Legendele „descălecatelor”. Sacralitatea instituţiei voievodale româneşti

 

Consideraţii preliminare

 

Dacia a fost centrul suprem al tradiţiei hiperboreano- pelasge în timpurile  preistorice ale neoliticului. În perioada antichităţii clasice, sub regele erou Decebal, Dacia cade pradă romanilor care o jefuiesc şi o spoliază de toate bunurile materiale, însă tradiţia rămâne aceeaşi, neschimbată. Aceasta graţie faptului că , în afara  teritoriilor cucerite de romani ce reprezentau circa 1/3 din teritoriul Daciei lui Decebal, spiritualitatea dacică a continuat să subziste fără a fi perturbată de factorul roman! Dacă  Muntele Sacru – Kogaionul din Bucegi – se afla sub atentă supraveghere romană, viaţa spirituală si tradiţia  s-a mutat în celălalt munte sacru al dacilor – Ceahlăul. Datorită acestui fapt şi revenirii la Muntele Sfânt a tradiţiei imediat ce condiţiile politice si administrative au permis-o, tradiţia pelasgo-hiperboreano- dacă a subzistat nealterată şi în timpul invaziilor popoarelor migratoare. Astfel, tradiţia pelasgo-hiperboreană ajunge în stare pură în posesia vlahilor sau românilor!

Observând cu atenţie transformările  spirituale suferite de lumea antică sub înrâurirea creştinismului putem conchide că  tradiţia pelasgo-dacică a continuat să subziste, netulburată în afara istoriei  care se petrecea în jurul său. Edificator pentru această afirmaţie este simbolismul legendei „poporale”  Traian şi Dochia, unde Dochia atunci când  este  peţită de împăratul Traian  roagă pe Zamolxe s-o transforme în stană de piatră. Dochia este Dacia cu tot ce implică ea în plan spiritual iar transformarea ei în stancă simbolizează însăşi ermetizarea tradiţiei dacice în confruntarea cu  politeismul roman şi, mai târziu, prozelitismul creştin.

 Tocmai din această cauză,  în secolele XIII-XIV când se vor forma statele medievale româneşti, Moldova Valahia şi Transilvania, Dacia era neatinsă de istorie în ceea ce priveşte tradiţia. Ea se găsea literalmente exact în aceeaşi stare în care era în timpul când domnea asupra sa primul rege-preot Zamolxe, acel Ler Împărat al colindelor şi basmelor româneşti.

Întemeierea statelor româneşti medievale, căci asupra lor mă voi opri  în cele ce urmează, nu a însemnat punctul de plecare al statalităţii în teritoriu Daciei. Acesta a fost aici întotdeauna într-o stare embrionară care, atunci când a întâlnit condiţii prielnice, s-a concretizat în plan material. Încă de la începuturile istoriei, aici s-a închegat  primul imperiu cunoscut al lumii vechi, Imperiul Pelasg, apoi  statalitatea a cunoscut noi culmi ale manifestării sale sub  Burebista  şi Decebal. Apoi  în Evul Mediu…

Întemeietorii statelor medievale româneşti sunt înconjuraţi de mister şi acoperiţi de mit. Aceste mituri  merită toată atenţia. Trebuie să atragem atenţia că toţi aceşti principi şi voievozi descălecători  vin din Transilvania, vechiul centru al Dacei pelasge si preromane! Apoi, trebuie să observăm că sau ei sau pământurile  în care îşi vor desfăşura activitatea  sunt denumite cu epitetul „negru”,  culoare ce face referire la simbolismul primordial pelasg.

 

Legenda întemeierii  Valahiei

 

Conform legendei, Principatul Valahiei a fost întemeiat  de către Negru-Vodă Basarab, nume asupra căruia vom avea ocazia să mai revenim.. Aceeaşi legendă ne spune că Negru vodă a descins în Valahia din Transilvania prin cheile munţilor Carpaţi, aşezându-şi  capitala la Curtea de Argeş unde a şi ctitorit o mănăstire cu acelaşi nume. De această mănăstire se leagă o altă legendă „legenda Meşterului Manole”. 

 Legenda Meşterului Manole  ne prezintă pe „Negru vodă” adresându-se unui arhitect anume „Meşterul Manole” şi „zidarilor” care-l însoţeau şi-l aveau ca şef. Meşterul începe lucrul dar iată ca tot ce făcea ziua se surpa noaptea. Urmează tulburarea care-i cuprinde pe zidari şi ameninţările lui Negru –Vodă. Manole , într-o noapte, avu un vis în care află că singura modalitate de a putea construi „biserica” era aducerea unui sacrificiu uman. Dimineaţă Manole povesteşte visul ajutoarelor sale  după care se apucă de lucru, dar prima fiinţă umană  care a apărut la orizont a fost chiar  femeia lui, Ana. În zadar încercă Manole s-o scape  căci tovarăşii săi îl silesc să-şi îndeplinească jurământul. El începe s-o zidească pe Ana în zidurile bisericii. Femeia la început nu-şi dă prea bine seama ce se întâmplă până când simte strânsoarea zidului şi atunci începe a se văieta: „ Manole! Manole! Meştere Manole! Zidul rău mă strânge, Trupuşoru-mi frânge, Copilaşu-mi plânge”. Manole însă, îşi continuă lucrul neînduplecat terminând în cele din urmă lucrarea. Numai că Negru Vodă nu voia ca  vreun alt prinţ să aibă o ctitorie asemenea lui, motiv pentru care atunci când meşterii spun că pot ridica o mănăstire şi mai frumoasă el ridică schelele şi-i lasă pe acoperiş. Pentru a coborî zidarii îşi fac aripi din şindrilă numai că acestea nu rezistă şi aceştia se prăbuşesc din înaltul cerului. Ultimul care moare este Manole. Fiecare zidar după moarte se transformă într-un izvor.

 De remarcat este faptul ca  zborul zidarilor este identic cu mitul  elen, preluat de la pelasgi, a lui Icar şi al tatălui său Dedal. Pe altă parte, trebuie remarcat faptul că mitologia românească este plină de biserici asemănătoare Mănăstirii Argeşului  care nu pot fi terminate  decât daca este  jertfită prin zidire „ Fata Împăratului” sau adusă Pasărea Măiastră în clopotniţă. Dar găsirea acestora implică o căutare, o căutare care este foarte asemănătoare cu căutarea Sf Graal.

Legenda prezentată succint mai sus are  evidente caracteristici hermeneutice. Este o parabolă a artei sacre  a întemeierii statului. Pentru a-şi întemeia stăpânirea Negru Vodă  construieşte o biserică. Această biserică este simbolul Centrului, al Polului tradiţional, o imagine terestră a „Cetăţii Eterne”, imaginea materială a Ierusalimului ceresc. De altfel, Tabula Smaragdina ne spune: ”Ce e dedesubt este la fel cu ceea ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Mai aproape de noi Iisus enunţă acelaşi adevăr mistic în Rugăciunea Domnească cunoscută sub numele de Tatăl Nostru :”precum în cer aşa şi pe pământ”. Acest Centru, Biserica construită de Negru vodă, se legitimează astfel ca o „inimă a lumii”, o altă „imagine” a  Centrului, „inimă” în jurul căreia se va constitui Marea Operă a Întemeierii Statului. Afirmaţiile acestea sunt susţinute şi de faptul că centrul cultului apollinic este marcat de o  biserică, şi ea fără seamăn în lume, asemenea  celei pe care şi-o dorea Negru Vodă pe care folclorul românesc o numeşte „Biserica mare cu nouă altare”, situată în „al Mării Negre prund”. Este vorba despre Insula Şerpilor şi Templul lui Apollo. Ciudată filiaţie între  antichitatea hiperboreano-pelasgă şi întemeierea statului medieval Valahia, nu vi se pare?

Pentru a înălţa această măreaţă ctitorie, Mănăstirea Argeşului, Negru Vodă apelează la Meşterul Manole şi la „constructorii” săi. Aici, în ordine metafizică, Manole este Marele Arhitect Universal iar Ana  cea zidită în zid este Înţelepciunea divină care susţine  toate lucrurile. Iată deci Principiul descompus în cele două polarităţi ale sale şi reunit apoi în Marea Operă a întemeierii statului şi a recunoaşterii voievodului! Mai mult, Manole este identic cu acel  Manus/Manes al mitologiei romane, epitet sub care Saturn/ Zamolxe se legitimează ca şi stăpân al lumii de dincolo. Spuneam acesta întrucât mani în mitologia romană  sunt  sufletele strămoşilor care veghează asupra familiei. Pe de lată parte, însă, Ana, soţia lui Manole, este un nume derivat din Iana, aspectul feminin a lui Ianus, cel care deţine cheile misteriilor antice. De aici deducem că Manole/Manes/ Ianus sunt diferite ipostaze ale lui Zamolxe. Să nu uităm că Negru Vodă însuşi trece prin „cheile” munţilor pentru a ajunge în Valahia! Să fie oare doar o coincidenţă că celălalt întemeietor de ţară din Transilvania se numea Iancu (de Hunedoara), că în alt moment  de afirmare a identităţii naţionale româneşti Avram Iancu se va afla la cârma destinelor poporului? De ce punem această întrebare? Pentru că este legitimă din prisma în care privim lucrurile, cu atât mai mult cu cât o derivaţie a numelui lui Ianus este Iancus, iar femininul acestui nume este Ianca, atestat şi ca toponim în teritoriul actual al României!

 

Întemeierea Moldovei

 

Fondatorul Moldovei a fost legendarul voievod Dragoş are a descins în viitoarea Moldovă din Maramureş. A se observa că şi acesta, asemenea lui Negru Vodă, „descalecă” în Moldova prin cheile munţilor, anume prin Cheia/ Pasul Prislop. Drumul îi este arătat de către un sihastru pe nume Ioan. În drumul său, pe malul unui râu a întâlnit un bour. Dragoş a pornit să-l  vâneze împreună cu căţeaua sa Molda. După câteva zile de urmărire  bourul a intrat în râu cu căţeaua Molda urmărindu-l, amândoi  murind în unda râului. În amintirea căţelei se spune că Dragoş a numit Moldova atât apa cât şi principatul căruia îi va pune bazele. Pe locul unde s-au petrecut lucrurile, spune legenda; Dragoş a ridicat cetatea Baia, ce se va constitui în prima capitală a Moldovei. Amintirea bourului  a cărui vânătoare a dus la fundarea statului moldovean a rămas  drept stema Moldovei.

 Deşi Ioan Sihastrul  este un personaj cheie al legendei în ceea ce urmează  mă voi ocupa în mod special de Dragoş. Mitul prin toate elementele sale  nu este decât o proiecţie exterioară a mitului zamolxian. Dragoş este iniţiatul zamolxian delegat de  păstrătorii tradiţiei  hiperboreene cu centrul în Kogaion pentru a întemeia  statul Moldovei  în Ordine şi Legitimitate  cu legea strămoşească. Argumentul forte stă chiar în numele voievodului: Dragoş= Drago(n)= Draco (stindardul de luptă al dacilor simbolizându-l pe Zamolxe). Uimitor este însă faptul că dragonul sau Şarpele Zburător, închipuindu-l pe Zamolxe, apare într-un loc neaşteptat exact cu aceleaşi caracteristici de zeu civilizator şi simbol al Înţelepciunii Creatoare. Este vorba de America Latină şi de Şarpele cu Pene (Quetzalcoatl), divinitate venerată de vechii mayaşi. El este zeul creator şi civilizator prin excelenţă, aceeaşi caracteristică imprimată lui Dragoş, întemeietorul  Ţării Moldovei. Apoi trebuie să atragem atenţia supra  unei alte similitudini. Mithra vânează şi el taurul  răpunându-l. Ciudat, nu? Mai ales că Mithra este identică cu Tiara, Coroana Sacerdotală, iar descompunerea acestui cuvânt  rezervă surprize de proporţii. Tia/Tea/De(e)a/ Zea (zeiţa) +Ra(m) Zeul Soare, cele două polarităţi ale Dublului Zamolxe în manifestare şi care reunite nu sunt altceva, simbolic vorbind, decât Caduceul lui Hermes, cu cei doi şerpi încolăciţi care urmează a se contopi în vârful său dând Aurul alchimiştilor sau Piatra Filozofală!

 Prin urmare vânătoarea bourului cu ajutorul căţelei de către Dragoş nu este altceva decât evoluţia contrariilor care tind a se reuni şi chiar se reunesc în vârful caduceului hermetic dând naştere noului stat Moldova. Iată Ordinea şi Legitimitatea zamolxiană instituită de iniţiatul Dragoş în noul principat de la răsărit de Carpaţi.

 Bourul sau Taurul primordial este  simbolul lui Saturn/Zamolxe, cel ce a rămas pană în secolul al XIX-lea emblema Moldovei. El este acel Bour Sur din colindele româneşti, epitetul Sur  fiind termenul predilect pentru a arăta măreţia şi strălucirea  în aceste  creaţii păstrate în memoria colectivă a poporului. Si tot el este Taurul/ Zeus venit s-o răpească pe Europa din mitul preelen! Mai mult, în Moldova există credinţa că Bourul alb este strămoşul sau tatăl moldovenilor! În credinţele folclorice  moldoveneşti se crede că acest Bour Alb trăieşte în Ceahlău şi se arată doar celor Aleşi! Trebuie să specificăm că înlocuirea  epitetului Sur cu cel de alb ca atribut al Zeului este imperios necesară în cadrul manifestării. La început zeul desemnat prin  epitetul sur este indefinit şi transcendent, apoi se descompune în cele două principii ce subzistă în el în stare latentă iar încoronarea manifestării este reunirea celor două principii în Aurul, Lumina Albă din  vârful Caduceului Hermetic, manifestarea deplină a principiului reunit şi strălucitor. Aceasta este întregul simbolism  ce se degajă din  legenda „descălecatului” Moldovei. Şi cel mai important

 

 Saraba şi iniţiaţii „descălecători”

 

Din legendele „descălecatelor” descoperim o Artă Regală a întemeierii Statului. O manifestare în deplinătatea strălucirii ei a Marii Opere Alchimice închipuită de Caduceul lui Hermes. Dacă simbolismul acestor legende este  unul hermetic atunci nu înseamnă  că dincolo de aceasta nu există şi alte lucruri mai importante. În plan material, aceste întemeieri nu sunt altceva decât, după cum se poate vedea şi din explicaţiile de mai sus, o reînnoire a tradiţiei primordiale hiperboreano-pelasgo-dacă.

 Întemeietorul Valahiei se numea Negru Vodă Basarab de unde  se trage şi numele familiei domnitoare în acest voievodat. Dar ce să însemne oare acest Basarab? Numai că…Basarab(a) este un nume compus din Ban – cea mai mare demnitate a Valahiei şi Saraba o denumire misterioasă asupra căreia vom stărui în cele ce urmează.

Iordanes ne spune că: „Primii dintre ei (daci-n.n) erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. Iată un exemplu de subzistenţă şi continuitate tradiţională: Basarab(a) sau mai corect Ba(n)sarab(a) este perpetuarea peste timp al acelei supra-caste dacice prezervată în munţii sacri ai Daciei! Identitatea de castă aduce după sine identitatea de tradiţie. Atunci înseamnă ca întemeierea legendară a statelor româneşti este de fapt o revigorare a vechii tradiţii hiperboreano-dace la începuturile Evului Mediu atât pe plan iniţiatic cât şi pe plan politic. O altă formă a lui saraba păstrată în limba română este arab/arap/arap= negru. Iată cum cercul se închide… de la hiperborei prin daci la valahi al căror epitet a fost în întregul Ev Mediu acela de negri iar ţara lor se numea Valahia Neagră.

 Să ne întoarcem acum puţin la Negru vodă. El mai este cunoscut şi sub numele de Radu Negru. Întrucât cu acest nume sunt cunoscuţi mai mulţi  voievozi putem  bănui că este vorba de fapt de un nume desemnând aceeaşi supra castă sacerdotal regală care s-a îngrijit de perpetuarea tradiţiei  zamolxiene de-a lungul întregului Ev Mediu. Aceste lucruri ne demonstrează un fapt. Anume că  funcţionalitatea sacră a voievozilor români este mai importantă decât cea politică deoarece semnifică în primul rând o  revitalizare  a vechilor mistere, o perpetuare şi readaptare a  tradiţiei daco hiperboreene, impusă de legile ciclice ale manifestării, ceea ce i-a permis să rămână fundamental dacică! De aici rezultă climatul de creştinism păgânizat ca să spunem aşa şi păstrarea marilor sărbători hiperboreene: Sântion, Paştele Blajinilor, Arminden (sărbătoarea lui Hermes), Ilionul sau sărbătoarea lui Helios Sântă Mărie Mare şi Mică etc, ritualuri arhaice păstrate peste timp  în satele neatinse de binecunoscuta „civilizaţie”, folosirea svasticii şi conştiinţa că aceasta este un simbol străvechi etc.

 

 IO – o particulă ciudată în titulatura voievozilor români

 

Toţi principii români, vlahi, moldoveni munteni şi  împăraţii din dinastia română a Imperiului Româno-Bulgar al Asăneştilor au purtat înaintea titulaturii şi a numelui o particulă ciudată : IO. Dacă în unele cazuri  alăturarea acestei particule la numele şi titulatura voievodului ar putea avea sensul „eu”, în altele însă ea sună nefiresc, este altceva. Dacă în cazul IO Mircea Voievod, IO Mihai Voievod Viteazu particula aceasta pare a însemna într-adevăr eu în cazurile următoare nu poate fi vorba de aşa ceva: aici odihneşte IO Ştefan Voievod, această biserică a fost ridicată de IO Radu Voievod !

 De altfel niciodată această  particulă ciudată nu a fost admisă pe deplin ca fiind echivalentă cu  pronumele personal eu. Mai degrabă IO este prescurtarea numelui Ion. Mulţi istorici caută să afle de care voievod Ion se leagă voievozii români şi ce legatura îi leagă pe aceştia de numele lui este pus înaintea titlului şi numelui  de botez al ficaruia dintre ei. Adevărul este altul! Acest Ion de la care se trag voievozii români nu este un personaj istoric dar este un personaj care a marcat  întreaga istorie a omenirii. El este Ion Sântion care în tradiţia românească îl desemnează pe Ianus/Zamolxe! Primul rege al dacilor  născut din pământul negru şi care se transpune în persoana lui Negru Vodă de la începutul Evului Mediu. El este Regele Lumii sub aspectul său de Rege al Cerului cunoscut în tradiţia românească  sub numele de Căliman şi din care se trag în succesiune directă prin intermediul lui Pelasg cel născut din pământul negru  toţi voievozii români. El este Principiul întemeietorilor atât în plan spiritual cât şi în plan material, într-unul prin Ianus/Ion Sântion, în altul prin Negru Vodă şi Dragoş. Motivul pentru care această particulă sacră apare înaintea titlului voievozilor este pentru a arăta că  Ianus/Zamolxe este adevăratul Suveran al ţării , voievodul fiind doar reprezentatul său. În fapt  IO Dragoş voievod înseamnă Dragoş Voievod locţiitorul lui Ioan.

 Despre sacralitatea  instituţiei voievodale româneşti glăsuieşte  descoperirea sigiliului  unui anume Radu Negru  domnind pe la anul 1128. Sigiliul său ne prezintă un om despuiat având învelite doar coapsele, bărbos, stând pe un tron şi arătând cu mâna în care ţine sceptrul cerul iar cu cealaltă pământul. Acesta este Omul primordial, Omul  Gol care reuneşte în el toate potenţialităţile, puterile Cerului şi ale Pământului, stând pe Tronul Lumii. Acesta este Regele Lumii! Aceasta este Zamolxe.Principiul şi totodată Pelasg sau Zamolxe omul primordial! Subliniem Pelasg era născut din polaritatea celor doua principii reunite iar legendele spun că s-a născut din pământul negru. Pe panglica care înconjoară sigiliul scrie şi titulatura „Nigru pris(+)ns” adică Prinţul Negru ceea ce ne arată de unde emană această funcţiune a domnitorilor români.

 zamolxe

Bibliografie:

 

1.      V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană,  Ed Rosmarin, Buc, 1996

2.      R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas,1997

3.      N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, 2002

4.      Ghe I Brătianu, Tradiţia despre întemeierea statelor medievale româneşti, ed. Eminescu, 1980

5.      Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului,Muntele sacru al dacilor, ed, Ştefan, 2008

Reclame

 Marea migraţiune hiperboreană. Semnificaţii ezoterice

 

 Hiperboreea, Atlantida, Imperiul Pelasg

 

Unul dintre cele mai interesante  aspecte ale manifestării ciclice  este marea migraţiune hiperboreană. În plan ezoteric, aceasta corespunde  unei coborâri din indistincţia  polară  pentru a se manifesta  în multiplele etape secundare ale ciclului.

Toate tradiţiile antice sunt unanim de acord că Hiperboreea era localizată în Dacia străveche, centrul celui mai vast imperiu din  istorie, Imperiul Pelasg asimilabil Atlantidei platoniciene, condusă de Poseidon. Ori, atât miturile cu referire la Hiperboreea cât şi cele referitoare la Atlantida, sunt unanim de acord că  acestea erau centre ale tradiţiei primordiale. Prin urmare la acestea se raportează, în plan istoric, simbolismul Centrului.

Voi cita câteva mărturii ale antichităţii pentru o edificare completă. Pindar, cel mai erudit poet al Greciei antice, ne spune în opera sa intitulată Olimpicele că după ce a construit zidurile Troiei  ajutat de Poseidon/Neptun şi eroul Eac, Apollo s-a întors în patria sa de pe Istru (Dunărea), la hiperboreeni. Clement Alexandrinul este şi mai concludent numindu-l pe Zamolxe/Apollo Hiperboreanul în a sa opera intitulată Stromata. Mai mult, Strabon afirmă categoric că „primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) şi a Istrului (Dunărea).

Din Dialogurile lui Platon (Kritias mai ales) aflăm că Atlantida era situată dincolo de Strâmtoarea Gaditană şi avea ca rege pe Poseidon, un alt atribut al lui Zamolxe şi nume al unuia dintre preoţii regi ai pelasgilor. Poseidon, după cum afirmă tradiţiile greceşti, domnise peste  regiunile din preajma Muntelui Atlas, situat în ţara hiperboreilor sau în nordul Istrului de Jos. Această situare, după cum se poate observa concordă întru totul cu localizarea pe care o dădeau anticii Hiperboreei. De la numele muntelui Atlas vine numele Atlantidei şi nu de la altceva. Din punct de vedere geografic această Atlantida cuprindea regiunea  sudică a Carpaţilor şi în particular Oltenia.

Am vorbit despre hiperboreeni şi despre atlanţi, care par  a fi  de fapt unul şi acelaşi popor în etape diferite ale evoluţiei sale în plan mitic. În plan material însă, acest popor cu caracterele sale primordiale poartă un alt nume şi anume acela de pelasgi. Despre aceşti pelasgi Densuşianu ne spune, după ce a studiat întreaga  literatură antică  cu referire la ei, că „ au fost primii care au adunat în societate  familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor or legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând. Pentru poporul grec, Pelasgii erau  cei mai vechi oameni de pe pământ. Rasa  lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile  şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de  -dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale. Din cele afirmate de N. Densuşianu se poate observa caracterul de popor primordial şi civilizator al pelasgilor. Mai departe acelaşi autor ne lămureşte unde îşi aveau sălaşele aceşti pelasgi:” În tipurile preistorice gintea pelasgă avusese o extensiune vastă geografică. Ea formase totodată şi o mare unitate politică, un imperiu enorm. Reşedinţa principală a cestor regi (pelasgi-n.n) se afla în Nordul Dunării de jos, pe pământul Daciei vechi. Aceasta o confirmă tradiţiunile geografice, ce le aflăm la Homer şi Hesiod, şi aceasta rezultă din istoria cea sacră a egiptenilor, fenicienilor, asirienilor şi perşilor.

Identificarea dintre hiperborei şi pelasgi este  făcută şi de Apollonius din Rhodos care ne spune textual: „hiperboreenii  sunt Pelasgi locuind în nordul Thraciei”. Pe lângă această afirmaţie fără echivoc mai amintim faptul că , la Dodona, sanctuarul lui Zeus, întemeiat de hiperboreeni în Epir, divinitatea supremă era adorată sub numele  de Zeus Pelasgikos. Tot astfel este invocat marele zeu al lumii preelenice de către Ahile în Iliada iar Scoliastul lui Pindar, în genealogia zeilor  pe care o propune, spune că Hiperboreus este fiul lui Pelasgos. Deci, pentru a arăta  existenţa rasei primordiale în ciclul nostru de existenţă numele de pelasg este  mai nimerit încă  ca şi acela de hiperboreu.

În plan mistic, simbolic, poetul antic Asius ne spune  că Pelasgos  este fiul Geei, adică „născut din pământul negru” termen care face referire la indistincţia primordială. Prin urmare,  termenul Pelasgos este desemnarea Omului primordial sau Universal, acel Adam Qadmon al tradiţiei ebraice şi islamice. Transpunerea acestor adevăruri ezoterice în plan material ne dă următoarea afirmaţie: pelasgii, autohtonii de la Dunărea de jos, adică  „născuţi din pământul negru” , au pus bazele unui imens imperiu lumesc a cărui apogeu a fost atins în vremea lui Saturn/Zamolxe, care în tradiţiile româneşti este numit Omul Mare, ce şi-a extins dominaţia asupra  întregii lumi cunoscute.

 

Istoria sacră se împleteşte cu istoria profană. Simbolismul Centrului şi al Polului şi manifestarea lui în plan material

 

Spuneam la începutul articolului că marea migraţiune hiperboreană percepută prin prisma ezoterică, este o descindere din indistincţia polară  pentru  a se putea manifesta în multiplele planuri secundare ale ciclului. Ori în plan material acesta descindere este tot una cu termenul migraţiune. Privind această migraţiune  a pelasgilor din centrul primordial de la Dunărea de Jos şi din Carpaţi se poate observa că, migraţia  în cauză nu are nimic dintr-o emigraţie în sensul înţeles de moderni. Ea nu are nimic improvizat, întâmplător sau precipitat, şi mai ales, nu are nimic violent. Totul se petrece sub semnul civilizaţiei întrucât peste tot pe unde au ajuns pelasgii se remarcă o înflorire a culturii şi civilizaţiei băştinaşilor sub noul imbold.

Simbolurile şi istoria ne spun acelaşi lucru. Simbolul autentic este o cheie a unor secrete transcendente ce-şi au corespondent în lumea materială. Simbolurile care nu se supun acestui criteriu nu sunt simboluri autentice.

Reprezentarea cea mai simplă a ideii de Centru în tradiţiile antice este imaginea cercului  cu un punct în centrul său. Punctul reprezintă unitatea, principiul din care toate lucrurile au pornit iar cercul este imaginea lumii. Transpunerea acestui simbol în plan literal  ne dă afirmaţia  întâlnită în Evanghelia după Ioan: „La început a fost Cuvântul” . în plan istoric însă, acest simbol face referire la  punctul de plecare al civilizaţiei umane care în toate tradiţiile antice este  Centrul Lumii sau Polul Spiritual. Unde se afla acest pol spiritual al tradiţiilor antice ne spune poetul roman Marţial în Epigramele sale: „Soldat Marcellin, tu pleci acum să  iei pe umerii tăi Cerul hiperborean şi astrele polului getic!” Încă Ovidiu , poetul roman exilat la Tomis, în Tristele, spune că a fost silit să trăiască în exil sub axul boreal, în stânga Pontului Euxin. Acelaşi autor ne spune, în Ponticele de această dată, că vorbeşte în imaginaţie cu amicul său Macro de la Roma  sub Axul Boreal, în ţara geţilor. Destul de limpede cred eu….

 Probabil vă veţi întreba  ce legătură are Centrul cu Polul. Întotdeauna  Centrul Lumii  este un punct fix, pe care tradiţiile sacralităţii antice se învoiesc să-l desemneze sub denumirea de Pol deoarece în jurul său gravitează lumea. Atenţie însă, în limbajul simbolic,  gravitaţia lumii nu înseamnă acelaşi lucru cu gravitaţia pământului şi prin urmare nu este vorba de polul geografic ci de polul spiritual. Aceasta este  punctul (locul) primordial din care au plecat cultura şi civilizaţia şi chiar tradiţiile sacralităţii originare, oglindite cu mai multă sau mai puţină acurateţe  în tradiţiile secundare ale ciclului, afectate în plan material de migraţia pelasgă. Ori, chiar în acest punct apare situat şi Muntele Cosmic, Piramida Cosmică, Arborele Cosmic, Arborele Vieţii, al tradiţiilor antice. Dacă Dacia străveche a fost acest centru spiritual al lumii vechi atunci ar trebui să existe măcar o mărturie în tradiţia populară care să confirme acest fapt. De ce în tradiţia populară? Pentru că tradiţia populară nu este populară la origine. Ceea ce poate fi popular este doar faptul supravieţuirii acestei tradiţii atunci când aceste forme tradiţionale sunt dispărute. Prin aceasta, se înţelege păstrarea acestei tradiţii de către popor, într-o formă aproape deloc înţeleasă, el împlinind  funcţia  de „memorie colectivă” al cărei conţinut este însă venit din altă parte. Ceea ce uimeşte la aceste tradiţii aşa zis populare este faptul că, cu cât se sondează mai adânc în conţinutul lor, cu atât se descoperă o sumă mai mare de elemente cu caracter ezoteric, adică tocmai acele elemente care sunt mai puţin caracteristice vulgului, în esenţă. Acest fapt, singur are darul de a demonstra că atunci când o formă tradiţională este pe cale de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi încredinţează în mod voit, memoriei poporului, ceea ce altfel s-ar pierde în mod iremediabil. În plus, oarecum chiar răutăcios, ignoranţa maselor este o garanţie pentru cei care transmit aceste mărturii  memoriei colective, că ceea ce are un caracter ezoteric (ascuns) se va menţine la fel, rămânând cel mult,  o mărturie a trecutului, pe care cei apţi din timpurile  ce vor veni, o vor putea dezlega.

 Or, tradiţia că Centrul Lumii asimilat Polului spiritual este încă vie în conştiinţa ţăranului român. Dovadă este chiar folclorul  românesc care mărturiseşte despre  „Osia Lumii”, sau „Buricul Pământului”, plasat în Bucegi, pe vârful Omu, închinat divinităţii supreme a lumii vechi Zamolxe/ Saturn/ Omul. Pe acest munte se înaltă Columna cerului denumit şi Întreitul stâlp al cerului pe care anticii îl denumeau în mod expres  Cardines Mundi, Omphalos, Muntele Cosmic.

 

Emanaţiile Centrului şi Marea Migraţiune Hiperboreo-pelasgă

 

Din mărturiile existente se poate trage  concluzia că marea migraţiune hiperboreo pelasgă  s-a desfăşurat mai întâi pe verticala nord sud, pe direcţia Marea Baltică – Grecia şi mai târziu nordul Africii, avându-şi punctul central în Dacia străveche. Unind  aceste puncte  obţinem o dreaptă verticală simbol al axului lumii care din punct de vedere al geografiei sacre,  nu era altceva decât meridianul 0 al antichităţii. Totul se reduce, aici, la Dunărea de Jos, de la genealogia popoarelor până la originile culturii şi civilizaţiei.

Emanaţia Centrului spre stânga şi spre dreapta dă din nou o dreaptă de această dată orizontală. În plan istoric avem mărturii despre existenţa  pelasgilor  pâna la Oceanul Atlantic , parte a Europei care  aparţine grupelor de culturi  trace şi celte,  care în genealogia mitică a popoarelor se trag din  pelasgi. Mărturii antice, istorice de această dată, ne spun despre extensiunea neamului  dac până în China, Asia Mică şi Asia centrală fiind ocupată de massageţi; iar prinţul Rama, preot scit (trac), cum îl desemnează Ramayana i-a condus pe pelasgi până în India! Aceste două verticale, în plan material, ne arata că la un moment dat , undeva în jurul anului 8000, exista un centru de cultură, civilizaţie şi spiritualitate  latentă, situat la Dunărea de jos, care în diferite etape  cuprinse până la circa 1200 î.Ch şi-a exercitat influenţa asupra întregii lumi antice!

Poziţia de Centru a Daciei nu este  greu de dovedit nici măcar geografic. Dacă luam o hartă vom  vedea că această regiune de la Dunărea de jos, locuită în prezent de români, se află la distanţă aproximativ egala se toate marginile uscatului cunoscut în acele timpuri!

Suprapunând ele două drepte  şi înscriindu-le în cerc vom obţine o nouă figură, anume crucea cu brate egale înscrisă în cerc. Aceasta este  simbolul emanaţiei luminii sau a triumfului luminii, cum aflăm din spiritualitatea greacă şi nu numai. În plan material, acest simbol semnifică centralizarea puterii imperiului Pelasg, cu centrul în Dacia, sub domnia lui Saturn. Densuşianu ne spune că, sub domnia lui Saturn omenirea face un progres enorm pe calea  civilizaţiei, catalogându-l  drept începătorul şi propagatorul fericirii omeneşti. Sub imperiul său lumesc, a fost ceea ce miturile numesc unanim vârsta de aur a omenirii, paradisul terestru al Bibliei, acele vremuri pline de abundenţă când dominau pe pământ justiţia şi buna credinţă, condiţii esenţiale pentru liniştea şi bunăstarea omenirii. Iată cum lumina, în planul material, istoric, se revarsă asupra lumii din …. Dacia!

Dacă până sub domnia lui Saturn s-au pus bazele Imperiului Pelasg, imaginea materială a miticei Hiperboreea şi Atlantida, odată cu centralizarea Imperului şi domnia lui Saturn se întreprind noi acţiuni de colonizare şi civilizare a zonelor neatinse încă de binefacerile pelasge. În plan simbolic, aceste acţiuni de revărsare a Luminii peste teritoriile în cauză, se concretizează printr-un X sau Crucea Sfântului Andrei, patronul lupilor în mitologia românească. Prin urmare, nu este vorba de un simbol care să-l desemneze pe Sfântul Apostol Andrei, ucenicul lui Iisus Christos. De ce? Pentru că Andrei/ Andrea/ Undrea este amintirea lui Andros/Andru din limba greacă care înseamnă Om; iar Om este denumirea sub care s-a păstrat denumirea lui Saturn/Zamolxe în folclorul românesc. El Este Omul Mare al tradiţiilor româneşti şi a antichităţii greco romane. Deci, dacă în plan  simbolic crucea în formă de X este  extinderea Principiului, a Centrului, pentru a lumina toate punctele cardinale cunoscute, în plan material  ea simbolizează acţiunea civilizatoare a Imperiului Pelasg şi asupra teritoriilor care încă nu intraseră, până la domnia lui Saturn, sub influenţa sa. Dacă suprapunem acest X peste crucea cu braţe egale înscrisă deja în cerc avem o surpriză. Vom obţine „rotiţa celtică” cu opt spiţe sau ceea ce orientalii numesc „roata norocului”,  manifestarea deplină a  principiului în lume în cadrul unui ciclu de existenţă.  Aceeaşi „rozetă”, pe care o avem sculpată în lemnul porţilor tradiţionale ţărăneşti din România şi care este considerată de cercetători şi etnografi un simbol solar. Este un simbol solar doar în măsura în care  Soarele este considerat centrul sistemului nostru solar şi cel care dă viaţă pământului, exact cum imperiul Pelasg sub domania lui Saturn era „Soarele” care-şi revărsa lumina civilizatoare asupra populaţiilor pe care le îngloba; iar Saturn este Soarele în măsura în care  era creierului Imperiului Pelasg!

Dacă prelungim în unghi drept braţele crucii în formă de X, obţinem un semn ce  a fost interpretat greşit ca simbol solar, el fiind în fapt o hieroglifă a Polului, acel centru al Lumii situat în Hiperboreea şi Atlantida mitică, concretizată în Dacia, centrul Imperiului Pelasg. Este vorba despre Svastică. Svastica este simbolul manifestării depline a principiului  în lume iar traseul său pe circumferinţa cercului arată plenitudinea acţiunii sale benefice asupra tuturor făpturilor intrate sub influenţa sa. Dacă privim svastica descompusă în elementele sale componente  obţinem doi Z; Principiul descompus în cele două elemente esenţiale: elementul masculin, pasiv şi elementul feminin, activ, acel Yin/Yang al Extremului Orient.

 În lexiconul Suidas găsim o afirmaţie şocantă, am putea spune, anume că Zamolxe este şi nume de zeiţă. Zeul dacilor sub aspectul său masculin si pasiv era cunoscut sub numele de Zamolxe şi identificat, în plan terestru, cu persoana marelui său preot Saturn, regele Imperiului Pelasg. Ori despre Saturn aflăm că avea de soaţă pe Rheea, care se traduce Regina. Regele şi regina, zeul şi zeiţa, reflectarea planului spiritual în plan material si invers! Iată de unde decurge principiul regalităţii sacre! Axa Lumii, prin care ezoterismul vede legătura între Cer şi Pământ, era situată în Dacia Centrul  spiritual,  şi aproape şi material al lumii, unde trebuia să fie „precum în cer, aşa şi pe pământ”! Prin urmare cei doi Z au un dublu sens. Ei reprezintă iniţialele  Principiului descompus în forţele care-l constituie, şi refleţia acestora în lumea materială, sub forma  regelui preot si a reginei preotese! Valoarea sacră a acestui simbol o aflăm de la V Lovinescu care  ne spune, că un domn educat  încerca să-i explice unui ţăran român că svastica este un simbol de import şi care a primit  răspunsul uimitor: „Ba nu! E a nost! Îl avem de pe vremea Urieşilor!” Ori, aceşti uriaşi sunt atestaţi de tradiţiile greceşti ca ciclopi care locuiesc în Ţara Zeilor,  dincolo de Dunăre (Istru), mitica Hiperboreea. În plus,  atât Rheea cât şi Saturn sunt pomeniţi în descântecele populare româneşti. Mai trebuie să spunem  că există o formă particula a svasticii  care  se prezintă sub forma a doi S suprapuşi. Acesta pe Dublul Zamolxe, sub forma zeilor şerpi, de la care avem denumirea Insulei Albe sau Insula Şerpilor.

 

Ultimul simbol veritabil care desemnează activitatea deplină a principiului  şi a Centrului în lumea materială este Octogonul. Acesta ia fiinţă prin unirea diametrelor  celor doua cruci, de unde se obţine câte un pătrat, care apoi, este aşezat unul peste altul prin suprapunere. Acest simbol este caracteristic  poporului român, îl aflăm atât în cusăturile ţărăneşti cât si în ornamentaţia bisericilor de lemn şi nu numai. Cupolele  majorităţii bisericilor închipuie un octogon în care este  reprezentat Iisus Pantacrator, adică manifestarea deplină a principiului christic, a Verbului Creator. Octogonul apare de-a lungul istoriei românilor aproape peste tot, ceea ce demonstrează cu prisosinţă că , atunci demult, în negurile istoriei , centrul spiritual al Lumii  desemnat sub numele de Pol se afla în Dacia, şi că acest simbol este  o moştenire arhetipală rămasă de la pelasgi, poporului român, descendent direct  al acestui neam  care prin capacităţile sale,  a devenit în ochii anticilor, legendar. El apare pe cuşma lui Vlad Ţepeş,              

pe stema unirii de la 1600

Ce e mai ciudat este că decoraţia militară românească numită „Ordinul Steaua României este tot de formă octogonală.

 

Forma octogonală o găsim şi în planul oraşului medieval Alba Iulia, locul primei uniri a tuturor românilor, sub Mihai Voievod Viteazul!

 

 

Iată cum Istoria sacră, relatată de simbolurile autentice şi străvechi, se oglindeşte în planul istoriei profane. Ea ne spune despre vremuri de mult apuse în care Dacia era centrul spiritual al lumii, locul unde Principiul,  Dublul Zamolxe comunica cu manifestarea sa materială marele preot şi marea preoteasă , regii Imperiului Pelasg, pentru a-şi revărsa binefacerile asupra întregii lumi cunoscute.

zamolxe

 

 

Bibliografie:

 

1.      Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele Sacru al dacilor, Ed  Ştefan, buc.,2008

2.Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc., 1996

2.      Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, Ed Obiectiv, Craiova, 2007

3.      N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, buc.,2002

4.      Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed Hmanitas,1997