Glastonbury şi „Pământul Soarelui”

 

Printre locurile cu o însemnătate deosebită în legenda Sfântului Graal, de o atenţie specială se bucură Glastonbury, deoarece legenda spune că aici ar fi poposit Iosif din Arimateea atunci când a pus piciorul pe pământul Angliei, aducând cu sine Sfântul Graal, tot aici presupunându-se a fi şi mormântul regelui Arthur şi al reginei sale Guinevere. Dar, nu numai atât…

Glastonbury şi regiunile învecinate a constituit într-o vechime mai mult sau mai puţin depărtată un imens templu solar delimitat de traseul pe sol a unor efigii gigantice reprezentând bolta cerească reflectată pe suprafaţa Pământului. Traseul efigiilor denotă faptul că amplasamentul nu a fost ales arbitrar, ci în virtutea unei anumite „predestinări”. Or, aceasta implică stăpânirea cunoaşterii „tradiţionale”, moştenită de călugării de la Glastonbury de la înaintaşii lor, druizii celţi, primită de aceştia de la civilizatorii lor indepărtaţi, pelasgii, cunoscuţi sub numele de Tuatha de Danaan în legendele celtice.

În amsamblul său, figura de la Glastonbury este un imens Zodiac în care, într-o anumită măsură, am putea vedea prototipul „Mesei Rotunde” a cavalerilor Graalului, ea reunind în jurul său 12 personaje asemenea Zodicului. Cu toate acestea, este bine să nu cădem în ispita de a vedea în aceste personaje doar nişte constelaţii, întrucât ar fi o interpetare prea modernă şi „naturistă” („boala” savanţilor moderni). Aceasta, cu atât mai mult cu cât efigiile de la Glastonbury ne relevă în mod enigmatic şi încifrat o poveste a unui alt ţinut, a Pământului Soarelui, a ”Ţării Sfinte” – denumiri aplicate Centrului Spiritual Suprem.

Zodiacul de la Glatonbury şi Cavalerii Templieri

Se pare că templierii au avut un rol însemnat în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, fapt ce concordă într-o anumită măsură cu titulatura lor de „păzitori ai Ţării Sfinte”. În acest sens, este demn de remarcat faptul că, aşezările monastice ale templierilor aproape întotdeauna se află în apropierea unor monumente megalitice sau a unor vestigii preistorice, ceea ce nu este deloc o pură coincidenţă. Urmărind în detaliu legendele Graalului devine evident că între aceste efigii şi titlurile de „Păzitori ai Sfântului Graal” şi „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinute de templieri, există o corespondenţă ce nu poate fi trecută cu vederea.

Dacă ne raportăm la sensul imediat şi exterior al titlului de „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinut de templieri, ajungem în mod nemijlocit la conexiunea cu Cruciadele şi rolul lor declarat de apărători ai pelerinilor peregrini în Palestina la locurile sfinte. Din puncul de vedere al unei logici superficiale – problemă rezolvată! Însă, având în vedere că templierii erau un ordin monastic şi iniţiatic, prin însuşi definiţia cuvântului iniţiatic, se elimină posibilitatea unei mulţimi considerabile a membrilor ordinului, astfel încât ei să formeze o armată demnă de a face faţă presiunilor păgânilor asupra Ţării Sfinte. Deci, din puctul nostru de vedere, nu la rolul lor războinic se referă aceasta titulatură.

Pentru creştini, „Ţara Sfântă” era, prin excelenţă, Palestina; „problema devine mai complexă când ne dăm seama că diferitele grupări orientale, al căror caracter iniţiatic este neîndoielnic, cum ar fi hassassinii sau druzii şi-au luat şi ele titlul de „Păzitori ai Ţării Sfinte”. Aici, într-adevăr nu mai poate fi vorba de Palestina. Atunci despre ce poate fi vorba cu această misterioasă denumire?

Denumirea „Ţara Sfântă”, în a căror păzitori se erijau templierii, are un dublu sens, ca în cazul tuturor simbolurilor autentice. Ea nu desemnează doar Centrul suprem sau cel subordonat, care în fapt este o imagine a Centrului, ci şi tradiţia ce emană de la acest Centru, care apoi este preluată in funcţie de gradul de perceptie si păstrată mai departe în centrul subordonat până la opacizarea sau dispariţia totală a acestuia. Această calitate a templierilor, de „păzitori ai Ţării Sfinte”, nu vine deloc în contradicţie cu aceea de „păstratori ai Sfântului Graal”, atribuită tot acestui ordin monastic, întrucât Graalul însuşi se bucură de o multitudine de sensuri. În tradiţia medievală, Graalul este atât un vas cât şi o carte, cartea desemnând tradiţia primordială sau subordonată, după caz, iar vasul semnificând starea corespunzătoare deţinerii efective a acestei tradiţii.

Dacă templierii au avut un anumit rol în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, înseamnă că această aşezare era o imagine a Centrului Suprem, iar templierii aveau un dublu rol: atât de păstratori si apărători a doctrinei primordiale moştenite de către celţi de la înaintaşii lor Tuatha de Danaan (pelasgii hiperborei), cât şi aceea de a păstra oarecare legături cu exteriorul, dar mai ales de a păstra relaţiile dintre doctrina primordială şi cea druidică subordonată Tradiţiei Mamă.

Acum ne mai rămâne să vedem dacă afirmaţiile făcute până aici pot fi verificate prin realităţile din teren, şi dacă efigiile de la Glastonbury ne spun o poveste legată de Centrul Lumii.

Particularităţile zodiacului de la Glastonbury. Balanţa

Figura zodiacală de la Glastonbury prezintă unele particularităţi care pot fi privite ca o marcă a autenticităţii sale.

În primul rând, este de remarcat absenţa semnului Balanţei. Această absenţă, oarecum anormală în ciclul zodiacal, se datorează faptului că Balanţa nu a fost întotdeauna un semn zodiacal, ea fiind la origine un simbol polar, numele ei fiind atribuit fie constelaţiei Ursa Mare, fie complexului format din Ursa Mare şi Ursa Mică, constelaţii de care se leagă în mod nemijlocit numele Regelui Arthur. Din această cauză, trebuie să admitem că efigiile de la Glastonbury, în centrul cărora Polul este reprezentat sub forma unui cap de şarpe ce ne trimite cu gândul la Dragonul Celest, este anterioară perioadei în care balanţa a intrat în zodiac.

În conformitate cu tradiţia menţionată de Sefer Ieţira ebraică, „Dragonul stă în mijlocul cerului asemeni unui rege pe tronul său”. Foarte interesantă afirmaţia deoarece, la celţi dragonul este un simbol al conducătorului, iar Arthur este fiul lui Uther PenDRAGON! Mai mult, stindardul ridicat de regele Arthur în onoarea tatălui său, şi devenit, mai apoi, stindardul sub care Cavalerii Masei Rotunde sau Cavalerii Graalului dacă vreţi, şi-au păstrat independenţa, era un dragon de tip dacic! Acest Dragon, devenit stindard al cavalerilor Graalului, este reprezentat tricolor, roşu pe burtă, galben pe laterale şi albastru pe spate! Nu sunt acestea culorile naţionale ale descendenţilor pelasgilor şi dacilor, românii? Pe cine sau ce reprezenta acest steag? Cum am arătat în articolul intitulat „Simbolismul lupului şi al sarpelui. Dragonul Dacic”, acest stindard îl reprezintă tocmai pe Zamolxe/Saturn/Apollo – Regele Lumii, ce întotdeauna îşi are reşedinţa neschimbătoare în Centru, care este echivalent la rândul său cu noţiunea de Pol.

Nu vorbea oare Iisus de „înţelepciunea Şarpelui”? „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” – spunea el, îndemnându-i pe evrei să revină la tradiţia primordială, legitimă, abandonată prin renegarea lui Avraam, tatal credinţei iudaice. Or, această înţelepciune despre care vorbeste Iisus, emană de la Centru al cărui stăpân este Zamolxe! Înţelepciunea Şarpelui despre care vorbeşte Iisus, de această dată în tradiţia indiană, este pusă sub patronajul celor 7 rşi polari, iar Ursa Mare este formată din 7 stele, care la rândul lor, sunt reprezentate în tradiţia creştină înconjurând capul fecioarei Maria legitimând-o drept Marea Mamă, principiul feminin al lui Zamolxe, identic cu Fecioara Lumii din tradiţia gnostică şi hermetică.

Simbolismul acesta, reprezentând în mod ciudat Balanţa, prin capul Şarpelui, devine astfel o imagine legitimă a Polului spiritual care întotdeauna este pus în legătură cu Tula, capitala hiperboreană, de unde a emanat tradiţia primordială. Or, acest Centru identic cu Polul în tradiţiile esoterice, este pus în legătură cu Puterea (vezi art. Disertaţii pe marginea unei hieroglife), iar conducătorul său este Poseidon (Posis Das/Zeul puternic) înfăţişat purtând tridentul ca investitură a puterii peste cele trei lumi ( v. Art Un Obicei străvechi – Căluşul). Foarte ciudat, întrucât Tulcea, cunoscută sub numele antic Aegyssus, este tocmai la baza tridentului închipuit de cele trei braţe ale Dunării, iar Dacia este întotdeauna identificată de către autorii antici cu Hiperborea Apollinică sau Pământul Soarelui.

Mai mult, revenind la numele lui Arthur care-şi cinsteste tatăl prin ridicarea dragonului dacic, o să spun că numele lui nu este legat doar de Dragon prin intermediul lui Uther Pendragon, tatăl său, ci şi de urs, care din nou este un simbol al puterii şi o desemnare a lui Zamolxe. În ceea ce priveşte numele Arthur, trebuie să recunoaştem că, forma exactă a numelui, dată de manuscrisele în franceza veche, este Atus sau Artu, ceea ce ne conduce la rădăcina „art”, adevărata bază filologică a numelui. În acestă formă, mărturia limbilor celtice este lipsită de ambiguitate: este vorba de vechiul nume al ursului. „Există în toate limbile celtice o serie de cuvinte arhaice derivate ale temei „arto” – urs. Ele au ieşit foarte curând din uzaj dar au subzistat în galică şi au rămas aici până la sfârşitul Evului Mediu într-un număr apreciabil de toponimice şi antroponimice irlandeze, galeze şi bretone. Principalul dintre acestea este numele regelui Arthur, pe care este inutil să încercăm să-l explicăm print-un antroponim latin Arturius.. reise că numele ursului a făcut obiectul unei metafore aplicate regelui” Şi pentru a ne lămuri şi mai exact cum stau lucrurile cu acest personaj ursin, pe marginea unui text latin intitulat „Historia Britonum”, există o glosă în legătură cu numele celtic Arthur: „Arthur, latine translatuum, sonat ursus teribilem” adică „Tradus în latină, numele lui Arthur înseamnă urs îngrozitor”. De aici deducem că în limbile celtice se produce o asimilare între războinic şi urs, evidentă în galeză unde „arth” care semenează în acelaşi timp, atât războinicul cât şi ursul. Există însă în galeză numele propriu Arth-bleid ce înseană ursul lup sau războicul lup la fel cum în irlandeza veche „art” desemnează atât războinicul cât şi ursul.

Misterioasa paralelă din galeză Arth- bleid – ursul lup ne trimite din nou la tradiţia primordială moştenită de celţi de la acei Tuatha de Dannan şi la însemnele zamolxiene. Cum aşa? Aşa! Pentru că, dacă şarpele este faţa spirituală, iniţiatică a lui Zamolxe, lupul este faţa „vizibilă” şi războinică a aceluiaşi zeu. Să nu uităm că Apollo, identificat cu Zamolxe, purta epitetul de Lykaios, adică tocmai lup, iar prin uciderea şarpelui Python, Apollo devine războinicul. Iată şi misterul iniţierii zamolxiene, şi in general a oricărei căi autentice de iniţiere: „uciderea laturii materiale „razboinice” a iniţiatului şi identificarea cu latura „serpească”, spirituală! Toate bune, dar încă nu se vede ce treabă au toate astea cu ursul…

Oare nu se numeau războincii daci „lupi”, titlu confirmat de etnonimul frigian „Daous” care-i desemna ca popor? Lecturând basmul românesc Harap-Alb, vom vedea că eroul înfrânge ursul identificându-se cu el, arătându-ne, într-un limbaj simbolic, identificarea lui Apollo cu şarpele, prin înfrângerea lui Python. Mai mult, numele eroului din basmul Harap-Alb, nu este un nume propriu-zis, ci o alipire de termeni însemnând Negru-Alb, contrast tipic zamolxian, aşa cum am arătat în articolul „Din lada de zestre a neamului…” când am vorbit despre Moş Crăciun. Faptul este confirmat de descoperirea din mormântul de la Fântânele, unde găsim imaginea pictată a unui pătrat tăiat de diagonale în patru triunghiuri două roşii şi două albe, şi laturile alternând aceleaşi două culori. Iată pe Apollo (Albul, Zamolxe masculin) şi Artemis ( Roşioara, Zamolxe feminin), cei doi serpi ai caduceului hermetic, tinzând să se reunească, în varful său, în Principiul Unic Zamolxe sau, daca vreţi, cele două feţe ale lui Ianus şi cele două tăişuri ale securii cu care unele tradiţii desemnează Polul sau Axa Lumii.

Sub acest ultim aspect este de semnalat ciocanul lui Thor, Mjolnir, care contrar părerilor mitologistilor, care vor să facă din el un zeu de sine stătător, nu este altceva decât o latură a lui Odhin, iar Odhin are ca însemne sacre doi lupi si doi corbi!

Atât securea dublă cât şi simbolismul dublu a lui Ianus, au aceeaşi formă cu Balanţa, care în zodiacul de la Glastonbury semnifică ideea de Pol sau Centru!

Ca să întelegem şi mai bine cum stau lucrurile, voi spune că Harap-Alb înfrânge ursul, asemenea lui Arthur identificându-se cu el. Ori, Harap-Alb este fiul „Împăratului” aspectul său rennoit, după cum Apollo nu este altceva decât aspectul rennoit a lui Saturn/ Zamolxe, prin urmare având în sine insuşi capacitatea de a deveni el insuşi „împărat”! Ori, tocmai acest Zamolxe, la daci, purta titlul de zeu moş. Epitetul Moş este cel care ne aduce şi mai aproape de identitatea cu ursul, pentru că, în tradiţia românească, ursul se numeste tocmai moş (Martin). Şi tot aici, trebuie menţionată şi mărturia lui Porrhirius, care devine deosebit de interesanta în această discuţie. El ne spune că, la naştere, Zamolxe a fost învelit într-o piele de urs. Nu este vorba aici de o naştere în sensul propriu-zis al cuvântului, ci de o naştere a doua oară, o reînnoire, un nou aspect al zeului, anume acela de urs, după vorba românească „Lupul îşi schimbă părul, da năravu ba”. Observaţi? Din nou, Lupul care-şi poate schimba forma după cum doreşte, în funcţie de necesităţile ciclului, dar esenţa sa rămâne aceeaşi. Şi ca să fim noi si mai lămuriţi de imixtiunea ursului în treburile noastre, ca imagine a Regelui Lumii şi stăpân al Centrului, aflăm că„ reprezentările de ursuleţi au origine tracă şi că acest motiv decorativ a jucat un rol important în stilul animalier tracic, respectiv traco-getic,care a influienţat arta scitică”. Semnificaţia ursului apare şi mai transparentă atunci, când în tezaurul de la Agighiol şi în cel cunoscut sub numele de „tezaurul de la Craiova”, capul de urs este însoţit de corpul de şarpe, jucând tocmai rolul simbolismului decriptat mai sus.

Păsările „polare”

În zodiacul de la Glastonbury, semnul Vărsătorului beneficiază de o imagistică oarecum suprinzătoare, fiind reprezentat printr-o pasăre în care putem recunoaşte mistica Pasăre Phoenix, care poartă în cioc o cupă, cupă care, având în vedere strânsa legătură dintre Phoenix şi ideile de regenerare şi viaţă veşnică, nu este alta decât Sfântul Graal. Urmând tradiţia arabă, pasărea Phoenix nu se aşează niciodată pe pământ în nici un alt loc afară de muntele polar, iar muntele polar, în tradiţia menţionată, este Muntele Qaf sau Muntele Capului (Bucegi – unde se află marele cap sculptat, cunoscut sub denumirea de Sfinxul românesc), locul unde se află Columna Cerului sau Axis Mundi/ Axa Lumii, pe care autorii antici greci şi romani o numeau Polus Geticus.

Ori, această denumire de Polus Geticus semnifică foarte clar faptul că Polul se afla în Geţia/ Dacia! Vine să confirme ceea ce am spus în legătură cu Phoenixul un bestiarul din Aberdeen, oras aflat tocmai în Anglia, unde este localizat şi „zodiacul” despre care discutăm, unde Phoenixul este reprezentat sub un soare sau stea cu 8 raze, or, octogonul (steaua cu opt raze) este un simbol tipic românilor şi simbol al Polului!

Relatările despre această enigmatică pasăre ne spun că atunci când se naşte un nou exemplar prin autocombustia precedentului, tânăra pasăre adună rămăţiţele precedentei şi le duce la Heliopolis. Acest Heliopolis – oraşul soarelui – nu trebuie raportat la Heliopolisul Egiptean, care în fond este o imagine a Heliopolisului ce era capitala Siriei primitive şi a Pământului solar, ci la Hiperboreea Apolinică, sau Avalon dacă vreţi, a cărei capitală era Thula. Şi tocmai în acest spaţiu al Hiperboreei dacice aflăm aşezarea Heliopolis (Helis/Oraşul soarelui), atestată în vremea lui Dromichete! Cu atât mai mult, cu cât, aici se afla şi insula cu templul cel sfânt al lui Apollo, cunoscută anticilor ca Insula Leuke ( Albă/Luminoasă), iar în Evul Mediu, în imediata vecinătate a insulei, pe tărmul Mării, se afla Cetatea Alba. Această Cetate Albă face legătura simbolică între natura războinică a păzitorilor tradiţiei primordiale apolinice şi cavalerii templieri despre care vorbeam la inceputul acestui articol. Ori tocmai acest Heliopolis, cetatea Soarelui apare reprezentat pe paftaua lui Negru-Voda, întemeietorul statului medieval român de la sud de Carpaţi, în mijlocul ei tronând o lebădă, pasărea heraldică a lui Apollo!

În acelaşi zodiac despre care vorbim, mai apare o pasăre, anume o lebădă clocind Oul Lumii, a cărei aripă corespunde stelelor din Ursa Mare, astfel simbolismul său fiind mai degrabă polar decât zodiacal. Or, Lebăda în greceşte se numeşte Kyknos iar mitologia greacă ne spune că acesta a fost fiul lui Apollo şi al Hyriei care nu este decât o coruptelă a adevăratului nume al pământului solar, Siria primitivă! Şi ca să fim noi şi mai lămuriţi care este această Sirie, şi pentru a nu face confuzia cu Siria istorică locuită de fenicieni, vom spune că, după autorii antici, Polul Getic era situat sub stelele Ursei Mari!

În concluzie, zodiacul de la Glastonbury, în lumina celor prezentate mai sus reprezintă o imagine druidică, încriptată, a locului unde îşi are originea tradiţia druidică moştenită de cavalerii templieri! Glastonbury nu este el insuşi pământul Soarelui, cum greşit s-a zis, ci este o hartă ale cărei elemente trimit la Siria Primitivă, Pământul Soarelui, Hiperboreea, Dacia străveche, care la arienii vedici migraţi sub conducerea printului Rama spre Valea Indusului, purta numele, foarte apropiat fonetic, de Surya! Oare nu tine vulturul din stema României o cruce în cioc, cruce ce semnifică întotdeauna manifestarea principiului, a doctrinei hiperboreene, apolinice, în cele patru zări?

Bibliografie:

1.R. Guenon, Simboluti ale ştiinţei sacre, ed. Humanitas, Bucureşti

2.Phillipe Walter,Arthur.Regele şi ursul, ed Artemis, Bucureşti

3.Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed Saeculum I.O, Bucureşti

4.Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele Sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5.Olivia/ Al Srachină,Tricolorul – trafdiţie şi permanenţă, în Rev. Manuscriptum, nr2/1986, anul XVI

zamolxe

Din lada de zestre a neamului: „Cartea românească a morţilor” şi Moş Crăciun

 

În primul rând, aş dori să-mi cer scuze pentru îndelunga mea absenţă (trebuşoare personale), apoi aş vrea să vă urez La mulţi ani şi An Nou fericit, că aşa se face. Şi dacă tot am venit p-aici, nu am venit cu mâna goală, ci v-am adus cu mine şi nişte informaţii „mai d-alea” cum v-am obişnuit.

M-am hotărât să mă opresc un pic asupra a două noţiuni din folclorul românesc foarte puţin înţelese de către contemporanii noştri: moartea, de care omul modern se teme ca de dracu, atât de mult încât încercă să nici nu o aducă în discuţie dacă se poate, şi personajul central al sărbătorilor de iarnă, care aproape că au trecut, şi care la fel, este golit de aproape orice sens profund: Moş Crăciun.

Cartea românească a morţilor

Cei pasionaţi de religie, ezoterism, spiritualitate probabil au auzit despre Cartea egipteană a morţilor – o colecţie de texte scrise pe papirus care dau indicaţii defunctului privind comportamentul în „lumea de dincolo”. Alţii, care au aprofundat subiectul în cauză, probabil au citit sau au auzit şi de Cartea tibetană a morţilor, care la fel descrie drumul parcus de sufletul defunctului în lumea de dincolo. Vă veţi întreba „Cum de n-am auzit încă de această carte românească a morţilor?”. Foarte simplu, aceasta nu a cunoscut forma scrisă şi de aia n-aţi auzit de ea. Pentru că Dacii puneau accent mai mare pe memorie decât pe scris (deşi scrisul a apărut în Dacia) întocmai ca şi druizii, amerindienii şi alţii. De fapt aceasta este caracteristica oricărei culturi tradiţionale solide, anume: memoria şi nu textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie, înseamnă în cazul nostru, a lega lumile între ele, lumi care independent de voinţa noastră se împletesc de-a lungul Columnei Cerului ce le leagă ca Osie a Lumii!

Ce am putea spune despre această „carte a morţilor” a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie pe durata a mai bine de 6000 de ani, pe când strămoşii românilor se numeau pelasgi. Ea cuprinde formule de iniţiere a sufletului pentru marea călătorie de aici spre dincolo, un „dincolo” care în fapt, nu desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de moarte.

Această „carte” românească „a morţilor” cuprinde cântecele funerare cântate în satele româneşti de către un cor feminin format îndeobşte din trei femei, fiind catalogate greşit ca bocete. Aceaste „nestemate” poartă în sine mesaje adresate mortului, Zorilor, soţului sau soţiei, postume închipuite de bradul de înmormântare, de „suliţă” sau de steagul de înmormântare. Marea diferenţă între aceste cântece funerare şi bocetele propriu-zise este tocmai lipsa deznădejdii prezente în mesajul bocetelor. Cântecele funerare, prin sonorităţile lor arhaice, contrastează cu bocetele propriu-zise tocmai prin faptul că ele descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă, a celui plecat în lumea drepţilor, subliniind trecerea „dintr-o ţară în altă ţară” sau „dintr-o lume în altă lume”.

Aceste cântece funerare ce, subliniez încă o dată, nu aparţin categoriei bocetelor propriu-zise, nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene, în contrast cu bocetele atestate atât la romani cât şi la greci. Ele ne prezintă uneori, o zeiţă a morţii în ipostază de pasăre de pradă (gaia, corboaică, vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. Alteori aceeaşi zeiţă, deloc lugrubră, cum este cazul lui Hekate greacă, apare sub infăţişare antropomorfă purtând nume ca Măicuţa Bătrână (Mioriţa) sau Maica Precistă.

Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice este lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte. Iadul sau purgatoriul, predicat de religiile creştine, tibetane şi chiar egipteană, lipseşte cu desăvârşire în aceste creaţii ale tradiţiei româneşti, locul lui fiind luat de un peisaj edenic, peisajul „vârstei de aur” peste care stăpâni absoluţi sunt Saturn şi Geea, cei doi Zamolxe în calitate de stapâni ai „lumii de dincolo”.

Ca o ciudăţenie a istoriei, extrapolând cumva dar menţinând paralela făcută la inceput, Cartea egipteană a morţilor deşi scrisă pe papirus şi pe sarcofage, a dispărut; Cartea românească a morţilor, deşi nescrisă vreodată, dar cântată la fiecare înmormântare ţărănească s-a păstrat şi a supravieţuit integral sau aproape, de-a lungul a 6 milenii de istorie.

Un crâmpei de sacralitate românească: Cântecul Zorilor

„Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. În gospodăriile lor bogate şi răsfăţate, ţăranii de azi cred la fel ca strămoşii lor, dacii, că sufletul omului este nemuritor”.

Cântătoarele „Zorilor” sunt învăluite de mister. Ele apăreau doar odată cu moartea, în zori după ce cocoşii au cântat de 3 ori, pe neaşteptate, cântând la fereastra mortului. Ele sunt, de cele mai multe ori, în număr de trei, întocmai ca ursitoarele care „ursesc” destinul noului născut la venirea lui în lume. Şi oare nu este cel plecat dintre noi în marea călătorie spre „dincolo”, un nou născut în cealaltă lume? Sufletul este diafan, asemenea momentului zorilor care încep ziua, motiv pentru care „ursitoarele ţării de dincolo” se numesc Zori. Iar trecerea „pragului” între o lume si alta, nu inseamnă oare o nouă zi într-un alt loc numit plastic „tărâmul de dincolo”?

Uneori lumea le şi uita, de bătrâne şi singure ce erau, iar când oamenii le vedeau din nou cântând la fereastra vreunui mort, nu simteau spaimă în faţa morţii ci un fel de ocrotire plăcută. Ele conduc mortul pe ultimul drum, neamestecându-se cu bocitoarele, stând de o parte şi privind tăcut şi cu ochii secaţi de lacrimi. Atunci când nu mai puteau „cânta din piept”, chemau femeile mai tinere pentru a le învaţa „datu” ritualului numai că… măicuţa Solomia Turnea din satul Bolvaşniţa, care stie a cânta Zorile ne zice: „Cum să-ţi spun eu dumitale, domnule, nu mai poate să-nveţe după noi, fiindcă s-or întors lejile lumii ăsteia. Căci cântecu’ ăsta nu se poate cânta fără o ţâră de credinţă. Dacă s-ar alege trei de-alea tinere să cânte zorile, lumea s-ar uita la ele chior[…].O şi zis una: – aaaa, ce să cântăm? C’apăi râd alelalte de noi… – nişte proaste la cap!….”. Hm… şi-atunci ce facem, lăsăm un lucru unicat în lume, de o arhaicitate extremă, şi, nu în ultimul rând, care ne legitimează ca români, să dispară?

Să ne aruncăm puţin ochii şi să vedem mesajul „Cântecului Zorilor” în 3 variante întâlnite în Banat:

Dă-le dalbe zori                                  Şi te-o îndirepta

Dă-le zori surori                                  La ciopor de miei

Zori de n-ar grăbi                                Ai azi nepoţei

Pân’mi te-am găti                              Să rămâi cu ei

Pân’mi te-am spăla                            La ciopor de miele

Pe mâni pân’la coate                         Alea-s nemurele

De sudori de moarte                          Să rămâi cu ele

Sama să mi-ţi iaiu                             Şi noi ne-om ruga

La mânuţa stângă                             Să-nvii la Rusale

Cătai calea strâmbă                          Că ni-i zâua mare.

Cu pluguri-i arată                               Noi te-om aştepta

Cu spini sămănată                            Cu mese întinse

Cu sânje-i picată                               Cu făclii aprinse

La mânuţa dreaptă                             Cu pahare pline

Că-i calea direaptă                             Cum o fi mai bine.

Cu pluguri-i arată                                Unu-i cu zahar

Cu flori sămănată                               Într-unu-i dor şi amar

Cu lacrimi picată                                Într-unu-s viorele

Sama să mi-ţi iaiu                              Într-unu-i dor şi jele

Sfântu Pătru vine                               …………………….

Să-ţi dea cheili                                  Şi noi ne-om ruga

Şi-i dăscuni porţâli                             Să fii iertătoriu

Să-ţi vezi călili.                                  Cum eşti ducătoriu

La mijloc de cale                               Dintr-o lume-ntr-alta

Maica Precista                                  Dintr-o lume-ntr-alta….

Ea te-o astepta

O altă variantă cântată în duet, unele femei întreabă Zorile, iar celelalte spun răspunsul Zorilor:

– Zorilor, surorilor,

Mândrelor voi zânelor!                        Toate pe el mi-l petrec,

Ian grăbiţi voi de ziliţi –                        – Zorilor,surorilor

Şi pe Ion îl întâlniţi                             Mândrelor voi zânelor!

Şi-l întoarceţi înapoi                           Ian grăbiţi voi de ziliţi.

Să vină el iar cu voi                           Apoi bine voi să faceţi

L-astă lume luminată                         Pe el înapoi să-ntoarceţi

De Dumnezeu bun lăsată.                  L-astă lume minunată

La vânt, ploaie şi la soare                   De bun Dumnezeu lăsată.

Şi la apă curgătoare.                          La vănt ploaie şi la soare

– Noi, acum vezi că grăbim                Şi la apă curgătoare;

Iacă deloc că zilim                             La fraţi,surori şi la mamă

Dar nu-ntoarcem înapoi                      Care pe ea cu dor o cheamă.

Pe Ion a veni cu noi –                         – Bine,că noi o vom grăbi

Ci că vremea ne-a venit                     Şi de loc că vom zili

De pornit la răsărit                            Dar cine-n lume că poate

Unde-un măr mândru-nflorit               Să-mplinească doruri toate?

De tot că s-a veştejit.                       Ce ursita a ursit

– Zorilor, surorilor,                           Şi-n lume s-a împlinit

Mândrelor voi zânelor!                      Rămâne nestrămutat,

Ce grăbiţi voi de ziliţi                        Chiar şi pentru împărat.

Şi pe Ion îl despărţiţi                        A plânge putem şi noi

De jocuri nejucate                           Dimpreună şi cu voi

De lucruri nejucate                          Plângeţi şi voi codrilor

De flori mirositoare?                        Mândrelor pădurilor.

D-albe şi rumenioare                       Plângeţi şi voi munţilor

–Noi grăbim, vezi de zilim               Şi voi mândre văilor.

Nu pe Ion să-l despărţim                 Plângeţi şi voi apelor,

De jocuri nejucate                          Dimpreună pietrelor.

De lucruri nelucrate                        Plângeţi dobitoacelor,

De flori mirositoare                         Dimpreună lemnelor.

D-albe şi rumenioare                      Plângi tu lună şi tu soare

Ci că vremea ne-a venit                  Când omul din lume moare

Acum iară de pornit                       Plângeţi şi voi patru vânturi

Căci, câte flori împipesc,               Din toate patru pământuri.

Toate pe una jălesc.                      Plângi o lume şi alină

Toate lui se-nchin` cu dor.            Clipa cu suspinuri plină

Şi câte din lume trec,                   Că o stea iar a căzut

Şi din lume a trecut

Moş Crăciun

Când vine vorba despre Moş Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă, toată lumea ştie câte ceva. Bunăoară, toată lumea, şi mai ales copiii, îl asociază pe Moş Crăciun cu acel personaj ghiduş, ce apare în toate galantarele marketurilor şi supermarketurilor, îmbrăcat într-un costum roşu, cu un sac plin cu cadouri în spate, având barba şi părul albe. Ce imagine comercială şi goală de sens! Alţii ştiu că Moşu’ trăieşte undeva în Laponia, de unde, în noaptea de 24/25 Decembrie, porneşte, într-o sanie trasă de reni al căror şef este Rudolf, să aducă copiilor jucăriile pe care le confecţionează de-a lungul întregului an cu ajutorul spiriduşilor. Frumos, dar.. neconform cu adevăratul sens al lui Moş Crăciun. Apoi, dacă nu-i nici aşa, nici aşa, cum o fi? O fi cumva, că doar niciodată n-o fost să nu fie!

Dacă povestioarele înşirate mai sus, pătrunse la noi pe filieră occidentală, nu ne spun prea multe, totuşi descătuşarea de forţe umane, materiale şi spirituale din lumea satului românesc, din preajma Crăciunului, ne ridică semne de întrebare serioase privind veridicitatea „tradiţiei” occidentale în legătură cu acest Moş Crăciun. Muierile coc colaci (creciuni, colindeţi sau cocuţi), uneori cu forme ciudate, cu care vor cinsti cetele de urători ce le intră în bătătură cu Capra şi cu Turca, cu colinda, cu Viflaimul şi cu Irozii, cu Căiuţii şi Ursul, cu Moşii.. Este o perioadă a practicilor magice, o perioadă plină de semnificaţii spirituale, o perioadă de reînnoire, când cerurile sunt deschise şi cei curaţi cu inima pot vedea şi cunoaşte cele de „dincolo de lume”.

Să pornim de la simplu spre complicat, asa cum e sănătos. În perioada aceasta până şi bineţe se da altcumva decât în restul anului. Daca pană acum se zice „Bună sara deie Dumnezău” azi se salută cu „Bună sara lu Crăciun” iar răspunsul care vine instantaneu din partea gazdei este „Să trăieşti ficior bătrân”. Arhaicitate? Da. Acesta este firul călăuzitor în povestea noastră, arhaicitatea şi spiritualitatea ancestrală. Pentru că ele ne spun adevărata poveste a lui Moş Crăciun.

Întrebând tradiţia românescă, atât de dragă mie, despre Moş Crăciun aflăm lucruri deosebit de interesante şi surprinzătoare. El este „Bătrânul Crăciun”, un nume semnificativ, şi vom vedea imediat de ce, „Regele Românilor” şi „Regele Păstorilor” „Mai marele peste păstorii din satul unde s-a născut Iisus Christos”. Foarte ciudat, căci acest personaj nu seamănă cu moşuleţul din vitrine şi nici cu cel din povestea cu spiriduşii şi renii! Şi ca să fim şi mai surprinşi aflăm: „Bătrânul Crăciun a domnit aici (în România-n.n) peste uriaşi înainte de venirea romanilor”. Moş Crăciun s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, ne mai zice tradiţia românească.

În refrenele cântecelor rituale de Crăciun, colindele, mai aflăm ceva interesant: un nume, un nume în care savanţii „se agaţă” şi se încurcă în explicaţii care mai de care mai savante fără a binevoi să privească ce zice Măria Sa ţăranu român legat de asta. Este vorba de Ler, Ler împărat care este tot una cu Novac, strămoşul neamului uriaşilor, care la rândul lor sunt numiţi în tradiţia românească novaci. Iar ţăranul român, cel care cinsteşte în fiecare an cum se cuvine pe Crăciun Bătrânul, în concordanţă cu scrierile anticilor, plasează patria uriaşilor în ţinuturile de la Dunărea de Jos, în vechea Dacie.

„Bun, dar”, mă veţi întreba ”ce-i cu epitetul de bătrân atribuit lui Moş Crăciun?”. În limba română, bătrân înseamnă tocmai moş. „Asta ştie oricine” o sa-mi ziceţi.. Dar nu oricine ştie că zeul suprem al dacilor, Zamolxe, în varianta grecească Zalmoxis, înseamnă tocmai (Dumne)zeul Moş, nume pe care Zamolxe îl are în calitate de strămoş al oamenilor.

Mnaseas din Petrae ne zice că dacii cinstesc pe Cronos sub numele de Zamolxe, ori Cronos a fost preluat în mitologia romană sub numele de Saturn, iar Saturn la romani purta epitetul de sennex adică, tocmai „bătrân”! Novac pomenit de tradiţiile româneşti poartă şi el epitetul de bătran.

Zamolxe/Saturn/Cronos este în tradiţiile antichităţii regele vârstei de aur, epocă marcată de îndestulare, când oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji, cum ne spun imnurile vechi. Ori, este de-a dreptul remarcabil faptul că unul dintre epitetele cu care este numit Moş Crăciun în tradiţia românească este tocmai acela de Crăciun sătulul.

„Ler, Doamne Ler” se aude în fiecare seara de Ajun prin satele româneşti. Sintagma „Doamne” s-a păstrat, în Ţările Române, pănă în Evul Mediu târziu ca formulă de adresare către domnii români alături de „Mări(re)aTa”, în fond şi în fapt având aceeaşi semnificaţie. Prin urmare „Doamne”, poartă în sine însuşi sonorităţile majestăţii, atât spirituale cât şi materiale. Or, Măria Sa Ler apare în basmele româneşti cu epitetul de împărat. Iată cum se împletesc lumile, lumea materială şi lumea spirituală, împreună, în refrenele colindelor şi în realitatea istorică.

Novac bâtrânul trăieşte într-un palat alb, pe un munte înalt, şi este regele urieşilor; Ler împărat este „cel mai mare împărat al lumii, El îi conduce pe toţi”, „El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră”, „pe un munte mare”, ”nimeni nu poate găsi acest munte, în afară de cel care place lui Ler împărat”. Mai este nevoie să spunem cine este acest Rege al regilor? O vom spune totuşi pentru cei care înca se întreabă.. Ler, Aleroi, Leru, Leor, sunt tot atâtea nume ale lui Ler împărat, desemnând mantra Regelui Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zamolxe ca stăpân peste neamul oamenilor şi al zeilor.

Să rezumăm: Bătrânul Crăciun este „regele românilor” şi „ regele păstorilor”, identic cu Bătrânul Novac care domnea „într-un mare palat pe un munte înalt”, asemeni lui Ler împărat „cel mai mare Împărat al lumii” şi „conducătorul tuturor”.

Mai există o latură, oarecum misterioasă, a Regelui Lumii, şi aceasta implică simbolismul dublu a lui Ianus Bifrons. Am spus că bătrânul Crăciun este identic cu bătrânul Novac, care în tradiţia românească are un fiu, pe nume Iovea, ce îi urmează în palatul de pe muntele înalt. În mituri, legătura tată-fiu, soră-frate, nu reprezintă ceea ce reprezintă în realitatea fizică, ci doar aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă, Iovea nu este decât aspectul reînnoit al lui Novac/Zamolxe în calitate de Rege al Lumii.

O să mă întrebaţi „şi cam ce treabă au astea cu Moş Crăciun?”. Au, căci Anul Nou, în tradiţia românească, se numeste „fratele Crăciunului”, iar în luna Ianuarie erau la romani Calendele lui Ianus. Ori, numele arhaic a lui Ianus este Iancus, asa cum arată cântările saliene, identic fiind la rândul său cu Iaon/Ion al grecilor şi Ion al românilor. Este de asemenea semnificativ faptul că, prima sărbătoare după Anul Nou, este tocmai Sântionul sau sfântul Ioan Botezătorul în calendarul ortodox!

Pe de altă parte, însuşi simbolismul numelui „bătrânul Novac” ne duce cu gândul la Ianus cel cu două feţe, una batrână şi una tanara, aşa cum apare în unele reprezentări ale artei romane şi în „medalioanele” din lucrările alchimiştilor. Aceasta pentru că Novac înseamnă „cel nou”, or, contrastele de acest tip: nou-vechi, bătrân-tânăr, sunt caracteristice atât lui Ianus cât şi lui Cronos/Saturn, caruia dacii i se inchinau sub numele de Zamolxe, şi căruia poporul român, printr-o alăturare de termeni fericită, i-a zis batrânul- tânăr. Şi, oare nu la echinocţiul de iarnă din 25 Decembrie reînvie soarele lungindu-se ziua din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc Apollo soarele (cerul) şi Iisus Christos ( Soarele dreptăţii) ambii fiind fii ai Zeului Moş, strămoşul oamenilor, Dumnezeu care a facut omul după chipul şi asemănarea lui? Şi într-adevăr, în unele legende româneşti, locul lui Novac este luat de Manea, ori, Zamolxe, în calitate de stăpân al lumii subterane, se numea la romani Manes, iar ca stăpân al cerului Cerus manus (Cerul Mare).

Iată-l pe Regele Lumii, Zamolxe, strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe pamânturile pelasgo-daco-românesti, în ipostaza lui Moş Crăciun. Aceaste semnificaţii nu mai sunt cunoscute în lumea occidentală, se pierd şi în lumea oraşului românesc, doar ţăranii bătrani le mai stiu şi respectă la adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc colindele tradiţionale şi ritualurile ursului şi Caprei, a Turcii şi plugusorului: Având în vedere toate cele spuse mai sus, vom putea spune fără să ne temem că greşim, că Moş Crăciun nu-i nici şeful spiriduşilor, nici mai ştiu io ce arătare comică, ci este emblema, mantra Regelui Lumii, a Principiului ce naşte şi renaşte din sine însuşi.

Deşi lapidar, pentru a nu mai reveni asupra unor explicaţii pe care le-am dat deja în articolele mele precedente, trag nădejde că m-am facut înţeles mai ales pentru cei care citesc blogul nostru fregvent, iar pentru ceilalţi, care abia acum au dat de el, nădăjduiesc că le-am deschis gustul pentru istoria adevarată şi pentru realităţile ascunse în spatele simbolurilor arhaice.

Bibliografie:

1.V. Lovinescu, Dacia HIperboreană, ed. Rosmarin

2.N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip

3.I. Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti (sărbători, obiceiuri,credinţe, mitologie), ed.Agora

Decebal. Razboaiele dacice.

I. Decebal ca figura istorica

Poporul Daciei, unit pentru prima data sub un singur stindard de catre Burebista (sec. I ien) si ocupand un teritoriu extins la nordul Dunarii, era numeros si impregnat cu o cultura razboinica, astfel incat o societate militarista, cum era cea romana, era perfect capabila sa inteleaga pericolul pe care Dacia il reprezenta pentru pentru cele doua provincii imperiale de la sudul fluviului- Moesia si Dalmatia. Dupa disparitia lui Burebista (44 ien), telul regilor daci care i-au urmat la tron pare sa fi fost, in principal, mentinerea unitatii politice a intregii vetre dacice cuprinse in spatiul carpato-danubiano-pontic, acest lucru venind in contradictie cu presiunea exercitata de Roma asupra teritoriilor geto-dace dintre Dunare si Carpatii Meridionali, teritoriu care reprezenta un pericol care ar fi putut sa le pericliteze dominatia la Dunarea de Jos.

In timpul dinastiei Flaviilor, frontiera Dunarii avea sa devina tot mai primejdioasa pentru Roma. Atat dacii cat si roxolanii au inceput sa lanseze incursiuni tot mai ample, un atac de mare anvergura avand loc in anul 85 AD, sub domnia mezinului lui Vespasian,  imparatul Domitian. In aceasta crancena confruntare, guvernatorul Oppius Sabinus a fost ucis, iar legionarii romani s-au vazut nevoiti sa se baricadeze in castre intru asteptarea intaririlor. Nu este cert cine anume era rege al Daciei in acea perioada, insa un lucru pare a fi sigur- tanarul general dac Decebal se remarcase, lucru care, un an mai tarziu, il va aduce la carma Daciei (Diurpaneus, care se presupune ca era rege, va abdica in favoarea lui). Tot in acel an 86, Domitian a luat masuri de reorganizare militara si administrativa a Moesiei, pentru a o face mai usor de aparat in fata indraznetelor atacuri dacice. Astfel, provincia este scindata in doua parti: Moesia Superior in vest si Moesia Inferior in est, fiecare regiune primind cate doua legiuni puse sub comanda a cate unui legatus Augusti pro praetore, timp in care armata comandata de Corenlius Fuscus facea pregatiri pentru o invazie la N de Dunare.

Decebal, proaspat ajuns pe tronul Daciei in urma acestor miscari strategice ale dusmanului, a reactionat rapid in vederea intaririi si perfectionarii aparatului administrativ al statului si stimularii populatiei pentru aparare, dupa cum relateaza Dyon Chrystostomul (orator grec care a vizitat dacia in 96):

„Am ajuns la niste oameni intreprinzatori, care nu aveau  ragazul sa asculte cuvantari, ci erau agitati si tulburati ca niste cai de curse la potou, inainte de plecare, nerabdatori sa treaca vremea, cei pe care ravna si infocarea ii fac sa loveasca pamantul cu copitele. Acolo, la ei, puteai sa vezi peste tot sabii, platose, lanci, toate locurile fiind pline de cai, arme si oameni inarmati.”[1]

In acest timp, C. Fuscus, care de un an de zile facea pregatiri intru pedepsirea regelui dac, a trecut Dunarea cu numeroase forte aflate sub comanda sa pe un pod de vase, inaintand pe teritoriul inamic spre Sarmizegetusa. Lasandu-l sa se indeparteze cat mai mult de baza, Decebal i-a facut propuneri inselatoare de pace, atragandu-l si mai adanc in teritoriul tarii pentru ca, in cele din urma, sa-l irite la culme pe nepravazatorul Fuscus pretinzand, ca pret al pacii, sa i se verse anual cate doi oboli de fiecare locuitor al imperiului. Fuscus s-a lasat atras intr-un loc stramt, la Tapae, unde Decebal, dupa o lupta scurta, dar sangeroasa, a nimicit cea mai mai parte a armatei romane, Fuscus pierzandu-si astfel viata. Victoria regelui dac a avut un succes rasunator, Decebal castigandu-si altfel aliati ca: sarmatii iazygi, marcomanii si quadii.

Un an mai tarziu, in 88, Domitian a fost nevoit sa revina in Moesia si sa organizeze o noua campanie ofensiva impotriva Daciei, armata romana fiind pusa sub conducerea grl. Tettius Iulianus, care a reusit sa invinga trupele dacice la Tapae, nu insa fara pierderi considerabile in randurile armatei sale.

Atat Roma, impotriva careia au izbucnit razvratiri de-a lungul intregii frontiere Danubiene, cat si Dacia, care suferise o grea infrangere la Tapae, si-au dorit pacea- o pace pecetulita intre Domitian si Diegis (fratele regelui dac), prin care Decebal a acceptat o oarecare supunere fata de Roma, in schimbul careia a primit din partea Imperiului subsidii anuale, mesteri si ingineri pentru a intari defensiva Daciei, lucruri care erau vazute la Roma ca un umilitor tribut platit „barbarilor”.

II. De la pacea cu Domitian la razboaiele cu Traian

Dimitian a fost asasinat in anul 96, fiind urmat la tron de Nerva care a renuntat dupa doi ani in favoarea fiului sau adoptiv, Traian. Dio Cassius ne spune:

„Dupa ce a trecut catva timp la Roma, Traian a pornit campania impotriva dacilor; caci el nu uitase faptele lor marsave din trecut si era mohorat din pricina tributului pe care ei [dacii] il primeau anual. El observa ca an de an, ingamfarea si puterea lor sporeau. Decebal, afland despre apropierea lui s-a speriat, intrucat stia ca in ultimul razboi nu pe romani ci doar pe Domitian reusise sa-l invinga. Or acum, el trebuia sa-i infrunte si pe romani si pe imparatul lor, Traian.”[2]

Orgoliul ranit al romanilor nu trebuie privit doar ca un pretext- convingerea ca o revansa era necesara, in contextul starii de spirit expansioniste, a fost un catalizator puternic al declansarii razboaielor de mai tazriu. Cum remarca Hadrian Daicoviciu, „Decebal  nu se comporta ca un rege clientelar”[3]. Pe de alta parte, asa cum multi cercetatori o sustin, aceste campanii au fost in mare masura determinate de ratiuni economice, avand in vedere cantitatea de aur dacic si alte bogatii, acea Dacie despre care cercetatorul american Paul MacKendrick afirma ca „simboliza pentru romani un El Dorado, o Californie a antichitatii, ca avea faima de a detine bogatii incalculabile”[4]

III. Primul razboi dacic (101-102 AD)

1. Prima campanie

Cu un efectiv de aproximativ 100.000 de soldati, Traian porneste ofensiva la nordul Dunarii. Decebal, a carui armata numara cam jumatate din cea a Romei, porneste rapid la o reorganizare- o parte a armatei primeste misiunea de a tine piept romanilor in camp deschis, in timp ce o alta parte a fost destinata apararii fortificatiilor, in special apararea zonelor din jurul Sarmizegetusei Regia.

In timpul campaniei, in preajma imparatului s-au aflat personalitati marcante ale momentului: Licinius Sura, Q. Senecius, L. Quietus si viitorul imparat Aelius Hadrianus. Fortele romane au pornit inaintarea pe drumul cel mai scurt, dinspre Dunare spre Valea Bistrei (spre Tapae), tiinta fiind, desigur, capitala Daciei. Un avertisment primit din partea aliatilor Daciei (scris pe o ciuperca) n-a putut insa sa opreasca trupele romane, care si-au continuat inaintarea, defrisand paduri si construind poduri peste apele iesite-n cale. Batalia de la Tapae a ramas insa nedecisa, fara un deznodamant hotarator, dacii evitand mai apoi o noua batalie, opunand rezistente scurte de hartuire. Cand armata romana a reusit cu greu sa ajunga in muntii din preajma capitalei, venise iarna, iar Traian a dispus incetarea atacurilor.

1. A doua campanie

Poate cea mai sangeroasa din istoria razboaielor daco-romane, a doua campanie are in centru o uriasa contraofensiva la Dunarea de Jos unde Decebal, reusind admirabil sa tina planul secret, a deschis un nou front menit sa slabeasca or chiar sa faca sa dispara presiunea romana asupra cetatilor din zona M-tilor Orastiei. Aliindu-se cu burii si sarmatii, initiativa strategica a trecut cu totul de partea regelui dac, el punand astfel armata romana condusa de Traian intr-o situatie aproape imposibila. Trecand Dunarea pe gheata, dacii au atacat garnizoanele romane de la sudul fluviului, indreptandu-se spre pasurile Balcanilor, astfel dispozitivul strategic al lui Traian fiind complet dat peste cap. Lasand o mica parte a armatei sale in munti, atat cat era necesara pentru apararea cetatilor deja cucerite, Traian se indreapta in graba spre Drobeta. Reuseste sa ocupe platoul de la Adamclisi, unde de altfel s-a dat si batalia decisiva, angajand in lupta absolut toate trupele romane disponibile, inclusiv trupele destinate sa apere tabara, practica foarte rar intalnita in analele militare romane.

Cativa ani mai tarziu (108) la Adamclisi Traian a inaltat un monument pentru glorificarea victoriei sale.

Pe de alta parte. Decebal reusise cu succes, desi cu pierderi insemnate, ceea ce isi propusese: respingerea fortelor romane (in frunte cu Traian) din apropierea capitalei.

1. A treia campanie

Rezolvate problemele din zona pontica, aramata romana a pornit spre nord, patrunzand fara intarziere in masivul muntilor Surianu si Godeanu spre a-i lovi pe daci dinspre sub. In zona Petrosani, o solie dacica a venit la Traian- tratativele au esuat, imparatul respingand putin mai tarziu inclusiv solia reprezentata de insusi regele Decebal. Deoarece vaile erau periculoase, armata romana si-a continuat inaintarea „urcand pe inaltimi, ocupand cu mari primejdii varf dupa varf”[5] , inaintand spre capitala, lucru care l-a determinat pe Decebal sa reia tratativele cu Traian care, cu trupele istovite si slabite de prelungitul efort si razboi, hotaraste incetarea ostilitatilor.

Pacea, incheiata in toamna lu` 102, impunea regelui dac conditii grele- Decebal ramanea aliat al Romei, fara nici un fel de subsidii, insa trebuia sa inapoieze materialul de razboi primit de la romani, mesterii si sa darame cetatile. Pentru a fi sigur ca ii vor fi acceptate conditiile, Traian va lasa o garnizoana romana in sesul Hategului, la 40 de km departare de Sarmizegetusa Regia.

Pentru daci, pacea s-a dovedit a fi un armistitiu.

IV. Al doilea razboi dacic (105-106 AD)

La fel, putem spune ca Traian nu facuse decat sa amane ceea ce era inevitabil, deoarece a reluat preparativele militare in vederea cuceririi Daciei, si asta cunoscand firea lui Decebal, intuind ca regele dac nu ar fi putut fi determinat sa cedeze atat de repede. Decebal, pe partea cealalta, nu a respectat conditiile impuse de Roma- s-a apucat de reconstruirea cetatilor daramate si a inceput sa atraga mesteri si fugari din imperiu. De asemenea, a reinceput negocieni cu vecinii in vederea stabilirii unor noi aliante, alungandu-i pe iazygi (aliatii romanilor de-acum) si atacand prin surprindere garnizoanele romane cantonate pe teritoriul Daciei, atragandu-l in cursa, sub pretextul unor tratative, pe comandantul trupelor romane de la nord de Dunare, Pompeius Longinus. Folsindu-se de el, facandu-l prizonier, Decebal a incercat sa ii intimideze pe romani, cerandu-le (in schimbul vietii lui Longinus) sa evacueze teritoriile cucerite din Dacia. Traian a devenit ezitant, dar Longinus a rezolvat dilema punandu-si capat zilelor in prizonierat. Aceste actiuni periculoase ale lui Decebal i-au facut pe romani sa actionze in graba. Traian, sosit din Italia, se opreste la Drobeta, unde aduna forte impresionante (aprox. 14 legiuni) si se inconjoara de un stat major puternic: Liciunius Sura, T.C. Lavianus, Quadratus Bassus, Lusius Quietus cu puternica sa cavalerie maura,  grl. Hadrian si a lui Legio I Minervia. Podul de la Drobeta, construit (reconstruit?) de Apolodor va permite trupelor sa treaca Dunarea cu usurinta. Cu aproape 200.000 de oameni, romanii au avansat pe sase coloane, patrunzand pe la Tapae in depresiunea Hategului. Au urcat apoi pe valea Muresului. De unde au coborat spre Sarmizegetusa. Inaintarea a fost lenta, datorita rezistentei indarjite intalnite in cale, care a provocat insemnate pierderi armatei imperiale.

Dupa lungi eforturi de aparare, rezistenta Sarmizegetusei incepe sa slabeasca, cohorte romane patrunzand in interiorul cetatii prin brese create in zid. Caderea capitalei n-a insemnat insa sfarsitul luptei, Decebal continuand defensiva de pe inaltimile fortificate. Se retrage apoi in munti, sperand sa refaca o armata cu care sa continue rezistenta, cu ajutorul bastarnilor si roxolanilor din Carpatilor Orientali. Un detasament roman il urmareste insa, cu ordin sa-l captureze, iar Decebal, pentru a nu cadea in mainile lor, se sinucide (scena a CXLV-a de pe Columna ni-l prezinta la radacina unui stejar, taindu-si gatul cu o sabie incovoiata). T.C. Maximus, care-l urmarise, ii taie capul, ducandu-l lui Traian in tabara de la Rannistorum.

In 11 august, razboiul era incheiat in mod oficial.

---

[1] Dyon Chrystostomul, “Discursuri”, 12,19

[2] Cassius Dio, “Istorii”, 68,6

[3] H. Daicoviciu, op. cit., p. 342

[4] Paul McKendrick, „The Dacian Stones Speak”, Chapel Hill, 1975, p.71

[5] Cassius Dio, LXVIII, 8,3

Bibliografie selectiva:

1. „Istoria militara a poporului roman”, Ed. Militara, Bucuresti 1984, vol. I;
2. C-tin C. Giurescu,. „Istoria romanilor”. Ed. ALL Educational, Bucuresti 2003, vol. I;
3. Eugen Cizek, „Epoca lui Traian”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica. Bucuresti 1980;
4. Dumitru Almas, „Decebal”, Ed. Meridiane, Bucuresti 1972
5. Philip Mathyszak, „Dusmanii Romei- de la Hannibal la Attila”, Editura ALL, Bucuresti 2008;
6. Anthony Birley, „Hadrian”, Edit. Bic ALL, Bucuresti 2007.

(va urma)

Solomonar

Simboluri sacre ale ornamenticii populare

 

Voi lua în discuţie simbolurile ornamenticii sacre româneşti, nu pe toate, căci mi-ar lua mult prea mult spaţiu, ci numai pe câteva dintre ele, cele mai importante în imageria poporului român şi care au directă legătură cu spiritualitatea pelasgo-daco-românescă.
Svastica

Înainte de a clarifica simbolismul svasticii atât de larg răspândit în tradiţiile antice vom spune că svastica nu este un semn / simbol politic, în esenţa sa, ea cuprinzând tot ceea ce este mai puţin politic. Ea este un simbol sacral de la origine şi până în prezent. Ea nu este un simbol exclusiv oriental cum cred unii deoarece ea poate fi întâlnită atât la amerindieni cât şi în Europa antică, la greci celţi,fiind totodată şi un semn al lui Christos până în Evul mediu târziu.
La poporul român svastica are o importanţă fundamentală dată fiind fregvenţa cu care apare peste tot. În cimitire, în biserici, pe broderiile costumelor naţionale, pe pergamentele voevodale, etc. Or svastica , ce pare a se fi deslipit direct din tradiţia primordială, „este semnul sau emblema Polului, căci în adevar, lumea se învârte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; svastica nu figurează lumea ci acţinea principiului asupra Lumii” . În acelaşi timp însă „Centrul.. este punctul fix pe care toate tradiţiile se învoiesc să-l desemneze ca Pol deoarece în jurul lui se efectuiază rotaţia lumii” M. Eliade ne atrage atenţia că în Centrul despre care este vorba se înalţă Muntele Cosmic, Arborele cosmic/ Arborele Vieţii identic în tradiţiile românilor cu Axis/Cardines Mundi sau Stâlpul/Columna Cerului.
Având în vedere că tradiţia românească este una de sorginte hiperboreană- pelasgică ar trebui să găsim măcar nişte răsunete ale acestor încheieri prezentate mai sus. Şi aşa si este. Găsim în tradiţia românescă unele credinţe referitoare la Centrul Lumii. Bunăoară se crede că pământul este înconjurat de apa Sâmbetei. Apa Sâmbetei este matca tuturor apelor, ea fierbe asemenea apei rohmanilor (vezi Istrul/ Dunărea la Cazane). Acolo e cetatea lui Dumnezeu şi Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care se află Mărul Roşu este Marea Neagră (!), Mărul Roşu este Osia Pământului ( Cardines Mundi / Axis Mundi). El se găseşte acolo unde este Buricul Pământului(!),. Pe Buricul Pământului este un Munte Sfânt. Foarte ciudate aceste credinţe româneşti. Oare mai trebuie să amintim şi credinţa ţăranului român din anecdota lui Lovinescu în legătură cu svastica : „Nu! E a nost (semnul svasticii)! Îl avem de pe vremea urieşilor”?
Am spus că svastica este un simbol al Centrului dar el mai are un sens şi anume acela de semn solar Aceasta înseamnă că el este hierogliful lui Apollo, ipostaza saturnică a lui Zamolxe, ca dădător al luminii. Ştim din mai multe izvoare antice că Hiperboreea era patria de origine a lui Apollo iar Clement din Alexandria se referă la Zamolxe cu epitetul expres de Hiperboreu. În calitatea sa de Tată şi creator al oamenilor Zamolxe este numit şi Zeul Om iar unul dintre vârfurile cele mai înalte ale munţilor Bucegi poartă chiar denumirea de Omu. Un fapt deosebit de interesant pentru noi, în certificarea tradiţiilor româneşti legate de Centrul Lumii, este faptul că principalele culmi ale munţilor Bucegi privite dinspre nord întruchipează svastica ceea ce-l face identic cu Muntele Cosmic al legendelor tradiţionale, întrucât această figuraţie nu se mai gaseşte altundeva în lume. Or deţinătorul legitim al svasticii ca semn arhetipal, semn ce semnifică printre altele şi mişcarea, are puterea de învârti roata lumii, putere echivalentă cu solve et cuagula aflată în strânsă legătură cu simbolismul lui Ianus/Ion/Iancus/Iancu, stăpân al marilor şi micilor mistere, distribuitor al vieţii şi al morţii. El este acel Ler împărat, identic cu Regele Lumii stăpân al rohmanilor şi al muntelui Om din Centrul Lumii, stăpânul Polului Getic cum îl numeşte Marţial. Cu acest sens de semn al mişcării svastica apare pe piatra de mormânt a lui Negru vodă desemnând cele 24 ore cosmice pentru că mişcarea sa indică 24 de poziţii pe cvadratura cercului ceea ce face din Negru Vodă un mesager al centrului, al muntelui polar.
La prima vedere ne izbeşte înfăţişarea svasticii. Ea are forma a doi Z suprapuşi uneori Z transformându-se în S dar având acelaşi înţeles. Ea desemnează pe deţinătorii legitimi ai Polului, ai Centrului Lumii: Maica Pământ şi Tatăl Cer,cei doi Zamolxe despre care am mai vorbit. În cazul celor doi S există însă un dublu înţeles: cei doi şerpi ai creaţiei, ce-i doi Zamolxe, amândoi reprezentaţi prin simbolul şarpelui dar şi o variantă a numelui Zamolxe – Salmoxe.În fapt tradiţia românească ne spune că Osia Lumi se sprijină pe un balaur/ şarpe care se încolăceşte în jurul său. Cuprinzătoare privire a simbolismului caduceului hermetic unde cei doi şerpi se încolăceşc în jurul Arborelui Lumii pentru a se uni în vârful său dând naştere aurului hermetic, strălucirea spirituală şi puterea deplină asupra Polului şi svasticii care îl desemnează. Şi nu în ultimul rând, credem că are legătură şi cu acel mult vehiculat „păcat primorial” unde şarpele ori ne este reprezentat ca încolăcindu-se pe Arborele Vieţii ori ne prezintă şarpele ca element uranic el apărând din frunzişul Arborelui.

Octogonul

În „Dicţionarul de simboluri şi arhetipuri culturale” Ivan Evseev ne spune următoarele: „Cifra opt culcată este simbolul infinitului. Numărul opt se pune în relaţie cu octogonul – figură intermediară între pătrat şi cerc şi, ca atare, semnifică lumea intermediară, între cea terestră conotată prin pătrat şi cea uraniană, simbolizată prin cer” Cristina Pănculescu ne lămureşte şi mai clar în privinţa simbolismului octogonului : „ Octogonul este simbolul geometric plan al Centrului; simbolul numeric este 8…Un alt simbol geometric plan ataşat Centrului este octogonul stelat.Acest simbol se raportează la aspectul activ, „ funcţional”, al Centrului … Prin Centru, după cum afirmă toate tradiţiile , se face legătura între Cer şi Pământ. Simbolul geometric plan al Cerului este cercul. Simbolul geometric plan al Pământului este pătratul. Simbolul geometric plan al Centrului este octogonul care face trecerea de la pătrat ( Pământ) la cerc (Cer) şi reciproc”. Ceea ce este mai interesant este că în ornamentică populară românească acest simbol este întotdeauna legat de Columna Cerului sau Osia Lumii , pe care grecii şi romanii o desemnau ca Polus Geticus, Axis Mundi şi Carmines Mundi; Columnă a Cerului care în plan material simbolizează trecerea de la Pământ la cer şi invers după cum octogonul face trecerea de la cerc la pătrat şi reciproc. Interesant este, de asemenea, şi faptul că forma schematică a octogonului este rezultatul juxtapunerii a două cruci: crucea greacă (+) şi crucea Sf Andrei(X). Or,numele Sf Andrei derivă de la substantivul masculin andros care în limba greacă înseamnă Om, iar Om, cum am vazut ceva mai sus, este desemnarea lui Zamolxe ca Stăpân al Centrului şi Rege al Lumii.
Tot Ivan Evseev ne mai spune: „ Opt este numărul totalităţii şi al echilibrului cosmic, reprezentate prin cele opt direcţii ale spaţiuni ( inclusiv geografice) şi prin roza vânturilor: patru puncte cardinale şi patru direcţii intermediare. Aceasta poate semnifica însă şi direcţiile migraţiei hiperboreene, cu carcater civilizator.
Observăm în ceea ce priveşte octogonul sau steaua cu opt colţuri o complicaţie care ne determină să ne oprim asupra pătratului ca simbol al pământului. Unind vârfurile celor două cruci vom obtine două pătrate suprapuse simbolizând un caracter sacral dublu al pământului: Mama Pământ şi Pământul Solar (uranic). Şi într-adevăr, tradiţia populară tinde sa ne dea dreptate:”Steua Polară (desemnând Polul Ceresc unit de Columna Cerului cu Polul terestru ca Centru al lumii) este Împăratul nostru. Este veghetoarea cerului. Ea e Stejarul Câmpului. Or, Steaua Polară face parte din Ursa Mare, după cum cu caracter ursid era reprezenată şi Diana/Artemis, ipostaza mai nouă şi mai „ funcţională” a divinităţii pământului Geea.
În ceea ce priveşte pământul „solar” vom spune că această denumire se aplică întotdeauna Centrului din care derivă, atât în plan spiritual , cât şi material, manifestarea. Aceast pământ solar în tradiţiile antichităţii se numea Surya sau Siria şi este identic cu Hiperboreea lui Apollo/ Zamolxe. Vine să întărească această imagine tradiţiile româneşti care „ de fiecare dată … când vor să exprime forţa, măreţia, frumuseţea, luminozitatea, ele (legendele – n.n) folosesc cuvântul sur: Calul sur, Vulturul sur, munţii suri…Or în limba română modernă sur înseamnă cenuşiu ceea ce nu corespunde deloc sensului citat de noi…Noi socotim că în realitate acest sur este Soarele în limba primordială. Afirmăm chiar că „întunecarea” cuvântului ne convinge, căci ea corespunde „ întunecării” inerente legii de desfăşurare a ciclului”. Prin urmare şi octogonul este un simbol care legitimează tradiţia românească ca urmaşă directă a celei pelasgo-hiperboreene.
Funia şi şarpele

Şarpele este un simbol extrem de răspândit şi cu o plurivalenţă de înţelesuri, atât pozitive (demiurgice, divine) cât şi negative (infrernale). Una dintre principalele semnificaţii simbolice ale şarpelui se referă la curenţii cosmici care nu sunt altceva decât expresia acţiunilor şi reacţiunilor forţelor emanate de cer şi, respectiv, de Pământ. Unirea dintre Cer şi Pământ este manifestată tocmai prin aceşti curenţi pentru că fără ei aceasta nu s-ar produce. Atunci când şarpele are aceasta semnificaţie , este cel mai adesea asociat unor simboluri axiale cum ar fi arborele sau bastonul.
La români Şarpele este consubstanţial cu arborele cosmic ( bradul sau Mărul Roşu) şi de aceea îl găsim în iconografia primară încolăcit pe arborele lumii. Din unele variante ale miturilor cosmogonice româneşti reiese că şarpele a preexistat cosmosului şi a ieşit odată cu arborele cosmic din apele primordiale. După părerea lui V. Lovinescu şarpele în formă de S , străpuns la mijloc de o săgeată simbolizează fixarea mercurului alchimic, ce este considerat ca un principiu feminin. Ceea ce este de-a dreptul curios este că geografia Europei şi mai ales a zonei Balcanice se joacă cu noi. Şarpele sub forma lui S este desenat în plan geografic de lanţul Muţilor Carpaţi Balcani care, culmea, este străpuns la mijloc de Axul lumii, care este situat în Bucegi şi cunoscut sub numele de Columna Cerului. Şarpelui în formă de S, prezent şi în cazul svastcii cu braţele curbate închipuind doi şerpi suprapuşi, i se asociază ca simbol echivalent spirala dublă ce se regăseste pe motivele ornamentale ale Columnei Cerului în ornamentica românească. Simbolismul dublei spirale este echivalent, dintr-un anumit punct de vedere, cu simbolul yin/yang care, la randul său este prezent natural pe fata de NE a vârfului Ocolit din Bucegi, şi care este legat de simbolismul Oului Lumii ale cărui două jumătăţi, atunci când se despart, devin Cerul şi Pământul. Amprenta acestui principiu s-a păstrat în ambele jumătăţi după separare.: pe Pământ se identifică cu traseul sinuos al munţilor Carpaţi-Balcani străpuns de Axis Mundi în centru iar pe cer în constelaţia Dragonului, constelaţie circum polară care după cum observă V. Lovinescu are tocmai forma lanţului muntos. Altfel spus Costelaţia Dragonului şi dublul său dacă sunt luate împreună şi interconectat, aşa cum ne îndeamnă să facem însuşi spirala dublă, nu este altceva decât o hierofanie a şarpelui primodial. Ori tradiţile româneşti vorbesc despre un asemenea şarpe numindu-l express Împăratul Şarpe. Ele spun despre un şarpe uriaş care trăieşte sub nisipurile malului mării şi anume într-o porţiune în care se deschide o peşteră care comunică cu marea şi cu nisipul. Se spune că acest şarpe este impresionat de către inima unui muritor a cărui inimă trebuie să bată într-un anume fel pebtru a ajunge la auzul şarpelui. Când bătăile inimii ajung la el şarpele mugeşte de sub pământ dar nu poate fi auzit decât de cel căruia îi este adresat mugetul. Aceste tradiţii mai vorbesc şi despre un balaur ce stă încolăcit pe Osia Lumii. Aceleaşi tradiţii ne amintesc de Ler Împărat care locuieşte pe un munte mare ce nu poate fi găsit decât de acela care place lui Ler Împărat. Este de semnalat aici faptul că nici Împăratul Şarpe nu poate fi auzit decât de acela a cărui inima i-a atars atenţia. Lucru şi mai ciudat este faptul că şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, se termină cu un cap de OM iar corpul său închipuie o succesiune de spirale în formă de opt. Dacă avem în vedere aceste identităţi atunci putem spune că împăratul şarpe identic dintr-un anume punct de vedere cu Ler Împărat este Regele Lumii, stăpân al centrului care nu este altul decîât Zamolxe în calitatea de Zeu Om şi Zeu Moş.
Dacă până acum am vorbit de simbolismul şarpelui la nivel macrosmic, vom trece spre înţelesurile microcosmice ale acestuia parcurgând un initinerar ce presupune o pornire din literatura vedică şi o oprire în tradiţia romanescă. O trecere de la regele lumii la protectorul casei şi familiei.
Un mit cosmogonic vedic ne spune că Şarpele primordial înainte de creerea lumii plutea imobil pe oceanul universal de lapte. Or, este ştiut că pentru români casa este un microcosmos cu valenţe sacre. Iar tradiţiile legate de casă implică existenţa unui şarpe al casei, de culoare albă ce stă în peretele sau sub pragul casei, nu muşcă, nu face rău nimănui ci doar ticăie motiv pentru care mai este numit şi ceasornicul casei. În descântecele româneşti preluate şi de cultura modernă se spune: „ Sarpele casei,alb,/ Fără de venin/ Iata-ni-l azi în prag/ Falnic şi senin/ Laptele de la oi/ În blid alb adus/L-a sorbit domol / Cam pe la apus”. Deci Şarpele casei este identic la nivel microcosmic cu Sarpele macrocosmic, identic la rândul lui cu regele lumii situat în Centrul Lumii încolăcind columna cerului.
Pe de altă parte însă simbolismul şarpelui este preluat în imagistica populară, şi mai ales creştină, sub aspectul funiei care prin sinuozuităţile imprimate de mişcarea ei aduce extraordinar de mult cu mişcările unui şarpe. Or bisericile de lemn româneşti sunt înconjurate de un brâu în torsadă (răsucit) format din doi şerpi ale căror trupuri înlănţuite aduc cu o funie şi care se despart abia deasupra uşilor de la intrare.
Crucea

Crucea apare sub diferite forme în ornamentica populară şi este de o vechime mult mai mare ca si crştinismul. Crucea este în primul rând osatura octogonului în dublă formă (+ şi X) şi a svastiicii în forma sa simplă de cruce orizontalăînscrisă cunoscută sub numele de cruce greacă.
În simbolismul tradiţional crucea este asimilată arborelui cosmic căci „ prin cruce = centru se operează comunicarea cu cerul”. În creştinismul popular nu se schimbă cu nimic situaţia „ Crucea , făcută din lemnul Arborelui Cunoştinţei Binelui şi Răului, este identificată sau se substituie arborelui cosmic; ea este descrisă ca un arbore care urcă de la pământ la cer, copac veşnic care stă în mijlocul cerului şi al pământului sprijinind cu tărie universul sau arborele vieţii plantat pe Golgotha. Pe de altă parte numeroase texte patristice compară crucea cu o scară, cu o coloană sau cu un munte” toate simboluri ale lui Axis Mundi sau Osia Lumii.
Cu atât mai mult cu cât crucea verticală (crucea răstignirii cu braţul vertical mai lung şi cel orizontal mai scurt) prin axul său vertical reprezintă tocmai axul lumilor iar cel orizontal reprezintă planul terestru în care se manifestă principiul coborât de-a lungul Columnei Cerului în manifestare.
Un alt simbol al Centrului este crucea orizontală care însă se raportează numai la un singur plan de existenţă (lumea) simbolizând expansiunea lumii în discuţie, pornită din centrul crucii după imaginea principiului simbolizat întotdeauna de punctul central al crucii. După acest principiu al crucii orizontale s-a ptrecut migraţia pelasgo-hiperboreană dinspre centru (Dacia) spre cele patru zări.
La cele mai sus amintite pare sa se raporteze şi crucea orizontală aflată în vârful unui ax piramidal situată pe acoperişul unei clădiri din incinta Mănăstirii Ialomiţei aflată în imediata vecinătate a muntelui sfânt.
Stâlpul funerar

Stâlpul funerar daco-românesc este identic cu Axa Lumii al cărei echivalent este Arborele Vieţii ce creşte în Centrul Lumii sau în Buricul Pământului. Or pentru români Copacul Vieţii este bradul care uneori este asimilat unui par ce ieşise din noianul de ape şi este pus la capătaiul mortului. Romulus Vulcănescu aminteşte de parul funerar dac reprezentat pe Columna lui Traian, par care s-a transformat mai apoi în colonetă funerară. Uneori bradul este tăiat şi plantat la căpătâiul mormântului: „Dar ei când m-au pus /În mijloc de câmp/cânii să-i aud/Cum latra-a pustiu,Si urla-a muţiu/Si sa mai aud / Cocoţii cântând/Muieri mimăind ( jelind) /şi preoţi cetind/…./ Ei m-au îmbunat/ că ei ma sădesc/ Nu ma secuiesc/ Şi ei m-au mintit/ Ca m-au secuit/Jos la rădăcină/Cu fum de tămâie/Mai pe la mijloc/Chiti de busuioc/Tot milă şi foc/Sus la crengurele/Chiţi de ocheşele/Tât milă şi jele”.
Conform aceluiaşi R. Vulcănescu stâlpii funerari costituie categoria cea mai raspândită de monumente mitice folosite de români. Ei fac parte integrantă din piesele rituale ale înmormântării aşezându-se pe mormânt. Ca şi alte însemne stilimorfe funerare între care menţionăm târuşul suliţa sau săgeata bradului, crucea sau troiţa, stâlpul este un simbol al Columnei Cerului care, la rândul ei, este un substituit al Arborelui Lumii.
În tradiţiile şi datinile românilor Arborele Lumii sau Arborele Cosmic este locul de pornire al unei călătorii către zonele cunoscute si necunoscute le cosmosului. Escaladarea nu se poate face de către oricine şi oricând. Au acces, în anumite condiţii şi cu anumite restricţii doar eroii, oamenii iniţiaţi şi morţii care au dus o viaţă virtuoasă. De altfel, obiceiul de a se marca cu menhire, succedanee ale Columnei Cerului, mormintele eroilor şi ale oameilor de seamă este foarte vechi datând din epoca pelasgilor. Eroii călătoresc prin mijloace numai de ei ştiute şi uneori sunt ajutaţi de animale fabuloase Pasărea Măiastră sau Pasărea Sufletului de exemplu, ce uneori este reprezentată în simbolistica stâlpului funerar printr-o pasăre plasată în vârful lui.
Această axă a lumii este identică cu pomul vieţii care creşte în centrul lumii sau în Buricul Pământului. Prin urmare şi un stâlp funerar poate simboliza Centrul Lumii ca de altfel şi Coloana Infinitului care-l reprezintă. Un astfel de centru nu aparţine spaţiului profan, geometric, ci spţiului sacru în care se poate realiza comuniunea cu cerul sau cu lumea subterană. El este punctul paradoxal al rupturilor de nivel, punctul în care se poate transcende lumea fizică. Tocmai prin faptul că aici în centru se transcende lumea sensibilă, se transcende implicit şi timpul ,durata, obţinându-se prezentul continuu atemporal.
Şi pentru a conchide vom spune că în tradiţiile româneşti lumea subterană unde merge sufletul şi trupul mortului într-o prima fază, lumea sensibilă unde rămân cei ce au supravieţuit răposatului, şi lumea celestă unde se retrage după o perioada sufletul celui plecat sunt unite tocmai de acest Axis Mundi sau Columna a Cerului. Acesta este motivul pentru care şi în prezent în tradiţia românescă rezidă un puternic cult al strămoşilor. Mai trebuie spus că acest Centru al Lumii este sălaşul, ca să spuneam aşa, al Regelui Lumii/ Zamolxe, stapân peste lumea de dincolo în calitatea sa de Ler împărat.
zamolxe
Bibliografie
1. Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997
2. V. Lovinescu, Al patrulea hagealâc,Buc,1998
3. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele scaru al dacilor, Buc, 2009
4. Isac Evdeev,Dicţionar de simboluri si arhetipuri culturale,Timişoara,1994
5. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană,Buc,1996
6. R. Vulcănescu, Mitologie română,Buc,1985
7. R. Vulcânescu, Columna Cerului,Buc,1972

Unde a aparut scrierea?

Când vine vorba de începuturile scrierii îi mare dandana. În 1965 Vojtech Zamarovsky zâcea foarte convins „La început a fost Sumerul” completând concluziile lui Samuel Noah Kramer care zâcea şi el foarte convins: „Istoria începe în Sumer”. Asta înseamnă, având în vedere presupusa primordialitate a culturii şi civilizaţiei sumeriene că şi scrisul a apărut tot aici. Da! Şi să nu dea Dumnezău să zică altcineva altceva! Cu tăte astea io am mari îndoieli atunci când aflu de la un sumerolog rus pe nume A. Kifişin că „scrierea sumeriană a apărut, în sudul ţării dintre râuri la sfârşitul mileniului IV î.e.n, pe neaşteptate, într-o formă pe deplin dezvoltată”. No, aci-i baiu, că doară nu le-o picat din cer scrierea gata tocmită! De la acelaşi autor aflăm încă o trebuşoară interesantă: „Studiul legilor dezvoltării interioare a pictografiei sumeriene arată că , la sfârşitul mileniului IV î.e.n, scrierea pictografică, ca structură, nu se afla în stadiul de formare, ci în declin”. Hopa altă bubă, cum or descoperit astia scrierea dacă scrierea lor era în declin? Nu ne şti` nime dintre academicienii noştrii lămuri la întrebarea asta aşa că-i musai să apelăm iarăşi la străini. Acelaşi sumerolog rus ne zice o concluzie menită să ne pună pe gânduri: „ Din toată structura scrierii sumeriene, care număra în jurul a 38000 de semne şi variante, s-au folosit nu mai mult de 5000, care au provenit din 72 cuiburi-simbol străvechi. Procesul de polifonizare (adică, de diversificare sonoră a unuia şi aceluiaşi semn) a cuiburilor structurii sumeriene a început însă cu mult timp înainte….Ciuburile –simbol s-au dezintegrat în grupuri polifonice cu mult înainte de sosirea sumerienilor în ţara dintre cele două răuri”. Io văd aci două lucruri semnificative: o scriere dezvoltată gata să dispară şi că sumerienii or venit de undeva şi locu îi, bag io sama în prostia me, locu unde s-o dezvoltat scrisu` până la stadiul în care l-au preluat ei. Şi iată că din „ inventatori” sumerienii au ajuns elevi, ce-i drept sărguincioşi, dar tot elevi!

Locul unde a apărut scrierea

În 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, face o descoperire pe şantierul arheologic de la Tărtăria de Mureş ( jud Alba). Erau trei tăbliţe din lut ce purtau pe ele diferite forme . Două dreptunghiulare, si una rotundă, cea din urmă purtând semne semănând foarte bine cu scrierea zisă sumeriană. S-or fi jucat ăia de la Tărtăria cu băţu pe pământ într-un moment de hodină din goana lor după capre?

„Academicienii” şi „savanţii” noşti zâc că dacii nu cunoşteau scrisul. Numai că bulgarii nu sunt de aceeaşi părere. Academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev zâce aşa: „ tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene”. Concluzia ne-o dă tot el ca să nu ne mai batem capu: „Aceasta ar însemna, pur şi simplu ( şi fără drept de apel – n.n) că scrierea sub forma pictogramelor a apărut în sud-vestul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum”. Şi ca să fie şi mai limpede totul tot el ne zice, ce-i drept cam nesigur: „ Dacă în toate cele trei cazuri este vorba de scris, atunci se impune o concluzie surprinzătoare: Avem de-a face cu cea mai veche scriere din lume!”. Dacă şi cu parcă.. mai trebuie încă ceva ca să mă convingă. Ce? Păi dacă-i scris trebe să se poată ceti, nu? Da! Şi s-o aflat cineva să-l şi cetească.

După ce cercetează materialul, V. Titov, sumerologul expert al laboratorului Institutului de Arheologie al Academiei de Ştiinţe URSS ajunge la următoarele concluzii:

„1.Tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg răspândit, de origine locală ( ca şi lutul din care au fost făcute, după alte cercetări-n.n)

2.Textul unei tăbliţe enumeră 6 totemuri antice, care coincid cu „manuscrisul” din oraşul sumerian Djemdet-Nasra şi, de asemenea, cu „manuscrisele” din săpăturile ce aparţin culturii Kereş

3.Semnele de pe această tăbliţă trebuiesc citite în cerc, în sens contrar mişcării acelor de ceasornic

4. (…) Această tăbliţă a fost tradusă astfel: „ În (cea de a) patruzecea domnie pentru buzele ( gura) zeului Şaue cel mai vârstnic după ritual a fost ars” No dară! Mai limpede nu se poate!

Deci e vorba de scris nu de jocu cu batu pe pământ ! Surprinzator şi contrar părerilor „ academicienilor” şi „savanţilor” noştri, ruşii şi bulgarii, după cum s-o văzut, zâc că dacii cunoşteau scrisu’! Şi nu numa că-l cunoşteau ci ei l-or inventat că aşe zâce datarea cu carbon radioactiv ( C 14) care plasează ale bucăţi de pământ (importante!) pă la 6200-5200. Deci cel mai devreme în mileniul V î.e.n când Sumerul încă nu exista! S-o zâs că sunt copii după scriere sumeriană. Bun! De acord! Da numa dacă îmi poate spune cineva de unde scoatem Sumerul în mileniul V î.e.n.

Am spus că pe lângă tăbliţa rotundă care cuprinde o scriere ideografică pe care am şi tradus-o prin bunăvoinţa savantului V. Titov, mai sunt două rectangulare care au inscripţionate pe ele imagini vegetale si animale. Acum, având sub ochi cele trei tabliţe şi afirmaţiile lui Kiffisin privind scrierea „ sumeriană” şi dezintegrarea cuiburilor simbol în strucuri polifonice reprezentate grafic putem concluziona . Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă nu numai un sintem de scriere cu „ evoluţia” scrierii până în momentul când a fost preluată de „ sumerieni” şi dusă în ţara dintre cele două râuri! Şi nu-i oare interesant ( şi grăitor) faptu că în vecinătatea Tărtăriei se află localitatea Simeria? Nu-i ea foarte apropiată etimologic şi fonetic de Sumer sau poate Sumeru-i masculinu de la Simeria/ Sumeria? Şi din nou interesant îi că în tăt Sumeru nu afli numele zeului Şaue da Ardealu-i plin de toponime care amintesc de el (Şeuşa-Alba;Şeulia de Mureş,Şăuşa, Şăulia,Şăuliţa-jud.Mureş;Şăulia-jud Cluj; Şauaeu (Eu Şaue?) – jud Bihor) ceea ce din nou arată ca tăbliţele sunt locale, din Dacia şi nu din Sumer! Şi iacă că (scuzaţi cacofonia) scrisu o fost inventat de „ sălbaticii” daci de la Tărtăria şi apoi dus în Sumer, contrar părerii aproape unanim răspândite.

Şi ca să nu ne rezumăm numai la aceste date verificăm trebuşoara cu scrisu si apelam la autorii antici. Că dacă afirmăm ceva tre s-o facem în cunoştinţă de cauza nu că aşe vrem noi şi zacem după cum ne place. Şi iacă ,Diodor din Sicilia ne zâce în Biblioteca Istorică nişte informaţii absolut interesante care, databile cu vreo 2000 de ani înainte de descoperirea de la Tărtăria vine să o confirme: „Ba chiar se spune că, atunci când Cadmos adusese în Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăreia numele şiforma sa. Aceste litere au fost numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de eleni; ar mai fi avut şi denumirea specială de pelasgice, fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor”. Apoi zice tot el:” cât priveşte pe Linos, se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dyonissos, înfăţisând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu, Pronapides, dacălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului”.

Or dacii în străvechimea istorică se numeau pelasgi cum ştiţi deja cei care vizitaţi blogu şi cum ştiau şi anticii! Deci, vrem, nu vrem scrisu a existat în Dacia independent de voinţa „savanţilor” şi „academicienilor”!Peste tate astea mai este ceva.

Scrierea Dacilor stravechi a dat naştere nu numai scrierii ideografice sumeriene ci şi „ alfabetului” cretan liniar A şi B, alfabetului grec, latin, runic şi chirilic.

Alfabetul „ latin” a fost preluat de etrusci în mileniul III î.e.n şi dus în Italia din zona munţilor Apuseni fapt dovedit de cuvintele etrusce identice fonetic si din punct de vedere al înţelesului (cupe-cupă; nuna-mamă, la români nună =naşă, a doua mamă; ranem-rană,a răni;Tisa-tisa, puţin; vinus-vin). Toate semnele existente în alfabetul gotic ( runic) şi chirilic există în Grota Fundu Peşterii din Munţii Buzăului. Multe dintre aceste semne se păstrează în răbojul plutaşilor de pe Bistriţa.

În concluzie, scrierea atât cea ideografică cât şi cea alfabetiformă, au apăru în Dacia, cu dovezi în regulă, cu acte de naştere şi tot ce vreţi. Inclusiv cu mărturii materiale ( arheologice) şi literare ( autorii antici). Avem merite deosebite în antichitate si nu numai numai că mai trebe şi să ni le recunoaştem.

Bibliografie:

1. P.L. Tonciulescu, E. Delcea. „Secretele Terrei- Istoria incepe in Carpati”, vol. I

2. C. Barsan, „Revansa Daciei”

3. P.L. Tonciulescu, „Romania, paradisul regasit”

zamolxe

 

Multe păreri, acelaşi numitor comun: Dacia

Istoria poporului român şi mitologia pe care o posedă îşi are rădăcinile adânc înfipte  în trecut; mult mai îndepărtate  decât mult prea recenta  „romanizare” şi „încreştinare” atât de vehiculate în căţile de istorie; mult mai îndepărtate decât însăşi civilizaţia dacică premergătoare civilizaţiei şi culturii româneşti, pe care, aceasta din urmă, şi-a clădit structura şi identitatea. Istoria şi mitologia acestui neam, al românilor, se întinde  până în timpurile preistorice atunci când pe aceste meleaguri apar primele forme de cultură şi civilizaţie.

Mitologia română este succesoarea unei mitologii ancestrale  elaborată de autohtonii Daciei străvechi. Înaintea civilizaţiei şi culturii  tracilor şi daco-geţilor, pe teritoriul vechii Dacii se întinde o lungă serie de evenimente şi fapte ce cuprind perioada pelasgică, de cele mai multe ori cunoscute doar prin intermediul miturilor greceşti sau romane.

S-a afirmat de nenumărate ori că mitologia română este rezultatul unei „sedimentări” de credinţe şi mituri, într-o primă fază, indo-europene, apoi, după ocuparea Daciei de către romani, romane şi în sfârşit, după încreştinarea Daciei, creştine, toate altoite pe un  „sâmbure” autohton traco-dac. Tot acest amalgam de credinţe şi mituri, ba indo-europene, ba romane şi, nu în ultimul rând creştine, peste care unii cercetători adaugă şi elemente slave datate din Evul Mediu, reprimă esenţa însăşi a mitologiei româneşti, reprimă tocmai  această perioadă pelasgă. Cercetătorii mitologiei române  vorbesc foarte puţin despre  începuturile pelasge ale acestei mitologii acordând  însă un spaţiu nemeritat de mare  „componentei daco-romane” , „indo-europene”, care fie vorba între noi, sunt doar pure inveţii dacă avem în vedere „împietrirea Dochiei” şi lipsa cvasitotală a indo europenilor în orice fel de atestări documentare.

 Vom spune că, în esenţă, mitologia română derivă din mitologia dacică iar mitologia dacică din cea pelasgă. Şi punct, pentru că aşa numiţii indo-europeni, nu există în nici o mărturie antică iar, romanizarea este o teorie la care se pot aduce foarte multe amendamente, ca şi în cazul celei a indo-europenizării. Prin urmare, două sunt componentele din care a evoluat mitologia română: componenta pelasgă şi componenta dacică, la care adăugăm  pe alocuri şi cea creştină care în fapt se reduce, ca orice tradiţie autentică, la tradiţia  originară  hiperboreană.Aceste mitologii: românească, dacică şi pelasgă derivă una din alta în mod absolut necesar ele fiind expresia  continuităţii spirituale a unuia şi aceluiaşi popor în diferite stadii evolutive de-a lungul istoriei.

 De altfel, istoricul francez Albert Armand, susţinea în 1936 că poporul român „ este  unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămâs aceeaşi din epoca neolitică, a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel, prinr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.

 Afirmaţia istoricului francez este susţinută şi de alte surse, mai ales străine.

Bunăoară, antropologul Eugene Pittard ne face atenţi că „strămoşii românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii, civilizaţia neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria ţării”.

Se  pare ca  istoricul  A. Armand şi antropologul E. Pittard au dreptate de  vreme ce un alt cercetător, peruan de acestă dată, pe nume Daniel Ruzo, după ce vizitează Romania , declară în 1968: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se află centrul european al celei mai vechi  culturi cunoscute până în ziua de azi”. Ori acestă catenă montană a Carpaţilor se situiază pe teritoriul vechii Dacii, actuala Românie despre care specialistul în preistorie, Marija Gimbutas, dar de origine lituaniană, profesor la universitatea  California din Los Angeles ne spune: „ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între  anii 6500-3500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile  indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”.

 În acelaşi ton se află şi lingvistul suedez Ekstrom Par Olof care afirmă că „ Limba română este o limbă cheie, care a influienţat în marre parte toate limbile Europei”.

De asemenea, Gordon W. Childe, savant ce numai are nevoie de nici o prezntare, însă tributar concepţiei indo-europene, se vede nevoit să conchidă în 1926 că „locurile primitive ale dacilor trebuiesc căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasat la nordul şi sudul Dunării”.

 Cine sunt de fapt aceşti indo-europeni puşi mereu în legătură cu primele  momente ale culturii şi civilizaţiei umane? Ei nu sunt menţionaţi de nici unul dintre izvoarele antice cunoscute până în prezent, deşi, dăcă e aşa cum se spune, anume  că ei sunt iniţiatorii  civilizaţiei şi culturii antice, atunci, dată fiind  înclinaţia anticilor spre  elogierea strămoşilor, este de neînţeles tăcerea tuturor  izvoarelor  existente în legătură cu aceşti indo-europeni. Deşi izvoarele istorice şi mitice, hagiografice chiar, tac în legătură cu indo-europenii, se pronunţă răspicat despre pelasgi şi hiperborei care nu sunt nicidecum indo-europeni.

 Trebuie spus că noţiunea de indo-europenizare precum şi cea de neamuri indo-europene sunt cât se poate de fictive. Din acest motiv  cercetătorii nu pot cădea de comun acord asupra  presupusei lor invazii şi nici măcar asupra patriei lor de origine. Despre  fictivitatea noţiunii de indo-european se pronunţă  chiar savantul care a inventat-o, pe numele său Bosch Ghimpera, de naţionalitate germană. Invenţia sa era dictată de  necesitatea dovedirii prin orice mijloce, fie ele şi neştiinţifice a originii ariene a germanilor.

 Dacă în privinţa indo-europenilor  izvoarele istorice, mitice sau de orice altă natură tac, nu este  acelaşi lucru şi cu adevăraţii înaintaşi ai dacilor şi ai românilor anume: pelasgii şi hiperboreii. Izvoarele antice, fie ele istorice, fie mitologice, precum şi o seamă de autori  contemporani, mai vechi sau mai noi, români sau străini, vorbesc cu mult respect despre  aceşti pelasgi şi hiperborei. De la aceştia izvorăşte mitologia şi credinţele populare române, precum şi simbolurile răspândite în lumea satului românesc şi nicidecum de la indo-europeni sau romani. De la aceştia ni se trage  însăşi identitatea lingvistică şi de neam, cum arată N. Densuşianu în monumentala sa lucrare Dacia Preistorică.

Hiperboreea, o realitate transformată în mit, se va perpetua cu încăpăţânare în întreaga cultură greco-romană de unde va fi preluată în epoca modernă şi contemporană de cercetătorii care caută să-i dea de urmă. Pentru toţi autorii antici , acest ţinut mitic se afla în Dacia, după cum în Dacia  locuiau şi pelasgii, în fapt unul şi acelaşi neam , purtând diferite nume în diferite stadii ale evoluţiei sale istorice. Vom reda în cele ce urmează numai cateva dintre  informaţiile anticilor cu privire la localizarea Hiperboreii.

În „Olimpicele” poetul grec Pindar ne arată pe Apollo, care după ce construieşte  zidurile Troiei împreună cu Neptun şi cu Eac, se întoarce în patria de la Istru la hiperborei (Olimpicele,VIII.47). atunci când trebuie să localizeze Hiperboreea, Strabon spune că „ Hiperboreii locuiau desupra Pontului Euxin şi a Istrului” (GeografiaXI,6.2). Clement din Alexandria atunci când aduce vorba despre Zamolxe îl numeşte cu epitetul expres de „ Hiperboreu” ( Stromata,IV,23). Geograful Ptolemeu  când aminteşte cetatea Piroboridava  situată pe Siret spune că este o cetate hiperboreană (Geographia,III.10). Macrobius vorbeşte şi el despre regiunile udate de Dunăre şi Don care în antichitate erau numite hiperboreene (Comentarii la Somnul lui Scipio,II.7). Ovidiu,celebrul poet roman exilat la Tomis, se lamentează că a fost constrâns să trăiască sub Axul Boreal, la stânga Pontului Euxin (Tristele IV.41-42) pentru ca în „Ponticele” să afirme că  Axul Boreal se afla în ţara geţilor (II.19; 40-43). Marţial în  „Epigramele” sale se adresează soldatului Marcellinus spunând: „Tu pleci acum să iei pe umerii tăi Cerul hiperboreean şi astrele Polului Getic” ( IX.45).

 Dar nu numai autorii antici  sunt la unison în a plasa Hiperboreea în teritoriul carpato-danubiano-pontic ci şi o seamă de autori contemporani.

 Bunăoară, expertul francez în simbologie, Rene Guenon, tenace căutător al înţelesurilor miturilor şi simbolurilor antice, în corespondenţa sa cu Vasile Lovinescu se exprimă astfel: „  Sunt foarte mulţumit de ceea ce îmi spuneţi  de cercetările dvs. în privinţa Daciei şi aştept cu mult interes studiul pe care îl anunţaţi ( Dacia Hiperboreeană -.n.n). Fără să ştiu ce aţi mai găsit referitor la acest subiect, trebuie să vă spun că ideea că Dacia a fost una dintre etapele  centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza la ce perioadă s-ar putea raporta”.

În altă parte acelaşi R. Guenon se adresează lui Lovinescu astfel: „ Cum sper că n-am uitat nimic din cele comunicate, pentru că mă întrebaţi ce gândesc  despre toate acestea, cred că nu poate fi pusă la îndoială natura hiperboreană a tradiţiei româneşti sau dacice, şi acest fapt explică cu siguranţă multe lucruri enigmatice în ce-i priveşte pe Orpheu, pe Zalmoxis… tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mai pură (şi mai veche – n.n) decât a celţilor” Pronunţându-se apoi asupra  perpetuării tradiţiei hiperboreano dacice spune: „cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în  Evul Mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmisie mai puţin consistentă”.

 Lovinescu în scurtul dar cuprinzătorul său studiu intitulat Dacia Hiperboreană pune semnul egalului  între hiperborei şi pelasgi iar după ce-l citează pe Pindar care  spune că, în genealogia mitcă Hiperboreus este fiul lui Pelasgos conchide: „ Deci, pentru a arăta rasa primordială, Pelasg ar fi un termen chiar mai corect decât Hiperborean” ai cărui descendenţi direcţi sunt dacii şi prin aceştia, românii.. Acestă continuitate este absolut evidentă în cazul tradiţiei româneşti atât în folclor cât şi în ornamentică. Mai mult, în unele medii rurale există credinţa că românii se trag direct din uriaşi.

Şi pentru a încheia vom cita pe N. Densuşianu vorbind despre neamul pelasgilor: „pentru poporul grec, pelasgii erau cei mai vechi oamenide pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „ dioi” – divini” ei fiind „ cei dintâi care au adunat  adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând” .

Merită menţionată părerea  profesorului universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizaţiilor care după o vizită în Maramureş declară: „  Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afliîn satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie”.

 Iar această civilizaţie este  pelasgo-hiperboreano-daco-românească, nu indo-europeană şi nu daco-romanizată.

Bibliografie:

Romulus Vulcănescu, Mitologia Română, Ed Academiei RSR

Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi. Ed Obiectiv

****, Oriensis. Revistă de studii tradiţionale,coord.Mircea A Tămaş

Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

C Barsan, Revanşa Daciei, ed Obiectiv

zamolxe

 

 

Sacrul feminin (II)

Maica Domnului  – stăpână şi regină

 Unul dintre cele patru tipuri fundamentale ale iconogrfaiei Maicii Domnului în biserica creştină este imaginea „ celei care tronează”. Prin urmare, Maica Domnului  este reprezentată în aceste icoane ca o regină şi stăpână.. Dar această reprezentare a Maicii Domnului nu este lipsită de maternitate întrucât ea tine la piept pe pruncul Isus fiind reprezentată de cele mai multe ori  în poziţie frontală.

Se spune că această imagine datează din vremea împăratului Constantin cel Mare ceea ce ar da apă la moară influienţei bizantine  şi romane la Dunărea de Jos. Noi însă, vom spune că prototipul acestei imagini ce o reprezintă pe Maica Domnului ca regină este mult mai vechi, datând dintr-o perioadă în care nici Roma şi nici Imperiul Bizantin nu exista încă. Susţinerea acestei ipoteze de lucru ne-o oferă tradiţiile antice legate de Pământul Mumă, de Marea Zeiţă şi imaginea oferită de sculptorul Phidias Matroului din Athena, unde Geea, cunoscută şi sub numele de Rheea, este reprezentată în poziţie frontală, sezând pe un tron, purtând pe cap coroană şi flancată de doi lei, emblemă a puterii şi a majestăţii, tocmai după cum icoana creştină, în general, o prezintă flancată de doi sfinţi sau îngeri.

În tradiţia românescă Maica Domnului este  împământenită ca regină şi stăpână: „ Pământul este al Maicii Domnului  pentru că ne hrăneşte” spune o credinţă din Bucovina. Deducem de aici că Maica Domnului este stăpâna, regina pământului . Aflăm apoi că România este numită de tradiţie Grădina Maicii Domnului şi, aceasta nu întâmplător, dacă avem în vedere identitatea menţionată de mai multe ori între Maica Domnului şi Geea.

 În această calitate a sa de regină şi stăpână  Geea purta numele de Rheea după cum ne spun tradiţiile greceşti moştenite de la pelasgi.Acest cuvânt la origine nu însemna altceva decât „regină”. Ne ajută  la a stabili această etimologie cuvântul românesc Rai care, s-a mai păstrat în tradiţiile populare sub forma Raiu Împărat desemnând  tocmai titlul de rege: Împărat, Rege al  Lumii. Mai mult, în tradiţiile greceşti şi romane, termenul Rheea era de foarte multe ori înlocuit cu cel de Basilea sau Regina, amândouă având înţelesul de regina

Rheea era venerată în special ca „mamă a munţilor” domnind peste codrii, văi şi izvoare, protectoare a turmelor şi a păstorilor şi stăpână a animalelor iar locurile sale de cult  erau pe înălţimile munţilor, fiind marcate de simulacre megalitice, la care se adaugă,izvoarele râurile şi peşterile. Aici, credem noi, este cazul să menţionăm anumite tradiţii româneşti care  fac referire tocmai la această calitate de stăpână şi doamnă a animalelor. Iată o colindă în care Maica Domnului ca stăpână a animalelor harăzeşte soarta cailor: „”Fire-aţi voi cai blestemaţi /De mine de fiul meu/Şi de dragul Dumnezeu! /Şi voi cai să n’aveţi saţ,/ Numa’n ziua de Ispas /Dar ş’atunci numa un ceas” sau  „Fire-aţi cailor să fiţi/De mine afurisiţi/Şi de Domnul pe vecie/ Mersul fuga să vă fie/Ziua, nopatea să mâncaţi/Rar voi să vă săturaţi”. Tot Maica Domului este cea care hărăzeşte şi destinul boilor: „Boulenilor iubiţi/ Binecuvântaţi să fiţi/ Şi de Domnul şi de mine/ Şi de fiul care vine/ La umblat s-aveţi pas lin/ La mâncare saţ deplin/ Câte-un ceas voi să mâncaţi/ Iar un ceas să rumegaţi” Că este vorba de vechea divinitate a naturii, acum înfăţisaţă sub o formă nouă, cum spune Densuşianu, ne-o demonstrează din nou unele legende semiîncreştinate în care Maica Domnului hărăzeşte destinul plantelor:” Irod aflase că în ţinuturile pe care le stăpânea se născuse Mesia , regele trimis de Dumnezău pentru mântuirea neamului omenesc. În mânia lui Irod a poruncit slujilor sale să gasescă pruncul şi să-l omoare. Atunci, Maica Domnului şi-a luat pruncul din iesle şi a fugit pentru a scăpa de mânia regelui. În calea ei Maica Domnului a întalnit un plop pe care l-a rugat să o adăpostească.Dar plopul nu a vrut să-i dea adăpost  temându-se ca nu cumva mânia lui Irod să cadă şi asupra lui. Maica Domnului s-a dus mai departe dar nu înainte de  spune plopului: – Rămâi cu bine plopule dar dacă ţi-e frica de Irod, să tremuri de frică toată viaţa. De atunci plopul nu mai are linişte şi frunza lui tremură fie că-i vreme bună, fie că-i vreme rea. A mai mers Maica ce a mai mers şi apoi a întâlnit un brăduţ pe care l-a rugat să-i ofere umbră si adăpost. Bradul a încuviinţat iar Maica Domnului l-a binecuvântat: – Brăduţule.. să fii cel mai iubit dintre copaci,să rămâi veşnic tânăr şi verde şi vara, şi iarna, să bucuri oamenii şi să fi simbolul celor mai importante momente ale vieţii omului. De atunci bradul este nelipsit la nuntă, la botez înmormântare, Crăciun, Sf Nicolae” Şi colindele ne arată acelaşi caracter al Maicii Domnului:” Bine plopul d-auzare/ Da’ în samă nu bagare/ Şi mai tare îmi sunare/Rău Maica îl blestemare/Fire-ai ploape blestemat/De mine de Dumnezeu/ Mai tare de fiul meu/Bată vântu-ncet, nu tare/ frunza ta să n-aibă stare” iar bradului îi spune:” Fire-ai iarna ca şi vara/ Primăvara să-nfloreşti/ flori vânăte, mohorâte”

 Importanţa Geei  ca stăpână şi regină în părţile Dunării de Jos este demonstrată şi de numeroasele toponime mitice rămase încă în memoria poporului român. Ştim că Matroum în limba greacă înseamnă loc sfânt dedicat cultului unei divinităţi numită Mama Zeilor şi că această denumire  era deja considerată arhaică în vremea lui Pausanias. După părerea lui Densuşianu această denumire de matroum dată sanctuarelor Mamei Mari se reducea la un vechi cuvânt pelasg, Motru.În România actuală există numeroase toponime  care păstrează acest termen străvechi: Motru ( râu), Gura Motrului (mănăstire şi localitate) precum şi alte locuri din părtile Olteniei montane

 Baba  Dochia

 Baba Dochia este unul dintre cele mai ambigue personaje din mitologia română. Legendele construite în jurul acestui personaj tind toate spre o aceeaşi finalitate: pierificarea sau îngheţarea, care la drept vorbind este tot o „pietrificare”,  Babei Dochia. Cea mai cunoscută tradiţie în legătură cu acest personaj mitologic este aceea în care Baba Dochia iese prea devreme cu oile la păşunat  iar în urma unui viscol năpraznic care o prinde în munţi  îngheaţă transformându-se , în unele variante, în stană de piatră. O altă tradiţie ne spunecă că Dochia era fiica lui Decebal  şi că urmărită de împăratul Traian, aceast adeghizată în ciobaniţă, este pe cale să fie prinsă în Munţii Ceahlău, dar rugându-se fiebinte lui Zamolxe, acesta este cuprins de milă şi o transformă în stana de piatră împreună cu oiţele ei.” Între Piatra Detunată/ Ş-al Sihastrului Picior, /Vezi o stâncă ce-a fost fată/ De un mare domnitor. /Acolo e rea furtuna/ E locaşul cel cumplit, /Unde vulturul răsună/ Al său cântec amorţit. /Acea doamnă e Dochia /Zece oi –s a ei popor/ Ea domnează-n vizunie/Peste turme şi păstori./La frumuseţe şi la minte/ Nici-o giuna nu-i samănă/ Vrednică de-a ei părinte,/ De Decebal, ea era. /Dar cum Dacia-a -mpilat-o/ Fiul Romei cel mărit, /Pe cel care-ar fi scăpat-o /De-a iubi a giuruit./ Traian vede astă zână/ Deşi e biruitor,/ Frumuseţei ei se-nchină/ Se subjugă de amor. /Împăratu-n van cată/ Pe Dochia a-mblânzi./ Văzând patria ferecată, /Ea se-ndeamnă a fugi/
Prin a codrului potecă/ Ea ascunde al ei trai, /Acea doamnă tinerică/ Turma paşte peste plai/ A ei haină aurită/ O preface în saiag, /Tronu-i iarba inverzită/ Schiptru-i este un toiag/ Traian vine-n astă ţară/ Şi de-a biru-i deprins/ Spre Dochia cea fugară /Acu mâna a întins/Atunci ea, cu graiu ferbinte/ „Zamolxis, o zeu ! strigă,/ Te giur pe al meu părinte/ Astăzi, rog nu mă lăsa!”/ Când întinde a sa mână/ Ca s-o strângă-n braţ Traian, /De-al ei zeu scutită zâna/ Se preface-n bolovan./ El petroasa ei icoană/ Nu-ncetează a iubi, /Pre ea pune-a sa coroană/ Nici se poate despărţi/ Acea piatră chiar vioaie/ De-aburi coperă-a ei sân/ Din a ei plâns naşte ploaie/Tunet din al ei suspin. /O ursit-o priveghează, /Şi Dochia deseori /Preste nouri luminează/ Ca o stea peste păstori.” Şi într-adevăr, Gheorghe Asachi în poemul său „Traian şi Dochia” citat mai sus, cuprinde toate tradiţiile româneşti legate de Baba Dochia. 

Legedele Babei Dochia  ca şi toponimia ei sunt  răspândite pe întreg teritoriul RomânieiPeste tot pe unde sunt întâlnite aceste legende  ele sunt legate de anumite structuri megalitice căreia poporul le dă denumirea de „ babe” denumire ce are întotdeauna sensul de batrână, bunică sau mamă mare.

Ori, acest titlu de mamă mare este atribuit întotdeauna, în mitologia greco romană, preluată în timpuri străvechi de la pelasgi, doar Geei, Marea Zeiţă, Mama cea Mare a zeilor şi a oamenilor deopotrivă. Denumirea aceasta de babă atribuită Marii Zeiţe a pământului – Geea –  pare a avea un carcater specific naţional în părţile de nord ale Dunării de Jos cu atât mai mult cu cât în scrierile antichităţii Dacia purta diferite denumiri foarte aproapiate de numele Dochiei:Dakia, Dahia cu varianta Tahia, cunoscută în Extremul Orient, Dak’ia. Prin urmare Dochia nu are nici o legătură cu  muceniţa creştină Eudochia/Evdochia care se dovedeste doar o tentativă nereuşită de „încreştinare” a vechii divinităţi naţionale a pelasgo-dacilor. Sigurul lucru pe care îl au în comun cele două personaje este doar faptul că ziua consacrată lor este situată la începutul lui martie.

Şi într-adevăr, în tradiţia românescă primele 9 sau doisprezece zile din luna martie sunt consacrate Dochiei fiind cunoscute sub numele de „zilele babelor”, caracterul de divinitate meteorologică al Dochiei, reflectând caracterul schimbător al vremii în trecerea sa de la iarnă la primăvară care, uneori, are şi caracter oracular, în această perioadă putându-se face şi predicţii ce trasează soarta anului  ce urmează . Mai mult, după cum ne spune Festus, Matronalele s-au „Saturnalele feminine”erau celebrate de romani la începutul lui Martie sau în calendele lui Marte

Caracterul schimbător al vremiidin această perioadă de început de martie se datorează conform credinţelor populare lepădării cojoacelor de către Baba Dochia. Ca urmare a zăpezilor pe care le stârneşte fiecare cojoc aruncat, omătul ce cade atunci, poartă fiecare câte o denumire „omătul oilor”, „omătul caprelor” sau „omătul mieilor”. Caracterul oracular al acestor zile nu poate fi pus în legătură decât cu Muma Pământ, Geea, Dochia, Mama cea Mare a poporului pelasgilor, întrucât ea era venerată şi ca divinitate  profetică, la Delphi,lângă oracolele apolinice, aflându-se şi un oracol al Geei, întemeiat de pelasgi. De asemenea stă mărturie pentru această ipoteză de lucru existenţa sibilelor, denumire ce derivă din cuvântul Cybele, epitet al Mamei Mari acordat  de pelasgii din Asia Mică datorită veneraţiei acordate acesteia pe muntele Cybelle din Frigia  Cel puţin una dintre aceste sibile era de origine dacică, în speţă cea cunoscută sub numele de Erythree sau Roşiană, toponimele Munţilor Apuseni păstrând amintirea ei, cele mai cunoscute fiind Roşia şi Roşia Montană.

 Cititnd  legenda publicată de Ghe. Asachi vedem că  Dochia a fost transformată în bolovan de către Zamolxe pentru a nu cădea în mâinile împăratului roman. Transformarea în boloan a Dochiei, o transformă în mod implicit într-o statuie. Pe culmile Carpaţilor există o sumedie de megaliţi, singuri sau în complex, ce poartă numele Babei Dochia. Cea mai cunoscută astfel de structură megalitică este Dochia cu oiţele ei  din Munţii Ceahlău, motiv pentru care poporul a dat Ceahlăului denumirea de Munţii Dochiei, spunând că „ Dochia şade în Ceahlău”. Acest simulacru megalitic al Mamei Mari ca reprezentare a Marii Zeiţe a pelasgilor dacilor si românilor este pomenit şi descris pentru prima dată de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, în lucrarea sa Descrierea Moldovei. Ceea ce este de-a dreptul interesant este că simulacrul Dochiei este plasat, atât de poezia lui Asachi cât şi de Dimitrie Cantemir lângă Vârful Toaca, ceea ce o pune în legătură cu uriaşii. Un fapt care ne poate ajuta să identificăm pe Dochia cu Geea, Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor,  este  simulacrul existent în Munţii Banatului, în zona Cazanelor, care poartă denumirea de Baba Caia sau Maica Bătrână Gaia sau Geea.

 Legătura  Babei Dochia cu munţii şi păstoria  este si ea explicabilă prin vechile tradiţii pelasge întrucât Rheea, forma mai nouă a divinităţii pământului, în calitate de stăpână şi regină,era adorată şi ca mamă munţilor, în această calitate fiindu-i consacrate piscurile munţilor şi simulacrele megalitice care le marchează iar pelasgii după  toate informaţiile se ocupau cu agricultura şi păstoritul tranhumant. Plasarea  pe înalţimi a megaliţilor reprezentând-o pe Baba Dochia limpezesşte întrucâtva caracterul meteorologic al  aceastei divinităţi întrucât, ca divinitate cerescă şi parteneră a lui Zamolxe/Saturn, similacrele sale erau ridicate în locurile unde se se formau intemperiile şi norii, adică pe coamele cele mai înalte ale munţilor. După părerea lui Densuşianu legendele acestea despre pietrificarea Dochiei identice cu cele despre Niobe greacă sau Venera romană şi micro asiatică, se reduc la străvechimea pelasgă, şi care, vorbeau toate despre simple simulacre ale marii divinităţi a pământului

Ca divinitate naţională, Dochia  apare în Dacia Romană sub denumirea de Dacia Terra, Dacia Augusta, întocmai după cum este descrisă de Asachi în poezia sa, şi Dacia felix. Or am spus că Dochia  reprezenta în fapt Dacia  identificată, ca în multe alte legende,  ca rudă de prim rang a oricărui conducător. Pietrificarea ne atrage atenţia la un lucru deosebit de important dacă luăm în calcul că legendele sunt transmise criptat poporului care le păstrează petru posteritate, anume: neromanizarea Daciei ! Dacia, în mometul ocuparii sale de către romani, se închide ermetic în tradiţiile sale, păstrate fie sub denumirea unor zeităţi romane, fie prin păstrarea tradiţiilor străvechi în forme care depăşeau puterea de înţelegere a romanilor. Prin urmare Împăratul Traian este sedus nu de frumusetea răpitoare a vreunei fete din Dacia, fie ea şi de neam regal, ci de bogaţiile Daciei, pe care le-a jefuit fără a da nimic în schimb încercând să salveze Imperiul de la faliment. Prin urmare, nimic din mitologia si credinţele poporului român nu se datorează „acţiunii civilizatoare” a romanilor

În unele variante ale legendei întâlnite în Maramures o găsim pe Baba Dochia în ipostaze asemnătoare cu Fata sau Muma Pădurii sau în chip de cerşetoare ceea ce o apropie în mod sensibil de solomonari şi iniţierea zamolxiană.

În colindele româneşti Baba Dochia  apare şi sub numele de Dochiana sau Iana Dochiana or  Iana Sânziana, ultima calitate apropiind-o sensibil de Diana Regina cu cortegiul ei de zâne, decelabilă în basmele româneşti  sub numele de Zâna Zânelor.

 Ileana Cosânzeana

 Din descrierile pe care i le oferă atât tradiţia populară cât şi cea cultă, care le-a preluat din literatura poporală, tindem să credem că Ileana Cosânzeana este identică cu Dochia. În fapt una si aceeaşi diviniate cu Marea Zeiţă, în ipostaza sa de zeiţă a lunii, ce crează noi deschideri, spre Hekate ca divinitate a lumii subterane prin aplicaţiile ei în domeniile magiei şi vrăjitoriei populare, fiind numită si „cea care leagă” dar şi spre Diana Regina ca stăpână a animalelor, a pădurilor şi a munţilor celor înalţi.

De altfel Aron Densuşianu  este de părere că numele popular al Ilenei Cosânzenei derivă chiar din Iana Diana considerată soră a soarelui la latini şi zeiţă a lunii. În această ipostază ea poate fi identificată cu Sânziana, Crăiasa Zânelor, identică în acelaşi timp, cu Zâna Zanelor. De altfel  în basmul popular cu acelaşi nume, cules de Petre Ispirescu ,Zâna Zânelor ne apare însoţită de şase tovarăşe care se vor transforma în bufniţe, simbol al înţelepciunii la vechii greci dar şi simbol al nopţii, pentru că  este o pasăre nocturnă prin excelenţă, şi mai apoi în porumbei.

Ceea ce este de-a dreptul interesant, este faptul că această Ileana Cosânzeană  are legături şi cu Maica Domnului, în ipostaza sa de zeiţă a lunii, fiind considerată în popor, drept „Ochiul Maicii Domnului”. Unele imagini legate de descrierea Ilenei Cosânzeana o descriu ca pe o fata extrem de frumoasă: „ la soare te puteai uita da la dânsa ba”, „frumoasă ca o floare,într-o iarnă fără soare”, ceea e o identifică cu Dochiana cea frumoasă care, la rândul său, în descântecele româneşti, este numită şi mamă: „Era mândră jupâneasă/Dochiana cea frumoasă/ Suflecă la mâneci albe/ Şi-arata braţele dalbe…Apoi mama plămădea/ Şi lăsa până dospea/ apoi colaci învârtea.

 În unele colinde  ale românilor se celebrează tinereţea,  frumuseţea extraordinară şi castitatea  Mamei Mari întocmai după cum o schiţează V. Alecsandri  pe Ileana Cosânzeana:”Ileana Cosânzeana.. persnifică tinereţea, frumuseţea, nevinovăţia virginală, suflet îngeresc, într-un cuvânt, perfecţiunea lumii  sub chipul de copilă gingaşă şi răpitoare”. Ea este identică din acest punct de vede cu Fecioara Lumii din textele gnostice

 Există şi tradiţii care spun că Ileana Cosânzeana are trei feluri de îmbrăcăminte:una ca ceriul cu luna şi cu stelele,alta ca şi câmpul cu florile şi încă una ca marea cu valurile aurite de soare, or acese trei îmbrăcăminţi o identifică cu tripla Hekate şi o desemnează ca stăpână peste cer ca zeiţă a lunii, ca stâpână a florei medicinale şi zână a apelor. Şi într-adevăr, flora medicinală în tradiţia poporului român, este pusă direct sub protecţia lunii. Cele mai eficace buruieni de leac, plante spurcate sau arborii demonici cresc şi rodesc sub auspiciile lunii pline. Efectele miraculoase ale acestor plante se produc de obicei în nopţile cu lună plină, din care cauză vrajitoarele şi vrăjitorii,  le culeg la miezul nopţii când luna este în deplina sa putere sau „când bate toaca în cer” şi cântă pentru prima dată cocoşii. Culesul acestor plante se face întotdeauna însoţit de un ritual special. Cea mai propice noapte pentru culesul acestor plante de leac sunt nopţile de Sânziene în care se crede că „ cerurile se deschid şi zânele coboară printre oameni. Există numeroase poveşti bătrâneşti care afirmă faptul că ele,zânele, pot fi văzute de către cei puri, nelumiţi încă. Aceaste atribute o leagă pe Ileana Cosânzeana de  ipostaza Marii Zeiţe a pămntului  atât în calitate de zeiţă celestă  ca patroană a lunii cât şi a plantelor de leac dar şi patroană a farmecelor, ipostaze în care este identică cu Selene romană şi Artemis Basileia a grecilor, în aceste din urmă calităţi ea fiind stapănă peste codrii , peste văi şi peste izvoare, ocupându-se cu vânatul şi vânătoarea (Mater ferarum).

 

 Într-adevăr, în folclorul românesc un alt atribut mitic al  Ilenei Cosânzeana este cel al vânatului şi vânătorilor, ea fiind deseori întovăraşită  de cerbul cu stea în frunte şi de ciutele de munte. În unele variante  ea însăşi este identificată cu o ciută. Şi dacă punem această ciută în tovărăşia Cerbului atunci avem cuplul zamolxian, întrucât Cerbul Sur  din colindele româneşti, poate fi identificat cu divinitatea solară şi celestă a lui Apollo/ Zamolxe. Mai mult, dacă privim muntele sacru al dacilor, Kogaionul, identificat cu munţii Bucegi, vom avea imaginea unui cerb! Iar aici sunt şi stâncile numite Babele, altare închinate Zeiţei Mamă, în calitatea sa celestă, identificată cu Selena. Uneori, Ileana Cosânzeana îl ajută pe vânător sa prindă vânatul, alteriori ascunde vânatul din faţa lui.

Ca patroană a florei de leac ea este identică cu Maica Domnului  care apare în colindele româneşti ca vindecătoare. În unele descântece Maica Domnului zice către cel beteag: „Că eu te-oi învrednici/ În mâna dreaptă/ Cu bucuim întraurit…” Şi într-adevăr, în colindele şi descântecele româneşti, mama zeilor ne mai apare şi sub numele de Maica Domnului  ca protectoare a vieţii şi sănătăţii care aduce ajutor şi mângiere bolnavilor.” La umbra pădurilor şi sub acoperământul stâncilor, preoţii şi preotesele Mamei Mari practicau în aceste timpuri extrem de religioase, arta divinaţiunii şi stiinţele primitive medicale”

Şi ca sa fim lămuriţi întru totul cine este această Ileana Cosânzeana vom spune că,  ţăranii din Moldova cred despre dânsa că ”Ileana Cosânzeana personifică Moldova cu podoabele şi avuţiile pământului sau cu farmecul răpitor care flutură în câmpiile sale” Imaginea este identică cu cea a Maicii Domnului, protectoare României, care în timpurile romane ale Daciei era numită Dacia Augusta, Dacia Terra şi Dacia felix.

 Mai mult imaginea aceasta are deschidere si spre divinitatea Dacia/ Dochia care, pe monedele din epoca romană apare ca  purtând pe cap cuşma dacică având ca scaun o stâncă (vezi simulacrul Dochiei din Ceahlău) şi purtând spice în mâna dreaptă iar în stânga un sceptru imperial înfăţişând o acvilă.Langă ea stau doicopii, dintre care unul îi oferă spice de grâu iar altul un strugure, atribute ale Mamei Mari a zeilor şi a omaneilor, ca patroană a griculturii şi viticulturii.

 

Tocmai cum tradiţia ne spune că : „ Pe a treia-o cheamă/ Nina Dochiană/ dar strugurile ei / în zadar se coc”. În ceea ce priveşte spicele din mâna zeiţei acestea se pare ca sunt legate de vechiul cult al Geei, dus de pelasgi la Delos, şi de fecioarele  pe care aceştia le trimiteau acolo cu daruri  înfăşurate în paie de grâu

 Diferitele numiri pe care le îmbracă sacrul feminin în mitologia românescă  au un substrat arhaic ce trece dincolo de timpurile dace, ajungând în timpurile erei pelasge iar multiplele denumiri ale acestui sacru feminin reprezintă una si aceeaşi divinitate: Mama  cea mare a zeilor şi oamenilor, protectoarea Daciei străvechi şi a neamului pelasg dar şi protectoarea României şi a românilor, ca descendenţi ai pelasgilor.

 Bibliografie:

N. Densuşianu, Dacia preistorica, ed Arhetip, Buc.,2002

A. Pele. Etnonimele românilor. Dac/get, Ed Abaddaba, Oradea, 1999

R. Vulcanescu, Mitologia romană. Ed Academiei RSR, BUc.; 1985

P. Bilţiu/ Maria Bilţiu, Izvorul fermecat, Ed gutinul, Baia Mare, 1999

Strabon , Geographia,XII.5.3

Dimitrie Cantemir, descrierea Moldovei, ed.Minerva,buc.,1973

E Delcea/ P-L-Tonciulescu, Secretele terreei. Istoria începe în carpaţi, Ed Obiectiv, Craiova

P.L. Tonciulescu, Ramania, paradisul regăsit, Ed Obiectiv, Craiova

Hermes Trismegistus, Corpus hermeticus. Ed Herald, Buc.

Herodot,IV.33-35

http://www.didactic.ro/files/1/icoana_maicii_domnului.doc

http://www.crestinortodox.ro/colinde/68382-maica-domnului-in-colindele-religioase-romanesti

http://www.iuliu-maniu.ro/Revista%202003.doc

http://p100.ezboard.com/Legendele-Moldovei/fbalkansfrm185.showMessage?topicID=27.topic

Hadrian (I)

Născut pe 24 ianuarie 76 AD, cel mai probabil la Roma ( unele surse afirmând că în Italica, sudul Spaniei), Publius Aelius Hadrianus era fiul senatorului roman Hadrianus Afer şi al Domitiei Paulina, o femeie de viţă nobilă dintr-o familie cu vechi rădăcini cartagineze. Linia paternă a lui Hadrian este diferită, strămoşii săi ajungând în Spania cu aproximativ 300 de ani în urmă, ca şi soldaţi în armatele lui Scipio, trăgându-se, aşa cum Hadrian menţionează, din regiunea Hadria, situată pe coasta răsăriteană a Italiei.

Historia Augusta specifică relaţia de rudenie a lui Hadrian cu Traian (53-117 AD), al doilea dintre aşa-zişii “împăraţi buni” ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai faimoşi în acelaşi timp. Hadrianus Afer este un văr (consobrius) al lui Traian. În 76 AD, anul naşterii nepotului său Hadrian, Traian se afla în Siria, ca şi guvernator al acesteia.

 Cele doua familii (Aelii, din care se trăgea Hadrian şi Ulpii, din care se trăgea Traian şi care erau înrudite) erau, cu siguranţa, foarte bogate, căci apartenenţa la tagma senatorială impunea acest lucru- o avere uriaşa, cele două familii făcând parte, după cum s-au exprimat unii autori, din “mafia colonială spaniolă”, o “etichetă” pusă pe fruntea acestora de posteritate pe buna dreptate, uneori.

S-a presupus (deşi nici o sursă nu confirmă cu exactitate acest lucru) că Hadrian şi-ar fi petrecut o parte a copilăriei în Asia, unde unchiul său Traian a fost proconsul în anii 79-80- un singur legat al acestuia acolo este cunoscut, şi anume T. Pompeius Bassus, însa alţi doi se presupune că au fost prezenţi: A. Iulius Quadratus şi Hadrian Afer. Legăturile cu Asia şi, implicit, cu lumea elenistică, se pare că au stat la baza filoelenismului împăratului Hadrian însă, pe de altă parte, trebuie sa se ţina cont de prezenţa grecilor în Roma, oraş în care locuitorii vorbitori de greacă îi depăşeau numeric pe cei din oricare polis grecesc. Important, într-o oarecare măsură, pentru evoluţia evenimentelor din viaţa tânărului Hadrian este decesul lui Hadrianus Afer, survenit undeva in anii 85 sau 86; astfel unchiul său, viitorul împărat Traian, devenindu-i tutore legal. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Traian se căsătoreşte cu Plotina- tânăra femeie, cu doar câţiva ani mai în vârsta decât Hadrian, va juca un rol destul de important în viaţa acestuia de adult, relaţia dintre ei doi fiind una trainică pe tot parcursul vieţii viitoarei împărătese. Tot în această perioadă se leagă o strânsă prietenie între el şi verişoara lui, Matidia, cu a carei fiică (Sabina) Hadrian se va căsători mai târziu. Voi reveni însă asupra relaţiilor dintre Hadrian şi cele două femei la momentul potrivit.

Mă voi opri în continuare puţin asupra domniei împăratului Domitian (dec. 69- sept. 96 AD), pentru a clarifica pe cât posibil circumstanţele venirii la tron a lui Traian precum şi situatia generală din imperiu în acea epocă de apus a dinastiei Flaviilor şi ascensiunea Dinastiei Antonine- cea mai puternică şi stabilă, din toate punctele de vedere, din istoria Romei antice. Fiu al lui Vespasian, Domitian este proclamat împărat de către Garda Pretoriana în septembrie 81, la o zi după moartea neaşteptată a fratelui său Titus. Şi-a început domnia prin vaste programe de restabilire a situaţiei economice a imperiului, întărirea graniţelor şi un elaborat program de construcţii, potenţând totodata monarhia absolută, centralizată şi birocratizată, aparatul funcţionăresc fiind perfecţionat, alături de o accentuare ostentativă a despotismului, lucru care i-a atras mulţi duşmani. În timpul domniei tatălui său, Vespasian, frontiera dacică a devenit tot mai primejdioasă, dacii efectuând incursiuni tot mai dese în sudul Dunării, zdrobind aproape orice rezistenţă pe care o opuneau romanii. Dacii creaseră un stat puternic înca din secolul anterior, în timpul lui Burebista, beneficiind de o civilizaţie şi cultură foarte avansate- un pericol real la graniţele Imperiului Roman. Unii autori (precum Eugen Cizek) tind să creadă însă că Domitian nu a urmărit anexarea statului dac la Imperiu, ci doar o dezbinare a acestuia şi, eventual, o transformare a lui în regat clientelar. Atacurile dacice înmulţindu-se şi guvernatorul Moesiei fiind ucis, Domitian se vede obligat să plece spre Moesia, împreună cu întăririle armate cerute de castrele romane din zonă. “Domiţian a pregătit o expediţie asupra acestui neam (dacii) dar s-a abţinut să fie un participant activ”, scrie Dio Cassius. Tot el ne spune, în continuare: “Decebal, trimisul dacilor, a trimis soli la Domitian, cerând pace; dar în loc să accepte pacea, împăratul l-a trimis pe Fuscus împotriva dacilor, cu o mare armată.” Leg. V Alaude a fost serios lovită, iar Cornelius Fuscus a pierit în această îndrăzneaţă campanie romană la nord de Dunăre. Înfrângerea romanilor a provocat un val de revoltă în rândurile populaţiei din Pannonia. Venirea iernii a zădărnicit intenţia lui Domitian de a se razbuna, astfel încât, sub presiunea revoltelor apărute pe toată graniţa Dunării, Domitian s-a văzut nevoit să amâne totul- revoltele respective au însemnat, practic, începutul sfârşitului pentru Domitian, care a sfârşit asasinat în toamna lui 96. La tron a urmat Nerva, a cărui vârsta nu i-a permis să guverneze decât doi ani. Cea mai mare realizare a acestuia a fost alegerea unui succesor: şi anume Traian, a cărui ascensiune, putem bănui, a fost pregătita încă din timpul vieţii lui Domitian.

Deşi cea mai apropiată rudă de sex masculin a noului împărat, încă de la începutul domniei lui Traian, Hadrian a intrat în conflicte cu acesta din motive aparent stupide- Historia Augusta precizează faptul ca tânărul s-ar fi apropiat prea mult de unul din pajii (favoriţii) lui Traian, fapt ce a dus la o lungă ranchiună din partea acestuia. De asemenea, la urechile lui Traian ajuseseră veşti şi despre împrumuturile contractate de nepotul său, împrumuturi care se ridicau la cote nu tocmai neglijabile- era cunoscută încă de pe atunci pasiunea lui Hadrian pentru vânătoare şi placerea lui de a achiziţiona cai şi câini de rasă scumpi. Hadrian îşi va reabilita oarecum imaginea în faţa unchiului său abia în timpul razboaielor dacice- o reabilitare binevenită de altfel, care-l va ajuta mai târziu să urce el însuşi pe tronul imperial.

Se poate considera că prima misiune mai importantă a lui Hadrian a avut loc în anul 101 când, în calitate de cvestor, dar şi de membru al consiliului imperial, acesta l-a însoţit pe Traian în Dacia, unde începuseră ostilităţile- zece legiuni stăteau gata de atac pe malul Dunării, însoţite de 60 000 de soldaţi din trupele auxiliare şi adiţionale (provenite din armatele de Rasarit şi din Britannia). Hadrian însă nu rămâne la Dunăre decât un an, an în care a avut timp să lege strânse prietenii cu înalţi comandanţi romani, cum ar fi Sosius Senecio, Pompeius Falco (cel care va comanda mai târziu Leg. V Macedonica şi va deţine, sub Hadrian, importante funcţii în stat), precum şi Iulius Quadratus Bassus, comandant al Leg. XI Claudia.

Plecat la Roma, va deţine, deşi nu avea vârsta legala de 31 de ani, funcţia de pretor- însa nu pentru mult timp. În 4 iunie 105 va pleca împreună cu Traian spre Dunăre, ca şi comandant al leg. I Minervia. Între anii 102-105, regele Daciei, Decebal, se pregăteşte de contraofensivă, printre măsurile adoptate de acesta numărându-se fabricarea de arme, primirea de transfugi romani, refacerea cetăţilor şi ridicarea de noi fortificaţii. Cercetatorii moderni consideră aproape în unanimitate că cel de-al doilea razboi dacic a fost provocat de însuşi Decebal. Pe de altă parte, istoricul român Hadrian Daicoviciu atrage atenţia ca Xiphilin (istoric bizantin de la sfârşitul secolului al XI-lea) nu menţionează nicăieri acest lucru şi că, deşi Columna îi prezintă pe daci atacând primii, “aceasta poate fi o denaturare oficială a faptelor”. Oricum, indiferent de cum au stat în realitate lucrurile, războaiele purtate între 105-106 la nord de Dunăre au fost crâncene, dându-i tânărului general posibilitatea să se afirme mai mult ca niciodată. În primăvara lui 106, dacii au fost împinşi spre interiorul ţării. Sarmizegetusa este cucerită, regale dac se sinucide, urmând o perioada de cateva luni de stârpire a rebelilor daci care continuau lupta. Abia la sfârşitul anului 106 începe construirea de noi forturi împrejurul frontierelor.

În Dacia, de acum provincie romană, sunt lăsate două legiuni, guvernarea acesteia fiind încredinţată lui Iulius Sabinus. La începutul domniei lui Hadrian, aşezarea romană de la Apulum va deveni capitala Daciei Superior în care va fi cantonată Leg. XIII Gemina. La sfârşitul războiului Hadrian rămâne în nord ca şi guvernator al provinciei Pannonia Inferior, primind sarcina foarte importantă de a asigura flancul vestic al armatei romane şi de a-i ţine în frâu pe turbulenţii sarmaţi iazygi cărora Traian refuza să le înapoieze teritoriile ocupate mai demult de Decebal. Însoţit de soţia sa, Hadrian se va instala într-o reşedinţă probabil proiectată chiar de el pe o insulă de pe Dunăre, reşedinţă ce avea să devină, ulterior, cea mai impresionantă cladire din zonă. H.A. ne spune: “El a întărit disciplina militară şi a chemat la ordine pe administratorii care-şi exercitau fără frâu atribuţiile”. Posibil datorită meritelor sale în timpul guvernării Pannoniei, Hadrian obţine cu zece ani mai devreme (adica la vârsta de 32 de ani) titlul de consul sufect “in absentia” pentru că el continuă să guverneze provincia şi în 109, succesorul său fiind menţionat abia în iulie 110. În autobiografia sa, Hadrian afirmă că “Sura urma să fie adoptat de către Traian[…]”, care Sura a murit la scurt timp după aceea, Hadrian putând fi şi chiar fiind considerat din acel moment succesorul lui Traian, mai ales că relaţiile dintre cei doi se restabiliseră. Unii autori (precum Anthony Birley) afirmă că este posibil ca Hadrian (dar şi Sura, pe de altă parte) să-l fi ajutat pe Traian să realizeze “De bello dacico”.

În timpul şederii lui Hadrian în Pannonia, popularitatea împăratului la Roma creştea pe baza uriaşelor bogăţii cucerite din Dacia, acestea făcând posibil un vast program architectonic, program în care se va implica şi Hadrian- implicare care va duce, într-o bună zi, la certuri între Hadrian şi Apollodor din Damasc, care i-a replicat viitorului împărat să-şi vadă de problemele lui şi “să nu se amestece în chestiuni serioase”, replică dură care i-a adus ulterior necazuri, Hadrian neuitând afrontul adus.

Hadrian petrece un an-doi la Roma, timp în care se apropie şi mai mult de unchiul său, alături de care vâna şi pescuia. Totodată este foarte probabil ca în aceasta perioadă de relativ calm Hadrian să fi început construcţia la ceea ce avea să fie mai apoi opulenta Villa Hadriana de la Tibur (astăzi Tivoli, în apropierea Romei).

Gândurile lui Traian încep să se îndrepte din ce în ce mai des în ultimul timp spre partea estică a imperiului şi pregătirea viitoarei campanii în Asia astfel că, în 112 este atestată pentru prima dată prezenţa la Atena a lui Hadrian care-l va însoţi pe împărat în această parte a lumii. Aici el face cunoştinţă cu lumea culturală elenistică, lucru care îi va întări filoelenismul pentru care era, oricum, deja celebru. Îl întâlneşte pe Epictet, înţelept şi filosof frigian cândva sclav la Roma, la ale cărui discursuri Hadrian a participat în timp ce se afla în casa unui oarecare Quadratus, foarte probabil Iulius Quadratus, prietenul său mai vechi. Tot aici se va apropia şi de doi barbaţi care îi vor deveni, mai apoi, prieteni de încredere: spartanul Herculanus şi, mai ales, Herodes Atticus, un tânăr dintr-o familie foarte bogată, filantrop de anvergură şi senator cu titlu onorific al lui Traian. Hadrian a fost invitat să devină cetăţean al Atenei, titlu pe care l-a acceptat cu încântare, fiind apoi ales “archon eponymus”- urma să deţina vechea magistratură supremă (arhonte), iar anul atenian îi va purta numele.

În decursul anului 113 lui Traian i se iveşte pretextul de a încheia, o dată pentru totdeauna, socotelile cu parţii, pe care-i “pândea” de ceva timp. Parthia se divizase în urmă cu puţini ani în trei părţi, conduse de trei regi diferiţi: Pacorus, Vologaeses şi Chosroes. De o dată mai recentă era şi intenţia parţilor (niciodată dusă la bun sfârşit) de a se alia cu Decebal împotriva cotropitorilor romani. Pe de altă parte Chosroes, cel mai puternic dintre rivalii la tron, îl detronase cu de la sine putere pe suveranul armean nominalizat de Roma şi-l instalase la tron pe fiul acestuia fără să-l consulte pe Traian, care Traian a şi început pregătirile pentru război.

Chosroes, alarmat de-acuma de intenţiile împăratului, îi trimise acestuia o scrisoare prin care implora pacea, exlipcându-şi gesturile recente. Comentariul lui Traian referitor la scrisoarea reglui part nu este unul liniştitor: “Relaţiile prieteneşti se vădesc din fapte, nu din vorbe. Când voi ajunge în Siria, voi face ce voi considera de cuviinţă”. I. Quadratus Bassus a fost transferat în Siria, Egiptul primise un nou prefect, Pompeius Falco a fost trimis să guverneze Moesia Inferior- schimbări în posturi cheie care demonstrau hotărârea împăratului de a-şi asigura atât înaintarea cât şi spatele. În drumul spre Asia l-au însoţit multe personalităţi ale momentului, printre care şi Hadrian şi Cornelius Palma, devenit consul chiar în acel an.

În primul rând trebuia rezolvată problema Armeniei. În anul 114 o armată romană a traversat Eufratul şi a capturat Arsamosata, unul din cele mai importante oraşe ale Armeniei. Phartamasiris, regele Armeniei Mari, a venit la Traian cu speranţa că împăratul însuşi îi va aşeza (după ce o lăsase la picioarele lui) coroana regală pe cap, lucru care nu s-a întâmplat, Traian fiind proclamat Imperator de către trupele adunate, semn tradiţional al victoriei. Pe drumul de întoarcere, Phartamasiris a fost ucis în circumstanţe neelucidate. Armenia era astfel anexată, dar venise rândul Mesopotamiei, căreia romanii i-au cucerit rapid două oraşe. Traian şi-a petrecut iarna în Antiochia, fiind martorul unui cutremur devastator în care şi-au pierdut viaţa câţiva prieteni, fiind el însuşi rănit. Primăvara îl va găsi din nou pe teritoriul inamic, urmând un an (115) plin de confruntări militare obositoare şi nu fără pierderi destul de însemnate pe frontal roman. În 116 atinge ţărmul Golfului Persic, exprimându-şi dorinţa de a ajunge în India, la fel ca Alexandru Macedon.

Aflat în Babilon, află vestea cum că o revoltă izbucnise “în toate teritoriile cucerite mai înainte”, precum şi că începuse o răscoala a evreilor din trei provincii: Cyrenaica, Egipt si Cipru, răscoală ce avea să capete proporţii alarmante, fapt care-l determină pe împărat să-i ceară lui Lusius Quietus să alunge marea comunitata evreiască din Mesopotamia pentru a preîntâmpina alte şi alte necazuri. Porneşte el însuşi să asedieze cetatea Hatra- decizie care, în cele din urmă, îi va fi fatala. Cetatea rezistă, trupele romane se decimează şi Traian se îmbolnăveşte din pricina condiţiilor vitrege. Copleşit de probleme (izbucnise şi un nou război în Dacia), Traian îl numeşte succesor pe Hadrian. O nominalizare surprinzătoare (şi oficială) a fost cea a a lui Quietus ca şi consul sufect şi guvernator al Iudeii- astfel, mai vechiul duşman al lui Hadrian ajungea într-o poziţie importantă. Numirea lui Hadrian ca şi succesor nu fusese însa una oficială- aceasta va apărea abia în 11 august 117, după moartea lui Traian. Adopţia, se presupune, fusese pusă în scenă de către însăşi Plotina.

(va urma)

Solomonar

Bibliografie selectiva:

Birley, Anthony R., „Hadrian”, edit. BIC ALL, Buc. 2007

„Istoria militară a poporului român” . Edit. Politică, Buc. 1984

Cizek, Eugen, „Epoca lui Traian”, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, Buc. 1980

„Acta Musei Apulensis”, nr. XIV/1976

Bulibăşeală cu… indo-europeni!

 

 

         Poate că nu ştiaţi…dacii nu erau daci, nu erau nici traci, ce să mai vorbim de pelasgi sau hiperborei, să uităm cu totu’ de atlanţi, pentru că savanţii noştri istorici ne-au făcut de ceva vreme încoace…indo-europeni!

         Iată ce ne spune un doctor în istorie român: „În grupul sudic al popoarelor indo-europene, tracii ai reprezentat foarte de timpuriu o civilizaţie originală şi avântată, care se deosebea profund de a celorlalte popoare”. Aha, deci tracii erau indo-europeni şi „ca indo-europeni, (…) au adus cu ei  în sud-estul Europei şi până dincolo de Carpaţii nordici , acel fond religios care se recunoaşte la toate popoarele  aparţinând grupului indo-european”. Este de presupus că purtătorii acestei civilizaţii „originale şi avântate” aveau şi o limba care este şi ea o limbă…indo-europeană.        

         Până aici cred ca suntem lămuriţi cu toţii! Tracii erau un popor de sorginte indo-europeană, cu o religie indo-europeană, rugându-se la zeul lor într-o limbă, cum altcumva daca nu … indo-europeană?

         Noi, ăştia care nu suntem aşa şcoliţi, auzârăm la şcoală că neamul dacilor era cea mai nordică ramură a neamului trac. Prin urmare, făcând parte din neamul trac, dacii, nu pot fi altceva decât…indo-europeni!

          Nu mă credeţi? Staţi, că vă explică Al. Nour, doctorul în istorie de care vorbeam mai sus: „ În marea familie tracică, geto-dacii se remarcă foarte de timpuriu printr-o adâncă şi severă religiozitate. Şi încă spre deosebire de tracii sudici, ei au păstrat mai pur fondul primitiv religios indo-european.”

         Excelent ! Acum putem spune fără frica de a greşi, că suntem un popor de corcituri, ba chiar corciţi de două ori… Odată  „amestecul”  dintre indieni şi europeni (indo-europeni) din care au rezultat tracii şi dacii şi apoi „amestecul” dintre daci şi romani din care a luat naştere poporul român!

          Le-ar place unora! Da or să fie tare surprinşi să afle că nu este aşa!

          Din păcate, nu doar  dl. Al. Nour a îmbrăţişat indo-europenizarea ci şi alţi savanţi, atât români cât şi străini.

          Acestora, eu – neşcolitul (că am şi io 4 ani de facultate  pe la specializarea istorie-geografie, fără alte diplome si titluri, da  cu plăcerea adevărului în inimă), mă văd obligat să le atrag atenţia asupra unei chestiuni pe care, deşi este bătătoare la ochi, ei chiar nu o observă, sau se fac că nu o observă.

           Anume că sintagma indo-european este o derivare a sintagmei indo-german pe care a lansat-o cercetătorul german Bosch-Ghimpera (posibil sub influenţa benevolă sau nu a fascismului) din necesitatea de a arăta descendenţa ariană a germanilor prin orice mijloace (ce dacă-s ăle mijloace, neştiinţifice?). Dar – ca orice  cercetător onest – avertizează din capul locului că teoria s-a este fictivă, adică nu are nici un suport: În limbaj concret şi pă înţălesu omului de rând, teoria cu pricina îi apă  dă ploaie! Goz în ochiu’ regimului fascist şi a lui Hitler!

          Cu toate astea, cercetătorii se cramponează de indo-europeni şi indo-europenizare.

          Iar dacă nu ajunge „chestiunea bătătoare la ochi” menţionată mai sus, putem aduce şi alte amendamente acestei teorii. Putem ridica o serie de întrebări  la care respectiva teorie, atât de îndrăgită de savanţii mai vechi sau mai noi, nu ne poate oferi un răspuns clar.

          Bunăoară, io, în curiozitatea mea, aş vrea să ştiu care-i patria acestui popor? Iau cărţile de istorie şi le întreb. Aici mă încurc mai rău în ştiinţă. De ce?   

          Pentru că patria indo-europenilor, înţelegând aici ţinutul lor natal, locul lor de baştină unde s-au format ca popor, poate fi oriunde şi nicăieri. Fiecare cercetător vine cu părerea lui, neajungându-se la un consens, consensul sprijinit faptic însemnând rezolvarea problemei.

          Prin urmare în respectivele cărţi de care pomeneam mai devreme, apar o sumedenie de patrii (locuri natale) ale indo-europenilor: Europa Centrală (oarecum de înţeles), zona Mării Baltice, zona dintre munţii Carpaţi şi Marea Baltică (asta se apropie de adevăr, numai că nu era locuită de indo-europeni ci de pelasgi), Asia Centrală, zona nord pontică(!), Kazahstan – nordul Mării Caspice.

        Vă întreb eu pe dvs.: cine a mai văzut un popor cu atâtea locuri de origine? Nimeni! Este o imposibilitate din toate punctele de vedere!

        Atunci, înseamnă că doar unul dintre ei are dreptate!

        Care? Bosch-Ghimpera, care avertizează că teoria sa este fictivă.

        Este absolut logic ca un popor fictiv să aibă o patrie fictivă, adică inexistenţa lui să probeze inexistenţa unei patrii unde s-a format şi din care a plecat.

        Curiozitatea mea, tinde să acorde circumstanţe atenuante savanţilor şi zice aşa: „Apoi, dacă n-or gasât locu’ …poate s-or rătăcit, că-i mare lumea!… barem spună-mi cam pân’ ce vreme (la ce dată) s-or petrecut cele lucruri fericite!”

         Ieu iară cartea/cărţile…cetesc şi zâc mirat: „Tulai ce … bulibăşală!”

         De ce? Pentru că şi data este la fel de „mişcătoare” ca şi patria. Ea începe cu mileniul IV î.Ch. ajungând până la epoca de trecere dintre eneolitic şi epoca bronzului.

         Şi pentru că aceste date nu au convins, la acele momente existând deja culturi bine puse la punct (vezi culturile tracilor) limita invaziei indo-europene a fost împinsă la… 35000 î.Ch.     

         Săracii! Le îngheţau ţurloaiele prin frigu’ de atunci,  pentru că aceasta datare îi trimite în plină glaciaţiune. Să nu mai punem la socoteală faptul că indienii, veniţi (oare din ce motive?) să se corcească cu europenii aveau de străbătut, în lipsa oricărui mijloc de transport, o distanţă de mai bine de 4600 km pe jos în condiţii de temperatură care vara, în iulie ajungea doar la 10°C, iar iarna în ianuarie la -14 –22!

         Grotesc! Credeţi că în asemenea condiţii de viaţă şi după parcurgerea pe jos a unei asemenea distanţe mai aveau respectivii chef şi putere sa-şi mai impună cultura şi civilizaţia şi să facă prunci ce vor deveni indo-europeni? Aproape sigur că nu…

         Pe de altă parte, în perioadele menţionate nu se făcea politică! Ori  asimilarea unei populaţii presupune o acţiune politică.

         Mai mult, în cazul în care indienii ar fi binevoit să vină în Europa, ar fi avut loc suficient să se aşeze fără a deranja pe nimeni, dată fiind puţinătatea populaţiei în epoca bronzului şi eneolitic.  

         Buuuuun! Io zic că am lămurit-o şi pe asta cu migraţia.

         Susţinătorii indo-europenismului ne mai spun, de altfel bine intenţionaţi (dar nefondaţi), că prin asimilarea populaţiilor pre-indo-europene de către indo-europeni s-au format noi grupe etnice a căror etnogeneză s-ar fi încheiat undeva pe la  sfârşitul mileniului III – începutul mileniului I î.Ch.

         Toate bune numai că pelasgii existau deja de mai bine de un mileniu (începutul mileniului IV î.Ch) aşa cum o dovedesc faptic  tăbliţele cu scriere descoperite la Tărtăria de Mureş!

          Aheii existau şi ei deja ca neam, stabilit în nordul Dunării, de unde mai apoi a migrat în Grecia actuală, la sfârşitul mileniului III î.Ch.

          Mai mult, terminarea etnogenezei indo-europene în mileniul I î.Ch corespunde perioadei în care este datat războiul troian când neamurile greceşti şi trace existau deja şi erau de sine stătătoare.

          Acum, pentru cei care susţin teoria indo-europenizării, mai am două atenţionări  şi închei:

          1. în Europa nu o să întâlnim niciodată tipul rasial indian – care ar fi trebuit să apară măcar sporadic în cazul amintitei asimilări – după cum nici în India nu vom afla tipul rasial european (decât în cazul emigranţilor);

          2. pe de altă parte, inexistenţa acestui nume etnic în vreun document epigrafic sau literar antic. În schimb… apar pelasgii, care în ciuda indo-europenilor, sunt numiţi de către greci „divini” şi „primii oameni de pe pământ”. Pelasgii, al căror centru politic, economic şi cultural se afla în Dacia nord dunăreană. Pelasgii care nu s-au corcit cu indienii pentru a da naştere unui popor pelasgo-indian ci şi-au „plantat” cultura în India dând naştere înaltei culturi vedice. Ei pelasgii, erau acei Arya (nobili, strălucitori)!

          Prin urmare nu este vorba de o migraţiune indiană spre Europa, aşa cum lasă să se înţeleagă sintagma indo-european, ci dinspre Europa, mai precis Dacia, spre India şi continentul asiatic.

          În concluzie, cine are urechi de auzit, să audă, vorba evanghelistului: noi românii, ca şi vlahii, dacii, tracii şi pelasgii nu suntem indo-europeni, nu suntem nici euro-indieni ci suntem europeni !

          Deranjează pe cineva treaba asta?

 

zamolxe

 

 

 

 

Când copacii prind viaţă…

 

Iarna a trecut şi primăvara aduse cu sine noi primejdii pentru Dacia. O nouă armată romană , condusă de renumitul general Tettius Iulianus înainta dinspre Panonnia cu intenţia de a pătrunde spre Sarmisegetusa. Erau mulţi, câtă frunză şi iarbă şi conduşi de un general  iscusit….

La Sarmisegetusa, Decebal tine sfat cu generalii săi. Erau acolo Diegis, Deleos, Gerula, Tzinto, Comosicus, Argepor, luptători încercaţi dornici sa-şi apere ţara ameninţată din nou de primejdia romană. Decebal, după ce sfatul luă sfârşit începu să de-a porunci şi toate la modul imperativ, fără drept de apel:

–         Pârjoliţi totul în calea romanilor!

–         Otrăviţi fântânile!

–         Bătrânii şi femeile să ia copii şi avutul  şi să meargă în munţi şi-n păduri!

–                    Aprindeţi focurile pe înălţimi şi să sune buciumele, să ştie bărbaţii  să se adune sub arme!

Poruncile erau respectate întocmai. Focurile s-au aprins pe înălţimi vestind primejdie mare pentru Dacia. Buciumele transmit din sat în sat chemarea la oaste. În faţa armatelor romane pământul e pustiit în întregime. Călăreţii romani desprinşi de grosul trupelor pentru pradă se întorc mai flămânzi decât au plecat şi mai istoviţi căci nu mai rămăsese nimic de luat. Asta în cazul în care se mai întorceau şi nu cădeau sub ascuţişul sabiei sau loviţi de săgeţile luptătorilor daci. Uriaşa armată romană se îndreaptă spre trecătorile munţilor unde încercatul general Tettius Iulianus ştia că e aşteptat de Decebal.

Se crăpa de ziua şi Decebal deja era pe înălţimea unde şi-a stabilit centrul de comandă ce domina întregul peisaj. Decebal dădea acum ultimele ordine:

–         Diegis, tu îi împingi sub munte!

–         Tzinto, le tai retragerea!

–         Gerula, să ţii de poziţiile tale cu dinţii!

În depărtare se auzeau deja semnalele de atac ale legiunilor romane. Zidul de scuturi şi suliţe se puse în mişcare revărsându-se pe vale pe versanţi şi pe culmile munţilor. La centrul de comandă al lui încordarea era maximă. Mâinile luptătorilor din spatele întăriturilor dace se crispară pe mânerele săbiilor. Decebal trimitea mereu după veşti şi primea acelaşi răspuns afirmativ: ”Îi batem!”. Moralul era bun în faţa înspăimântătorului  zid de scuturi şi suliţe.

Cetele lui Diegis ataca  legiunile romane  şi le împing sub munte. O ploaie de bolovani începu a se prăbuşi peste nefericiţii romani. Generalul roman sesizând pericolul şi încercând să salveze resturile formaţiunii decimate  trimite în ajutorul lor cavaleria. Numai că Tzinto acţionă repede dimpreună cu arcaşii bastarni şi le tăie retragerea. Atunci,  la un semn al lui Tzinto, parcă întreg muntele se prăbuşi. Cele două formaţiuni de luptă romane erau decimate aproape complet. Numai că romanii mereu aruncau în luptă forţe proaspete. Ale dacilor se epuizau încetul cu încetul…

Gerula deja intrase în luptă. Cetele lui Tzinto şi Diegis se împuţinau văzând cu ochii şi le trebuia ajutor. Luptau cu curajul disperatului. Diegis şi Gerula făceau minuni. Nu le stătea nimic în cale. Păreau nişte demoni smulşi din adâncurile Iadului, aşa, stropiţi de sânge, cu fălcile încleştate şi cu ochii arzând de febra luptei. Încleştarea era crâncenă. Daci erau copleşiţi numeric, dar nu dădeau un pas înapoi…Parcă prinseseră rădăcini în pământul pe care-l apărau.

Generalul roman auzise despre curajul şi vitejia  dacilor în lupte dar era nedumerit:

–         Ăştia se distrează când se bat.. mor zâmbind!

Consilierul său pentru problemele dace îi spune:

–         Mor fericiţi apărându-şi pământul!

Generalul roman zise rece:

–         Să moară atunci!

Trupul uriaş a lui Diegis era acoperit în întregime de răni. Nu le lua în seamă. Nu-l mai dureau. Ştia un singur lucru: „Romanii nu trebuie să câştige teren”. Izbea, în dreapta şi în stânga, cu sabia-i grea despicând duşmanii ce-i ieşeau înainte, lovea cu picioarele, cu pumnii, muşca. Era conştient însă că nu mai putea rezista mult în faţa mereu înnoitelor forţe romane. Lângă el lupta un tânăr dac…Se întoarse, îl prinse cu un pumn uriaş de piept şi răcni:

– Să mergi să-i spui lui Decebal să trimită întăriri! Te acopăr până ieşi din vălmăşag! Şi Diegis porni înainte făcând uliţă prin rândurile romanilor. Orice era viu şi era roman şi-i ieşea în cale pica ca secerat!

Gerula era atacat de trupele auxiliare. Tzinto abia mai făcea faţă.

Pe colina unde se afla punctul de comandă al  lui Decebal veneau veşti din ce în ce mai proaste. Şi fiecare îl lovea pe Decebal în inimă ca tăişul unei săbii. De-l vedeai ziceai că în cele câteva ceasuri de când a început bătălia îmbătrânise cu zece ani.

Tânărul trimis cu veste de Diegis ajunse pe colină:

–         Diegis are nevoie de întăriri! şi căzu mort într-o baltă de sânge

–         Gerula cere ajutor! veni altă veste

–         Tzinto e pe cale să cedeze! altă veste proastă

Decebal ordonă scurt:

–         Comosicus, menţii poziţia lui Diegis cu preţul vieţii!

–         Argepor, ajuţi pe Gerula!

Amândoi porniră ca din coarda arcului. Pentru o vreme  balanţa bătăliei se mai echilibră. Dar începeau din nou să vină vesti proaste. Dacii deşi rezistau eroic nu mai puteau face faţă forţelor proaspete pe care le arunca în luptă generalul roman.

–         Poziţiile bastarnilor au căzut. Sussagus e mort!

Vestea căzu ca un trăsnet peste Decebal. Era neputincios nu mai avea ce să arunce în luptă. Afară de garda sa Marele Preot Vezina şi generalul Deleos care conducea garda regala.

Decebal porunci plin de furie stăpânită cu greu:

–         Vezina! Dă-mi steagul!

–         Nu Decebal, eu trebuie să duc Marele Steag în faţa luptătorilor!

Decebal stătu puţin pe gânduri:

–         Vezina! Ridică Marele Steag în faţa luptătorilor!

– Deleos, conduci garda mea şi ridicaţi toate steagurile căzute! Să se ştie că încă n-am capitulat şi n-am murit cu toţii! Să se ştie că atâta timp cât un dac mai mişcă în valea asta, romanii nu pot trece mai departe. Mai bine ne aflăm mormântul aici  decât să ne retragem fie măcar un pas înapoi!

Vezina urcă pe calul alb al regelui şi urmat de garda regală condusă de generalul Deleos dădu năvală în vâltoarea luptei care  continuă aprigă. O încleştare în care dacii ţineau cu dinţii de pământul şi libertatea lor deşi forţele erau  inegale. Ajutoarele, oricât de puţine erau ele, au dat luptătorilor daci epuizaţi un nou elan. Vederea steagului le-a dat aripi. Ştiau, acum, că Zamolxe încă nu i-a părăsit, deci mai era speranţă dacă continuau să reziste.

 Vezina  pătrunse adânc în rândurile romanilor iar decurionul roman se prăbuşi sub izbitura suliţei sale. Apoi Vezina dispăru cu steag cu tot. La scut timp steagul se ridică din nou falnic. Era Deleos! Garda regală reuşi în scurt timp să ridice steagurile căzute. Se amestecau în aer răgnete, sudalme, în latină şi în dacă, zăngănit de arme, şi gemetele răniţilor şi muribunzilor.

 Se lăsa seara. Trompetele romane sunau încetarea bătăliei. O pace aparentă se lăsă peste câmpul de bătălie. La cortul  lui Decebal se adunau căpeteniile de cete. Decebal era tras la faţă, palid, disperat, conştient fiind că nu mai are cu ce face faţă romanilor. Statura lui falnică era gârbovită de povara ce o purta pe umeri. Soarta neamului dac…depindea de ceva ce putea face doar el. Spuse parcă cu frică:

–         Diegis!

–         La poruncă mărite rege!

Faţa lui Decebal se însenină puţin

–         Gerula?

–          Aici-s Mărite!

Privi spre Gerula. Acesta avea un braţ bandajat şi atârnat în gât şi alte câteva tăieturi adânci care încă nu apucaseră să fie oblojite. Mută privirea spre Diegis, nici acesta nu arata prea strălucit. Un bandaj roşu  de sânge îi înfăşura fruntea şi rănile căpătate în timpul luptei încă sângerau. Privi spre ceilalţi, toţi obosiţi, epuizaţi, palizi. Aşa nu vor putea lupta a doua zi! Fără un plan salvator  nu vor mai putea face faţă romanilor!

Vezina apăru în cort dintr-o dată. Aceasta  învioră situaţia. El era Marele preot , mesagerul lui Zamolxe! Aceasta chiar aduse e feţele obosite ale generalilor un zâmbet şi apoi vestea făcu înconjurul taberei din om în om:” Vezina trăieşte!”

În depărtare se vedeau luminile rugurilor aprinse. Bastarnii îşi ardeau morţii! În faţa cortului lui Decebal un tânăr spătos, atletic fu oprit de garda regală:

–         Cine eşti?

–         Spargapises, noul conducător al cetelor de bastarni!

Văzându-l pe rege se plecă şi zise:

–         Aştept poruncile tale Decebal!

Măcar o veste bună pe ziua de azi…. Bastarnii nu s-au retras.. vor lupta mai departe.

Decebal se întoarse spre generali şi întrebă pe un ton aproape părintesc:

–         Mai puteţi feciorii mei?

Gerula zise :

– Eu, mărite rege, mai am o mana si pana pot ţine sabia în ea o să ma lupt pentru libertatea neamului meu şi pentru pământul bun şi frumos al Daciei noastre!

Diegis  zise simplu:

–         Braţul meu încă mai poate curma vieţile  romanilor ! Eu lupt!

Decebal era mulţumit. Toţi generalii săi doreau să lupte  până la ultimul strop de sânge pentru libertatea tării şi a neamului dac. E era mândru ca are astfel de oameni pentru care viaţa nu era mai presus de interesele Daciei. Pentru care Dacia însemna totul.

–         Deleos!

–          Poruncă!

–  Mâine vei conduce atacul oamenilor vii! Eu şi Vezina, împreună cu ceilalţi generali vom conduce oastea… de copaci!

–         Diegis! Dezbracă morţii şi răniţii!

–                    Gerula! Ia oameni care mai pot lucra şi tăiaţi pădurea de la capătul văii la un stat de om! Până în zori trebuie să fii gata!

Oameni se uitau la Decebal ca la unul venit din altă lume. Cine a mai auzit să câştigi o bătălie cu trunchiuri de copaci?

Gerula se încumetă:

–         Mărite, înviem morţii, că nu pricep?

–                    Dacă nu mai avem armată destulă să-i înfruntăm pe romani, atunci ne-om face una! Zise Decebal cu voce fermă şi fără drept de apel.

Tzinto, ia-ti oameni, şi faceţi larmă, cântaţi chefuiţi, înţeles-ai?

În tabăra romană era linişte, se auzeau doar zvonurile „chefului” din tabăra dacilor. Hărmălaia era menită să acopere zgomotul topoarelor care va deveni  pe dimineaţă oşteni. Dacii în loc să se odihnească după bătălia crâncenă de pe te zi, lucrau. Lucrau cu sârg pentru ţara lor, pentru libertatea lor, sub conducerea atentă a lui Decebal.

Dimineaţă pe colina din faţa taberei romane se înşiruia o nouă armată , numeroasă, mută, ameninţătoare. În ochii generalilor romani se citea teama. Tettius Iulianus dete ordinul de retragere unei armate  care timorată, bătea de mult în retragere.

Vezina şi Decebal se aflau în faţa oştirii. Regele ridică sabia dând semnul de atac. O armată construită din arbori şi o mană de oameni care se mişcau astfel încât să pară cât mai mulţi, sub atenta conducere a lui Deleos, puneau pe fugă o armată romană, debusolată, cu frica morţii intrată în oase,  condusă de un general nedumerit.

Tettius Iulianus avea şi de ce să fie nedumerit. El se întreba continuu, în fuga sa spre  graniţa Daciei:” De unde au primit  dacii ajutor tocmai atunci când era să fie înfrânţi. Tocmai atunci când trebuia să aibă loc confruntarea finală care ar fi dus la robirea Daciei şi a Dacilor?”

Era si firesc ca romanii să nu înţeleagă. Ei nu puteau pricepe că într-o ţară de oameni liberi, pentru care libertatea valora mai mult decât însuşi aerul pe care îl respirau, morţii se transformă în arbori pentru a reveni la luptă. Ei nu ştiau că aici, în Dacia,  cei ce-au murit pentru neamul lor întotdeauna revin: în ape, în fum, în holde şi în stânci, în oameni şi … în arbori!

zamoxe