Egiptul Secret

Pelasgii, civilizatorii Egiptului?

Mă veţi întreba probabil cam ce treabă are Egiptul cu Pelasgii. Are pentru că o seamă de autori antici ne dau informaţii destul de exacte pentru a putea afirma aceasta. Apoi există o serie de simboluri credinţe şi mituri egiptene care descriu , ne place sau nu, Dacia nord dunăreană şi credinţele pelasgilor/ hiperboreilor/ dacilor a căror patrie era aici, la râul cel mare si sfânt al întregii antichităţi: Okeanos Potamos / Fluviul Ocean/ Dunărea.

Unii vor fi circumspecţi, alţii, o să spuneţi, din capul locului, că bat câmpii cu succes, însă, istoria se face pe bază de informaţii. Informaţii pe care dacă le cauţi , ele nu întârzie să apară. Să purcedem şi să vedem informaţiile în cauză.

Caracterele generale ale civilizaţiei Egiptului prefaraonic

Prima perioadă a istoriei Egiptului este pelasgă. De ce? Pentru că această perioadă se distinge prin caractere net diferite faţă de perioadele următoare atât din punct de vedere etnic cât şi religios. Pentru aceasta stau mărturie atât vechile tradiţii păstrate de la autorii antichităţiii şi preoţii egipteni cât şi descoperile arheologice, care mărturisesc că, înainte de Egiptul faraonic, a existat un Egipt pelasg.

Bunăoară, ştim de la Manethon, preot egiptean al templului din Sais, a cărui mărturie este confirmată de Diodor din Sicilia, că prima dinastie care a domnit vreodată asupra Egiptului era supranumită „ a zeilor” iar singurul popor care s-a bucurat în toată antichitatea de epitetul de dioi/ divini au fost pelasgii.

Pe de altă parte, prima capitală a Egiptului, anume Theba, poartă un nume pelag , după cum pelasg este şi numele întemeietorului ei. Ea fost întemeiată de un rege pelasg pe nume Ogysus, probabil identic cu Ogyges. La aceasta se adaugă faptul că locuitorii Thebei se credeau cei mai vechi oameni de pe pământ asemeni pelasgilor după cum ne spune tot Diodor din Sicilia.

Tot un carater pelasg avea si religia egipteană. La începuturile religiei lor,după mărturia lui Diodor din Sicilia egiptenii credeau în Tatăl Cer şi Mama Pământ, cei doi Zamolxe, al căror centru spiritual suprem şi patrie natală era Dacia. În vechile papirusuri ce erau depuse lângă corpul defuncţilor în sarcofage şi care azi formează în mare parte Cartea egipteană a morţilor, se face deseori amintire despre ţara cea fericită şi divină din părţile de nord ale lumii vechi, situată langă râul cel mare şi sfânt, unde s-au născut zeii şi unde migrează sufletele celor decedaţi. De altfel, vechii locuitori ai Egiptului au aceeaşi credinţă în nemurire ca şi hiperboreii daci iar…Columna Cerului sau Întreitul Stâlp al Cerului figurează în ornamentica sarcofagelor.

Să vedem acum formaţiunea etnică a Egiptului predinastic. Cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau Pirami ori aceştia sunt tot una cu pelasgii de la Dunărea de Jos, strămoşii iluştri ai dacilor, despre care Herodot spune că sunt „ cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Or, tocmai acesta este sensul etnonimului Pirami despre care, tot Herodot, zice că înseamnă „ om onest şi generos”. De la ei, de la acesti Pirami, derivă la o primă vedere, şi numele Piramidelor pe care arabii le numesc Haram, adică mormimte (h) arimice. Ori Arimi nu este altceva decât un alt etnonim al pelasgilor aşa cum arată toate izvoarele antice referitoare la ei. Că centrul lor politic religios şi administrativ era la Dunărea de Jos stau mărturie monedele de tip Armis descoperite în Dacia şi nicaieri în alta parte.

Piramide şi obeliscuri

Piramidele cele mai renumite se află lângă Gizeh, în apropiere de Memphis, fiind considerate minuni ale arhitecturii antice şi uimind încă lumea modernă cu precizia construcţiei lor. Dar caracterul acestor construcţii funerare grandioase nu este unul egiptean. Ele reprezintă,în fapt, forma tradiţională a construcţiilor funarare pelasge cunoscute azi sub numele de tumuli sau movile funerare care, în România, sunt cunoscute şi sub denumirea de „mormintele uriaşilor”.

Cum am spus mai sus, populaţia cea mai numeroasă a Egiptului predinastic era formată din Pirami, o ramură a pelasgo-arimilor de la Dunărea de Jos, din rândul cărora erau numiţi regii cei vechi ai Egiptului, după spusa preoţilor egipteni. Întrucât faraonii din vremea Egiptului clasic îşi legitimau puterea de la dinastia divină (a Piramilor) ni se pare absolut normal ca numele lor să fie menţinut în numele unor construcţii cu caracter sacral- funerar ce aminteau de forma de înmormântare, în tumuli, din patria de origine a primilor regi pelasgi ai Egiptului.

Curios este însă un alt fapt care vine să confirme presupunerea că piramidele nu sunt decât imitaţii , ce-i drept mai luxoase, ale tumulilor funerari pelasgi: similitudinile dintre piramida lui Keops şi Vf Toaca din Ceahlău, care merg aprope până la identificare.

Astfel, Vf Toaca aflat la altinudinea de 1900m, izbeşte privirea prin aspectul său piramidal. Geometric, vârful este contituit la partea inferioară dintr-un trunchi de piramidă continuat cu un vârf piramidal teşit. Baza trunchiului de piramida este absolut pătrată fapt deosebit de ciudat dacă avem în vedere că probabilitatea ca două creste să se intersecteze în unghi de 90 de grade , în mod natural, este aprope nulă! Unghiul pantei de pe partea de Nord a Vf Toaca este de 52 de grade acelaşi ca şi la Marea Piramidă a lui Keops. Mai mult, construcţia egipteană are una dintre feţe perpendiculară pe direcţia nord ( din nord au venit Piramii în teritoriul Egiptului) iar faţa similară a Vf Toaca se deplasează de la această direcţie cu numai 13 grade; raportul dintre lungimea laturii şi înălţime, folosit de constructorii egipteni este identic cu cel al Vf Toaca. Cercetătorul Ion Ţicleanu ne spune „Piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei iniţiale de pe Vf Toaca”. Şi ca să fiemai limpede toată treaba, datarea piramidei de pe Vf Toaca ar arăta o vechime de 9000-10000 ani pe când cea a lui Keops datează din 2500 î.Ch.

Îmi veţi zice şi ce treabă are Toaca cu mormintele ca să fie prototip pentru aşa ceva? Are, pentru că tradiţia populară în care se oglindeşte memoria ancestrală a poporului, ne spune că Vf Toaca este mormântul unor uriaşi! (v. Art. Uriaşii)

Prin urmare pelasgii de la Dunărea de jos, cunoscuţi în Egipt sub numele de Pirami, întru cinstirea eroilor lor ridicau deasupra mormintelor acestora, tumuli enormi de pământ iar peste acestea, drept semn sfânt o columnă de piatră, imagine miniaturizată a Columnei Cerului, cunoscută şi sub denumirea de Întreitul Stâlp al Cerului. Şi într-adevăr, în tradiţiile egiptene, cerul era susţinut de 4 columne care când erau izolate erau reprezentate printr-un Y iar când erau adunate laolaltă căpătau forma a 4 Y alaturaţi uniţi de o linie trasată deasupra. Toţi aceşti stâlpi se aflau în nord în regiunea divină, aşezaţi pe un singur pisc sau pe patru, însă legaţi între dinşii printr-o catenă montană neîntreruptă. Este vorba despre o preluare deformată a tradiţiei pelasge de către egipteni întrucât vârful pe care se află simulacrul lui Ianus Bifrons are aspectul a două vârfuri de unde numărul vârfurilor în cauză a ajuns de la 3 la 4.

Columnele ridicate pe tumulii pelasgi ca semn sacru de cinstire a eroilor,sunt asemeni crucilor creştine pe morminte care în fapt se reduc la acelaşi simbolism al lui Axis Mundi. În tradiţia şi arhitectura egipteană ele vor fi preluate sub denumirea de obeliscuri. Orioriginea acestor obeliscuri sau „ stâlpi de priponire a soarelui” cum îi numeau egiptenii se reduce tot la Dunărea de Jos.

În comuna Polovragi,pe o colină înaltă ( un tumul) s-a descoperit fragmentul unui monument arhaic, unic în felul său între monumentele preistorice ale Europei străvechi. Este un obelisc lung de 1,09, executat în granit, tăiat în patru feţe cu laturile rincipale de 0,45m.Toate faţetele monumentului sunt foarte fin lustruite, neprezentând nici o inscripţie. Asemănarea dintre acest monument carpatic şi obeliscurile egiptene este mai mult decât spectaculoasă. Cu atât mai mult cu cât, dimensiunile primelor obeliscuri egiptene aşezate lângă carele votive ale regilor sau lângă barca sacră sunt între 1 şi 4 m comparabile cu dimensiunea columnei de la Polovragi.

Faraonii voiau sa se înalţe la cer din Dacia

Herodot atunci când vorbeşte despre egipteni ne spune „ egiptenii se mândresc cu faptul că sunt cei mai vechi oameni din lume”. Ori, singurii oameni cărora textele antice, fie ele greceşti, romane sau de altă natură le atribuiau titlul de divini erau pelasgii iar patria originară a acestora era la Dunărea de Jos. Egiptenii „ credeau că erau,o naţiune divină şi că îi conduceau regi care ei înşişi erau zei întruchipaţi; primii lor regi, afirmau ei, fuseseră zei propriu zişi, care nu dispreţuiau viaţa pe Pământ, cu bucuriile şi necazurile ei, alături de oameni”. Tot Herodot făce însă o precizare deosebit de importantă, anume că Pasărea Phoenix era foarte aproape de sufletul lui Osiris şi venea din locul unde se nasc sau trăisc zeii. Deci acest loc al zeilor era în afara Egiptului. Acest loc al zeilor purta în limba egiptenilor denumirea de Ta-Ur ce se tălmăceşte Ţara (Stră)veche identică cu Curtea Veche reprezentată prin incinta din centrul svasticii care este simbolul esenţialmente Polar/ Central, fiind emblema celor doi Zamolxe, cum am sus de mai multe ori până acum. Acest loc, acestă ţară a zeilor, era plasată la nord peste Marea Meriditerană sau Marea cea Mare

Tradiţiile egiptenilor ne spun că după moarte sufletul faraonului se îndrepta spre Duat, tărâmul lui Osiris, situat în Ţara Zeilor Muntelui. Ajuns acolo trebuia să între în „ Marea Casă a Celor Doi” (Tatăl Cer şi Muma Pamânt, cei doi Zamolxe). Duatul era conceput ca un cerc al zeilor complet închis. Pe lângă acest ţinut curgea un râu ce se împărţea în mai multe braţe iar munţii ce înconjurau Duatul aveau 7 trecători. Luaţi dumneavoastră o hartă ca să vă convingeţi cu proprii ochi că e vorba de Transilvania înconjurată de Munţii Carpaţi care, sunt împărţiţi prin văi adânci în 7 grupe, tocmai cum descrie şi Enoh „Ţara Zeilor”. Zeii pe care urma să-i întâlnească faraonul aici, pentru judecată, se numeau Zeii Muntelui din Ţinutul Ascuns. Ciudat , pentru că tocmai Vf Ascuns este cunoscut, în tradiţia populară românească, sub numele de Altarul Cerului, locul de unde, aşa cum am spus în altă parte, iniţiaţii se ridicau la cer.

Duatul era considerat lumea subterană a lui Osiris sau lumea de dincolo ori Ardealul în textele medievale se numea tocmai „ţara de dincolo ( de păduri)”

Vedem că nemurirea faraonului era legată de munţii care înconjurau Duatul deoarece însuşi Duatul era considerat Tara Zeilor Muntelui. În descrierea de mai sus a Duatului se vede o denumire care atrage atenţia „Marea Casă a Celor Doi”. Ce este această casă? Care este numirea ei geografică şi unde este plasată? Marea Casă a Celor Doi este tot una cu Muntele Vieţii din vechile papire egiptene, plasat la nord de râul Nun, părintele zeilor, tot una cu cu Okeanos Potamos/Dunărea, identic cu râul de mai sus care se împărţea în mai multe braţe. În vecinătatea acestui munte se afla şi poarta numită Ser pe care soarele trecea seara, în barca sa, pentru a reveni a doua zi la orizont. Ori această poartă Ser este identică cu numirea româneasca Fer( Fier). Rugăm să se ţină cont de vorbirea curentă şi de pronunţia „ţărănească” a cuvântului Fier. Având în vedere această „ congruienţă”, observăm că poarta Ser este tot una cu Portile de Fier ale Dunării (râul Nun) de la Cazane. Iar Marea Casă a Celor Doi nu poate fi altceva decât muntele Bucegi unde Cerul şi pământul se împletesc de-a lungul Columnei Cerului, dând naştere vieţii materiale pe care o susţin şi o continuă perpetuu.Prin urmare, Muntele Vieţii sau Casa Celor Doi este locuinţa terestră a celor doi Zamolxe închipuiţi de şerpii caduceului hermetic, locul unde pământul se uneşte cu cerul.


Mitul lui Isis şi Osiris sau ocultarea tradiţiei primordiale

În rezumat, mitul lui Isis şi Osiris, ne relatează următoarele fapte: un număr de 72 de conjuraţi, conduşi de zeul Seth , pun la cale uciderea zeului Osiris care în fapt era fratele lui Seth. Complotiştii , folosondu-se de un şiretlic, reusesc să-l omoare pe zeu în ziua a 17 a lunii Athyr iar ulterior, Seth dezmembrează trupul lui Osiris şi-l împrăştie peste întreg teritoriul Egiptului. Isis, soţia lui Osiris, adună bucăţile, reface trupul soţului ei şi-l învie cu ajutorul magiei. Între Horus, fiul postum al lui Osiris născut în mod miraculos de Isis, şi Seth se va declanşa o lupta în care victoria rămânea mereu indecisă. Pentru a pune capăt acestui conflict , are loc o judecată a zeilor, în oraşul Heliopolis (On), în urma căreia se dă câştig de cauză lui Horus care primeşte prerogativele lui Osiris ce făceau obiectul disputei dintre cei doi zei iar Seth primeste o pedeapsă cel puţin surprinzătoare: „ Ra Horahte glasui:să-mi fie dat mie Seth, fiul lui Nut, ca să şeadă alături de mine, să-mi fie fiu,să bubuie el în ceruri şi să stârnescă teama”.

După unele versiuni ale mitului trupul lui Osiris a fost dezmembrat în 26 de bucăţi după altele în 17, iar altele vorbesc de 14 părţi ale zeului dezmembrat. Dar, cum 14 este dublul lui 7 are şi el un caracter sacru făcând parte din categoria simbolurilor desemnând tradiţia primordială.

Acum să trecem şi să vedem semnificaţiile submerse ale mitului osirian. Osiris desemnează însăşi unitatea tradiţiei primordiale care emană de la Centru, desemnat ceva mai sus sub numele de Curtea Veche, simbolizată prin incinta dinCentrul Svasticii. Dezmembrarea trupului lui Osiris vorbeşte despre „ dezmembrarea tradiţiei primordiale”. În ceea ce priveşte numărul de fragmente în care a fost dezmembrat trupul ui Osiris avem de-a face cu o criptare a informaţiei reale ascunse în mit. Astrfel 1+7=8;2+6=8 iar 14 care este dublul lui 7 ( şapte stele are Ursa Mare, constelaţia sub care se afla Polul Getic, Axis Mundi, Columna Cerului, stele care înconjoară în reprezentările catolice ale Maicii Domnului capul Sfintei Fecioare desemnând-o astfel ca un alt aspect al Marii Mame a zeilor si a oamenilor) căci de două ori 7 înseamnă 14 iar suma numerelor 1 şi 4 este 5 care este numărul colţurilor Pentagramei, simbolul manifestării şi al direcţiilor spre care s-a îndreptat marea” migraţie” hiperboreană / patru puncte cardinale plus Centrul de la care a emanat tradiţia primordială pe care o duceau pelasgii hiperborei cu dânşii în acţiunea lor civilizatoare. 8-ul este din nou un simbol al Centrului Suprem din care au venit Piramii, colonizatorii şi civilizatorii Egiptului prefaraonic, el fiind întalnit şi azi în ormentica populară românească exact cu acelaşi sens.

Mitul devine deosebit de interesant atunci când se observă că toate personajele sale principale sunt însoţite de silaba sacră IO care apare şi în titulatura voievozilor români desemnându-i ca trimisi ai Centrului asa cum am arătat în „ Sacralitatea instituţiei voievodale românesti”. Acest IO, IO(n) al românilor /Ianus al latinilor, este stăpânul cheilor , al marii opere hermetice, solve et coagula simbolizat prin Ianus Bifrons ( cel cu două feţe). În primul rând, trebuie observat că numele lui Osiris începe cu litera o care, reprezentată în spaţiu, este o sferă iar proiecţia ei în plan o face un cerc, dar cercul restrans la locul de origine este un punct iar emanaţia punctului în plan vertical, fie el ascendent sau descendent, dă o dreaptă (litera I)care la rândul său se poate reduce prin contracţie la un puct (deasupra lui I este un puct). Este exact simbolistica Columnei Cerului de-a lungul careia se împletesc cei doi Zamolxe pentru a da naştere manifestării. Şi dacă citiţi cu atenţie ceea ce am spus maisus în legătură cu transformările suferite de sferă veţi vedea ca numele lui Osiris se raporteaza tocmai la acest simbolism.


Seth, „ucigaşul „ lui Osiris poartă în papirusurile egiptene numele de IO şi în acest sens trebuie spun că el este agentul solve adică agentul care rupe echilibrul Centrului pentru a da naştere manifestării. Piramii despre care vorbeam mai sus , nume sub care sunt desemnaţi pelasgii care au colonizat Egiptul,au tocmai acest rol al zeului Seth care rupe tradiţia primodială a Centrului pentru a o duce în Egipt, ea rămânând în fond aceeaşi.

Isis adună bucaţile lui Osiris, deci reface unitatea tradiţiei primordiale emanată de la Centru, ea fiind elementul coagula al marii opere alchimice. Doar că în mitologia roamnă Isis este identificată cu IO, fiica lui Inachos, transformată în căprioară şi persecutată de Junona pentru că era iubită de Jupiter.Trebuie observat aici rolul jucat de Isis în constituirea centrelor tradiţionale paticulare care aveau drept nucleu câte o parte din tradiţia primordială desemnată de Osiris.. O versiune a mitului osirian ne spune că Isis tăinui fiecare bucată din trupul lui Osiris într-un trup omenesc plasmuit din ceară şi mirodenii care, în cazul de faţă, este forma tradiţională particulară, mare cât trupul soţului ei.. Apoi a chemat pe rând toate grupările de preoţi ( sarcerdoţii centrelor secundare emanate din tradiţia primordială) şi le ceru prin jurământ să nu destăinuie ceea ce li se va încredinţa şi fiecăruia îi spuse că i-a încredinţat corpul lui Osiris ( tradiţia primordială integrală).


Ultimul personaj important al mitului , în unele variante, este Toth care mai poartă si numele de IO(h) Toth şi care l-a început a fost părtaşul lui Seth în asasinarea lui Osiris ca mai apoi s-o ajute pe Isus să-i reconstituie corpul. Luaţi în cuplu Isis şi Toth sunt masculinul şi femininul, ce-i doi şerpi ai caduceului hermetic (Zamolxe feminin despre care spune Suidas şi Zamolxe masculin, Tatăl Cer şi Muma Pământ)care se desprind din indisticţia primordială ( Zamolxe unic şi, în sensul terestru, tradiţia primordială) pentru a da naştere manifestării şi tind să se unească în vârful caduceului, numit Aor, pentru a se contopi din nou în zeul unic şi tradiţia primordială, în planuri diferite şi într-un centru nou fondat în cazul de faţă. Pentru a fi mai expliciţi vom spune că Thot este părintele alchimiei egiptene deţinând prin urmare taina solve et coagula şi fiind cunoscut în acest sens sub numele de Hermes Trismegistus care se traduce „cunoscătoar al trei părti a stiintei sacre”. El deţine trei părţi ale cunoaşterii sacre tocmai pentru că a patra este Centrul de la care emana cunoaşterea sa.


Ra , cel mai mare dintre zei, era Zamolxe

Politeismul egiptenilor este de fapt un monoteism deformat fapt datorat deformării tradiţiei Centrului hiperborean de-a lungul timpului. Sutele de zei din listele egiptene nu sunt , în mare parte, decât emanaţiile aceluiaşi zeu suprem, Ra. Acesta, la rândul său, este identic cu Tum, Montu, Ammon, Osiris sau Harmakis.

După vechile papirusuri el a creat toată manifestarea purtând titluri ca domnul domnilor,regele zeilor,părintele părinţilor, puterea puterilor,stăpânul cerului al pământului si al infernului, al apelor, al munţilor, începutul tuturor formelor, creatorul animalelor si al oamenilor. Toate prerogativele unui zeu suprem si unic. Unde-s ceilalti „zei” atunci? Ei sunt în conformitate cu gnoza de mai tarziu doar emanaţii ale zeului suprem. Mai mult, numele său nu este un nume ci un prerogativ Ra având sensul de rege fapt ce demonstrează că tradiţia egipteană se trage din traditia primordială hiperboreană. Cu atât mai mult cu cât, din tradiţiile antichităţii , aflăm că zeul geţilor nu avea nume sau formă aşa cum arată şi disoluţia formelor în structura Sfinxului din Bucegi. Putem aduce si alteprobe în acest sens. Anume india a fost colonizată de pelasgi pe la 1500 î.Ch iar prima carte a revelaţiei hinduse se nume Rig Veda ( vederea regala?)

Să ne aprim asupra lui Ra si sa-i cautam patria de origine.


Acest Ra stăpânea, după doctrinele egiptene, doua reşedinţe una în sud si una în nord şi purta „ diadema sudului si a nordului” În Egipt, reşedinţa sa era la Theba însă reşedinţa sa divină, se afla în nordul râului Nun, în Paur, denumire identică cu ţara Ta-Ur pomenită mai sus când am vorbit despre obeliscuri şi am identificat-o cu Ardealul, Grădina Maicii Domnului. Conform aceloraşi doctrine el susţine cu bratele sale cerul întocmai ca si părintele titanilor Atlas a cărui patrie se afla tot în ţinuturile de miazănoapte, dincolo de Okeanos Potamos/ Nun/ Dunărea. Numele de Amon/Hammon-Ra nu are nici o noimă în limba egiptenilor el corespunzând mai degrabă vechii divinităţi greceşti Omolos adorată de daci şi de români sub numele de Omul. Un alt titlu al lui Ra era Montu şi era adorat în acesta calitate de cătrre egipteni cu numele MOS un cuvânt care nu este egiptean. Dar , ( Zeul) Mos era epitetul sub care era adorat Zamolxe atât în Dacia cât şi în alte părti ale Europei unde s-a extins Imperiul pelasg. Iată ca acum avem o imagine mai clară a afirmaţiei lui Miron Costin „ Noi toţi de la Râm ne tragem” mai exact de la Ra(m) Împărat despre care vorbesc legendele şi colindele româneşti. Ori, acest Ram Împărat este identic cu Amon Ra al egiptenilor care la o privire mai atentă este el însuşi identic cu Regele Lumii/ Zamolxe. Căci nimeni în afara de cel ce stăpâneşte peste Centru, peste Polul imuabil, care poate fi ascuns dar nu pierdut, nu poate purta legitim titlul de Rege al Lumii

zamolxe

Bibliografie:

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, ed Arhetip, Bucureşti

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

V Lovinescu, Dacia Hiperboreană, ed Rosmarin, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

E.Delcea,Enigmele Terrei.Istoria începe în Carpaţi,vol 2-3, Ed Obiectiv, Craiova

Anunțuri

Premiul „Beautiful Blogger”

Prietenul nostru Tzuky (http://munteanul369.wordpress.com/ ) ne-a premiat! E primul premiu pe care Quadratus il primeste vreodata si, in consecinta, toata echipa a fost faloasa mai deunazi- am luat premiu! Si, fireste, il acceptam cu draga inima, ne bucuram si-l dam mai departe! Ia uitati ce frumos si ornat e!

Ei bine, ia sa vedem…  Conditiile sunt:

  1. Multumeste persoanei care ti-a acordat premiul si posteaza linkul blogului ei!

Multumim frumos, Tzuky, si sa ne traiesti! http://munteanul369.wordpress.com/

  1. Ofera premiul unor bloggeri pe care i-ai descoperit de curand si care crezi ca merita.

La fel ca si cei dinaintea mea, am sa numesc 4 bloggeri, doi prieteni mai vechi, doi mai noi!

Sibilla (http://sfinx777.wordpress.com ), pentru ca o iubim, pentru ca ne-a ajutat, pentru ca e corecta, inteligenta, luptatoare si are un suflet de aur!

Povestitorul (http://beyondthevoice.wordpress.com/ ), pentru frumoasele lui povesti si metafore!

Negru Nost` (http://gdacin.wordpress.com/ ), pentru ca e romantic, pentru poeziile lui frumoase si pentru prietenia pe care ne-o ofera!

Jeorejette (http://bancdeblogsiblogdebanc.blogspot.com/ ), pentru ca ne face sa radem tare, tare, tare!

  1. Contacteaza bloggerii respectivi si anunta-i ca au castigat. Musai!
  2. Specifica sapte date despre tine.
  1. Sunt berbec, si la propriu si la figurat!
  2. Nu suport ipocrizia.
  3. Orasul meu preferat e Luxemburg.
  4. Am o pisica super mega extra ultra misto.
  5. Am o nevasta super mega extra ultra misto.
  6. Cand eram mic, visam sa ma fac general.
  7. Daca vreti sa ma omorati, luati-mi hartia si pixul!

Nota: Fiindca suntem mai multi in echipa Quadratus, cu totii ii multumim prietenului Tzuky printr-o singura voce, si anume,

Solomonar

Published in: on 25/03/2010 at 15:54  Comments (9)  
Tags: ,

Tineri artisti români

Am avut surpriza sa cunosc, intamplator, o tanara artista din Maramures. Personal, picturile domnisoarei Stefania Adela Pop imi plac foarte mult: culoare, viata, traditie si o doza de mister abia sesizabila. Ma bucura nespus faptul ca pot promova astfel de talente si am sa o fac ori de cate ori voi avea ocazia. Multe felicitari Stefaniei si sa continue pe drumul pe care a inceput, face un lucru minunat!

Solomonar

„Traditia, e ceva ce ne ramane mostenire din generatie in generatie. Daca ne intrebam de ce dispare traditia si mostenirea lasata din tata in fiu, ei bine e vina noastra, a tuturor.” Evoluam” si cautam mereu alte lucruri care sa ne satisfaca dorinta de frumos, uzual sau necesar. Ne ramane speranta ca in timp, traditiile, mostenirile nu au sa fie doar imortalizate in pictura, desen, fotografie ci o vom gasi mereu in noi, in satele in care bunicii nostri inca mai traiesc. Maramuresul a fost si este o explozie de culoare, istorie, traditie, sper sa ramana asa, sa nu se distruga o data cu „evolutia” noastra, extinderea oraselor, inmultirea masinilor pe sosele, tehnologia din ce in ce mai acaparatoare.”

Stefania Adela Pop


Dragostea, taram de basm

Zice-se c-a fost odată, demult, un tărâm numit Dragoste. Ţinutul era atât de întins încât unea un capăt al pământului cu celălat capăt. Belşugul aparţinea tuturor, fără deosebiri între animale şi oameni. Păsările erau libere, iar  coliviile nu se inventaseră.

Într-o casă cochetă, pe un deal singuratic, trăiau două făpturi, doi oameni, cei mai frumoşi dintre pământeni: Amad si Vea. Erau ca două jumătăţi de măr, care împreună formau întregul. Trăiau simplu, armonios. Despre neasemuita lor dragoste, auziseră şi soarele şi luna. Astfel, încă de dimineaţă, soarele le făcea baie de raze, dezmierdându-i tandru, iar luna le zâmbea noapte de noapte la ferestre, cântându-le tainice romanţe.

Într-o zi, armonia ţinutului a fost invadată de un balaur fioros, născocit şi adus pe lume de către o zgripţuroaică haină şi invidioasă pe fericirea locuitorilor ţinutului “drăgăstos”, cum îl numea cu ciudă, muşcând sec pământul şi rupându-şi firele de păr şi aşa rare. Îi pizmuia de mult, şi încercările ei pline de răutate fuseseră anihilate de păzitorii Dragostei, doi dragoni înaripaţi (Eruh şi Imiv), născuţi tot din iubire de către Gea -Mama Pământului. Tatăl lor, Timpul, era tare mândru de ăi doi flăcăiaşi, purtători de inimi pure, astfel încat se retrăsese împreună cu Gea, sălăşuind când în palatul din centrul pământului, când pe tărâmul norilor roz. Cum reuşise zgripţuroaica să îi ferece cu lanţuri, rămâne mister. Puterea lor fusese anihilată de zalele veninoase, întărite cu ură, invidie şi dezbinare.

Pe dealul singuratic, tunete şi nori furioşi alergau prin matricea fericirii. Amad şi Vea dădeau nume câtorva fiinţe noi, apărute în peisajul de baştină. Ca niciodată, zgomotul naturii li se păru înfricoşător. Se priviră temători, apoi o luară la goană către peştera ascunsă, locul unde trăia bătrânul Zor, preaînţeleptul lumii. Intrară degrabă, iar bătrânul închise peştera printr-un perete stâncos, mişcător. Sudori reci şi o neînţeleasă frică le definea alurile.

-Staţi jos, feţii mei! glăsui blând înteleptul.

Cei doi se ghemuiră unul lângă altul, pe o laviţă din paie, în jurul unui foc care ardea de fiecare dată cand vizitară  bătrânul. Argintatul om stătea pe un scăunel de nuiele, pufăind din nelipsita  pipă.

-Ce se întamplă, mărite Zor? sopti agitat Amad, strângând mâna Veei şi mai tare, în timp ce aceasta încerca să îl liniştească, lipindu-l şi mai strâns de ea.

-E urgie mare, fătu meu…! Zgripţuroaica Raponad, ne vrea distruşi. Dintotdeauna a încercat să îşi strecoare odraslele printre noi şi până acum n-a reusit. Eruh şi Imiv sunt capturaţi, iar întreg ţinutul, întinat de blestemată şi progeniturile ei.

Zor nu mai continua. Rămăsese pe gânduri, mângâindu-şi alba barbă. Ochii îi luceau straniu şi erau atât de albaştri încât păreau două mărgele rupte din oglinda ceriului.

După un timp, în care respiraţiile se înlănţuiră la unison, Vea se apropie de bătrân şi, după ce îi sărută mâna, îl întrebă mai mult din priviri:

-Sfântule, tu eşti născut odată cu Cerurile şi Pământul! Spune-ne rogu-te fierbinte, ne-om descătuşa de zalele otrăvite în care prinsu suntem? Ni se va deschide calea spre izbândă? …Am tot auzit în poveştile din copilărie cum armatele pământului s-au luptat cândva, dar nu credeam că vom trăi vremuri de izbelişte. Noi nu avem armată, nu ştim să luptăm! Suntem copii ai păcii. De unde vom găsi putere să rezistăm?

Amad, sări ca ars, văzând-o pe Vea lui, în genunchi şi pentru prima oară vărsând  lacrimi. Se simţea ciudat şi conştientiza cum se transformă subit. Privirea îi fulgera, mai verde ca verdele însăşi. Se plimba ici- colo, plin de sentimente noi, neînţelese şi derutante.

-Opreşte-te! răsună vocea lui Zor, care-l luă prin surprindere.

-Vă rog, aşezaţi-vă să ne sfătuim pe îndelete!

După ce îi văzu la locul lor, bătrânul continuă molcom :

-La începuturile lumii, totul era armonios. Fiecare fiinţă îşi ştia rostul şi respecta pe celălat. La întâiul orizont, s-a născut dintr-o zână  şi un simplu muritor, o fată frumoasă, cea mai frumoasă! A fost iubită si rasfaţată de tot alaiul lumesc. Doar că, pe măsură ce creştea, devenea tot mai diferită de ceilalţi. În gândurile-i secrete, nutrea la supremaţia ţinutului. Nu-i ajungea că era cea mai adorată, voia să fie stăpână iar restul sclavi. Astfel, a invocat ea forţe malefice şi prin ele a însămânţat minţile oamenilor, animalelor şi plantelor cu otravă şi iluzorice bogăţii. Aşa a început războiul. De voie, de nevoie, s-au ridicat armate peste armate, fiecare dorind să domine. Sătui de răutatea nou-ivită, stăpânii celor patru zări au ţinut sfat şi au hotărât să îi forţeze pe rebeli să accepte pacea. Astfel, le-au diminuat puterile, slăbindu-i, oprind toate izvoarele să curgă, rugând grâul să nu iasă şi vântul să îi usuce. Nevoiţi să accepte pacea impusă de preaînalţii zei, conducătorii armatelor pământului, au jurat că vor fi ca şi înainte. Au semnat cu preţul vieţei lor şi al seminţiilor viitoare, fiecare în parte. Drept pedeapsă pentru haosul produs, fata cea frumoasă, malefica Raponad, a fost blestemată să fie detestată de toţi şi să poarte mereu cu ea coşmarurile războaielor. Aşa a devenit zgripţuroaică! Umilită, s-a retras într-o vale adâncă, jurând să se răzbune.

Amu, dragii mei, nu ştiu cum a izbutit să îşi facă iar mendrele. Cine o fi ajutat-o? Nu stiu.  Aveti un bob zăbavă să cer îngăduinţa marilor zei de a fi primitu în sfat la ei.

În clipa urmatoare, Zor dispăru ca prin farmec.

Amad şi Vea se priveau înmărmuriţi. Ce încercări urmau? Indiferent de sacrificii, erau hotărâţi să nu cedeze şi să fie dârji până la ultima suflare.

La fel cum dispăruse,  Zor apăruse, cu chip grav, emoţionat.

-Am ştire de la zei! O putem opri pe Raponad, însă nu uşoară va fi lupta…

-Ce trebuie să facem, sfinte? strigară Vea şi Amad deodată.

-Trebuie să duceţi focul în apă şi norii pe pământ, dar în aşa fel încât focul să nu se stingă şi norii să nu se destrame. Sorocul e musai să fie dus la biruinţă de către doi oameni, locuitori ai ţinutului, cu inimă pură. Altfel, totul e în zadar…!

-Cum trecem proba inimii pure, mărite Zor?

-Amade, vreţi să încercaţi? Oare ştiţi la ce vă înhămaţi? glăsui bătrânul cu o tristeţe ce te duce cu gândul la o cireaşă amară.

-Vrem! trasă hotărât şi Vea; numai cum s-o putea să avem sorţi de izbândă? Par două sarcini imposibile! Fie şi aşa, trebuie să încercăm!

-Veniţi cu mine, rosti bătrânul. Îi conduse într-o cameră nemaivăzută, o sală de piatră, cu pereţii plini de inscripţii neînţelese, în mijlocul căreia se afla o masă rotundă, de cleştar, cu două sfere de foc, care gravitau într-o continuă mişcare.

-Dacă reuşiţi să faceţi sferele să vină către voi, înseamnă că voi sunteti aleşii. Trebuie să ştiţi că nu puţini au fost cei care au vrut să fure sferele, în timpul războaielor pământului. Nimeni nu a reuşit vreodată să le atingă măcar.

Sferele astea sunt două jumătăţi ale celui de-al doilea Soare. Doar unite pot avea puterea absolută. Demult, pe când se năşteau zorii şi apusul lua fiinţă, trăiau în universul ăsta doi sori. Unul era ursit zilei şi altul era ursit nopţii. Vasăzică, noaptea avea şi un soare, nu doar o lună. Iubirea lor a născut stelele. Tot ce vedem în nopţile senine pe cer, e plăsmuirea pasiunii lor.

-Şi ce s-a întâmplat? Cum a ajuns al doilea soare să fie înjumătăţit şi să fie închis aici?

-Vea, draga moşului! Nu e închis aici, ci doar a ales să facă strajă pământului, astfel încât, în cazul unor invazii, să fie calea către eliberare. Deşi războaiele pământului au rămas doar basme pentru majoritatea vieţuitoarelor, noi, cei vechi, suntem mereu cu al treilea ochi deschis.

Un zâmbet aprins colora faţa lui Zor.

-Deci al doilea soare şi luna şi-au sacrificat iubirea pentru ca viitorul tuturor să fie în siguranţă? întrebă retoric Amad.

-Da. Vedeţi voi, ei au făurit regatul ceriului împreună. Au copii, miliarde de stele. Au pecetluit dragostea lor, în infinite moduri. Apoi, tot din aceleaşi sentimente, au ales distanţa asta care pentru ei este nesemnificativă. Se iubesc nespus, chiar dacă multi i-au uitat. Când Absolutul Zeu le-a propus astă cale, n-au ezitat niciunul în a o îndeplini. E drept însă că luna, femeie fiind, sentimentală nativă, coboară în fiecare noapte pe pământ să-l caute pe soarele ei, iar el îi apare în diferite metamorfoze, mângâind-o cu mai mare dor aflat la o noapte distanţă de ultima lor întalnire.

-Sublim, înţeleptule, dar cum om putea noi , bieţi muritori să salvăm ţinutul? întrebă cătrănit Amad.

-Sferele vă vor călăuzi. Însă întâi să vedem dacă inimile voastre sunt pe placul jumătăţilor de soare. Eu o să plec iar voi veţi rămâne aici. Dimineaţă veni-voi să văz dacă aţi fost aleşi.

Desenă un cerc în jurul fiecăruia, spunându-le că atât cât vor sta în interiorul cercului vor fi protejaţi .

Înţeleptul se îndepărta încet. Abia auzit le strigă în urmă:

-Indiferent de spaime, nu uitaţi de dragostea voastră şi nu-i cale să ieşiţi din cercul protector că va fi praf şi pulbere de voi! Dragostea şi înţelepciunea Absolutului Zeu să vă fie scut!

Ochi în ochi, cei doi neînfricaţi îşi vedeau viaţa doar în privirea celuilalt. Şi-au surâs tandru şi în clipa următoare s-au simţit purtaţi în aer. Imagini de coşmar i-au împresurat, fiind când în mijlocul unor războaie malefice, când prinşi într-un peisaj de groază cu oameni bolnavi, trăind într-un viitor sumbru, captivi ai oamenilor de fier, apoi torturaţi de nişte creaturi ciudate, cu siguranţă nepământene şi noaptea fiind lungă, probele cele mai de neimaginat continuară.

Dimineaţa îi trezi blând, cu adieri uşoare ale vântului. Se aflau fiecare în cercul lui, dar arătau schimonositi şi zdrenţuiţi. Lângă fiecare levita câte o sferă a soarelui injumătăţit.

Cu lacrimi, de mult uitate, Zor îngenuchie rugându-se Absolutului Zeu. Se uita afectuos la cei doi, de acum eroi.

Primul se trezi Amad care, năucit îşi pironise ochii pe Vea. Probabil simţindu-l, aceasta tresări, scânci scurt, apoi se deşteptă. Văzu sfera lângă Amad şi se uita repede să vadă dacă are şi ea. Cel mai frumos zâmbet i se născu pe chip. Întinse mâna şi mângâie vârful degetelor mâinii bărbatului adorat. Reuşiseră!

Un miros aromat le gâdila nările. Vea ridică leneşă un ochi în timp ce Amad, ţinând-o lipit de el, se întinse mormăind ceva şi continuând visarea. Era aşa de comod pe patul de paie sau… erau ei ostoiţi de puteri? La asta se gândea Vea când apăru Zor cu două căni din lut, aburinde.

-O, prea mărite! Scuzaţi-ne! Ruşinoasă, trase pătura pâna în gât. Amad, trezit de brusca ei mişcare, o privea morocănos.

– Dormiţi de zile întregi, feţii mei, vorbi Zor, paşnic. Le întinse cănile şi îşi reluă locul pe scăunelul de nuiele cu nelipsită pipă în colţul gurii.

Cei doi, treji, băură cu înghiţituri mici licoarea aromată. Crezură că au visat, că nimic nu se întâmplase şi că pot să redevină ei.

Citindu-le gândurile, Zor le explică:

-Călătoria  voastră, a fost reală! Aţi călătorit în timp. Aţi trăit un viitor care aşa va arăta dacă nu veţi izbuti voi să îndepliniţi rămăşagul zeilor.

Tăcere!…suspine şi respiraţii precipitate în avalanşe.

Amad vorbi clar şi ferm cu o voce ce nu-i aparţinea parcă:

– O să cutezăm, sfinte! Spune-ne numai o cale cum om putea răzbi!

– Sferele vă vor călăuzi. O să călătoriţi noaptea şi fiecare pe un alt drum. Vă veţi întâlni aici… în fericitul caz în care sarcinile vor fi îndeplinite. Şi amintiţi-vă că dragostea nu necesită cuvinte, acolo unde inimile sunt pure! Iubirea şi înţelepciunea să vă fie călăuză!

Câteva şoapte de amor, mângâieri prelungi şi săruturi udate cu lacrimi. Îşi promiseră că se vor întâlni negreşit. Plecară. Două siluete tinere, un El şi o Ea, cu câte o traistă ţinută strâns la piept. Acolo era antidotul pentru salvarea tărâmului lor drag. Aveau să facă ocolul pământului dar musai să învingă!

Şi aşa călătoriră, Vea să ducă focul în apă şi Amad să ducă norii pe pământ. Ziua dormeau, în locuri ferite de alte priviri, iar noaptea călătoreau sub povaţa sferelor. Mers-au cât au mers până au ajuns aproape de destinaţie. Lângă un pod de curcubeu, Vea aştepta cuminte şi sfioasă, să se înnopteze. I se spusese că va urca pe acel pod şi va ajunge la regatul Ploii. Acolo va trebui să o convingă pe regină să îşi dea fiica sa cea mai dragă pentru a fi nevasta fiului celui mai drag al soarelui al doilea: Prinţul Focului.

Când venise timpul, Vea purcese curajoasă, înlănţuită în rugăciuni, teamă şi speranţă. Îl vedea aievea pe Amad şi puterile îi sporeau simţit. Mersu-i fu anevois şi calea lungă dar ajunse cu bine la palatul reginei Ploii. Nici nu puse bine piciorul pe ţinutul acesteia, că un sol veni să o întâmpine.

– Vă rog să mă urmaţi, preamărita regină, vă aşteaptă!

Deloc surprinsă, Vea călca apăsat pe urmele solului, gândindu-se cu nesaţ la Amadul ei: “Voi reuşi, iubitule, şi am încredere că ambii vom fi victorioşi întâlnindu-ne prăfuiţi de dor!”

Deodată, se afla în faţa unei mirobolante făpturi. O regină mai frumoasă decât frumuseţea înseşi, cu ochi calzi de cafea. Tronul îi era plin de stropi zâmbitori, prietenoşi. Rochia părea ţesută din grindină, lacrimi şi raze de soare. O apariţie nemaivăzută, fermecătoare, cu păr verde de pădure şi cu brize de mare şi scoici în agrafe. Inegalabilă făptură!

Îi făcu semn să se aşeze pe un scaun comod, în faţa ei. Servitorii plecară imediat, ca la comandă.

-Eşti ostenită, Vea! O să cinăm împreună şi apoi, fiica mea, prinţesa Ploaie de Primăvară, te va îndruma către camera ta, unde vei locui cât timp ne vei fi oaspete. Mâine, o să îmi spui care îţi e povara ce te-a purtat la mine.

Mâncară în tăcere şi la un semn, Ploaia de primăvară veni şi o conduse, silenţioasă, în camera ei de oaspeţi. Năpădită de emoţii, musafira adormi într-o clipită. Dimineaţa îi râse în geam cu cel mai frumos curcubeu văzut vreodată. Se spălă, îşi făcu un toaletaj rapid şi condusă de soldatul ce îi păzea uşa , se îndreptă către sala de mese. Regina, aşezată în capul mesei, părea şi mai proaspătă decât curcubeul. Era îmbrăcată într-o rochie aurită, plină de stropi de aur, strălucitori. O ploaie de aur, vie şi halucinantă. Îşi purta zâmbetul cu imensă graţie.

Ca şi în seara precedentă, mâncară încet şi în tăcere. Apoi, merseră pe o terasă de unde panorama părea de basm. Luară loc şi câteva secunde priviră ţinutul nemaipomenit. Cu blândeţe dar şi fermitate, regina îi spuse Veei că e timpul să îşi destăinuie scopul ce-a purtat-o prin pericole până aici.

Tânara fată începu să povestească …

Terminase deja când văzu regina căzută pe gânduri. Din respect tăcu şi ea. După o vreme, regina glăsui:

-Mare încercare facuşi şi mare curaj, copilă! Am văzut ţinutul dragostei pustiit şi năpădit de Raponad şi odraslele răului. Totuşi, cum crezi că una dintre fiicele mele se va căsători cu un prinţ al focului?

În cealaltă parte a lumii, Amad, călătorea la fel ca şi Veea, însufleţit de dragoste şi dârzenie. Ziua dormea, ascuns de privirile altora iar noaptea îşi urma destinul, luminat şi ghidat de sferă. Îl durea sufletul văzând pârjolul făcut de Raponad. Frumuseţea ţinutului se tranformase în coşmar. Eh, şi făcu el cale lungă să-i ajungă şi poposi într-o noapte la tărâmul norilor roz. Aici, îi spuse sfera că trebuia să ajungă. Astfel, Amad spuse o rugăciune în gând şi se pregăti să bată la porţile gigantice. Deodată, porţile se deschiseră şi un sol ce părea transparent, îl salută, făcându-i semn să-l urmeze. Ajunseră la un palat de un alb orbitor. Nori roz îl străjuiau, părând de neclintit. Intrară şi ajunseră la regele Norilor. Un personaj impozant, cu păr argintiu şi barbă scurtă, la fel de argintie, îmbrăcat în haine ce te duceau cu gândul la o ceaţă curgătoare, de o sclipire nemaigândită. Un bărbat atât de frumos încât frumuseţea putea să îşi schimbe definiţia, privindu-l.

-Bun sosit, Amade, vorbi ferm dar cald, regele. Te rog, ia loc! O să cinăm şi apoi vei fi condus în camera de oaspeţi. Mâine dară, vom discuta pe îndelete asupra ofului ce te aduce aici.

Cinară şi ei tot în tăcere şi apoi merseră la odihnă. Amad fu cazat într-o cameră argintată şi, la fel ca şi Veea, adormi îndată ce puse capul pe pernă.

Nori roz,  jucăuşi şi aromaţi îi bătură dimineaţă în geam. Amad, deschise ferestrele şi fu întâmpinat de un aer atât de curat încât îşi simţea tot corpul plin de energie. Argatul ce păzea uşa, îl duse spre sala de mese şi acolo îl aştepta regele, mai frumos şi sclipitor decât strălucirea înseşi. Totul era atât de minunat încât Amad se simţea ca într-o poveste. Luară un dejun plin de bunătăţi şi apoi merseră să vorbească în voie, pe o terasă de nori, plutitoare.

Trecu ceva vreme şi Amad termină de povestit. Îngândurat, regele îşi mângâia bărbiţa. Era o tăcere aproape sufocantă pentru Amad.

– Voinicule! glăsui regele. Făcut-ai mare cale pâna aici dar cum vei izbuti oare să duci norii pe pământ? Ei sunt făcuti pentru vazduh…

-Dacă îmi e îngăduit, mărite, am ajuns aici datorită unei sfere ce pare de foc. Tot ea mi-a spus că dumneata ai caţiva fii magnifici. Poate unul dintre ei va dori să meargă cu mine pe pământ şi astfel, să împlinim ursita zeilor.

-Bine, Amade, să presupunem că un fecior de-al meu ar vrea să vă ajute. Cum veţi reuşi însă să îl faceţi să rămână pe pământ?

Cu privirea îmbăiată de lacrimi, Amad nu avea şi răspunsul ăsta. Regele îi înţelese suferinţa şi îi propuse să meargă în camera lui, să se odihnească puţin, iar la prânz vor mânca toţi, împreună cu fii lui şi poate astfel vor găsi o cale de rezolvare.

În ţinutul Ploii, Veea era înconjurată de şi mai mari emoţii. Va cunoaşte pe fiicele reginei Ploii şi se va decide atunci dacă va avea sau nu izbândă…

Ora prânzului sosi. Îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie, Veea păşi în sala unde se lua prânzul. O mireasmă proapspătă, îi alerga prin nări. Văzu regina în capul mesei, apoi în celălalt capăt, un bărbat impozant ce părea rege şi alături, la masă, distinse în nişte făpturi sublime, pe fiicele din ploi.

-Ia loc, Veea, glăsui regina, plină de bunăvoinţă.

Veea luă loc lângă regină şi salută, zâmbind, întregul alai împărătesc.

-Îţi prezint comorile mele, zise regina: preabunul meu sot, Regele Tunetului şi fiicele noastre: Prinţesa ploii de primăvară, Prinţesa ploii de vară, Prinţesa ploii de toamnă, Prinţesa ploii de iarnă şi Prinţesa ploii din toate anotimpurile.

Regele Tunetului îi surâse, urându-i bun venit. Prinţesele îi zâmbiră călduros şi ele.

Masa fu servită şi se înfruptară din belşug. Veea abia putu să înghită de emoţii şi griji. Merseră apoi într-un salon de zi, în care începură să discute. Regina le detalie cele întâmplate în tărâmul Veei. Se lăsă tăcere.

Trecu vreme şi Veea părea pierdută. Se afla printre fiinţe pline de bunătate dar va găsi oare prinţesa care să le salveze lumea?

În ţinutul norilor roz, Amad lua prânzul împreună cu onorabila familie a Regelui Norilor: Regina Ceţei şi fiii lor: Prinţul Nor- Alb, Prinţul Nor -Gri, Prinţul Nor -Portocaliu, Prinţul Nor -Roz si Prinţul Nor -Albastru. Se salutară respectuos şi apoi mâncară delicioasele bucate.

Urmă o cafea aromată în salonul de alabastru. Acolo, Regele le povesti pe larg cele ce ştia de la Amad. O muţenie îi cuprinse pe toţi. Plin de sudori, Amad spera, fără să se dea bătut. Spera…

Trecură zile şi nopţi lungi, prea lungi pentru cei doi îndrăgostiţi ce îşi doreau lumea salvată. După sfaturi pe îndelete, în regatul reginei ploii, o hotărâre fu luată. Prinţesa Ploii din toate anotimpurile avea să împlinească  dorinţa ardentă a Veei, căsătorindu-se cu Prinţul Focului, legând apa cu focul.

Deplin emoţionată şi recunoscătoare, Vea căzu în genunchi în faţa celor care o ajutau să spere. Îi îmbrăţişă pe rând, oferindu-le lacrimi izvorâte din inima-i candidă. După câteva pregătiri, plecară călauzite tot de sferă. Ziua dormeau ascunse, iar noaptea călătoreau spre destin.

În regatul norilor, fusese de asemena luată o decizie. Prinţul Nor -Alb va coborî pe pămănt, încercând să le împlinească ursita. Recunoştiinţa lui Amad se revărsa asupra celor care îl hrăneau cu speranţe. Urmă o odihnă meritată şi apoi luară calea pământului, ghidaţi de sferă şi călătorind ca şi până acum, noaptea, iar ziua, pitindu-se de priviri străine.

Aproape de mijirea zorilor, Vea şi Prinţesa Ploii din toate anotimpurile poposiră la peştera lui Zor. Înţeleptul le ieşi în cale, poftindu-le înăuntru. Acolo, fremătat de gânduri mii, se afla Prinţul Focului, unul dintre copiii nemaipomenitului Celui De-al Doilea Soare.

Amarnic plânse Vea, când văzu cel mai iubit tărâm în paragina ţesută de Raponad. Curajul şi dragostea pentru Amad o ajutară să ajungă cu bine, înapoi. Era îngrijorată pentru soţul ei, dorindu-şi intens ca şi el să-şi fi îndeplinit porunca.

Din nou aşteptări…

Într-o dimineaţă, înainte de aprinderea zorilor, Amad şi al său tovaraş de drum, sosiră la peştera marelui Zor. Au fost întâmpinaţi cu multă bucurie. Şi-au povestit fiecare peripeţiile şi apoi s-au tras la sfat. Cum vor îndeplini sorocul? Chiar dacă Prinţesa Ploii din toate anotimpurile  se va căsători cu Prinţul Focului, unind apa cu focul, cum vor reuşi să ţină norii pe pământ?

Zor le spulberă îndoiala. Le zâmbi tainic şi făcu un semn către o uşă. Abracadabrant, apăru o superbă fată, una din fiicele Pământului. Păşi sfioasă şi le dădu bineţe, apoi îşi îmbrătişă bunicul…pe Zor.

-Ea este Era, fiica mezină a Pământului şi nepoata mea. O încredinţez Prinţului Nor-Alb, dorindu-le să fie ei cei care vor păstra, ţinutul dragostei, etern!

-Amad, Vea! Veniţi lângă mine, porunci blând, Zor. Vreau ca dragostea voastră să fie pavăza tărâmului! Vă încredinţez din nou, unul altuia şi dincolo de moarte!

Într-un cerc incandescent, existau trei perechi de inimi, în a căror bătaie se hotăra soarta dragostei ca şi sentiment etern. Doi pământeni de o candoare ce definea esenţa umană, apa şi focul uniţi, iar norii pe pământ, prin dragostea înfiripată între Prinţul Norilor Albi şi Prinţesa Pământului-mezina Era,  într-o formă inedită : zăpada!

Au trecut ani…

Pe dealul singuratic, Amad şi Vea, îşi zâmbesc din adâncurile sufletelor, înconjuraţi de mulţi copii, vlăstarele dragostei lor nemuritoare.

În centrul pământului, apa şi focul dansează acelaşi tangou al începuturilor iubirii. Prinţesa Ploii din toate anotimpurile şi Prinţul Focului, îşi completează vieţile în cel mai simplu şi natural mod: iubindu-şi fiecare strop şi flacără.

În nordul gheţurilor, Prinţul Nor-Alb şi Prinţesa Era, clădesc castele din fulgi pufosi, amorezaţi. Odată pe an călătoresc împreună în lume, oferind vieţuitoarelor miracolul zăpezii şi al poveştii ce a născut omătul.

Zor vegheaza neîncetat al dragostei ţinut.

Raponad, încinsă cu zale grele, exilată, dispare amintirii, fiind pedepsită de zeii celor patru zări, la uitare.

…Şuieră vântul, frunzele dansează într-o toamnă colorată şi răsfirată pe un papirus, de unde literele plonjează întâi în ochi, apoi în gânduri şi se adună pe buze, murmurând valsat: Dragostea, tărâm de basm…

Sir din Nori

Constantin Stanoiu- „O viata impreuna”

Prietenul nostru Constantin Stanoiu (AKA Nea Costache ) si-a lansat cartea – „O viata impreuna”.

Nea Costache, iti multumim! Asteptam urmatorul volum!

Toate cele bune, multa sanatate si putere de munca, iti ureaza:

Echipa Quadratus (Solomonar, zamolxe, Deceneu, Dondos Adrian Mircea si Chris)

Pentru detalii si comenzi, vedeti: www.neacostache.com

Trei legende

Uriesii

Inaintea noastra au trait, cum or fi trait, uriesii. Multe nu stim despre dansii. Si mai ales, nu stim bine, multe lucruri despre dansii. De vorbit, vorbeste lumea care incotro, fel si chipuri, despre viata lor, dar tot pe achipuite. Ca ei s-au dus demult de tot de pe fata pamantului acestuia, pe care ni l-au lasat noua mostenire. De unde si cum s-au dus, nu stim si n-avem de unde sti. Poate li s-a facut si lor lehamite, bietii, de atata chin si atata necaz si, inciudandu-se pe viata, or fi blestemat pamantul si in urma blestemului vor fi murit. Asa zic unii. Si, la dreptul vorbind, cum n-aveau sa se inciude si cum n-aveau sa moara blestemand, cand pamantul care-i crescuse si-i hranise nu-i mai putea hrani acum? Nu vedeti? Pe noi, care suntem te miri ce si mai nimica, mai-mai ca nu ne mai tine sarmanul pamant, d`apoi pe uriesi! De aceea, Dumnezeu s-a aratat foarte intelept. Cand a vazut ca nu mai este nici un chip cu uriesii acestia, cand a vazut, cu ochii intelepciunii lui, ca uriesii isi traisera traiul, a poruncit grabnic sa mai guste ei de-acolea inainte si moartea, macar ca isi inchipuiau ca au sa poata stapani pamantul lui Dumnezeu in vecii vecilor.

Dar pana sa guste moartea, si-au gustat multa vreme viata. De mari- erau mari strasnic, ca doar de ce li se zicea uriesi. N-aveti decat sa va uitati si sa judecati singuri dupa mormantul fetei de uriesi, care se afla in fata satului Sarbi, tinutul Dotohoiului. Si bagati bine seama! Acolo-i ingropata o fata de sapte ani, iar mormantu-i lung, cat vezi cu ochii, ca o spinare de deal, cat tine zarea spre asfintitul soarelui. Tot asa, cand s-au gasit ciolanele de uriesi la Sulita, tinutul Botosanilor, se minuna lumea!… Si asa, ca toate lucrurile si ca toate fapturile isi au si uriesii povestea lor. Asa, nu mai departe, cand era trimesa fata ceea de urias s-aduca sita din Cordun, de la vreun megies, ea se intinde spre partea locului, pasea de trei ori si venea inapoi. Oriunde ar fi vrut sa mearga, singura-si taia calea, ca toti uriesii.

Si umbland fata ceea de urias pe camp, intr-o vale, gaseste niste oameni de-ai nostri, arand. Si n-are de lucru? Ii ia binisor cu plug, cu boi, cu totului tot si punandu-i in palma, ii aduce acasa. Zice:

-Iaca, mama, ce fel de furnici am gasit eu!

-Da-le pace, draga mamei. Nu-i omori caci, dupa moartea noastra, neamul lor are sa stapaneasca pamantul lui Dumnezeu!…

Atunci s-a intunecat fata, a curpins-o mare jale si, de parere de rau, a prins a plange.

-Doamna, mama, Doamne! Niste bicisnici ca dansii au sa vie dupa noi? Ei au sa se laude cu acoperamintele mormintelor noastre?… Si plangand asa fata, i-a cazut o lacrima-n palma. Lacrima, fara zabava, a inecat oameni si boi si totului tot. Ca era lacrima de urias…

Uriesi-uriesi, dar si vremea uriesilor acum se-mplinise. Si ei, ca-n ceasul mortii isi faceau de cap. Se jucau cat nu ti-i vremea, cu Luna si cu Soarele, de nu se staveau nici pic de raul lor. Ba, se cumpeneau a se impotrivi si lui Dumnezeu sfantul, care le dadea mereu de grija sa se astampere si sa nu se zghihuiasca, c-au sa deie de boala. Uriesii nu sedeau binisor, ci se jucau cu Luna si cu Soarele, vrand, intr-o buna dimineata, sa faca ei asa un chip, incat sa infiga cutitul in podelele cerului si astfel, din cer, sa curga paraie de lapte dulce, daca v-au mai auzit urechile o bazdaganie ca asta! Si-a slobozit Dumnezeu atunci izvoarele cerului si-a dat drumul potopului celui dintai si socotiti ca a fript cu asta pielea uriesilor? Dar ei nici gand n-aveau sa se-nece, obraznicii. Era mare apa, nici vorba. Dar ce-ti era bun? Ca uriesii ramaneau cu capetele afara, sus, la Dumnezeu.

Ce sa faca atunci si Dumnezeu? A pornit alt rand depotop, mai grozav. Pasarile cerului s-au napustit asupra lor, le-au mancat capetele si cu asta le-a venit de hac Dumnezeu. S-au dus, s-au stins demult uriesii. Dar ei n-au uitat sa ne lase drept mostenire mormintele lor, care se ivesc ici colo pe fata pamantului. Si asa nici noi nu vom uita sa lasam mormintele noastre mostenire urmasilor nostri, care au sa fie nici mai mari, nici mai mititei, decat cum se aude: doisprezece au sa-ncapa-n voia cea mai buna intr-un cuptor. Si-apoi azi nu vezi, cum este? Acum esti mic, acum esti mare, acum nu esti deloc!

(D. Furtuna, Izvodiri din batrani, Firicele de iarba, Buc., Edit,. Minerva, 1973)

Legenda Muresului si-a Oltului

Traia odata un imparat pe varful unui munte, intr-o cetate cu doua turnuri. Si odata, intr-o vara, a plecat imparatul acela la razboi si nu s-a mai intors.

Imparateasa a trimis soli in toate partile sa dea de urma sotului ei, si s-au dus solii cercetand pana la marginile lumii, si s-au intors dupa vreme idelungata, fara bucurie.

Si avea imparateasa doi copii care se jucau in tarana, cand a plecat tatal lor sa se razboiasca; iar acum erau mari si flacai de insuratoare. Unul cerscuse in turnul dinspre miazanoapte, celalalt in turnul dinspre miazazi, si amandoi erau feluriti la fire si la ganduri, dar unul si unul la chip si la faptura.

Si s-au inteles ei sa plece de-a lungul lumii si sa caute pe tatal lor. Mama lor a plans de bucurie si de durere, cand a aflat de hotararea lor; de bucurie ca are flacai atat de vrednici, si de durere, ca se temea sa nu-i piarda. Dar i-a povatuit sa se tie vesnic impreuna, cum tin boii la jig, si vesnic drumul unuia sa fie drumul celuilalt. Si i-a binecuvantat si le-a dat voie sa plece, si iarasi i-a sfatuit sa mearga in tovarasie nedeslipita, si au plecat flacaii.

Dar abia parasira cetatea parintilor si au inceput sa nu se inteleaga la drum, caci erau feluriti la fire si la ganduri. Cel crescut in turnul dinspre miazanoapte a apucat pe partea unde fusese turnul in care a crescut.

Pe unul il chema Muresul, pe celalalt Oltul.

Si de-acolo, din crestetul muntelui, li s-a despartit cararea, ca Muresul apornit spre miazanoapte, iar Oltul spre miazazi. Si era Oltul sfaramicios si iute din fire si a apucat nebuneste la vale, spre ziua senina, iar Muresul era intunecat si linistit ca noaptea pasnica si a apucat incet, incet, spre miazanoapte. Dupa catava vreme insa, pe Mures l-a ajuns dorul de frate-sau si i s-a intristat sufletul si de aceea s-a intors spre miazazi sa-si afle fratele. Si nu l-a mai aflat, ba si-a pierdut si calea si a apucat in alta parte, tot linistit si cu inima de pace.

Dar mama lor, cand a vazut ca s-au despartit chiar de la casa parinteasca, a alergat sa le curme drumul, dar nu era chip sa-i ajunga, mai ales ca ei fugeau in doua parti. Si a plans imparateasa, si-n acel minut, amandoi baietii s-au facut rauri, si rauri au ramas.

Si de atunci, Oltul cel sfaramicios si iute din fire a dat navala prin tari muntoase si s-a asvarlit prin munti cu prapastii si s-a afundat pe la Turnu Rosu, cocotind si izbindu-se de stanci. Si de aceea lui i se canta cantecul:

Oltule, rau blestemat,

Te-ai facut adanc si lat;

Ca vii mare, spumegat

Si cu sange-amestecat.

Iar Muresul de atunci curge tot pe ses si tot spre sesuri nazuieste linistit si increzator, si de aceea i se canta cantecul:

Mures, Mures, apa lina,

Trece-ma-n tara straina,

Si-mi fa parte de hodina.

(I.Mircea, Legende, Bucuresti, 1937)

Detunata

Era demult, foarte demult, cand pe frumoasele plaiuri ale Ardealului se luptau pentru stapanire uriesii cu zanele. Si se spune ca in tinutul incantator unde se afla acum Buciumanii si Detunata a tabarat o ceata de uriasi si au luat in stapanire plaiurile si codrii pustii. Capetenia lor era cel mai neimpacat dusman al zanelor; era vai si amar de acea zana care cadea in mainile lui, aceea nu mai vedea soarele cu ochii, caci strasnicul capitan jurase moarte tuturor zanelor.

Voinicul urias avea un fecior, frumos si drept ca bradul din munte si viteaz mare minune. Singura placere a acestuia era lupta vitejeasca, iar cand luptele conteneau, pleca la vanat prin codri, ca sa se lupte cu ursii si bourii ce se aflau pe acele vremuri in munti; in lupta cu ei, feciorul de urias isi astampara dorul de vitejie, dorul de razbunare… Odata, strabatand foarte departe prin codri fara poteci, innopta prin padure. Nestiind incatrau sa deie, se puse sa doarma peste noapte la radacina unui brad. Dar n-apuca sa atipeasca, cand zareste prin padure incolo o mica raza de lumina si in urechi ii strabate sunetul unui glas care canta o doina atat de dulce si atat de fermecatoare, cum nu mai auzise pana atunci niciodata… Era glas dulce de femeie. Voinicul sari drept in picioare, mai asculta un minut rapitorul cantec, apoi isi indrepta pasii spre lumina ce licarea printre brazi. Si ce sa vaza? In o mica poienita, langa un foc de vreascuri, sedea cantand o fata fecioara, frumoasa si ademenitoare, ca un vis placut din o noapte senina… Era o zana, dintre acelea carora tatal sau le jurase moarte. Zana, zarindu-l, voi sa fuga, dar voinicul o opri, si mult, mult au stat ei povestind si glumind laolalta.

Focul de vreascuri a aprins in inimile lor un alt foc mai puternic, focul dragostei patimase si mistuitoare. Din acel ceas, voiniul urias se schimbase cu totul, nu era ca mai-nainte. O tristete adanca il coplesise si nu avea alt dor decat sa plece prin codri, unde il astepta zana, cu cantecul ei fermecator.

Tatal sau, batranul urias, avea banuiala de acest lucru si o data ii urmari pasii, insotit de o mare ceata de uriasi. Si, ce sa vaza? Feciorul sau se afla in bratele unei zane, tocmai pe locul unde se inalta azi Detunata.

Un strigat de manie, si nevinovata zana cazu strapunsa de spada batranului. In minutul urmator, insa, si batranul se rostogoli alaturi, lovit in inima de pumnalul fiului sau.

Iarba si muschii se colorara in sange, iar feciorul urla si mugea frant de durere, cum mugeste vita in agonia mortii. Dar atunci, o minune! La glasul lui rasunara tunete si traznete infioratoare, de se cutremurau muntii si vaile.

Pamantul se crapa si inghiti pe cei doi indragostiti, iar traznetele si limbile de foc ce ieseau din maruntaiele pamantului schimbara in stane de piatra trupul crudului batran si pe ceilalti uriasi.

Si asa au ramas cu totii pana in ziua de azi, caci din trupurile lor s-au facut stalpii Detunatei.

(Ov. Densusianu, Traditii si legende populare, Bucuresti)

Culese de

Solomonar