Vă mai aduceţi aminte de ei?… Şi ei sunt ai noştri!

 

(povestiri adevărate de pe front)

 

Vorbim cu mândrie de marii conducători ai Evului Mediu românesc (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Mircea cel Bătrân, etc) vorbim cu mândrie de Burebista, de Decebal, de Iancu sau de Horea, vorbim cu mândrie despre armata română şi actele ei de bravură din războiul de independenţă şi din cele două războaie mondiale….Da, putem vorbi cu mândrie despre ei, s-au acoperit de glorie în luptele pentru apărarea pământului strămoşesc, dar… De cate ori ne mai aducem aminte de acei copii minunaţi ai neamului, care şi-au pus osul şi curajul la temelia neamului  românesc? Care în loc să se ocupe cu activităţile potrivite vârstei lor fragede s-au jertfit pe altarul patriei? Câţi  mai cunoaştem nume ca Măriuca Zaharia Ion, Steliana Axente, Nicuşor Stârc zis Boabă, Marin Lungu, cel mai tânăr caporal al armatei române şi alţii a căror nume nu se cunosc dar care au luptat pentru libertatea neamului? …Şi s-au transformat în îngeri în pleiada sfinţilor martiri ai neamului!

soldat

 Despre ei vom vorbi în cele ce urmează, despre faptele lor povestite de camarazii lor de front, fapte care nouă ar trebui să ne aducă mândrie în suflete! Mândrie, da! Mândrie pentru că aici si copii ştiu să lupte şi să moară pentru neamul lor! Aşa a hărăzit Dumnezeu acestui neam, ca şi copii să fie eroi…

 

Cel mai tânăr caporal…

Lungu Marin, un copil ca atâţia alţii…Nu, nu era ca atâţia alţii! Era un copil care la 9 ani a ajuns caporal şi nu în urma dragostei pe care i-o purtau superiorii, ci în urma  curajului dovedit pe câmpul de luptă!

Lungu Marin rămăsese orfan la o vârstă foarte fragedă şi s-a apropiat de soldaţii unei unităţi militare. Soldaţii l-au îndrăgit, l-au luat la cazarmă, i-au dat din raţia lor zilnică de mâncare. Aşa că soldaţii au devenit familia, iar cazarma, casa lui. La evenimentele ostăşeşti avea si el partea lui de treburi şi pentru că se achita minunat de ele, comandantul diviziei l-a ridicat la gradul de fruntaş. Avea numai 8 ani!

A început războiul cu fasciştii…. Nici aici tânărul fruntaş nu s-a dezminţit. Când unitatea lui a intrat în foc Lungu Marin s-a prezentat regulamentar în faţa comandantului batalionului din care făcea parte spunând:

         Domnule comandant, vreau să merg si eu pe front!

Comandantul , văzând curajul acestui pui de om, a zâmbit împăciutor spunându-i că e prea mic pentru un război aşa de mare. Lungu Marin a perseverat însă. La prima inspecţie a generalului de divizie a ieşit  la raport.

  Să trăiţi domnule general! Sunt fruntaşul Lungu Marin în vârstă de opt ani! Am ieşit la raportul Domniei Voastre să vă rog a ordona să fiu si eu trimis pe front

Generalul a încuviinţat zâmbind

         Bine fruntaş, dacă aceasta ţi-e dorinţa mergi cu batalionul pe câmpul de lupta!

În focul luptelor fruntaşul Lungu Marin a fost de mare ajutor trupelor româneşti. Înainte de a se da bătăliile, el se îmbrăca în straie civile şi un soldat îl conducea până în „ţara nimănui”, în spaţiul care despărţea liniile combatante. De aici el intra în liniile duşmane, observând mişcările inamicului. Nu avea nici o armă la el afară de nişte pietricele, unele albe, altele negre şi chibrituri. Când vedea un tanc german punea o pietricică albă în celălalt buzunar, când vedea un tun punea un chibrit în celălalt buzunar, pentru camioane si motorizate erau pietricelele negre

 Aşa a procedat de mai multe ori aducând informaţii despre forţele inamicului ostaşilor români. Când era prins, făcea pe mutul si naziştii negăsind nimic compromiţător asupra lui afară de pietricele şi chibrituri îi  dădeau drumul. Dar s-a întâmplat odată să pătrundă prea adânc în liniile inamice şi a fost luat prizonier şi aruncat într-un lagăr de prizonieri. Aici a stat  până la terminarea războiului când naziştii au fost înfrânţi şi prizonierii eliberaţi. Drept răsplată pentru curajul şi vitejia sa comandantul batalionului l-a avansat la gradul de caporal şi i-a prins în piept trei decoraţii de război. Lungu Marin era cel mai tânăr caporal al armatei române… Avea doar nouă ani!

 

Boabă, copilul regimentului de vânători

Nicolae Stârc, zis şi Boabă, era fiul unui miner din Petrila. Avea doar 13 ani. A plecat pe front cu batalionul atât de drag lui. Voia să fie el ostaş. Voia să lupte alături de cei pe care îi îndrăgea atât. În vânzoleala îmbarcării în vagoanele ce duceau soldaţii pe front, Boabă s-a pierdut de batalionul de vânători. I-a tot căutat şi într-un târziu i-a găsit cantonaţi undeva în Transilvania. S-a prezentat la raport:

-Sunt Stârc Nicolae , zis Boabă. Sunt din Petrila şi am treisprezece ani. Vreau să merg voluntar pe front

Cerea i-a fost acceptată şi astfel Boabă a ajuns agent de legătură al batalionului de vânători. Se strecura în liniile duşmane aducând informaţii, căra muniţie combatanţilor din linia întâi, le ducea apă si mâncare, ajuta la strângerea răniţilor

 Într-o seară  pe când participa la recuperarea răniţilor dintre linii Boabă dădu, din întâmplare, peste un fir ce se pierdea prin iarbă. Băiatul se gândi:

„Prin firu’ asta  comandanţii nemţi dau ordinul de foc asupra românilor noştri. Cum să-l rup? N-am nici foarfece, nici cuţit”

Auzise el de un anume soldat care  păţise la fel şi rupse firul cu dinţii. Copilul îşi zise: ”am să fac la fel” .Duse firul la gură şi începu să roadă. Nu-i păsa că gingiile îi sângerau, că buzele îl usturau. În sfârşit a reuşit să rupă izolaţia de pe fir, apoi a îndoit firul în sus şi-n jos, de zeci de ori, până când acesta s-a rupt. Era mulţumit de fapta lui. Deodată, se auziră motoarele tancurilor. Târându-se pe burtă mai aproape îşi văzu vânătorii lui. Se ridică în picioare:

-Nu trageţi fraţilor! Sunt român! Sunt Boabă!

Două braţe l-au cuprins ridicându-l în sus:

-Tu esti mă Boabă? Era ostaşul Stan Vasile. Se bucura să vadă tânărul ostaş în viaţă. Soldatul întrebă:

-Ce-i cu tine Boabă p-aici? Eşti rănit?

-Nu, am ajutat la strângerea răniţilor şi… am dat peste un fir telefonic al duşmanului

-Şi? Întrebă cu sufletul gură soldatul

-L-am rupt… cu dinţii!

Soldatul zâmbi  afectuos impresionat de actul de dăruire al copilului:

-Bravo, Boabă, eşti un soldat viteaz şi isteţ!

 Bătălia care s-a dat apoi a fost câştigată tocmai datorită gestului lui Boabă care întrerupse legătura între liniile combatante ale nemţilor şi comandamentul lor. În această bătălie Boabă a fost rănit de o schijă. Când s-a înzdrăvenit pentru actul săvârşit şi pentru încă altele pe care nu le-am pomenit aici, a fost decorat cu „Virtutea Militară”

 

Telefonista din comuna Mislea

Comuna Mislea se află  în apropiere de Ploieşti. Aici îşi avea sediul o unitate  de artilerie antiaeriană românească. În seara de 23 august 1944 la centrala telefonică din localitate lucra o tânără telefonistă pe nume Steliana Axente. Avea doar şaptesprezece ani!

În acea seară, Steliana, auzise în telefon că românii au întors armele împotriva Germaniei naziste. Se bucura şi se gândea în acelaşi timp: „Oare cum aş putea fi eu de folos în acest moment cu meseria mea de telefonistă?”

La scurt timp, un ofiţer român de la unitatea antiaeriană o sună şi spuse:

-Steliana! Două lucruri trebuie să faci cu orice preţ. Să nu dai nici o legătură telefonică fasciştilor şi să nu părăseşti centrala nici o clipă. Ştiu că ai suflet dârz de român şi că-ţi iubeşti ţara. Curaj si om birui

Din acel moment fata noastră nu mai făcu nici o legătură telefonică nemţilor. Deşi comandanţii nemţi, care doreau să atace zona petrolieră şi capitala cereau mânioşi legăturile telefonice cu alte unităţi din zonă sau cu superiorii lor, Steliana răspundea invariabil:

-Imposibil…Deranjament!

Un ofiţer nazist ce locuia în vecinătatea centralei ceruse de zeci de ori legătura cu Bucureştiul şi de fiecare dată a fost refuzat politicos. Exasperat a ameninţat-o pe fată cu împuşcarea. Bănuind că este înşelat a luat o trupă de soldaţi  si a plecat  la centrală. Şi-a împărţit soldaţii în două: unii o căutau pe fată, alţii căutau să refacă legătura telefonică cu capitala.

 Telefonul începu să sune. Fata deşi speriată se târâ de-a buşilea până la aparat şi răspunse ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Recunoscu în receptor vocea  comandantului unităţii:

-Centrala e atacată de fascişti domule maior!…Veniţi-mi în ajutor!…. Repede!

În scurt timp centrala a fost încercuită de soldaţii români iar fasciştii s-au retras fiindu-le frică să nu cadă prizonieri. Telefonista noastră şi-a reluat locul la panoul de control refuzând toate convorbirile nemţilor şi facilitând circulaţia ordinelor româneşti.

 O fată de şaptesprezece ani fără alte decât curajul şi îndemânarea ei de operatoare telefonistă a contribuit la salvarea zonei petroliere şi a capitalei. Cinste ei!

 

Observator la 12 ani

La Mărăşeşti s-au dat cele mai grele şi mai crâncene bătălii ale Primului Război Mondial. Au căzut aici mii de fii ai patriei în încercarea disperată de a opri înaintarea armatelor germane spre Moldova. Întru cinstirea lor,  la Mărăşeşti, s-a ridicat un mausoleu unde eroii căzuţi pe altarul patriei îşi dorm somnul de veci. Aici vom găsi la loc de cinste osemintele  fetiţei erou Măriuca Ion Zaharia. Să ascultăm povestea ei!

00003432_560_459

În vecinătatea localităţii Mărăşeşti se afla satul Răzoare. Urmând  ca prin sat să treacă linia frontului populaţia a fost evacuată. Doar bătrânul Ioan Zaharia nu şi-a părăsit casa şi avutul. Şi-a săpat un şanţ adânc în fundul grădinii în care se refugia împreună cu nepoata sa, Măriuca, ori de câte ori satul era bombardat de nemţi.

 Se întâmplă însă ca în fundul grădinii, în frunzişul unui nuc uriaş, ostaşii români să-şi stabilească un post de observaţie. Fetiţa se aciuase pe lângă ei şi de la o vreme cam învăţase  ce făceau ei.  De multe ori urcase în copac lângă observator , în alte dăţi îl auzea pe soldatul transmisionist cum regla  tirul tunurilor româneşti.

 Într-una dintre încleştările sângeroase, postul de observaţia a fost descoperit iar gloanţele şi tirul nemţilor s-a îndreptat asupra nucului. Soldatul transmise:

 -Am fost descoperiţi! Nemţii trag în noi! Tirul lor distruge nucul!

Ordinul a fost scurt şi tăios:

-Nu părăsiţi postul sub nici un chip! Curând pornim la atac!

Cei doi soldaţi nu şi-au părăsit postul deşi nucul era tot mai rău zdrelit de obuzele inamicului. O schijă curmă viaţa soldatului din nuc. Atunci Măriuca, micuţa eroină de la Mărăşeşti, s-a urcat în nuc în locul soldatului ucis şi a început să spună soldatului transmisionist:

-Să tragă la şase sute de metri….mai la dreapta…aşa, acum e bine!

Deodată auzi de jos:

-Măriuca… sunt rănit.

Unul dintre gloanţele inamicului lovi soldatul transmisionist. Fetiţa a coborât repede  din copac. Transmisionistul i-a întins receptorul:

-Telefonează! ….Raportează tu!

Măriuca a apucat receptorul:

 -Sunt Măriuca! Nenea soldatu’ e rănit! Cel din copac e mort!

De la celălalt capăt al firului se auzi vocea înduioşată a ofiţerului:

-Măriuca continuă să ne informezi tu!

Fata urca în copac, vedea mişcările inamicului cobora şi transmitea:

  Trageţi la 300 de metri…aşa, i-aţi oprit.. Staţi să mai urc în copac să mai văd ce  fac

Şi tot aşa până când trupele nemţeşti au fost oprite. Urcată în postul ei de observaţie ea putea vedea cum nemţii se retrag. Striga cuprinsă de bucurie:

-Fug!…Fug!.. Se retrag!

Un soldat neamţ care o observase, trase. Glonţul străpunse pieptul fetiţei. Căzu din înaltul nucului. În urechi îi răsunau încă uralele românilor porniţi la atac. Zâmbea. Soldatul rănit plângea ca un prunc. Îi era dragă fetiţa.

Datorită curajului acestei fetite, care străluceşte între sorii neamului, nemţii nu au putut pătrunde în Moldova pe la Răzoare. Îşi merită cu prisosinţă locul între eroii neamului românesc. Dacă veţi ajunge vreodată la Mărăşeşti aprindeţi o lumânare în memoria ei şi a miilor de români care şi-au dat viaţa pentru libertatea neamului şi neatârnarea pământului strămoşesc!

lumanare20putna1

Să fim mândri de aceşti copii care au învăţat să lupte înainte de a cunoaşte bucuriile vieţii! Să ne aducem, în veci, aminte de curajul şi jertfa lor!

 

zamolxe

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Mituri schimbate

_blogged_9_13_glykon

„Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.” (Milan Hubl, istoric ceh).

 Cât de bine se potriveşte acest postulat cu realitatea din România! Românii, în marea lor majoritate, şi-au uitat istoria, nu-şi mai cunosc miturile, aderă la „mituri” idioate (romanizare, indo-europenizare), vorbesc o limba presărată din plin cu „neologisme” (ce termen academic!) venite din toate părţile, sărbătoresc chestii care nu au de-a face nimic cu spirtualitatea românească (Halloween), se mănâncă între ei datorită…”concurenţei capitaliste” şi îşi vând ieftin originile invocând „adevărul istoric” şi „sistemul democratic” al societăţii în care trăim! Nu trebuie decât să privim, fie şi în necunoştinţă de cauză, în jurul nostru ca să ne dăm seama de această stare de lucruri.

Apoi daca-i ase, ase să fie! Da’ nu pentru toată lumea. Mai sunt – încă – români interesaţi de originile lor, cărora „miturile” în cauză le ridică anumite semne de întrebare, în ciuda „dovezilor imbatabile” cu care sunt garnisite. Acestora mă voi adresa,  prin prezentul articol, cu riscul de a repeta unele afirmaţii făcute deja în alte articole. Să luăm acum  şi să analizăm unele dintre aceste „mituri”

 

Mitul indo-europenizării

 

Voi reveni puţin asupra mitului indo-europenizării de care m-am ocupat mai în detaliu într-un articol precedent (v. Bulibăşeală cu indo-europeni). Se afirmă insistent în unele lucrări privind istoria veche a românilor că dacii erau indo-europeni şi vorbeau o limbă indo-europeneană. Atât şi nimic mai mult !  

Oricine citeşte cărţi de istorie e musai să fie convins de treaba asta. Io unu, am probleme în a crede acest mit mai ales când o citesc pe Marija Ghimbutas, cercetătoare la universitatea California din Los Angeles. Ca să vedeţi de unde sare iepurele! Iată concluziile la care a ajuns cercetătoarea americană:

 România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î. Ch, axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului. Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate (unde trăiau tot daci – n.n), după cel de-a doilea război mondial, asociate cu datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”.

 Dacă indo-europenii au stat la baza culturii şi civilizaţiei actuale, unde sunt ei? De ce ne încăpăţânăm să vedem ceva ce nu se poate vedea. Asta înseamnă aiurare, nălucire, înseamnă a ne minţi pe noi înşine convingându-ne că ceva ce nu există este real!

 Şi ca să ne lămurim ce înseamnă „vechea civilizaţie Europeană” amintită de Marija Ghimbutas să-l lăsăm pe N. Densuşianu să ne explice:

 (pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau „cei mai vechi oameni de pe pământ”. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor numele de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale”.

 Dacă izvoarele istorice, în speţă greceşti ne spun că pelasgii şi nu indo-europenii au fost promotori civilizaţiei actuale eu zic că e cazul să-i credem dată fiind şi infatuarea grecilor care nu recunoşteau altă cultură şi civilizaţie  superioară lor.

Prin urmare, limba vorbită de daci nu are cum fi indo-europeană, ci limba pelasgă, mai ales că, toate izvoarele literare antice plasează patria pelasgilor la Dunărea de Jos aşa cum face şi Marija Ghimbutas sau Densuşianu şi mulţi alţii între care îi amintim pe Felix Colson – Franţa – care afirma că  „toţi dacii sunt pelasgi” sau Juls Henri Klaproth, care vorbeşte de răspândirea dacilor în Asia. A se observa că, în majoritate,  aceşti autori care afirmă descendenţa pelasgă a dacilor, sunt străini!

Mărturiile antice ne vorbesc despre limba pelasgă, dar nu ne spun nimic despre o limbă indo-europeană cu radicali „mârâiţi”, „grohăiţi” etc. Limba pelasgilor era una clară, vorbită, nu mârâită sau grohăită aşa cum ne arata Quntilian, care afirmă că, dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. Această afirmaţie, coroborată cu cea a lui Isidor din Sevilla, care numeşte ce-a mai veche limbă latină, „limba bătrână” ne trimite la concluzia că limba dacilor, moştenită de români în mare parte, era una protolatină sau latina vulgară, fapt dovedit şi de imaginea de pe Columna Traiana,  în care dacii tratează cu romanii fără translator, în deplină înţelegere.

Şi ca să fim pe deplin lămuriţi  care era acea limbă din care se trag majoritatea limbilor europene, vom da câteva mostre de cuvinte daco-româneşti descoperite prin limbile antichităţii

În primul rând cred că ar fi interesant de ştiut că Homer, poetul grec, scria… româneşte! Să vedem despre ce-i vorba. În opera sa găsim cuvinte ca: aer = aer; agros = agro; aroo = a ara; au = sau; bous = bou; brahion = braţ; keros = ceară; kitara = ceteră; kinos = câ(i)ne; kopto = a coace; kome = coamă; korde = coardă; duo = doi; farmakon = farmec; fero = a feri; frigos = frig; lego = a lega; luke = a luci; marmaros = marmură; meu = al meu; noi = noi ; octo = opt; orfanos = orfan; petre = piatră; septa = şapte; sudor = sudoare; taurios = taur; (şi mai sunt încă o seama da’ nu vreau să transform articolu’ într-o listă de dicţionar).

      Apoi la sumerieni – migraţi de lângă Tărtăria de Mureş cu scriere cu tot – avem peste 80 de cuvinte identice ca forma şi cu acelaşi înteles şi în limba daco-românească!

     La fel, în limba etruşcilor întâlnim peste 30 de cuvinte daco-româneşti.    

     Un cuvânt-două, hai, mai treacă meargă! Dar când sunt de ordinul zecilor deja avem probleme în a crede că acea limbă primordială nu era pelasgă ci indo-europeană…

       Şi exemplele ar putea continua cu numeroase limbi antice sau moderne dar mă voi rezuma la a vă mai uimi o dată! Iată ceva ce pare de domeniul „ştiaţi că…?” … în secolul XVI celţii din provincia Wallace (Anglia), vorbeau  nu un dialect indo-european ci … româneşte! Iată şi dovada: rugăciunea Tatăl Nostru !

Poerinthele nostru  acela ce esti în cheri

Svintzascoese numele teu

Vie emperetzioe ta

Facoesa voe ta,cum en tzer ase şi pre poementu

Poene noastre datorii le  nostre, cum şi ni se loesoem datorniczilor noştri

 Si nu dutze pre noi la ispitire

 Tze ne mentueste pre noi de vicleanil. Amin!

Cred ca e revelator, nu?

 Să lăsăm acum indo-europenizarea şi să ridicăm câteva probleme legate de romanizare

 

Problemele mitului romanizării

 

Ştim încă de la şcoală, că românii sunt rezultatul amestecării/corcirii dacilor cu romanii. Nimic mai eronat şi mai de prost gust! Cum putem afima asta, când legenda Dochiei, echivalenta Daciei străvechi, a împietrit sub privirile lui Traian care dorea s-o ducă la Roma? Asta înseamnă pur şi simplu – în limbaj demitizat – că Dacia nu i-a acceptat niciodată pe romani!  

Dacă romanii au fost atât de bine primiţi şi chiar iubiţi în marea masă a dacilor de ce, s-au retras imediat după ce au secătuit toate bogăţiile Daciei? 

De ce dacii asimilaţi, romanizaţi – ceea ce presupune că ştiau latina romanilor – „greşeau” (scriind în protolatina pelasgă) în inscripţiile lor de pe pietre? Având în vedere că romanii au ocupat doar o mică parte a Daciei lui Decebal, cum se explică că dacii liberi vorbeau aceeaşi limbă cu romanizaţii? Cum se explică expediţiile dacilor liberi în alianţă cu alte popoare împotriva romanilor dacă aceştia erau atât de îndrăgiţi şi respectaţi încât dacii erau dispuşi să renunţe la limba şi cultura lor pentru a le adopta pe cele romane? Nu-s cam multe probleme neelucidate şi care, fie vorba între noi, la un examen atent nu stau în picioare?. Acum am ridicat doar nişte întrebări îndreptăţite tocmai pentru a atrage atenţia asupra falsităţii mitului „romanizării”. Am putea spune mai degrabă, despre o „dacizare” a Imperiului Roman întrucât în perioada 286 -324 patru împăraţi daci se succed la cârma Imperiului constituind o veritabilă dinastie  danubiană! Mai mult, Galerius, alt împărat al Romei de origine dacă, dorea să schimbe denumirea Imperiului Roman în Dacia Mare!

Într-un articol viitor, voi reveni  asupra acestei probleme, a romanizării dacilor, cu argumente  istorice şi cu mai multe detalii.

 

Mitul lui Ler Împărat

 

În colindele şi legendele poporului român aflam de existenţa unui personaj numit Ler Împărat.

Istoricii se chinuie din toate puterile să ne convingă cum că acest Ler Împărat era … Galerius !

Întreb şi eu acum: cu ce probe e susţinută această afirmaţie? A putut intra Galerius în legende doar pentru ca a acordat o atenţie specială Daciei sau datorită originii sale dacice?

Miturile şi legendele româneşti spun altceva şi nu fac deloc referire la Galerius! E bine oare să-l uităm pe Ler Împărat şi să ne închinăm la chipul cioplit împus de Vechiul Testament, în speţă la Yahwe?

Iată ce spune tradiţia despre acest misterios Ler Împărat: El este cel mai mare Împărat al Lumii, El îi conduce pe toţi, El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră (v. zâna  Zânelor sau Iniţierea Zamolxiană), El locuieşte pe un Munte Mare şi nimeni nu poate găsi acel munte în afară de cel ce-i place lui Ler Împărat. Mulţi români au găsit muntele dar nu s-au mai întors de acolo. Toţi curtenii lui Ler Împărat sunt călugări.

După cum se poate observa, nu prea este vorba despre un personaj cu existenţă fizică, ci de unul cu existenţă spirituală !

Îmi daţi voie să mă îndoiesc la modul serios că, impăratul Galerius avea drept curteni „numai” călugări?  Cred că vă îndoiţi şi dvs!

 Spuneam un pic mai sus că „mulţi români” au găsit muntele lui Ler Împărat şi nu s-au mai întors, devenind călugări la curtea lui ideatică!

În folclorul românesc, apar nişte personaje numite Blajini, Rohmani, Rahmani, Rucmani, despre care se spune că sunt sfinţi (exact ca şi despre ktiştii şi capnobataii daci, amintiţi de Strabon). Ei locuiesc la capătul Lumii aproape de Apa Sâmbetei care este o altă denumire a lui Okeanos  Potamos/Dunărea.

Toţi aceşti rohmani sunt preoţi sihaştri (Boreas ca şi Rama erau preoţi sciţi/daci) şi tot din legende, aflăm că locuiesc în Macarele, nume identic cu Macaron Nesai, care în greceşte desemnează Insulele Fericiţilor (Porţile Raiului sunt un ţinut aproapiat de acest loc)

Şi pentru a întări ceea ce probabil aţi intuit deja: „Şeful Rohmanilor este Ler Împărat” ne spun unele tradiţii româneşti.

Nu cred că Galerius era capabil de o asemenea cinste! Mai explicit, nu cred că Galerius l-ar fi putut înlocui vreodată în inima şi credinţele dacilor pe Zamolxe! Căci ce-l mai mare Rege al Lumii şi unicul care se bucura de acest titlu în mitologia daco-românească era Zamolxe!

Ler Împărat seamănă până la identitate cu altă figură des întâlnită în legendele româneşti Ram Împărat al cărui nume constituie rădăcina  „ram” „râm” din care se formează numele unor localităţi ca Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Sărat (ambele aflate în vecinătatea Kogaionului).

       Mai mult, cronicarul spune „Toţi de la Râm ne tragem”… nu de la Roma !  de la Râm ! de la Zeul suprem, Zamolxe, făuritorul omul – calitate în care este numit Zeul Moş.

Şi iată şi taina eminesciană încriptată în „Scrisoarea a treia” şi descriind plenitudinea spirituală a Daciei Mari : „Şi de-aceea, tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul/Mi-e prieten numai mie, iar ţie, duşman este !”.

 Destul de clar zic eu.

 Prin urmare, Ler Împărat, echivalentul lui Ram Împărat în mitologia românească, nu este Galerius, ci Zamolxe.

Dacă legendele bătrânilor spun asa, spiritualitatea neamului spune aşa, atunci de ce vin alţii să ne spună că nu e aşa ? Ce noroc avem că mai există încă oameni care cunosc tradiţia originară păstrată în legende!

 

Denaturarea miturilor legate de marii conducători ai românilor

 

 Dintr-o trăsătură de condei d-l Lucian Boia , renumit „istoric”, ne spune foarte supărat: „În loc să exploatăm miturile care ar putea folosi atingerii unui ţel unanim acceptat, cum ar fi integrarea în structurile occidentale, preferăm să reluăm poveştile fabricate de comunişti”! – prin aceste „poveşti”, dânsul înţelegând istoriile despre Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare!

 De parcă nu ar exista o tradiţie populară legată de ei, cu mult dinainte de comunişti, de parcă poporul nu le-ar fi închinat balade şi cântece făcând din ei personaje legendare încă din timpul vieţii!

Dar nu, ei sunt  mituri comuniste!

Bineee, să fie !… puteţi aduce şi probe în afirmaţia asta?

Eu cred că nu există aşa ceva.

 În plus, să renunţăm cu totul la aceste mituri ale României ar însemna culmea slugărniciei şi prostiei, asta însemnând a renunţa la rădăcinile noastre pentru „mirajul” UE!

Alţii au desfiinţat imaginea lui Mihai Viteazu ca întregitor, unificator al tuturor românilor pe motiv că acesta n-ar fi avut un plan anume în legătură cu această acţiune.

I-aş invita pe respectivii domni istorici care susţin treaba asta, să încerce ei, să ocupe un minim teritoriu – nu o ţară – fără un plan, să vedem cam ce se poate întâmpla ? Eşec total, garantat!

S-a ajuns să se afirme că, exclamaţia lui Mihai, din momentul Unirii de la Alba Iulia : „Asta-i pohta ce-am pohtit eu – Ardealul, Moldova şi Ţara Românească” au fost redate greşit de Nicolae Iorga (ca să vedeţi încă o mostră de „deşteptăciune” a „savanţilor autententici” în comparaţie cu un „amărât” de Iorga!)

        Nu cred că mai trebuie să insistăm asupra mitului Dracula care terfeleşte imaginea lui Vlad Ţepeş. Şi noi, care voiam să facem parcul Dracula!

Cu ce preţ ? Cu vânzarea miturilor noastre pe care stă temelia spirituală şi naţională a poporului!

 Aş putea să adaug aici, că subit, Iancu de Hunedoara a devenit sârb, Eminescu polonez şi încă o tonă de aberaţii „ştiinţifice!

Dar mă voi opri aici!

Atrag atenţia doar, că spiritualitatea şi temelia  naţională a unui popor se aşează pe mituri, fie ele religioase, fie istorice.

Dacă am permite ca aceste mituri să fie şterse, am mai fiinţa noi ca popor? La ce ne-am mai putea raporta?

Io zic să le păstram, aşa cum sunt (aceia dintre noi care le mai ştim), să le spunem si altora) şi să atragem atenţia celor ce vor să le distrugă că „neamul nost e fără de-nceput/ şi fără de sfârşit p-acest pământ”!

 

Bibliografie

 

1.Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania, Paradisul regăsit, Ed Obiectiv

2.V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

3.P.L. Tonciulescu/ E. Delcea, Misterele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv

4.Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv

5.Cristina Pănculescu, Kogaion,muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan

6. N. Densuşianu, Dacia Preistorica, ed Arhetip

  

zamolxe

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În ce credeau egiptenii?…

 

   În ultimii ani au apărut pe micul ecran tot felul de documentare , despre măreţia Egiptului Antic. În majoritatea cazurilor, în  aceste proiecte, doar comerciale , sunt prezentate multe aberaţii, îndeosebi despre credinţa egiptenilor.

   În cele ce urmează, o să relatez în câteva cuvinte despre religia Egiptului Antic, zic eu cât mai aproape de realitate.

   Este evident că această religie aparţine unor timpuri destul de îndepartate  în istorie, abordarea ei întâmpinând astfel anumite dificultăţi inerente. Mai ales în cazul Egiptului dificultăţile fiind mai mari deoarece întreaga structura religioasă a disparut lăsând în urmă o serie de monumente arhitecturale şi literare care să fie interpretate. Din această cauză trebuie să ne bazăm şi pe izvoarele dobândite de la alte popoare , dat fiind faptul că egipetenii  împărtăşeau cu celelate popare primitive credinţa în existenţa unei oridini cosmice.

   Există trei sfere pe care egiptenii le recunoşteau ca manifestări ale divinului: puterea din soare, puterea din pământ şi puterea din acea clasă de animale care formau posesiunea cea mai de preţ a omului, vitele cornute, cu semnificaţia care îi era dată – de creaţie, înviere şi procreaţie. Pentru egiptenii antici revenirea strălucitoare a soarelui din lumea subpământeană şi învierea anuală a vegetaţiei au fost exemple clare ale puterii triumfătoare ale Divinului.

   Acest ciclu anual va sta la baza credinţei în zeul care moare şi reînvie dovedindu-şi divinitatea prin învierea sa din morţi.

   La temelia acestor evenimente cosmice care revelau natura vieţii divine se afla ordinea cosmică exprimată prin Maat. Aceasta a fost adusă la viaţă de către zeul Soare încă de la începutul începuturilor.

   Înainte de anul 4000 î.Hr., deci înainte ca primul rege Menes să fi realizat unitatea Egiptului, fiecare trib era independent, având zei proprii, temple, preoţi, rituri şi credinţe specifice. După unficare fiecare trib a păstrat o oarecare autonomie religioasă, care însă a fuzionat într-o structură religioasă caracteristic egipteană. Au fost păstraţi zeii fiecărui trib, formându-se un panteon, însă fiecare zeitate locală îşi avea cultul ei aparte. Întalnim aproximativ 60 de zei, treptat formându-se relaţii de înrudire între ei.

    Curios este faptul ca multiplicitatea zeilor se datora de multe ori numelor pe care le aveau, şi nu zeilor. Ca de exemplu: zeul creator în Heliopolis era numit Atum, Ptah la Memphis, Amon la Theba , etc. Toate aceste zeităţi au aceleaşi atribute, aceaşi natură şi funcţii, diferenţele fiind doar în prezentarea lor externă şi poate în câteva trăsături accidentale. Adoratorii unui zeu local pretindeau ca acesta unea în el toate celelalte zeităţi.

   Practic de aici putem trage urmatoarea concluzie : la egipteni antici existau o sumedenie de zei , majoritatea fiind însă unul şi acelaşi , doar numele fiind diferite; o religie destul de complicată pentru omul de rând care locuia in Egiptul Antic.

ra

Până astăzi sunt păstrate multe mituri egiptene unele chiar strâns legate de creştinism , fiind destule asemănari intre Iisus şi Horus , dar acestea le vom discuta în altă zi.

osiris16

   Întreaga literatură religioasă a fost împarţită in trei părţi

         textele pirmidelor

         textele sarcofagelor

         Cartea Morţilor

Fară îndoiala, Cartea Morţilor este deosebit de importantă pentru înţelegerea vieţii religioase în Egiptul antic. Scopul „Cărţii” era de a fixa un ghid de comportare pentru cei morţi in timpul judecăţii lui Osiris şi de a le asigura fericirea în viata viitoare.

       Ce am scris în articolul de mai sus e doar o mică prezentare a ceea ce reprezenta credinţa egiptenilor. S-ar putea să urmeze lucruri şi mai interesante……

 

dorian