să aducă înfăptuirea Marii Iertări.

Deceneu, care se afla cel mai aproape de Sfinx grăi:

– Tu, Sfinx cu trup de granit şi suflet făurit de Duh, veşnic păzitor al intrării în Triunghiul Sacru, permite-mi să pătrund în Hotar şi să merg la Zamolxis. Solie sfântă duc cu mine. A sosit vremea ca iar să fim alături, întru veşnicie de data aceasta. Vorbeşte-mi, mărite Sfinx, mai spuse Deceneu, după care privi spre ochii de piatră din faţa sa.

Şi minunea se petrecu din nou, după atâta amar de vreme. Sfinxul deschise ochii, clipi, privi spre cei aflaţi acolo, la picioarele lui, apoi vorbi simplu:

– Mergi pe drumul destinului tău Deceneu! Zamolxis te aşteaptă.

O dată cu vorbele Sfinxului, care făcură pe cei de acolo să simtă cum lacrimi dulci le curg pe obraji şi pe care prea mult timp le aşteptaseră, dar care de data asta erau aievea chiar, natura păru ca pur si simplu stă în loc. Ceea ce se petrecea pe Podişul Sacru al Bucegilor era mai presus de Timp şi de Om, de Cer şi de Pământ, era ceva unic şi irepetabil.

Marele Preot porni spre Muntean, paznicul care avea cheia pătrunderii în Muntele Ascuns. Ajuns în faţa ciobanului de piatră, Deceneu repetă ritualul de la picioarele Sfinxului:

-Tu, Muntean, suflet nobil şi demn, îl ai la picioare pe Deceneu, purtătorul Soliei Dacilor Liberi, venit de dincolo de vreme, spre a merge la Zamolxis. Dă-mi, rogu-te Cheia Sacră.

Muntean se scutură pentru a doua oară în acea noapte de haina sa de piatră, coborî de unde se afla lângă Deceneu şi îngenunche în faţa Preotului. Stăteau amândoi faţă în faţă, foarte aproape unul de celălalt, şi se priveau în ochi… erau doi oameni ai universului, două spirite nepieritoare aparţinând infinitului. Părea că în acel moment se rupsese ceva din necuprins, coborând chiar pe piscurile duioase ale lui Muntean, în mijlocul mirificului Platou sacru al Bucegilor. Paznicul despietrit, cu un gest uimitor de solemn prin simplitatea sa, scoase Cheia Sacră, i-o întinse lui Deceneu şi spuse:

-Mergi la Zamolxis, Mare Preot! Mergi şi readu fericirea în Dacia Liberă, pentru că prea mult s-a zbătut în întuneric oamenii acestor plaiuri şi dureroasă a fost lunga aşteptare: Prin tine, fi-va pururi de acum, pace pentru noi şi pentru toţi copii noştri.

Deceneu luă Cheia, mai privi odată spre Muntean, după care porni mai departe în călătoria sa spre Zeu. Următorul popas îl făcu pe Găvane. Aici îngenunche iarăşi , de data aceasta în faţa celor doi Şoimi regali ai lui Leandru şi le vorbi:

-Voi, Şoimi Regali ai poporului Dac, ultimii din neamul vostru sacru ce cândva a strălucit pe acest pământ, paznici viteji ai Perimetrului, venit-am sa-l văd pe Zamolxis.. Anunţaţi-l pe Leandru că mă îndrept spre Măgura, să mă aştepte.

Nu termină de vorbit bine, că cei doi Şoimi Sacri îşi scuturară aripile, hainele de piatră căzură ţăndări la picioarele lor, iar ei se ridicară maiestuoşi în văzduh. Atâta mândreţe, măreţie şi putere câtă se putea vedea în zborul lor, n-ai mai fi întâlnit nicăieri în lumea largă, oricât te-ai fi chinuit a găsi. Şoimii desenară trei cercuri pe cerul de deasupra Găvanelor, apoi se topiră în văzduh ca şi cum nici nu ar fi fot vreodată. Zburau spre Măgura Ciobanului pentru a duce mai departe marea veste.

Preotul, impresionat de spectacolul desfăşurat în faţa ochilor săi, privi cu admiraţie şi fericire totodată fantastica plutire, apoi se ridică şi porni la drum prin Perimetrul Sacru al dacilor Liberi.

A urcat fără greutate pe Măgura Ciobanului. Aici îl găsi pe Sihastru aşteptându-i, exact aşa cum îl ştim, rupt din poveste parcă, având pe fiecare umăr câte un şoim. Cândva, cei ce se priveau acum, fuseseră învăţător şi ucenic, dar în clipa aceasta, aşa cum fusese hărăzit cu veacuri înainte, erau doi dintre conducătorii fără de moarte ai neamului Dacilor Liberi, oameni sacri ai celui mai binecuvântat spaţiu de pe întreg Pământul. Deceneu repetă ritualul:

-Tu, Sihastrule sacru, ajută-mă a merge la Zamolxis, pentru că duc cu mine solia cea din urmă a neamului Geto Dac.

Leandru făcu un semn cu mâna, după care porniră împreună spre fruntea Bătrânei, locul în care avea să se încheie prima parte a Drumului Sacru. Odată ajuns aici, Deceneu nu mai avea de făcut decât un singur lucru: să închidă din priviri calea Perimetrului. Apoi urma să coboare în Peşteră, locul în care Zamolxis aştepta, şi el ca atâţia alţii, această zi în care credincioşii se vor întoarce iarăşi cu chipurile şi sufletele spre el, îndreptând astfel greşelile făcute secole de-a rândul.

Pe când Leandru şi Deceneu se găseau în chiar intrarea Grotei, venea clipa de cumpănă între zile. Era miezul nopţii, iar aceasta era singurul ceas în care se putea pătrunde în Muntele Ascuns şi ajunge totodată la Zeu. Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, avu grijă şi încetă depănarea fuiorului său, timpul oprindu-se astfel exact când se stingea răsunetul celei de-a douăsprezecea bătai a orologiului. Timpul trecuse acum în eternitate, se oprise. În fapt, timpul era prea mic, inexistent pentru faptele ce se petreceau.

Cei doi trecură pe lângă Strană şi se opriră în faţa stâncii care ferea intrarea în Muntele Ascuns. Marele Preot fu cel care vorbi, iar cuvintele sale, lovindu-se de pereţii de granit al Grotei, răsunară straniu:

-Voi, preafrumoase Zâne, păzitoare ale Grotei, sunt Deceneu şi doresc a merge la Zamolxis. A sosit timpul ca viaţa Dacilor să reînceapă. Deschideţi iute poarta!

Stânca se dădu pe dată la o parte, iar îndărătul ei cei doi le putură vedea pe frumoasele Zâne. Aveau ochii scăldaţi în lacrimile bucuriei, iar de data asta nu plângeau pentru Făt – Frumosul lor, ci pentru renaşterea eternei fericiri în care aveau să trăiască de acum înainte toţi supuşii Marelui Zeu. Deceneu, urmat îndeaproape de Sihastru, intră, trecu uşor pe lângă Zâne şi începu astfel ultima parte a drumului său, un lung şi întortocheat coridor, aşa cum nu mai văzuse. La fiecare cotitură se deschideau hăuri fără de sfârşit în care şi-ar fi putut afla moartea orice nefericit intrus, dar Deceneu era condus de către Leandru, iar Sihastrul Sacru ar fi putut găsi drumul cel bun şi dacă ar fi mers cu ochii legaţi.

După un timp îndelungat care ar fi putut dura clipe sau ore, dar a cărui măsură nu are nimeni cum s-o cunoască, pentru că toate orologiile lumii fuseseră oprite de Moş Timp, cei doi ajunseră în chiar Triunghiul Sacru al Muntelui Ascuns, sală luminată puternic de Piatra Geto- Dacilor, care îşi avea sălaşul pe aceeaşi masă de granit neschimbată de veacurile care trecuseră peste ea. În spatele ei, pe Marele Tron, aştepta însuşi Zamolxis, având acelaşi chip dintotdeauna, bătrân părând, dar pururi tânăr fiind de fapt. La dreapta Zeului se afla Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, iar la picioarele Tronului, măreţ, mândru, stătea lungit şi la pândă, Marele Lup Alb. Era încordat şi cu urechile ciulite, gata să sară de la locul său îndată ce ar auzi cel mai mic ordin din gura stăpânului său.

Ajuns la numai câţiva paşi de Masa Sacră, Deceneu se lasă din nou să cadă în genunchi, plecă privirile spre podea, ridică braţele spre bolta Grotei şi deschise degetele răsfirându-le în formă de stea cu zece colţuri. Păru că-şi adună gândurile pentru o clipă, apoi ridică faţa, privi spre Zeu şi spuse:

-Tu, Zamolxis, Zeu atotputernic şi peste toate stăpânitor, conducător drept şi fără de prihană a mândrului neam al Geto-Dacilor, am venit aici, în inima Muntelui Ascuns, la picioarele tale, şi aduc cu mine cuvântul poporului ispăşit. Iertare am venit să cer. Lungă şi adâncă a fost suferinţa, căinţa este sinceră acum şi pururea în veci. Aceasta este clipa iertării, mărite Zeu, Dacii Liberi asculta-vor iar Legile Sacre şi nu vor repeta greşala, iar despre asta eu însumi, Deceneu, răspund. Trebuie ca duşmanii să tremure iarăşi numai gândindu-se la ce-i aşteaptă dacă necugetaţi vor fi. Ţara trebuie să fie din nou cum a fost cândva, în vremurile vechi, puternică şi liberă.

Zeul privi spre Deceneu cu multă căldură şi mulţumire în ochi. Aproape că ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, dar asta avea să o facă mai târziu. Momentul eliberării, clipa solemnă şi măreaţă , nu-i dădea voie. Într-un târziu grăi:

-Bine ai venit, Mare Preot, bucuria că te văd aici nu poate fi exprimată în cuvinte. Mult au aşteptat Dacii Liberi această zi, dar mai lungă mi s-a părut mie a fi aşteptarea. Timpul şi-a făcut datoria, şi-a spus cuvântul său greu, iar supuşii amarnic au trebuit să se căiască. Greşala este ispăşită însă. Deceneu, mare fericire mi-ai adus în suflet prin cuvintele ce mi le-ai spus. Iertarea va fi acordată şi milă mi-e de aceea ce duşmanii trăi vor fi de aici-nainte.

Imediat cum Zamolxis rosti ultimul cuvânt, toţi cei aflaţi în Triunghi simţiră că se petrece ceva ciudat, nefiresc. Lumina răspândită de Piatră deveni mai slabă în putere apoi scăzu tot mai mult şi mai mult. Era ceva staniu, nimeni nu pricepea ce se petrece, nici măcar Zeul. Fiecare se întreba cu teamă dacă Piatra va hotărî să-şi retragă puterea chiar acum, într-un astfel de moment. Să fi fost aceasta decizia Stelei Mamă?

În scurt timp, Triunghiul Sacru se cufundă în întuneric deplin. Ceva asemănător nu se petrecuse niciodată în lungul vremii. Nimic nu se mai putea vedea în nici unul din cotloanele Muntelui Ascuns.

Afară, pe munte, lucrurile erau asemănătoare: cerul era negru, mai întunecat decât fusese vreodată, bezna ai fi putut să o tai cu cuţitul, iar ceea ce se petrecea în sufletele oamenilor de acolo pentru a mai povesti e mult prea dureros.

În Triunghi şi în afara lui, inimile oamenilor se opriră pentru câteva secunde. Nimeni nu mai avea curajul să respire, parcă ceva se rupsese în toţi. Din fericire, totul fu de scurtă durată. Deodată, o explozie extraordinară de lumină aproape ca îi orbi pe toţi şi-i readuse brusc la viaţă. Părea că însuşi soarele coborâse în mijlocul nemuritorilor pentru a-i binecuvânta atât pe ei, cât şi credincioşii de afară. Căldura se făcu simţită iarăşi, mai puternică decât înainte, iar freamătul izbucnit din inimile tuturor era mai viu decât ne lăsau să înţelegem ochi lor ce priveau flămânzi , contopindu-şi lumina cu cea izvorâtă din Piatră. La picioarele Sfinxului, strigăte de fericire ţâşniră, ca la un semnal din zeci de mii de piepturi. În munte, Zamolxis, ridicând braţele spre boltă, spuse:

-Piatra Sacră a grăit, iar Steaua-Mamă a salutat şi ea, la rândul ei, iertarea Daciei. Acum nu mai este nimic care să ne poată întoarce din drum. Fericirea eternă va domni pururi peste supuşi de-aici înainte. Să mergem, prieteni, poporul aşteaptă!

Cei din Munte se lăsară cuprinşi de pâcla ce coborî odată cu primele cuvinte ale Zeului, şi mai puţin de o clipită se găsiră împreună cu Piatra Sacră la umbra Sfinxului. După veacuri şi veacuri îndelungate, dureroase, chinuitoare pentru Dacii Liberi şi ai lor urmaşi, Piatra lumină din nou sub cerul liber destinele ţării.

Lângă Sfinx aşteptau toţi cei care veniseră cu Deceneu, numai că numărul lor sporise mult, lor adăugându-li-se mereu alţii şi alţii odată cu fiecare minut scurs. La lumina puternică răspândită în noapte de Piatra Sacră, se putea vedea urcând spre Sfinx o mulţime nemăsurată de oameni. Din hotar în hotar, vestea se răspândea cu iuţeala fulgerului, aşa că tot poporul ştia acum că aceea era noaptea cea mare. Nimeni nu pregeta să se îndrepte spre picioarele Sfinxului, pentru a vedea cu ochii lor pe Zeu şi a auzi cuvintele sale. Cu toţii erau oşteni, fii ai nepieritoarei Dacii Libere, cu toţii se treziră din greul somn al necredinţei, după ani de încercări, şi veneau acum spre locul care le păstrase vie, de-a lungul veacurilor speranţa în Libertate şi Nemurire. Părea că toată suflarea ţării avea să se adune lângă Sfinx în acea noapte a trezirii. Oameni ce veneau păreau a se cunoaşte dintotdeauna, de mii de ani, parcă luptaseră cândva împreună sub stindardul Lupoaicei. Nimeni nu vorbea, era Sacra Procesiune a Credinţei Adevărate, renăscută din propria-i ţărână. Fiecare om în parte înţelegea ce se petrecea în sufletul celui de lângă el, pentru că trăirea era unică, simţirea era aceeaşi în toate inimile. Era Renaşterea Dacilor Liberi!

Cele trei Zâne din Grotă, după atâta amar de vreme, veneau însoţite de tânărul tarabostes ce încălcase cândva Legile Sacre şi fusese transformat, ca pedeapsă, în Stana din Peşteră. Toţi patru erau la fel de frumoşi ca şi atunci, dar veseli cum tare de mult nu mai fuseseră. Alături de Zeu se afla acum şi Omu, care venise o dată cu Muntean. Nu departe, pe Fruntea Bătrânei, sta Marele Lup Alb ce dezlănţui în noaptea fermecată, cântecul de luptă al haitelor. Până departe, dincolo de hotare, duşmanii simţiră cum îi cuprind fiorii morţii la auzul crâncenului urlet. În preajma Sfinxului, însă, Dacii Liberi nu putură decât să facă un singur lucru: să dea drumul lacrimilor de fericire, care mult prea mult timp aşteptaseră să ţâşnească pe obraji şi să-i spele de urmele suferinţelor, aşa că acum curgeau şiroaie. Auzeau strigătul de luptă pe care-l aşteptau de nenumărate veacuri şi duioşia le umplu pe dată inimile lor curajoase. Tot atunci, lângă Sfinx, din Piatra Sacră, o rază dulce a pornit spre cerul curat pentru a întâlni, în sfârşit, Steaua-Mamă, astrul protector al Geto-Dacilor. Când a atins-o, din stea au pornit alte şapte raze împreună cu ea, îndreptându-se spre pământ. S-au oprit chiar deasupra Sfinxului, înconjurând într-o lumină ireală parcă, fantastică, toată mulţimea aflată acolo. Acea lumină răsfirată, cele opt raze mereu apărătoare ale Geto-Dacilor, arată că nu numai pământul şi ai săi stăpâni, dar şi cerul şi a sa putere neţărmurită se afla alături de Dacii Liberi, renăscuţi din propria lor credinţă, suferinţă, durere şi răbdare. Blestemul încetase. Reîncepea viaţa, nemurirea îşi găsise iarăşi al său unic sălaş. Nu mai urma să se petreacă decât plecarea oştenilor, însoţiţi de Marele Lup Alb şi ale sale haite, pentru a da ultima luptă, cea decisivă. Peste puţin timp urma să aibă loc dezrobirea neamului.

Victoria era sigură. Zamolxis îşi ajuta, împreună cu Piatra Sacră, din nou supuşii. Nepieritorii vegheau iarăşi. Renăscuse pururi poporul Dacilor Liberi!”

* * *

Evenimentele ce sunt povestite în această legendă nu s-au petrecut încă şi nici nu se ştie când se vor petrece. Bătrânii care prin grija lor ne-au transmis această legendă ne spun că totul se va înfăptui atunci când sufletele noastre vor fi din nou înmiresmate de virtuţile strămoşilor. Atunci şi numai atunci „când Dacii sau ai lor urmaşi vor şti să reînvie credinţa în Piatra Sacră şi se vor întoarce la cele sfinte… doar atunci durerea şi nesiguranţa vor fi pe veci stârpite. Acele clipe sunt departe însă, iar Piatra va sta pururi în acest locaş, până când va fi aşa cum am spus. Când Bolta Triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina soarelui se va contopi cu cea a Pietrei întru fericirea oamenilor, ei bine, abia atunci tu si Deceneu vă veţi găsi liniştea pe care o tot căutaţi, alt chip nu este. Acele vremuri vor veni cândva….poate într-o mie de ani, poate în doua mii de ani , dar vor veni cu siguranţa!” (Zamolxe către Sihastrul Leandru, fr. Legenda Sihastrul Leandru)

Iată ca în Palmii lui David apare următoarea afirmaţie cu caracter profetic: ”Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului” (Ps.118:22)….Sa fie doar o coincidenţă? Poate….

Si să mai spună cineva ca românii nu au escatologie!

Material preluat din „Muntele Ascuns. Legendele Dacilor Liberi”

zamolxe

Cine am fost? Cine vom fi?

(scurtă privire asupra istoriei străvechi a neamului şi a profeţiilor legate de el)

                          Articol înscris în concursul  lui VisUrat si Arhi

Noi am început istoria ! Nu este o sintagmă spusă la un moment de mândrie naţională. Este adevărul gol-goluţ şi poate fi documentat cu diferite izvoare arheologice şi literare. Istoria noastră străveche se bucură de cele mai importante superlative: cea mai veche fosilă umană din Europa, cea mai veche activitate de minerit, cea mai veche scriere din lume. Prin urmare, având în vedere aceste superlative, nu ne putem opri să gândim că prima civilizaţie umană, nu a apărut în Sumer, ci în Carpaţi ! Să purcedem acum să vedem, dacă găsim şi dovezi în sprijinul acestei afirmaţii.

Descoperirile de la Bugiuleşti – posibilitatea existenţei primilor hominizi pe teritoriul actualei Romanii

În lupta pentru supremaţia primordialităţii omului în Europa, se înfruntau până nu de mult Anglia şi Spania, pe teritoriul lor descoperindu-se fosile umane uimitor de vechi. În Anglia, fosila umană descoperită la Boxgrave avea o vechime de 500.000 de ani, iar în Spania „omul de Orce”, cum a fost denumită fosila descoperită lângă Granada, situată ca vechime între homo habilis şi homo erectus, avea o vechime de 900.000 – 1.600.000 ani!

Punct marcat pentru Spania, se pare!

Numai ca respectivul punct, este pierdut în favoarea ….României!

De ce? Pentru că săpăturile arheologice întreprinse de arheologul C.S. Nicolaescu-Plopşor între 1960-1969 si reluate în 1975, în punctul „Valea lui Grauceanu”, satul Bugiuleşti, com. Tetoiu, jud. Vâlcea, au scos la iveală un bogat material osteologic datând din villafranchian, perioadă geologică cuprinsă între 1.700.000 si 2.000.000 ani. Nimic spectaculos, nu ? Numai că între osemintele descoperite aici, mai recent, profesorul Dardu Nicolaescu-Plopşor, a identificat şi oseminte umane (o diafiză femurală şi una de tibie ). Fosilei umane descoperite la Bugiuleşti i s-a dat numele de Australoanthropus Olteniensis. După cercetarea întreprinsă asupra acestor fosile, specialiştii au căzut de acord că modul de spargere a oaselor dezgropate în punctul Valea lui Grăuceanu, ar indica o activitate intenţionată a unor hominide care foloseau oasele ca unelte.Totuşi până la noi cercetări asupra sitului de la Bugiuleşti si din alte locuri asemănătoare precum: Ciuperceni, Teleorman, Betfia – Bihor şi Măluşteni – Tecuci, problema rămâne deschisă… 

Fosile Australoanthropus Olteniensis

Problema însă rămâne deschisă datorită „eforturilor” doctorului Jean-Marie Cordy de la Universitatea din Liege (Belgia)care a avut amabilitatea de a studia oasele descoperite la Bugiuleşti declarând că de fapt acestea sunt oase de Ursus Erectus….neexcluzând însă posibilitatea existenţei hominidelor în această zonă chiar dacă nu le-a fost găsit scheletul. Acum fie vorba între noi… ca paleontolog este destul de îndoielnic să nu recunoşti oasele unui hominid în comparaţie cu ale unui urs, fie el si Erectus. Si să nu uităm că Dardu Nicolaescu Plopşor era de formaţiune antropolog ! 

Cu toate acestea, ca pentru „a rupe gura târgului”, civilizaţia carpato-danubiană a preistoriei, cum suntem obişnuiţi s-o numim, deţine alte si alte superlative….

Alte superlative ale civilizaţiei carpato-danubiene

România înregistrează, prin descoperirile arheologice efectuate în teritoriul ei, cea mai veche locuire în bordeie din lume (documentată şi de tradiţiile greceşti), cea mai veche activitate de minerit din lume, în România fiind descoperit cel mai vechi topor-târnăcop de miner; cel mai vechi harpon şi cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri din lume, toate acestea fiind datate pentru perioada 18.000 î.Ch. Superlativele continua cu : ce mai veche activitate de metalurgia aramei din lume, ale cărei vestigii sunt databile pentru perioada 8000 î.Ch, precum şi cea mai veche activitate de prelucrare a aurului din Europa, databilă pentru perioada (5000-6000 î.Ch). Cu totul uimitor este şi faptul că România deţine şi superlativul celei mai vechi scrieri din lume apăruta în cadrul culturii Vinca-Turdaş şi databilă pentru mileniul V î.Ch. (cca 5500 î.Ch., adică cu peste 1000 de ani înaintea celor descoperite în Summer). 

Tăbliţele de la Tărtăria. Inscripţiile, identice cu scrierea pictografică sumeriană, conţin şi semne ce vor apărea în liniarul cretan

 Întrucât aici se înregistrează prima activitate de minerit din lume este de la sine înţeles că tot aici trebuiau sa apară şi primele „furnale” indispensabile prelucrării metalelor . Acestea au fost descoperite în vechile bazine carbonifere ale României.În cadrul culturilor epipaleoletice, datând din jurul anului 8000 î.Ch, se evidenţiază cultura Starcevo-Criş (cea mai veche), Hamangia (cea mai specifică). În neoliticul târziu, apar noi culturi cu o extindere enorma: Sălcuţa cu extindere până în Macedonia, Grecia şi Troia, Cucuteni, care se bucură de titlul de cea mai spectaculoasă ceramică neolitică, avându-şi centrul de manifestare în Moldova, extinsa până în arhipelagul Cicladelor şi Troia iar spre răsărit până la Nipru. Prin urmare nu ne putem abţine să nu concluzionăm: România este vatra vechii Europe!

Ceramica cultura Cucuteni

 

 România, vatra vechii Europe

Marija Gimbutas, cercetător şi profesor la Universitatea California din Los Angeles, studiind începuturile culturii şi civilizaţiei în Europa, spune în prefaţa cărţii sale „Cultura şi Civilizaţie’’că „ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.Ch, axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului si fierului (…). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în ţările învecinate, după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultura a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană, o precede cu câteva milenii pe cea sumeriană….” 

Deci, clar şi fără comentarii, afirmat însă de străini, nu de romani! Noi încă mai stăm să ne gândim dacă o fi sau nu aşa şi-l luăm pe „dar dacă” în braţe sau şi mai rău, pe „nu se poate aşa ceva”! Poate totuşi odată o să fim de acord…măcar cu ce spun străinii despre noi, dacă nu-i credem pe ai noştri!

Dar cine puteau fi purtătorii acestei culturi vechi europene, de care vorbeşte Marija Gimbutas? Ce nume purtau ei?

Pelasgii – locuitorii vechii Europe din Carpaţi

Cine au fost purtătorii civilizaţiei vechi europene despre care vorbeşte Marija Gimbutas, ne spune Nicolae Densuşianu în monumentala sa lucrare „Dacia Preistorică”: „…(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau <<cei mi vechi oameni de pe pământ>> Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale”

Si iată cum Vechea Civilizaţie europeană îşi capătă numele de drept, Civilizaţia Pelasgă!

Tot Densuşianu, în concordanţă cu tradiţiile antichităţii, ne spune şi cine a fost primul conducător al pelasgilor care va deveni apoi părintele lor eponim. „… după cum ne spune Pausanias, căci cel dintâi om născut pe Pământ a fost Pelasg, un bărbat, care se distingea prin mărimea, prin frumuseţea şi puterea figurei sale şi care îi întrecea pe toţi ceilalţi muritori prin facultăţile spiritului său; că acest Pelasg, după ce a început să domnească., a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni să-şi construiască colibe, pentru a se apăra de incomodităţile frigului, a ploilor şi a căldurilor; că el a învăţat pe oameni să-şi facă haine din piei de oaie; le-a interzis să se mai nutrească şi mai departe cu frunze, cu buruieni şi cu rădăcini…”

Concluzie: vechea civilizaţie europeană de care vorbea Marija Gimbutas îşi are sediul central în România iar purtătorii ei erau pelasgii, cum îi numeşte Densuşianu, strădacii sau dacii străvechi, aflaţi sub conducerea unui rege şi mare preot numit Pelasg.

Răspândirea pelasgilor şi a culturii lor

La un moment dat în decursul istoriei pelasgii, a căror primă vatră de locuire a fost spaţiul carpato-dunăreano-pontic, datorită suprapopulării respectivului spaţiu au început sa se reverse asupra teritoriilor învecinate şi nu numai. India şi China ar fi un bun exemplu pentru extinderea la care a ajuns rasa pelasgă. Îi găsim în toata literatura antică şi găsim toate denumirile lor etnice în toponimele si antroponimele româneşti, ceea ce ne împinge să tragem concluzia ca respectivele triburi colonizatoare ale Europei Occidentale şi nu numai, au pornit din vechea Dacie, actuala Românie!

De pildă în Spania veche, avem o seama de triburi dacice precum: ablaidaci, albocenses, ambirodaci, argeli, arevaci, orienses, bainenses, barbarii, berones, comenesciqi, corovesci, cosetani, couneidoqi, daci/dagae, dagenses, datii, decii, ergavicenses, gruii, ilergetai, indigetes, letani, lacetani, lunari, misgetes, ossigi, pelendones, sacani, terraconenses, turdetani, turduli, vaccaei, virvesci, vloqi.

Dacii stăvechi au ajuns şi prin părţile Galliei de sud, unde îi aflăm pe: ambari, boxsani, cocosates, daciates, dati, decieni, longeidoci.

Spre răsărit, dacii sau întins pe diferite tronsoane geografice care par a indica valurile succesive ale mişcării lor. Îi găsim între Prut si Nipru sub numele de tyrageţi, între Nipru şi Munţii Urali sub numele de tisageţi, iar între Urali şi China sub numele de massageţi. Nu degeaba se numea Asia, casa cu geţi !

Şi pentru a nu lăsa găuri în prezentarea noastră, este bine să –i numim şi pe: vorbitorii de limbă sanscrită, care sub conducerea prinţului Rama au plecat spre Valea Indusului, sumerienii, plecaţi de la Tărtăria de Mureş, ducând cu ei o scriere deja veche în zonă, etruşcii plecaţi în mileniul IV î.Ch din Apuseni spre Italia; dardanii din Dardania – teritoriu locuit de pelasgo – daci în sudul Moesiei, vecin cu strâmtoarea Dardanele (recunoscut ca dioceză a Daciei sub împăratul bizantin Constantin), plecaţi sub conducerea lui Dardanus, spre Italia în mileniul III î.Ch, aheii plecaţi tot în mileniul III î.Ch din nordul Dunării spre Grecia de azi, latinii conduşi de Latinus în jurul 1300 î.Ch; triburile dace din Elveţia care vorbesc dialecte cu multe cuvinte româneşti :ladin, sursilvan, retoroman, romanş; occitanii din sudul Franţei care vorbesc o limbă foarte apropiata de cea romană; geţii din Polonia unde s-a descorit o cetate numită Getidava; vechii locuitori ai Germaniei antice care şi ei, vorbeau o limbă latină conform lui Suetonius

Şi culmea este că toate aceste regiuni nu au fost ocupate prin luptă !. Dacii străvechi ba chiar şi cei clasici şi-au extins dominaţia prin înţelepciune, definindu-se nu ca ocupanţi ci ca şi civilizatori!

Este de la sine înţeles că o cultură nu se poate răspândi, fără ajutorul unei limbi cu care să poată fi propagată, iar cel mai important lucru care ne-a rămas de la dacii străvechi este chiar limba.

În Biblie găsim o afirmaţie cel puţin ciudată la prima vedere: „Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte”….o limbă care a dat naştere ulterior la multe dintre limbile europene şi a lăsat urme şi în altele precum sumeriana, sanscrita etc. Această limbă era numită de autorii antici lingua prisca adică limba bătrână după cum ne spune Isidor din Sevilla. De la greci aflăm că pelasgii vorbeau o limbă barbară, iar Quintilian ne spune că dacă se adăugau sau eliminau silabe din cuvintele latineşti se obţinea această limbă barbară.

Limba pelasgilor, o limbă cu specific vechi european, prelatina numită de unii istorici şi protolatină şi-a păstrat unitatea devenind în cele din urmă suportul pe care se vor construi limbile latine europene.

Nu mai avem acum decât să ajungem la aceeaşi concluzie ca şi marele nostru istoric Nicolae Densuşianu (nerecunoscut de mulţi dintre istoricii noştri):” Aici la Dunărea de jos şi în special în ţările Daciei – faptul este cert – s-a format şi închegat centrul cel mare şi puternic al populaţiei neolitice din Europa” populaţie care a dus şi răspândit în întreaga Europă, ”noile elemente de civilizaţiune, fondară aici cele dintâi state organizate şi deteră o nouă direcţiune pentru destinele omenirei”

Întrebam în titlu „ ce vom fi ?” Să aruncăm o privire sumară asupra profeţiilor vechi, să vedem ce aflăm din acestea.

Vechile si noile profeţii cu referire la daci si România

Profeţii evreilor ameninţau Israelul că dacă nu vor respecta preceptele lui Yahwe vor fi pedepsiţi cu trimiterea asupra lor a popoarelor Gog si Magog. Bunăoară profetul Iezechiel, scrie în Vechiul Testament, în cartea care-i poartă numele, că Yahwe va aduce asupra ţării lor pe regele Gog din ţara Magog, cu oastea cea frumoasă de cai şi călăreţi, înarmaţi cu scuturi, coifuri, săbii, lănci, piluri, arcuri şi săgeţi. Aceştia, venind din fundul miazanopţii (Dunărea era considerată în antichitate limita lumii cunoscute -n.n), însoţiţi de alte popoare multe, călărind pe cai, vor năvăli ca o furtună asupra ţării lui Israel, ca să o prade şi să o devasteze (Iezechiel, cap.38, 39)

Mai mult profetul Ieremia ameninţa şi el în paginile Vechiului Testament, cu venirea acestui popor dintr-o ţară îndepărtată din părţile de miazănoapte, de la capătul pământului, popor de călăreţi şi arcaşi, viteaz, puternic şi vechi, vorbind o limbă pe care evreii nu o înţeleg (Ieremia, c. 4-6)

Ulterior, urmând vechile tradiţii legate de Gog şi Magog, Sf Ioan Teologul aminteşte de Gog şi Magog în Apocalipsul său (20: 7-10). Vorbind el despre timpurile din urmă, ne spune că atunci când se vor împlini o mie de ani de când a fost închis în adânc balaurul cel vechi (despre acesta vom vorbi într-un alt articol închinat mitologiei zamolxiene – n.n), acesta va fi dezlegat şi ieşind din locul unde a fost închis, va aduna pe lângă sine şi va conduce la război pe popoarele Gog şi Magog, care sunt răspândite în cele patru zări şi sunt numeroase ca nisipul marii. Aceştia se vor revărsa peste faţa pământului şi vor asedia Ierusalimul, însă un foc din cer îi mistuie. După cum putem observa, Gog si Magog, sunt descrise ca popoare matcă sau mama, ele fiind numeroase ca nisipul marilor şi răspândite în cele patru zări.

Şi ca să nu mai avem dubii despre care neam este vorba, trebuie menţionat şi Sf Augustin, care în lucrarea sa „De civitate Dei” explică foarte clar, fără a lăsa loc interpretărilor: ” O parte dintre autorii vechimii, credincioşi tradiţiilor moştenite, înţelegeau, sub Gog şi Magog, pe geţi şi massa-geţi (geţii cei mari, mulţi – n.n)

Giganţii Gog şi Magog fii lui Gaea şi Uranus

De altfel şi oracolele sibiline situează popoarele Gog şi Magog în regiunea din nordul Thraciei şi mai departe, în nordul Dunării. Ele sunt vrednice de crezare întrucât cel puţin una dintre sibile, anume Sibilla Erithree, îşi avea sălaşul în Munţii Apuseni, în zona Roşiei Montane.

Să ne uităm acum în Cartea lui Enoh, o apocrifă a Vechiului Testament şi să vedem ce spune dânsul: ” Îngerul mi-a răspuns: Acest munte pe care-l vezi şi a cărui vârf ajunge la aceeaşi înălţime cu tronul Domnului, va fi lăcaşul unde se va odihni Domnul Sfinţeniei si al Gloriei, regele cel veşnic, atunci când va coborî pentru a vizita pământul, în bunătatea sa. Căci viaţa va fi răsădită într-un loc sfânt către miazănoapte, către locuinţa Regelui Veşnic” si textul este urmat apoi de o descriere detailată a României actuale:”…am zărit şapte munţi strălucitori, care erau separaţi unul de altul…trei spre răsărit… si trei la miazăzi ….erau de asemenea văi adânci, separate unele de altele (Carpaţii Orientali si Carpaţii Meridionali sunt împărţiţi în câte trei grupe de văile marilor râuri ale României – n.n)…În mijloc se ridica cel de-al şaptelea munte’’….(Apusenii sunt în mijlocul cununii carpatice – n.n). Am exclus înfloriturile din text tocmai pentru a fi cât mai limpede.

Aceeaşi profeţie o aflăm mai târziu la Isaia care spune:” În muntele în care se adună zeii voi pune sălaşul meu, în miazănoaptea cea îndepărtată…” (Isaia 14:13)

Rolul mesianic al României este declarat şi de profetul indian Sundar Singh care în profeţiile sale legate de România, (pe care le vom publica integral într-un alt articol), se exprimă foarte clar:” România are o mare misiune Dumnezeiască de redresare spirituală, ce o va face până la urmă să se înfăţişeze ca un veritabil model de urmat pentru întreaga umanitate”. Această afirmaţie si altele ce apar în profeţiile indianului Sundar Singh ne trimit din nou cu gândul la caracterul de popor mamă al vechilor daci, ai căror urmaşi suntem noi, românii. Această profeţie poate fi legată şi de profeţia pe care o face Iisus în Evanghelia după Matei evreilor: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21:43)

Atenţionez cititorii că nu doresc să cad în greşeala afirmaţiei că noi românii suntem puri şi fără pată, din contră avem multe „uscături” printre noi. Urmează ca timpul să ne dovedească dacă aceste profeţii se vor împlini sau nu.

Dar, nu trebuie sa uităm nici o clipă, că românii nu sunt transilvăneni, moldoveni sau munteni, ei sunt ROMÂNI (VALAHI), urmaşi ai străvechilor RAMANI (nume dat pelasgilor de unii autori antici), cu spirit DAC, care reînvie oricând este nevoie în momentele de restrişte.

Care este viitorul Romaniei? Nu ştim, lăsăm viitorul să ne arate!

Însă situaţia noastră ca popor modern, „intrat în Europa”, ne cere să redevenim ceea ce am fost la începuturi, anume cei mai viteji şi mai drepţi ai Pământului. Asta pentru că noi, ca „bunici ai Europei” nu ne putem permite să stăm cu capul plecat în faţa „nepoţilor” noştri.

Doamne ajută !      

                                          zamolxe

Bibliografie:

         1. Biblia

2. Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, ed Arhetip, Bucureşti

3. Paul Lazăr Tonciulescu şi E. Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, ed Obiectiv, Craiova, vol I-II,

4. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, ed. Obiectiv, Craiova

5.Vladimir Dumitrescu / Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromichete, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

6.Marija Gimbutas, Cultură şi civilizaţie, Ed. Meridiane, Bucuresti

Octavian

Am avut privilegiul sa imi cunosc strabunicii si, mai mult, norocul ca ei sa fie genul de oameni pe care nu-i intalnesti la fiece pas. Ea radea mult, la 90 de ani era mai plina de viata si mai vesela decat multi dintre cei tineri. Avea un fel de a comunica cu Dumnezeu aparte- da, isi spunea constiincioasa rugaciunile seara de seara, sa nu i se poata reprosa nimic insa, la cel mai mic pas in strachini al Divinitatii, reactiona. Zeul care gresea era tras la raspundere fara drept de apel, scurt, sec si mustrator. Imi amintesc ca era intr-o vara, prin iulie- ploua cu galeata de vreo 3 zile, norii se rareau din cand in cand, atat ca sa poti sa dai o fuga scurta in gradina sau aiurea- nu apucai sa intri bine-n casa ca iar turna. Maria, caci asa o chema, incepuse sa strambe din nas, bombanind proptita-n fereastra. Dupa vreo doua ceasuri, o noua pauza de plouat: “Ma duc sa inchid pui!” Am vazut-o in curte, agitandu-si mainile, ocarand un pui care pierdea vremea ciugulind prin noroi, in loc sa se alture fratilor lui, la culcare. Am iesit dupa ea, sa-i sar in ajutor. Puiul buclucas s-a conformat, iar noi am dat sa intram in casa cand o rafala de picaturi de apa ne-a lovit. Ea s-a oprit in mijlocul unei balti- ceva in privirea ei mi-a atras atentia. Si-a intors ochii mici spre cer, consternata, apoi a dat din mana a lehamite, aruncandu-si capul pe spate intr-un gest teatral: “Asa, ploi, ploi Doamne… Ca de mult n-ai mai plouat!”- si-a intrat in casa, trantind usa.

El, Octavian, era facut, pe undeva, din alt aluat. Avea un umor sec, acid, si un calm care pe buna, caracter vulcanic, o scotea uneori din rabdari. Cand nu-i mai suporta tacerile, se urca pe tren si pleca in celalalt capat al tarii, la rude, in Constanta. El ramanea doar cu mine- amandoi scumpi la vorba, ne cotam de treaba. Pleca- il gaseam pe malul Muresului, privind curgerea apei. Ma asezam langa el si ramaneam unul langa altul o vreme- imi placea sa tac cu el. Uneori imi vorbea- despre el, despre lume si locuri, crampeie dintr-o viata lunga si nu tocmai obisnuita. Sau, oricum, neobisnuita pentru cei din jur. Pentru Octavian, tot ce i se intamplase era luat ca atare- niciodata nu se mira si nu justifica nimic.

“Eram catana, mi-a spus el din senin intr-una din sederile noastre pe tarmul Muresului. Era inainte de razboi, o lasasem pe Maria acasa cu mosu-to, era pruncut, nu incepuse a umbla… Pe mine m-or dus la Balgrad. Eram la cazarma, dincolo de Ampoi, ca mereai pe sosea si-apoi pe camp sa ajungi din oras, nu era ca acuma. Cum treceai podu`, mai mereai o bucata buna. Era bine acolo si liniste ca-l aveam pe capitanu` B., om tare bun, de statea acolo cu muierea si copiii. Pe noi, pe catane, ne pusesera cate 6-7 intr-o camera si ne-aveam tare bine, noi intre noi, si noi cu capitanu`. Tin minte ca era prin februar, sa-ntuneca iute, afara zapada, n-aveai ce lucra tata zua. Sara devreme meream fiecare in camera noastra, da` nu puteam dormi. Apoi facea fiecare ce-l durea- mai jucau carti, mai beau, ca aveau ascunse damigene de jin. Io nu beam, nici carti nu stiam sa joc, asa ca astia ma puneau sa le cant cu fluiera, ma-nvatase mosu. Si-apoi le cantam tata sara! Numa` ca intr-o sara, cum stateam noi acolo, iaca vad in dreptu` usii, ca statem in pat cu fata catra usa, o aratare. Nu stiem ca-i muiere ori barbat, da` ce stiu ii ca era tare inalta si avea haine negre, par negru si ochii mari- sa uita la mine. Io cantam din fluiera, ma gandeam la ce-o zas tata catra mine cand eram copil: <Sa nu-ti fie frica de ce vezi, si ce-o fi, ce n-o fi, sa n-arati ca ti-i frica!>. Nu mi-o fost. Astia jucau carti, nici nu s-or uitat catra usa. Pe unde intrase aratarea, io nu stiu, ca doara usa era incuiata pe dinauntru, da` o intrat. O vast-o unu cu coada ochiului- o sarit ca ars <Maaa!!!>. Or sarit tati, ca tati vedeau, nu numa` io. S-or bagat care sub pat, care dupa dulap, urlau de ziceai ca i-o oparit careva. Io cantam, ca incepuse sa-mi fie si mie frica. Da` nu-mi iesea din cap ce mi-o spus tata. S-o apropiat de mine- bag sama m-o vast ca nu am sarit de la loc. S-o aplecat si-o dat sa-mi ie fluiera. Cand o pus mana pe mana me, tat m-am scuturat- rece ca mortu` era. Am tras mana, sa nu-mi ie fluiera si m-am crucit: <Sa te bata Dumnezeu…>, zac. O intrat in pamant. Astia urlau, la usa bubuiau aia din alte camere: <Ma, deschideti, ma, ce-i acolo?!>. Unu` o descuiat usa, o intrat altii, o intrat si capitanu`, ca auzasera urletele. Cand o auzat capitanu` ca ce-o fost, ne-o dat pusca: <De mai vine, trageti!>. Am pus pusca bine. O vint iara, dupa ceva zale- Gheorghe, unu` de pe la Stremt, o luat pusca si-o tras, nici ca s-o miscat aratarea. Da` o intrat in pamant. Cand ne uitam, glontu` implantat in usa. O trecut prin ea. Mai mult n-o mai vint. Da` sa vezi ce patasc… O vint Pastile. Doamna lu` capitanu` avea o verisoara in oras si ce-o gandit? Sa sa duca la ea sa faca colacii si pita, ca aia avea cuptor bun. Dusa o fost. <viu pe la opt>, i-o zas la barbatu-so. Sa face opt, sa face noua, intunerec. Vine domnu` capitan la mine. <Hai du-te tu in calea ei la pod, sa nu-i fie urat sangura, ca ui ca-i noapte.> Ma duc, stau, pip doua tzagari, iaca vad ca vine pe drum doamna. O intarziat in povesti. I-am luat cosurile si-am pornit amandoi catra cazarma. Sa tat fi mers cam la o suta de metri de pod cand s-aude un vajait de ziceai ca cine stie ce! Noi ne-am intors pe loc, sa vedem ca ce-o fi. Sub podul pe Ampoi, ardeau focuri-focuri, si-apoi chiote- si din apa, o coloana `nalta tare, iesise apa din albie! O cazut inapoi dupa aia, peste pod. Si sub pod, urlete si muzica, zici ca era ospat. O iesit pe damb cineva si-o strigat catra noi, un ficior: “Haidati la noi, ca avem muzica si-avem mancare!” Doamna o urlat de frica si m-o prins de mana. Am luat-o amandoi la fuga- tat un colac si-o pita am facut pe camp pana la cazarma. Cand am ajuns si ne-am uitat inapoi, nu mai era nimica. Nici focuri, nici nimica, liniste. Doamna tare s-o spariet, plangea acolo de nu stia barbatu-so ce sa-i faca. A doua zi, ne-o luat capitanu pe amandoi si ne-o dus in oras la un popa batran, sa ii povestim ce si cum. Ne-o ascultat parintele si-o zis ase: <Apoi au mai vint oameni la mine… Ca acolo sub pod la Ampoi ii lucru necurat, or mai vazut si altii. Voi noaptea sa nu mai treceti pe acolo!>. Apoi n-am trecut mai mult, ne-o adnat pe tati capitanu` si ne-o spus. Da` nici aratarea n-o mai vint. O descantat popa al` batran bag sama.”

A tacut apoi o vreme. S-a ridicat, sprijinindu-se de umarul meu: “Hai sa merem acas`, sa-ncui gainile, sa nu deie vulpea aia din Berc…”

Solomonar