25 Octombrie – Ziua armatei române

 

 

Cine mai ştie azi  ce semnificaţie are  ziua de 25 octombrie? Prea puţini, iar pentru majoritatea tinerilor români nu este altceva decât o simplă dată în calendar! Cu toate acestea  este o dată deosebit de importantă pentru istoria statului român modern. Această sărbătoare are dublă semnificaţie: este atât  celebrarea zilei de naştere a regelui Mihai I cât şi  eliberarea ultimelor teritorii româneşti de sub ocupaţia hortysto-nazistă: localităţile Carei şi Satu Mare. Prin aceasta,  România intra în graniţele sale fireşti rupte şi terfelite de Dictatul de la Viena din 1940

„Între toponimele ce punctează harta luptelor eliberatoare din toamna anului 1944, două localităţi  de pe pământurile Sătmarului au dobândit pentru noi, românii, o rezonanţă aparte. O rezonanţă cu putere de simbol. Este vorba de localitatea Carei şi Satu Mare. Deşi acţiunile militare desfăşurate în acele zone de margine de ţară n-au avut durata ş amploarea multor altora din perioada anterioară, ele au însă o semnificaţie cu totul specială. Odată cu încheierea lor victorioasă se împlinea idealul arzător al eliberării întregului teritoriu naţional. Pentru acest ideal…(se) mobilizase întreaga suflare a ţării, toate conştiinţele  patriotice. Pentru acest ideal îşi dăruiseră ce  aveau mai scump, sângele şi viaţa, zeci de mii de Fii ai României, se îndoliaseră atâtea cămine în care nu aveau să se mai întoarcă atâţia bărbaţi viteji. În scopul alungării duşmanului de pe întregul pământ românesc, cetăţenii ţării îşi rupseră din puţinul de la gură, şi munciseră în mine, la sonde şi rafinării, în fabrici şi uzine, pe ogoare, adesea până la epuizare, pentru a susţine frontul cu cele necesare. Dar toate sacrificiile, toate eforturile, toate lipsurile şi privaţiunile din perioada de ocupaţie vremelnică a părţii de nord-vest a ţării de către hortyşti aveau să rămână amintiri dureroase ale trecutului, la 25 octombrie 1944, prin gestul cu putere de simbol al ostaşului român eliberator, care, în Careiul încă plin de fum, încă îndoliat, încă răvăşit, ridica steagul roşu, galben şi albastru pe o statuie din centrul oraşului. În  acea zi de neuitat, în hronicul neamului se consemna o măreaţă împlinire istorică: oraşele Carei şi Satu Mare fuseseră eliberate, duşmanul fusese alungat şi de pe ultima brazdă de pământ românesc” (preluat din Florian Tucă, Itinerar eroic pe drumul victoriei antifasciste)

Frumoase rânduri! Frumoase simţăminte!

….Însă armata de azi este o palidă umbră a aceleia care a eliberat ţara. Ea astăzi se căciuleşte în faţa celor din Pactul de Alianţă Nord Atlantic (NATO), participând la operaţiuni care nu au nimic de-a face cu conştiinţa naţională….

 Până una alta să ne aducem aminte cu mândrie şi cu gânduri pioase de eroii căzuţi la Carei şi Satu Mare în ultima sforţare de eliberare a teritoriului naţional fie ei cunoscuţi sau necunoscuţi! Aşa se cade unui neam care are la temelie  oasele străbunilor şi sângele eroilor din veac!

zamolxe

Podul de la Drobeta

Podul lui Traian? Mă îndoiesc!

 

Toată lumea a învăţat la şcoală (atât în clasele primare, cât şi în liceu), la capitolul antichitatea românilor, că în răstimpul 103-105 arhitectul Apollodor din Damasc a construit un pod peste Dunăre, graţie căruia Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană! Faină chestia, mai ales că este vorba de o minune a antichităţii în această parte a lumii, fiind considerat cel mai lung pod din Imperiul Roman! Numai că…informaţia nu prea pare în regulă, mai ales că nici nu are „acte”! O să mă întrebaţi: „Cum adică nu pare în regulă?” Foarte simplu.. .pentru construcţia acestui pod de către romani nu există nici un document. Nici măcar unul! Nici de factură folclorică, nici epigrafică şi nici literară! Apoi trebuie să vă atrag atenţia că istoria este o materie de studiu logică. Ori, această acţiune de construire a podului de la Drobeta de către Traian, prin intermediul arhitectului Apollodor din Damasc,  este absolut ilogică!

Să vorbim întâi despre documente. Este cunoscut faptul că  monumentul triumfal ridicat de Traian în urma victoriei împotriva dacilor şi cunoscut sub numele de Columna lui Traian, este  o cronică în piatră care  relatează pas cu pas cucerirea Daciei. Pe un asemenea monument, mai ales că este construit de acelaşi arhitect care se presupune  că a ridicat şi Podul de la Drobeta, Apollodor din Damasc, este practic imposibil să nu apară o asemenea realizare! Fie si numai pentru satisfacerea orgoliului împărătesc şi a celui ce l-a construit…fără a mai pune la socoteală faptul că fără existenţa acestui pod poate că Dacia nu ar fi putut fi ocupată. Cu toate acestea dacă întrebăm documentele în legătură cu acest pod, ele tac, nu există dovezi literare sau epigrafice care să ateste construcţia podului de către romani! Există însă în folclorul aromân o baladă populară care vorbeşte despre construcţia acestui pod… O sa vă spun imediat  despre ce este vorba.

Până atunci însă să vorbim puţin despre logica acestei afirmaţii tratată de specialişti ca „bătută în cuie”. Este absolut ilogic ca  romanii să fi putut construi podul de la Drobeta într-un răstimp atât de scurt (numai 2 ani) în condiţiile în care  unul dintre maluri se afla încă în stăpânirea dacilor! În al doilea rând este absolut ilogic ca Decebal, pentru care libertatea poporului său  era mai presus de orice altceva să stea cu mâinile în sân  şi să privească cum se construieşte  un pod care punea în pericol însăşi existenţa statului dac! În al treilea rând afirmaţia este ilogică întrucât cercetări efectuate de către ingineri au pus în evidenţă faptul că, cu tehnica actuală şi pe vreme de pace, sunt necesari cca. 5 ani pentru finalizarea unei asemenea construcţii! Atunci era război! Iar Traian nu era un copil care se juca de-a războiul să nu-şi dea seama că-şi decimează armata în van urmărind finalizarea acestui proiect. Tocmai de aceea pe Columnă armata romană trece pe un pod de vase!

 Acestea fiind spuse să vedem, totuşi, ce este cu Podul „buclucaş”

 

Cine a construit podul de piatră de peste Dunăre?

 

Mi se pare mult mai verosimil şi mai logic din punct de vedere istoric  ca Podul de la Drobeta să fi fost construit cu  ceva timp  înaintea  războaielor daco-romane, pe timp de pace, climat mult mai propice pentru realizarea unei asemenea construcţii. Cine şi de ce să fi construit  această „perlă” a ultimei provincii cucerite de romani?

 Dacii stăpâneau, înainte vreme, ambele maluri ale Dunării. Prin urmare este verosimil faptul ca Podul să fi fost construit de ei! Faptul apare cu totul logic după ce-l citim pe Strabon:” Burebista stăpâneşte peste tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării”. Acelaşi autor ne spune: „(Burebista) trecea fluviul când dorea…”, însă Dacia nu era putere navală la acea vreme! Dacă iarna Dunărea putea fi traversată pe gheaţă, cum se întâmplă  în cazul atacului lui Decebal în Moesia, care era modalitatea de a trece Dunărea, vara, decât… pe un pod! Aceasta având în vedere că Burebista, cum spuneam, nu dispunea de o flotă din care să facă pod de vase.

 Mai mult pentru această afirmaţie există chiar şi documentaţie! O baladă populară aromână, intitulată „Puntea din artă” ne vorbeşte, valorificând probabil  legendă mai veche, despre trei meşteri constructori iscusiţi care  au lucrat la construcţia unui pod peste Dunăre vreme de şase ani! A se observa că cifra concordă  cu cercetările moderne. Având în vedere că Burebista stăpânea peste ambele maluri ale Dunării este de la sine înţeleasă necesitatea geo-strategică a construirii acestui pod pe care Burebista „trecea fluviul când dorea”. Necesitate care se impunea având în vedere faptul că Imperiul Roman  încerca să-şi extindă dominaţia în sudul Dunării!

 Prin urmare, este logic şi de bun simţ să conchidem că, Burebista este constructorul podului de la Drobeta. Apollodor doar a refăcut partea de lemnărie a podului pentru ca Traian să poată avea o cale  mai facilă  pentru a jefui Dacia de toate bogăţiile ei!

 Dar ce se întâmplase cu podul în ajunul ocupaţiei romane? Decebal , strateg vestit, surprins de atacul romanilor, distruge  lemnăria podului. Faptul pare a fi atestat de bucăţile de bârne arse aflate la fata locului. Deci, pentru a frâna în oarecare măsură invazia romană, Decebal, din necesităţi  de strategie militară, distruge opera înaintaşului său, Burebista. Acesta va fi refăcută  de un alt dac, de această dată împărat al Bizanţului, anume  Constantin cel Mare, născut  în oraşul Niş, aflat azi în Bulgaria!

Când, oare, vom înceta a mai ridica elogii cuceritorilor şi vom trece sub semnul ignoranţei realizările strămoşilor noştri?

 

 

zamolxe

Antonescu mai putin cunoscut!

            Nascut la 2/14 iunie 1882, la Pitesti, intr-o familie de militari, Ion Antonescu este absolventul (1913) Scolii Superioare de Razboi. In perioada 12 noiembrie-5 decembrie 1916 indeplineste functia de sef al Biroului Operatii la Grupul de armate Prezan, iar in perioada 5 decembrie 1916-1 aprilie 1918 este sef al Biroului Operatii la Marele Cartier General Roman.

            In perioada 28 decembrie 1937-29 mai 1938- ministru al apararii nationale, iar in 12 iulie 1949 demisioneaza din armata, pentru ca la 5 septembrie 1940 sa fie investit cu puteri depline pentru a forma Guvernul Romaniei: “Investim pe d-l. General Ion Antonescu, presedintele Consiliului de Ministri, cu depline puteri pentru conducerea Statului Roman” (Carol al II-lea, 5 sept. 1940, Art. 1)

            Ion Antonescu ajunge sef al statului intr-o perioada grea din punct de vedere al partidelor politice de dreapta; conducerea tarii facuse greseli grave, iar pe plan militar se facuse atat de putin incat, in prag de razboi, Romania era practice neinarmata. Pentru a-si salva tronul, Carol al II-lea a inceput sa formeze un guvern de coalitie, autoritar, ordonand generalului Antonescu sa faca acest lucru. “Garda de Fier” (condusa de Horia Sima) a incercat (3-4 sept. 1940) sa dea o lovitura de stat, mizand pe ajutorul german.

            Devenit conducatorul statului roman, grl. Antonescu a lansat, incepand cu 6 septembrie, o multime de proclamatii si apeluri: “[…]sa ne luam solemn angajamentul ca de azi ne unim in munca si in fratie, in gandire si in simtire, in dreptate si in lege, in disciplina si cumpatare, in ordine si in credinta, pentru ca prin munca sa ne intarim, sa prosperam si sa fim gata.”

            Fire autoritara, Antonescu nu voia sa lege angajamente si colaborari cu parteneri politici, singura forta politica importanta ce i se oferea fiind legionarii. Cu toate astea, la 14 septembrie 1940, odata cu constituirea unui nou guvern (Internele si Externele sunt incredintate legionarilor), un decret regal proclama Romania “stat national-legionar”.

            In aceasta dualitate a puterii (Sima-Antonescu) a inceput anevoiosul razboi epistolar; Antonescu ii scria lui Sima in 16 oct. 1949 ca legionarii erau vinovati de haosul din tara. Politia legionara facea arestari, perchezitiona, chiar jefuia, adancind climatul de haos si insecuritate.

            In acest timp, Romania trebuia sa isi defineasca optiunile de politica externa, neputand ramane neutra fie si numai pentru ca, la fel ca si Polonia (de acum sfasiata intre Germania si URSS) era situata la granita celor doua mari puteri, asadar nu avea de ales. Antonescu ii spune lui Mussolini, intr-o vizita in Italia, ca abuzurile comise de unguri in partea ocupata a Transilvaniei erau “un act de ofensa adus Axei prin faptul ca ungurii, a doua zi dupa arbitraj, au rupt acest angajament”. Intalnirea ulterioara cu Hitler a fost mult mai reusita, intre cei doi sefi de stat stabilindu-se un raport personal, intemeiat pe incredere si stima reciproca. Alianta cu Germania nu s-a facut intamplator- Antonescu vedea in Germania singura forta capabila a forta mana Ungariei sa puna capat supliciilor din Transilvania. In octombie 1940 incepe sosirea primelor unitati ale Wehrmachtului in Romania. Totodata, Hitler s-a anagajat sa ofere armament modern armatei romane.

            In acest timp, pe plan extern, ministrul de externe al Romaniei, Mihai Antonescu, convins fiind ca Germania va pierde razboiul, a discutat cu ambasadorul Italiei propunandu-i acestuia o interventie pe langa Mussolini pentru a gasi o solutie prin care Romania si Italia sa poata iesi din razboi, problema ramasa nerezolvata.

            Operatiunea germana in sud (zona in care rusii aveau comasate trupe numeroase) il determina pe Hitler sa ii ceara lui Antonescu ca armata romana sa-si continue operatiunile intre Bug si Nipru (zona Krivoi Rog- Nicopol).

            In iunie 1941, grl. Antonescu pleaca pe frontul din Moldova  in calitate de “comandant de capetenie al armatei romane”. In data de 22 iunie 1941, la ora 03:30 incepe aplicarea “planului Barbarosa” (intre Marea Baltica si Marea Neagra). Trupele romane actioneaza conform proclamatiei adresate de Antonescu catre armata: “Ostasi, va ordon: treceti Prutul. Zdrobiti vrajmasii din rasarit si miazazi si miazanoapte. Dezrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii vostri cotropiti […]”, ceea ce va duce la eliberarea intregii Basarabii si a Bucovinei de Nord.

            La 39 iulie 1941, Antonescu aproba (la solicitarea lui Hitler) ca trupele romane sa depaseasca Nistrul, asigurandu-l pe Fuhrer ca “voi merge pana la capat in actiunea ce am pornit spre rasarit”. Aramat romana a fost folosita pe aripa dreapta a acestui front, orientandu-se pe cucerirea Odessei (important port la Marea Neagra) care, desi pricinuind mari pierderi armatei romane (rezista pana la 16 octombrie) a fost cucerita, insemnand un mare succes pentru trupele romanesti.

            Un fragment al scrisorii lui C.I.C. Bratianu adresata lui Ion Antonescu (24 septembrie 1942) arata astfel:

            “Armata noastra, inglobata in cea germana, se decimeaza pe frontal rusesc, pe cand vecinii nostri isi menajeaza puterile pentru a le avea intacte la sfarsitul razboiului. Armata romana nu mai conteaza ca armata nationala pentru apararea frontierelor tarii. Ea sta incadrata in armata germana la peste 1000 de km de tara si bagata continuu in primele linii de lupta.

            Pentru ce ne impuneti toate aceste sacrificii? Ce vom avea la sfarsitul razboiului? Ce asigurari puteti avea ca Germania ne va reda Ardealul, pe care l-a dat ungurilor prin arbitrajul de la Viena? Pana azi se pare ca ea pregateste autonomia intregului Ardeal, daca ungurii nu-l vor cuceri.”

            Antonescu isi justifica actiunile in acest mod:

                                                            “(29 octombrie 1942)

                                                            Domnule Bratianu,

            Am lasat fara raspuns scrisorile dumneavostra anterioare.

            Am facut-o din intelepciune, fiindca urmaresc unirea, si nu vrajba.

            Puteam sa va raspund, aducand la bara justitiei, pe toti vinovatii de catastrofa morala si politica a tarii, printre care sunteti, in primul rand, si dvs.

            Natia o doreste si o asteapta de la mine.

            …

            Uitati, d-le Bratianu, ca eu sunt omul muncii mele si martirul greselilor acelora care au primit in 1918 Romania Mare si au dus-o, dupa 22 de ani de conducere, in prapastia de unde am luat-o eu in 1940, pe cand dvs sunteti unul din profitorii si daramatorii unei mosteniri mari.

            …

            D-voastra liberalii, mai mult ca altii, fiindca si din opozitie si de la guvern, prin actiunea d-voastra de dirijare si de indrumare a vietii noastre politice, economice, morale si spirituale, exercitata direct si indirect, de pe bancile ministeriale, din birourile bancilor si din culisele politice, ati adus tara in catastrofa din 1940.

            …

            Suntem la peste 1500 de km de tara, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la usa, depozitele sunt ale germanilor, caile ferate sunt in mana lor, aviatia are forta de distrugere pe care ar trebui sa o cunoasteti.

            Retragerea fortelor din situatia lor actuala ar insemna parasirea frontului.

            Exact ceea ce au facut rusii in Moldova in 1917-1918.

            Va intrebati ce s-ar intampla cu noi daca germanii ar face cu noi astazi, in caz de parasire a frontului, ceea ce am facut noi, atunci, cu rusii?

            Va dati seama ce s-ar alege de armata noastra, de disciplina noastra,, de soldatii si caii nostri, de tunurile noastre, daca am incerca, in conditiile aratate mai sus, sa parasim frontal fara asentimentul Comandamentului german?

            Situatia aceasta, a oamenilor care la cea dintai greutate se descurajeaza, ar denota usurinta, totala nepricepere militara si prostie.

            Solutia ar fi si criminala, domnule Bratianu, fiindca nu s-ar prabusi numai armata, s-ar prabusi insasi tara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat si am ajunge in situati Serbiei si Greciei.

            …

            A ma fi “oprit la Nistru” si a “retrage astazi fortele din Rusia” insemneaza, pentru un om care mai poate judeca inca, a anihila dintr-odata totul, toate sacrificiile facute de la trecerea Prutului, actiune in contra careia nu v-ati pronuntat public; inseamna a ne dezonora pentru vecie ca popor; inseamna a creea tarii, in cazul victoriei germane, conditii dezastruoase, fara a ne asigura, in cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptam si avem datoria sacra sa luptam, nici granitele care vor voi sa ni le mai lase rusii, nici libertatile noastre si nici macar viata familiilor si a copiilor nostri; in sfarsit, insemneaza, din cauza instabilitatii si a feloniei pe care ma sfatuiti sa o practic- si aceasta este cea mai mare crima- a asigura tarii in viitoarea comunitate europeana o pozitie morala care ii va ridica drepturile idealurilor sale si ar putea sa-i fie chiar fatala.

            Gestul pe care mi-l cereti sa-l fac, domnule Bratianu, va face din neamul romanesc o victima a tuturor, fiindca concomitent cu dezorganizarea si distrugerea armatei, ar incepe instaurarea anarhiei in tara.

            Comunistii, legionarii, jidanii, ungurii, sasii ar incepe agitatiile, lupta, distrugerea ordinei, a linistei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitura de picior unui neam care cu adevarat ar merita calificativul de netrebnic.

            Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

            Iata, domnule Bratianu, la ce ar da nastere gestul pe care mi-l cereti sa-l fac.

            Ar fi gestul nefericit al unui stat lipsit de onoare si al unui om de stat, nu numai inconstient, dar nebun.

            …

            Ei bine, domnule Bratianu, cand cineva a fost seful unui partid care, de la mare la mic, de la primaria din sat pana la cabinetul ministrilor, are raspunderea destrabalarii administrative, dezmatului moral, a iudeo-masonizarii tarii, a venalitatii, a compromiterii viitorului neamului si a catastrofei granitelor, nu mai are calitatea sa vorbeasca in numele comunitatii romanesti, sa dea sfaturi de conducere altora si mai ales sa-i acuze ca lucrurile nu merg cum trebuie.

                                                            Maresalul Antonescu”

            A fost Antonescu un dictator fascist? In opinia lui Florin Constantiniu, dictatura lui Antonescu nu a cunoscut formele aberante de represiune din cel de-al Treilea Reich. Absenta partidului fascist unic inlatura caracterizarea regimului sau ca fascist. Dictatura lui Antonescu nu a cunoscut formele aberante din URSS si Germania. In anii 1940-1944 au fost anchetate, arestate, condamnate sub acuzatia de activitate politica 10.566 de personae, dintre care 5.436 au fost comunisti sau afiliatii lor. Au fost pronuntate 313 condamnari la moarte, insa numai 72 de sentinte au fost executate. De retinut ca NU au fost executati comunistii care actionau ca agenti ai URSS, savarsind acte de sabotaj si spionaj.

            Cu privire la problema evreiasca din Romania, afirmatia lui Antonescu cum ca evreii din Muntenia si Moldova traiesc datorita lui este un adevar partial cercetat.

            Motivul acestei hotarari de a nu deporta evreii in Polonia cum si alte hotarari luate de maresalul Antonescu sunt umbrite de o cercetare istorica incompleta, deseori bazata pe criterii politice si de interese de moment si nu pe o cercetare ampla bazata pe documente si marturii care exista din abundenta in arhivele serviciilor secrete romane si arhivele de stat, precum si arhivele din alte carti (Gh. Buzatu, “Romania in arhivele Kremlinului”).

            Totusi, responsabilitatea lui Antonescu este zdrobitoare in ceea ce priveste moartea evreilor din Bucovina si Basarabia, moartea deportatilor din Transnistria. De mentionat faptul ca raspunderea nu cade exclusiv asupra personalitatii maresalului Antonescu, avand in vedere situatia existenta la acea ora in intreaga Europa, mai ales in Germania, aliata Romaniei. Evreii din Romania ii datoreaza lui Antonescu atat viata cat si, din nefericire, moartea.

            In privinta legislatiei dure antievreiesti, Antonescu afirma: “Jidanii sunt vinovati in mare parte de nenorocirile care s-au abatut asupra acestei tari, afirmand de asemenea ca “nu toti evreii sunt la fel”, ceea ce se va reflecta in politica lui antisemita, mai ales in privinta exceptiilor facute in cadrul legislatiei anti-semite in special in favoarea evreilor care-si dobandisera cetatenia in urma Razboiului de Independenta din 1877, a ranitilor si decoratilor din primul Razboi Mondial si a familiilor lor.

            Etichetarea maresalului Antonescu ca si “erou national” sau “criminal de razboi” este pripita, bazandu-se pe insuficiente materiale de arhiva, a caror studiere necesita un timp mai indelungat si o echidistanta profesionala.

            “Neamul evreiesc a supt, a saracit, a speculat si oprit dezvoltarea neamului romanesc timp de cateva secole; nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a romanismului este de nediscutat.”- aceste afirmatii facute de catre maresalul Antonescu exista in cartea “Evreii sub regimul Antonescu”, de Radu Ioanid. Fraza este selectata INCOMPLET si, intr-o masura, deviaza parerea cititorului pe o pista incorecta. Citatul dupa Antonescu face parte din Ordinul Directiei generale de Politie nr. 131 din 5 iulie 1941, ordin dat de catre Antonescu in urma pogromului din vara anului 1941 de la iasi, semnat de catre directorul general al politiei staului, d-l general de divizie Em. Leoveanu, pe care il voi reda in intregime in cele ce urmeaza:

                                                “Ordin circular

                                    D-lor chestori si sefi de politie

            Avem onoarea a va inainta mai jos, in copie, ordinal Ordinul Directiei generale de Politie nr. 131 din 5 iulie 1941, cabinetul rugandu-va sa binevoiti a lua la cunostinta si a dispune masuri de executare si de control cunoscand ca orice abatere sau caz intamplat pe teritoriul Dvs. va atrage raspunderea personala a sefului autoritatii politienesti.

            COPIE:

            Domnule Ministru de Interne cu ordinul nr.4916 din 4 iulie a.c. strict secret, arata ca Dl. General Antonescu, conducatorul statului, luand cunostinta de cele intamplate la Iasi in zilele de 28 VI. a.c., a dat ordinul urmator:

            “Dezordinele intamplate acum cateva zile la Iasi au pus armata si autoritatile intr`o lumina cu totul nefavorabila, cu ocazia evacuarei Basarabiei, a fost pentru armata o adevarata rusine ca s`a lasat insultata si atacata de evrei si comunisti, fara a reactiona. Rusinea este si mai mare cand soldatii din proprie initiativa si de multe ori, numai in scopul de a jefui sau maltrata, ataca populatia evreiasca si omoari la intamplare, astfel cum a fost cazul la Iasi.

            Neamul evreiesc, a supt, a saracit, a speculat si oprit dezvoltarea neamului romanesc timp de cateva secole; nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a romanismului este de nediscutat, DAR numai Guvernul are dreptul de a lua masurile necesare. Aceste masuri se afla in curs de aplicare si ele vor fi continuate dupa normele ce voiu hotari. Nu este admisibil ca fiecare cetatean sau fiecare soldat sa-si asume rolul de a solutiona problema evreiasca prin jafuri si masacre.      

            Prin asemenea procedee, aratam lumii ca suntem un popor nedisciplinat si necivilizat si punem autoritatea si prestigiul Statului Roman intr`o lumina cu totul neplacuta. Opresc dar, cu desavarsire, orice actiune pornita din initiativa individuala si fac raspunzatoare autoritatile militare si civile de executarea intocmai a acestui ordin.

            Crime de asemenea natura, constituiesc o pata rusinoasa pentru neamul intreg  si ele sunt platite mai tarziu de catre alte generatii de cat aceia care le-au comis. Cei ce se vor abate ori s`au abatut dela  ordinul de mai sus, vor fi dati in judecata si li se vor aplica sanctiunile cele mai severe, prevazute de lege.”

            Acest ordin va fi adus la cunostinta tuturor unitatilor politienesti in subordine, raportand de executare.

            DIRECTORUL GENERAL AL POLITIEI STATULUI

            General de Divizie Em. Leoveanu

            L.S.

 

            Pentru conformitate:

Ss indescifrabil”

(pastrat in Arhivele SRI)

 

Bilbiografie selectiva:

1.                  Iosif Constantin Dragan, “Istoria Romaniei”, Edit. Europa Nova, Buc., 1994;

2.                  Folrin Constantiniu, “O istorie sincera a poporului roman”, Edit. Univers Enciclopedic, Buc. 1997;

3.                  Arhiva Istorica Centrala, fond Presedentia Consiliului de Ministri, Cabinet I. Antonescu, dosar 61/1940, f. 76;

4.                  Arhiva Istorica Centrala, fond Presedentia Consiliului de Ministri, cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221.

Solomonar

Legendele „descălecatelor”. Sacralitatea instituţiei voievodale româneşti

 

Consideraţii preliminare

 

Dacia a fost centrul suprem al tradiţiei hiperboreano- pelasge în timpurile  preistorice ale neoliticului. În perioada antichităţii clasice, sub regele erou Decebal, Dacia cade pradă romanilor care o jefuiesc şi o spoliază de toate bunurile materiale, însă tradiţia rămâne aceeaşi, neschimbată. Aceasta graţie faptului că , în afara  teritoriilor cucerite de romani ce reprezentau circa 1/3 din teritoriul Daciei lui Decebal, spiritualitatea dacică a continuat să subziste fără a fi perturbată de factorul roman! Dacă  Muntele Sacru – Kogaionul din Bucegi – se afla sub atentă supraveghere romană, viaţa spirituală si tradiţia  s-a mutat în celălalt munte sacru al dacilor – Ceahlăul. Datorită acestui fapt şi revenirii la Muntele Sfânt a tradiţiei imediat ce condiţiile politice si administrative au permis-o, tradiţia pelasgo-hiperboreano- dacă a subzistat nealterată şi în timpul invaziilor popoarelor migratoare. Astfel, tradiţia pelasgo-hiperboreană ajunge în stare pură în posesia vlahilor sau românilor!

Observând cu atenţie transformările  spirituale suferite de lumea antică sub înrâurirea creştinismului putem conchide că  tradiţia pelasgo-dacică a continuat să subziste, netulburată în afara istoriei  care se petrecea în jurul său. Edificator pentru această afirmaţie este simbolismul legendei „poporale”  Traian şi Dochia, unde Dochia atunci când  este  peţită de împăratul Traian  roagă pe Zamolxe s-o transforme în stană de piatră. Dochia este Dacia cu tot ce implică ea în plan spiritual iar transformarea ei în stancă simbolizează însăşi ermetizarea tradiţiei dacice în confruntarea cu  politeismul roman şi, mai târziu, prozelitismul creştin.

 Tocmai din această cauză,  în secolele XIII-XIV când se vor forma statele medievale româneşti, Moldova Valahia şi Transilvania, Dacia era neatinsă de istorie în ceea ce priveşte tradiţia. Ea se găsea literalmente exact în aceeaşi stare în care era în timpul când domnea asupra sa primul rege-preot Zamolxe, acel Ler Împărat al colindelor şi basmelor româneşti.

Întemeierea statelor româneşti medievale, căci asupra lor mă voi opri  în cele ce urmează, nu a însemnat punctul de plecare al statalităţii în teritoriu Daciei. Acesta a fost aici întotdeauna într-o stare embrionară care, atunci când a întâlnit condiţii prielnice, s-a concretizat în plan material. Încă de la începuturile istoriei, aici s-a închegat  primul imperiu cunoscut al lumii vechi, Imperiul Pelasg, apoi  statalitatea a cunoscut noi culmi ale manifestării sale sub  Burebista  şi Decebal. Apoi  în Evul Mediu…

Întemeietorii statelor medievale româneşti sunt înconjuraţi de mister şi acoperiţi de mit. Aceste mituri  merită toată atenţia. Trebuie să atragem atenţia că toţi aceşti principi şi voievozi descălecători  vin din Transilvania, vechiul centru al Dacei pelasge si preromane! Apoi, trebuie să observăm că sau ei sau pământurile  în care îşi vor desfăşura activitatea  sunt denumite cu epitetul „negru”,  culoare ce face referire la simbolismul primordial pelasg.

 

Legenda întemeierii  Valahiei

 

Conform legendei, Principatul Valahiei a fost întemeiat  de către Negru-Vodă Basarab, nume asupra căruia vom avea ocazia să mai revenim.. Aceeaşi legendă ne spune că Negru vodă a descins în Valahia din Transilvania prin cheile munţilor Carpaţi, aşezându-şi  capitala la Curtea de Argeş unde a şi ctitorit o mănăstire cu acelaşi nume. De această mănăstire se leagă o altă legendă „legenda Meşterului Manole”. 

 Legenda Meşterului Manole  ne prezintă pe „Negru vodă” adresându-se unui arhitect anume „Meşterul Manole” şi „zidarilor” care-l însoţeau şi-l aveau ca şef. Meşterul începe lucrul dar iată ca tot ce făcea ziua se surpa noaptea. Urmează tulburarea care-i cuprinde pe zidari şi ameninţările lui Negru –Vodă. Manole , într-o noapte, avu un vis în care află că singura modalitate de a putea construi „biserica” era aducerea unui sacrificiu uman. Dimineaţă Manole povesteşte visul ajutoarelor sale  după care se apucă de lucru, dar prima fiinţă umană  care a apărut la orizont a fost chiar  femeia lui, Ana. În zadar încercă Manole s-o scape  căci tovarăşii săi îl silesc să-şi îndeplinească jurământul. El începe s-o zidească pe Ana în zidurile bisericii. Femeia la început nu-şi dă prea bine seama ce se întâmplă până când simte strânsoarea zidului şi atunci începe a se văieta: „ Manole! Manole! Meştere Manole! Zidul rău mă strânge, Trupuşoru-mi frânge, Copilaşu-mi plânge”. Manole însă, îşi continuă lucrul neînduplecat terminând în cele din urmă lucrarea. Numai că Negru Vodă nu voia ca  vreun alt prinţ să aibă o ctitorie asemenea lui, motiv pentru care atunci când meşterii spun că pot ridica o mănăstire şi mai frumoasă el ridică schelele şi-i lasă pe acoperiş. Pentru a coborî zidarii îşi fac aripi din şindrilă numai că acestea nu rezistă şi aceştia se prăbuşesc din înaltul cerului. Ultimul care moare este Manole. Fiecare zidar după moarte se transformă într-un izvor.

 De remarcat este faptul ca  zborul zidarilor este identic cu mitul  elen, preluat de la pelasgi, a lui Icar şi al tatălui său Dedal. Pe altă parte, trebuie remarcat faptul că mitologia românească este plină de biserici asemănătoare Mănăstirii Argeşului  care nu pot fi terminate  decât daca este  jertfită prin zidire „ Fata Împăratului” sau adusă Pasărea Măiastră în clopotniţă. Dar găsirea acestora implică o căutare, o căutare care este foarte asemănătoare cu căutarea Sf Graal.

Legenda prezentată succint mai sus are  evidente caracteristici hermeneutice. Este o parabolă a artei sacre  a întemeierii statului. Pentru a-şi întemeia stăpânirea Negru Vodă  construieşte o biserică. Această biserică este simbolul Centrului, al Polului tradiţional, o imagine terestră a „Cetăţii Eterne”, imaginea materială a Ierusalimului ceresc. De altfel, Tabula Smaragdina ne spune: ”Ce e dedesubt este la fel cu ceea ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Mai aproape de noi Iisus enunţă acelaşi adevăr mistic în Rugăciunea Domnească cunoscută sub numele de Tatăl Nostru :”precum în cer aşa şi pe pământ”. Acest Centru, Biserica construită de Negru vodă, se legitimează astfel ca o „inimă a lumii”, o altă „imagine” a  Centrului, „inimă” în jurul căreia se va constitui Marea Operă a Întemeierii Statului. Afirmaţiile acestea sunt susţinute şi de faptul că centrul cultului apollinic este marcat de o  biserică, şi ea fără seamăn în lume, asemenea  celei pe care şi-o dorea Negru Vodă pe care folclorul românesc o numeşte „Biserica mare cu nouă altare”, situată în „al Mării Negre prund”. Este vorba despre Insula Şerpilor şi Templul lui Apollo. Ciudată filiaţie între  antichitatea hiperboreano-pelasgă şi întemeierea statului medieval Valahia, nu vi se pare?

Pentru a înălţa această măreaţă ctitorie, Mănăstirea Argeşului, Negru Vodă apelează la Meşterul Manole şi la „constructorii” săi. Aici, în ordine metafizică, Manole este Marele Arhitect Universal iar Ana  cea zidită în zid este Înţelepciunea divină care susţine  toate lucrurile. Iată deci Principiul descompus în cele două polarităţi ale sale şi reunit apoi în Marea Operă a întemeierii statului şi a recunoaşterii voievodului! Mai mult, Manole este identic cu acel  Manus/Manes al mitologiei romane, epitet sub care Saturn/ Zamolxe se legitimează ca şi stăpân al lumii de dincolo. Spuneam acesta întrucât mani în mitologia romană  sunt  sufletele strămoşilor care veghează asupra familiei. Pe de lată parte, însă, Ana, soţia lui Manole, este un nume derivat din Iana, aspectul feminin a lui Ianus, cel care deţine cheile misteriilor antice. De aici deducem că Manole/Manes/ Ianus sunt diferite ipostaze ale lui Zamolxe. Să nu uităm că Negru Vodă însuşi trece prin „cheile” munţilor pentru a ajunge în Valahia! Să fie oare doar o coincidenţă că celălalt întemeietor de ţară din Transilvania se numea Iancu (de Hunedoara), că în alt moment  de afirmare a identităţii naţionale româneşti Avram Iancu se va afla la cârma destinelor poporului? De ce punem această întrebare? Pentru că este legitimă din prisma în care privim lucrurile, cu atât mai mult cu cât o derivaţie a numelui lui Ianus este Iancus, iar femininul acestui nume este Ianca, atestat şi ca toponim în teritoriul actual al României!

 

Întemeierea Moldovei

 

Fondatorul Moldovei a fost legendarul voievod Dragoş are a descins în viitoarea Moldovă din Maramureş. A se observa că şi acesta, asemenea lui Negru Vodă, „descalecă” în Moldova prin cheile munţilor, anume prin Cheia/ Pasul Prislop. Drumul îi este arătat de către un sihastru pe nume Ioan. În drumul său, pe malul unui râu a întâlnit un bour. Dragoş a pornit să-l  vâneze împreună cu căţeaua sa Molda. După câteva zile de urmărire  bourul a intrat în râu cu căţeaua Molda urmărindu-l, amândoi  murind în unda râului. În amintirea căţelei se spune că Dragoş a numit Moldova atât apa cât şi principatul căruia îi va pune bazele. Pe locul unde s-au petrecut lucrurile, spune legenda; Dragoş a ridicat cetatea Baia, ce se va constitui în prima capitală a Moldovei. Amintirea bourului  a cărui vânătoare a dus la fundarea statului moldovean a rămas  drept stema Moldovei.

 Deşi Ioan Sihastrul  este un personaj cheie al legendei în ceea ce urmează  mă voi ocupa în mod special de Dragoş. Mitul prin toate elementele sale  nu este decât o proiecţie exterioară a mitului zamolxian. Dragoş este iniţiatul zamolxian delegat de  păstrătorii tradiţiei  hiperboreene cu centrul în Kogaion pentru a întemeia  statul Moldovei  în Ordine şi Legitimitate  cu legea strămoşească. Argumentul forte stă chiar în numele voievodului: Dragoş= Drago(n)= Draco (stindardul de luptă al dacilor simbolizându-l pe Zamolxe). Uimitor este însă faptul că dragonul sau Şarpele Zburător, închipuindu-l pe Zamolxe, apare într-un loc neaşteptat exact cu aceleaşi caracteristici de zeu civilizator şi simbol al Înţelepciunii Creatoare. Este vorba de America Latină şi de Şarpele cu Pene (Quetzalcoatl), divinitate venerată de vechii mayaşi. El este zeul creator şi civilizator prin excelenţă, aceeaşi caracteristică imprimată lui Dragoş, întemeietorul  Ţării Moldovei. Apoi trebuie să atragem atenţia supra  unei alte similitudini. Mithra vânează şi el taurul  răpunându-l. Ciudat, nu? Mai ales că Mithra este identică cu Tiara, Coroana Sacerdotală, iar descompunerea acestui cuvânt  rezervă surprize de proporţii. Tia/Tea/De(e)a/ Zea (zeiţa) +Ra(m) Zeul Soare, cele două polarităţi ale Dublului Zamolxe în manifestare şi care reunite nu sunt altceva, simbolic vorbind, decât Caduceul lui Hermes, cu cei doi şerpi încolăciţi care urmează a se contopi în vârful său dând Aurul alchimiştilor sau Piatra Filozofală!

 Prin urmare vânătoarea bourului cu ajutorul căţelei de către Dragoş nu este altceva decât evoluţia contrariilor care tind a se reuni şi chiar se reunesc în vârful caduceului hermetic dând naştere noului stat Moldova. Iată Ordinea şi Legitimitatea zamolxiană instituită de iniţiatul Dragoş în noul principat de la răsărit de Carpaţi.

 Bourul sau Taurul primordial este  simbolul lui Saturn/Zamolxe, cel ce a rămas pană în secolul al XIX-lea emblema Moldovei. El este acel Bour Sur din colindele româneşti, epitetul Sur  fiind termenul predilect pentru a arăta măreţia şi strălucirea  în aceste  creaţii păstrate în memoria colectivă a poporului. Si tot el este Taurul/ Zeus venit s-o răpească pe Europa din mitul preelen! Mai mult, în Moldova există credinţa că Bourul alb este strămoşul sau tatăl moldovenilor! În credinţele folclorice  moldoveneşti se crede că acest Bour Alb trăieşte în Ceahlău şi se arată doar celor Aleşi! Trebuie să specificăm că înlocuirea  epitetului Sur cu cel de alb ca atribut al Zeului este imperios necesară în cadrul manifestării. La început zeul desemnat prin  epitetul sur este indefinit şi transcendent, apoi se descompune în cele două principii ce subzistă în el în stare latentă iar încoronarea manifestării este reunirea celor două principii în Aurul, Lumina Albă din  vârful Caduceului Hermetic, manifestarea deplină a principiului reunit şi strălucitor. Aceasta este întregul simbolism  ce se degajă din  legenda „descălecatului” Moldovei. Şi cel mai important

 

 Saraba şi iniţiaţii „descălecători”

 

Din legendele „descălecatelor” descoperim o Artă Regală a întemeierii Statului. O manifestare în deplinătatea strălucirii ei a Marii Opere Alchimice închipuită de Caduceul lui Hermes. Dacă simbolismul acestor legende este  unul hermetic atunci nu înseamnă  că dincolo de aceasta nu există şi alte lucruri mai importante. În plan material, aceste întemeieri nu sunt altceva decât, după cum se poate vedea şi din explicaţiile de mai sus, o reînnoire a tradiţiei primordiale hiperboreano-pelasgo-dacă.

 Întemeietorul Valahiei se numea Negru Vodă Basarab de unde  se trage şi numele familiei domnitoare în acest voievodat. Dar ce să însemne oare acest Basarab? Numai că…Basarab(a) este un nume compus din Ban – cea mai mare demnitate a Valahiei şi Saraba o denumire misterioasă asupra căreia vom stărui în cele ce urmează.

Iordanes ne spune că: „Primii dintre ei (daci-n.n) erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. Iată un exemplu de subzistenţă şi continuitate tradiţională: Basarab(a) sau mai corect Ba(n)sarab(a) este perpetuarea peste timp al acelei supra-caste dacice prezervată în munţii sacri ai Daciei! Identitatea de castă aduce după sine identitatea de tradiţie. Atunci înseamnă ca întemeierea legendară a statelor româneşti este de fapt o revigorare a vechii tradiţii hiperboreano-dace la începuturile Evului Mediu atât pe plan iniţiatic cât şi pe plan politic. O altă formă a lui saraba păstrată în limba română este arab/arap/arap= negru. Iată cum cercul se închide… de la hiperborei prin daci la valahi al căror epitet a fost în întregul Ev Mediu acela de negri iar ţara lor se numea Valahia Neagră.

 Să ne întoarcem acum puţin la Negru vodă. El mai este cunoscut şi sub numele de Radu Negru. Întrucât cu acest nume sunt cunoscuţi mai mulţi  voievozi putem  bănui că este vorba de fapt de un nume desemnând aceeaşi supra castă sacerdotal regală care s-a îngrijit de perpetuarea tradiţiei  zamolxiene de-a lungul întregului Ev Mediu. Aceste lucruri ne demonstrează un fapt. Anume că  funcţionalitatea sacră a voievozilor români este mai importantă decât cea politică deoarece semnifică în primul rând o  revitalizare  a vechilor mistere, o perpetuare şi readaptare a  tradiţiei daco hiperboreene, impusă de legile ciclice ale manifestării, ceea ce i-a permis să rămână fundamental dacică! De aici rezultă climatul de creştinism păgânizat ca să spunem aşa şi păstrarea marilor sărbători hiperboreene: Sântion, Paştele Blajinilor, Arminden (sărbătoarea lui Hermes), Ilionul sau sărbătoarea lui Helios Sântă Mărie Mare şi Mică etc, ritualuri arhaice păstrate peste timp  în satele neatinse de binecunoscuta „civilizaţie”, folosirea svasticii şi conştiinţa că aceasta este un simbol străvechi etc.

 

 IO – o particulă ciudată în titulatura voievozilor români

 

Toţi principii români, vlahi, moldoveni munteni şi  împăraţii din dinastia română a Imperiului Româno-Bulgar al Asăneştilor au purtat înaintea titulaturii şi a numelui o particulă ciudată : IO. Dacă în unele cazuri  alăturarea acestei particule la numele şi titulatura voievodului ar putea avea sensul „eu”, în altele însă ea sună nefiresc, este altceva. Dacă în cazul IO Mircea Voievod, IO Mihai Voievod Viteazu particula aceasta pare a însemna într-adevăr eu în cazurile următoare nu poate fi vorba de aşa ceva: aici odihneşte IO Ştefan Voievod, această biserică a fost ridicată de IO Radu Voievod !

 De altfel niciodată această  particulă ciudată nu a fost admisă pe deplin ca fiind echivalentă cu  pronumele personal eu. Mai degrabă IO este prescurtarea numelui Ion. Mulţi istorici caută să afle de care voievod Ion se leagă voievozii români şi ce legatura îi leagă pe aceştia de numele lui este pus înaintea titlului şi numelui  de botez al ficaruia dintre ei. Adevărul este altul! Acest Ion de la care se trag voievozii români nu este un personaj istoric dar este un personaj care a marcat  întreaga istorie a omenirii. El este Ion Sântion care în tradiţia românească îl desemnează pe Ianus/Zamolxe! Primul rege al dacilor  născut din pământul negru şi care se transpune în persoana lui Negru Vodă de la începutul Evului Mediu. El este Regele Lumii sub aspectul său de Rege al Cerului cunoscut în tradiţia românească  sub numele de Căliman şi din care se trag în succesiune directă prin intermediul lui Pelasg cel născut din pământul negru  toţi voievozii români. El este Principiul întemeietorilor atât în plan spiritual cât şi în plan material, într-unul prin Ianus/Ion Sântion, în altul prin Negru Vodă şi Dragoş. Motivul pentru care această particulă sacră apare înaintea titlului voievozilor este pentru a arăta că  Ianus/Zamolxe este adevăratul Suveran al ţării , voievodul fiind doar reprezentatul său. În fapt  IO Dragoş voievod înseamnă Dragoş Voievod locţiitorul lui Ioan.

 Despre sacralitatea  instituţiei voievodale româneşti glăsuieşte  descoperirea sigiliului  unui anume Radu Negru  domnind pe la anul 1128. Sigiliul său ne prezintă un om despuiat având învelite doar coapsele, bărbos, stând pe un tron şi arătând cu mâna în care ţine sceptrul cerul iar cu cealaltă pământul. Acesta este Omul primordial, Omul  Gol care reuneşte în el toate potenţialităţile, puterile Cerului şi ale Pământului, stând pe Tronul Lumii. Acesta este Regele Lumii! Aceasta este Zamolxe.Principiul şi totodată Pelasg sau Zamolxe omul primordial! Subliniem Pelasg era născut din polaritatea celor doua principii reunite iar legendele spun că s-a născut din pământul negru. Pe panglica care înconjoară sigiliul scrie şi titulatura „Nigru pris(+)ns” adică Prinţul Negru ceea ce ne arată de unde emană această funcţiune a domnitorilor români.

 zamolxe

Bibliografie:

 

1.      V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană,  Ed Rosmarin, Buc, 1996

2.      R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas,1997

3.      N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, 2002

4.      Ghe I Brătianu, Tradiţia despre întemeierea statelor medievale româneşti, ed. Eminescu, 1980

5.      Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului,Muntele sacru al dacilor, ed, Ştefan, 2008

 Marea migraţiune hiperboreană. Semnificaţii ezoterice

 

 Hiperboreea, Atlantida, Imperiul Pelasg

 

Unul dintre cele mai interesante  aspecte ale manifestării ciclice  este marea migraţiune hiperboreană. În plan ezoteric, aceasta corespunde  unei coborâri din indistincţia  polară  pentru a se manifesta  în multiplele etape secundare ale ciclului.

Toate tradiţiile antice sunt unanim de acord că Hiperboreea era localizată în Dacia străveche, centrul celui mai vast imperiu din  istorie, Imperiul Pelasg asimilabil Atlantidei platoniciene, condusă de Poseidon. Ori, atât miturile cu referire la Hiperboreea cât şi cele referitoare la Atlantida, sunt unanim de acord că  acestea erau centre ale tradiţiei primordiale. Prin urmare la acestea se raportează, în plan istoric, simbolismul Centrului.

Voi cita câteva mărturii ale antichităţii pentru o edificare completă. Pindar, cel mai erudit poet al Greciei antice, ne spune în opera sa intitulată Olimpicele că după ce a construit zidurile Troiei  ajutat de Poseidon/Neptun şi eroul Eac, Apollo s-a întors în patria sa de pe Istru (Dunărea), la hiperboreeni. Clement Alexandrinul este şi mai concludent numindu-l pe Zamolxe/Apollo Hiperboreanul în a sa opera intitulată Stromata. Mai mult, Strabon afirmă categoric că „primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) şi a Istrului (Dunărea).

Din Dialogurile lui Platon (Kritias mai ales) aflăm că Atlantida era situată dincolo de Strâmtoarea Gaditană şi avea ca rege pe Poseidon, un alt atribut al lui Zamolxe şi nume al unuia dintre preoţii regi ai pelasgilor. Poseidon, după cum afirmă tradiţiile greceşti, domnise peste  regiunile din preajma Muntelui Atlas, situat în ţara hiperboreilor sau în nordul Istrului de Jos. Această situare, după cum se poate observa concordă întru totul cu localizarea pe care o dădeau anticii Hiperboreei. De la numele muntelui Atlas vine numele Atlantidei şi nu de la altceva. Din punct de vedere geografic această Atlantida cuprindea regiunea  sudică a Carpaţilor şi în particular Oltenia.

Am vorbit despre hiperboreeni şi despre atlanţi, care par  a fi  de fapt unul şi acelaşi popor în etape diferite ale evoluţiei sale în plan mitic. În plan material însă, acest popor cu caracterele sale primordiale poartă un alt nume şi anume acela de pelasgi. Despre aceşti pelasgi Densuşianu ne spune, după ce a studiat întreaga  literatură antică  cu referire la ei, că „ au fost primii care au adunat în societate  familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor or legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând. Pentru poporul grec, Pelasgii erau  cei mai vechi oameni de pe pământ. Rasa  lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile  şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de  -dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale. Din cele afirmate de N. Densuşianu se poate observa caracterul de popor primordial şi civilizator al pelasgilor. Mai departe acelaşi autor ne lămureşte unde îşi aveau sălaşele aceşti pelasgi:” În tipurile preistorice gintea pelasgă avusese o extensiune vastă geografică. Ea formase totodată şi o mare unitate politică, un imperiu enorm. Reşedinţa principală a cestor regi (pelasgi-n.n) se afla în Nordul Dunării de jos, pe pământul Daciei vechi. Aceasta o confirmă tradiţiunile geografice, ce le aflăm la Homer şi Hesiod, şi aceasta rezultă din istoria cea sacră a egiptenilor, fenicienilor, asirienilor şi perşilor.

Identificarea dintre hiperborei şi pelasgi este  făcută şi de Apollonius din Rhodos care ne spune textual: „hiperboreenii  sunt Pelasgi locuind în nordul Thraciei”. Pe lângă această afirmaţie fără echivoc mai amintim faptul că , la Dodona, sanctuarul lui Zeus, întemeiat de hiperboreeni în Epir, divinitatea supremă era adorată sub numele  de Zeus Pelasgikos. Tot astfel este invocat marele zeu al lumii preelenice de către Ahile în Iliada iar Scoliastul lui Pindar, în genealogia zeilor  pe care o propune, spune că Hiperboreus este fiul lui Pelasgos. Deci, pentru a arăta  existenţa rasei primordiale în ciclul nostru de existenţă numele de pelasg este  mai nimerit încă  ca şi acela de hiperboreu.

În plan mistic, simbolic, poetul antic Asius ne spune  că Pelasgos  este fiul Geei, adică „născut din pământul negru” termen care face referire la indistincţia primordială. Prin urmare,  termenul Pelasgos este desemnarea Omului primordial sau Universal, acel Adam Qadmon al tradiţiei ebraice şi islamice. Transpunerea acestor adevăruri ezoterice în plan material ne dă următoarea afirmaţie: pelasgii, autohtonii de la Dunărea de jos, adică  „născuţi din pământul negru” , au pus bazele unui imens imperiu lumesc a cărui apogeu a fost atins în vremea lui Saturn/Zamolxe, care în tradiţiile româneşti este numit Omul Mare, ce şi-a extins dominaţia asupra  întregii lumi cunoscute.

 

Istoria sacră se împleteşte cu istoria profană. Simbolismul Centrului şi al Polului şi manifestarea lui în plan material

 

Spuneam la începutul articolului că marea migraţiune hiperboreană percepută prin prisma ezoterică, este o descindere din indistincţia polară  pentru  a se putea manifesta în multiplele planuri secundare ale ciclului. Ori în plan material acesta descindere este tot una cu termenul migraţiune. Privind această migraţiune  a pelasgilor din centrul primordial de la Dunărea de Jos şi din Carpaţi se poate observa că, migraţia  în cauză nu are nimic dintr-o emigraţie în sensul înţeles de moderni. Ea nu are nimic improvizat, întâmplător sau precipitat, şi mai ales, nu are nimic violent. Totul se petrece sub semnul civilizaţiei întrucât peste tot pe unde au ajuns pelasgii se remarcă o înflorire a culturii şi civilizaţiei băştinaşilor sub noul imbold.

Simbolurile şi istoria ne spun acelaşi lucru. Simbolul autentic este o cheie a unor secrete transcendente ce-şi au corespondent în lumea materială. Simbolurile care nu se supun acestui criteriu nu sunt simboluri autentice.

Reprezentarea cea mai simplă a ideii de Centru în tradiţiile antice este imaginea cercului  cu un punct în centrul său. Punctul reprezintă unitatea, principiul din care toate lucrurile au pornit iar cercul este imaginea lumii. Transpunerea acestui simbol în plan literal  ne dă afirmaţia  întâlnită în Evanghelia după Ioan: „La început a fost Cuvântul” . în plan istoric însă, acest simbol face referire la  punctul de plecare al civilizaţiei umane care în toate tradiţiile antice este  Centrul Lumii sau Polul Spiritual. Unde se afla acest pol spiritual al tradiţiilor antice ne spune poetul roman Marţial în Epigramele sale: „Soldat Marcellin, tu pleci acum să  iei pe umerii tăi Cerul hiperborean şi astrele polului getic!” Încă Ovidiu , poetul roman exilat la Tomis, în Tristele, spune că a fost silit să trăiască în exil sub axul boreal, în stânga Pontului Euxin. Acelaşi autor ne spune, în Ponticele de această dată, că vorbeşte în imaginaţie cu amicul său Macro de la Roma  sub Axul Boreal, în ţara geţilor. Destul de limpede cred eu….

 Probabil vă veţi întreba  ce legătură are Centrul cu Polul. Întotdeauna  Centrul Lumii  este un punct fix, pe care tradiţiile sacralităţii antice se învoiesc să-l desemneze sub denumirea de Pol deoarece în jurul său gravitează lumea. Atenţie însă, în limbajul simbolic,  gravitaţia lumii nu înseamnă acelaşi lucru cu gravitaţia pământului şi prin urmare nu este vorba de polul geografic ci de polul spiritual. Aceasta este  punctul (locul) primordial din care au plecat cultura şi civilizaţia şi chiar tradiţiile sacralităţii originare, oglindite cu mai multă sau mai puţină acurateţe  în tradiţiile secundare ale ciclului, afectate în plan material de migraţia pelasgă. Ori, chiar în acest punct apare situat şi Muntele Cosmic, Piramida Cosmică, Arborele Cosmic, Arborele Vieţii, al tradiţiilor antice. Dacă Dacia străveche a fost acest centru spiritual al lumii vechi atunci ar trebui să existe măcar o mărturie în tradiţia populară care să confirme acest fapt. De ce în tradiţia populară? Pentru că tradiţia populară nu este populară la origine. Ceea ce poate fi popular este doar faptul supravieţuirii acestei tradiţii atunci când aceste forme tradiţionale sunt dispărute. Prin aceasta, se înţelege păstrarea acestei tradiţii de către popor, într-o formă aproape deloc înţeleasă, el împlinind  funcţia  de „memorie colectivă” al cărei conţinut este însă venit din altă parte. Ceea ce uimeşte la aceste tradiţii aşa zis populare este faptul că, cu cât se sondează mai adânc în conţinutul lor, cu atât se descoperă o sumă mai mare de elemente cu caracter ezoteric, adică tocmai acele elemente care sunt mai puţin caracteristice vulgului, în esenţă. Acest fapt, singur are darul de a demonstra că atunci când o formă tradiţională este pe cale de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi încredinţează în mod voit, memoriei poporului, ceea ce altfel s-ar pierde în mod iremediabil. În plus, oarecum chiar răutăcios, ignoranţa maselor este o garanţie pentru cei care transmit aceste mărturii  memoriei colective, că ceea ce are un caracter ezoteric (ascuns) se va menţine la fel, rămânând cel mult,  o mărturie a trecutului, pe care cei apţi din timpurile  ce vor veni, o vor putea dezlega.

 Or, tradiţia că Centrul Lumii asimilat Polului spiritual este încă vie în conştiinţa ţăranului român. Dovadă este chiar folclorul  românesc care mărturiseşte despre  „Osia Lumii”, sau „Buricul Pământului”, plasat în Bucegi, pe vârful Omu, închinat divinităţii supreme a lumii vechi Zamolxe/ Saturn/ Omul. Pe acest munte se înaltă Columna cerului denumit şi Întreitul stâlp al cerului pe care anticii îl denumeau în mod expres  Cardines Mundi, Omphalos, Muntele Cosmic.

 

Emanaţiile Centrului şi Marea Migraţiune Hiperboreo-pelasgă

 

Din mărturiile existente se poate trage  concluzia că marea migraţiune hiperboreo pelasgă  s-a desfăşurat mai întâi pe verticala nord sud, pe direcţia Marea Baltică – Grecia şi mai târziu nordul Africii, avându-şi punctul central în Dacia străveche. Unind  aceste puncte  obţinem o dreaptă verticală simbol al axului lumii care din punct de vedere al geografiei sacre,  nu era altceva decât meridianul 0 al antichităţii. Totul se reduce, aici, la Dunărea de Jos, de la genealogia popoarelor până la originile culturii şi civilizaţiei.

Emanaţia Centrului spre stânga şi spre dreapta dă din nou o dreaptă de această dată orizontală. În plan istoric avem mărturii despre existenţa  pelasgilor  pâna la Oceanul Atlantic , parte a Europei care  aparţine grupelor de culturi  trace şi celte,  care în genealogia mitică a popoarelor se trag din  pelasgi. Mărturii antice, istorice de această dată, ne spun despre extensiunea neamului  dac până în China, Asia Mică şi Asia centrală fiind ocupată de massageţi; iar prinţul Rama, preot scit (trac), cum îl desemnează Ramayana i-a condus pe pelasgi până în India! Aceste două verticale, în plan material, ne arata că la un moment dat , undeva în jurul anului 8000, exista un centru de cultură, civilizaţie şi spiritualitate  latentă, situat la Dunărea de jos, care în diferite etape  cuprinse până la circa 1200 î.Ch şi-a exercitat influenţa asupra întregii lumi antice!

Poziţia de Centru a Daciei nu este  greu de dovedit nici măcar geografic. Dacă luam o hartă vom  vedea că această regiune de la Dunărea de jos, locuită în prezent de români, se află la distanţă aproximativ egala se toate marginile uscatului cunoscut în acele timpuri!

Suprapunând ele două drepte  şi înscriindu-le în cerc vom obţine o nouă figură, anume crucea cu brate egale înscrisă în cerc. Aceasta este  simbolul emanaţiei luminii sau a triumfului luminii, cum aflăm din spiritualitatea greacă şi nu numai. În plan material, acest simbol semnifică centralizarea puterii imperiului Pelasg, cu centrul în Dacia, sub domnia lui Saturn. Densuşianu ne spune că, sub domnia lui Saturn omenirea face un progres enorm pe calea  civilizaţiei, catalogându-l  drept începătorul şi propagatorul fericirii omeneşti. Sub imperiul său lumesc, a fost ceea ce miturile numesc unanim vârsta de aur a omenirii, paradisul terestru al Bibliei, acele vremuri pline de abundenţă când dominau pe pământ justiţia şi buna credinţă, condiţii esenţiale pentru liniştea şi bunăstarea omenirii. Iată cum lumina, în planul material, istoric, se revarsă asupra lumii din …. Dacia!

Dacă până sub domnia lui Saturn s-au pus bazele Imperiului Pelasg, imaginea materială a miticei Hiperboreea şi Atlantida, odată cu centralizarea Imperului şi domnia lui Saturn se întreprind noi acţiuni de colonizare şi civilizare a zonelor neatinse încă de binefacerile pelasge. În plan simbolic, aceste acţiuni de revărsare a Luminii peste teritoriile în cauză, se concretizează printr-un X sau Crucea Sfântului Andrei, patronul lupilor în mitologia românească. Prin urmare, nu este vorba de un simbol care să-l desemneze pe Sfântul Apostol Andrei, ucenicul lui Iisus Christos. De ce? Pentru că Andrei/ Andrea/ Undrea este amintirea lui Andros/Andru din limba greacă care înseamnă Om; iar Om este denumirea sub care s-a păstrat denumirea lui Saturn/Zamolxe în folclorul românesc. El Este Omul Mare al tradiţiilor româneşti şi a antichităţii greco romane. Deci, dacă în plan  simbolic crucea în formă de X este  extinderea Principiului, a Centrului, pentru a lumina toate punctele cardinale cunoscute, în plan material  ea simbolizează acţiunea civilizatoare a Imperiului Pelasg şi asupra teritoriilor care încă nu intraseră, până la domnia lui Saturn, sub influenţa sa. Dacă suprapunem acest X peste crucea cu braţe egale înscrisă deja în cerc avem o surpriză. Vom obţine „rotiţa celtică” cu opt spiţe sau ceea ce orientalii numesc „roata norocului”,  manifestarea deplină a  principiului în lume în cadrul unui ciclu de existenţă.  Aceeaşi „rozetă”, pe care o avem sculpată în lemnul porţilor tradiţionale ţărăneşti din România şi care este considerată de cercetători şi etnografi un simbol solar. Este un simbol solar doar în măsura în care  Soarele este considerat centrul sistemului nostru solar şi cel care dă viaţă pământului, exact cum imperiul Pelasg sub domania lui Saturn era „Soarele” care-şi revărsa lumina civilizatoare asupra populaţiilor pe care le îngloba; iar Saturn este Soarele în măsura în care  era creierului Imperiului Pelasg!

Dacă prelungim în unghi drept braţele crucii în formă de X, obţinem un semn ce  a fost interpretat greşit ca simbol solar, el fiind în fapt o hieroglifă a Polului, acel centru al Lumii situat în Hiperboreea şi Atlantida mitică, concretizată în Dacia, centrul Imperiului Pelasg. Este vorba despre Svastică. Svastica este simbolul manifestării depline a principiului  în lume iar traseul său pe circumferinţa cercului arată plenitudinea acţiunii sale benefice asupra tuturor făpturilor intrate sub influenţa sa. Dacă privim svastica descompusă în elementele sale componente  obţinem doi Z; Principiul descompus în cele două elemente esenţiale: elementul masculin, pasiv şi elementul feminin, activ, acel Yin/Yang al Extremului Orient.

 În lexiconul Suidas găsim o afirmaţie şocantă, am putea spune, anume că Zamolxe este şi nume de zeiţă. Zeul dacilor sub aspectul său masculin si pasiv era cunoscut sub numele de Zamolxe şi identificat, în plan terestru, cu persoana marelui său preot Saturn, regele Imperiului Pelasg. Ori despre Saturn aflăm că avea de soaţă pe Rheea, care se traduce Regina. Regele şi regina, zeul şi zeiţa, reflectarea planului spiritual în plan material si invers! Iată de unde decurge principiul regalităţii sacre! Axa Lumii, prin care ezoterismul vede legătura între Cer şi Pământ, era situată în Dacia Centrul  spiritual,  şi aproape şi material al lumii, unde trebuia să fie „precum în cer, aşa şi pe pământ”! Prin urmare cei doi Z au un dublu sens. Ei reprezintă iniţialele  Principiului descompus în forţele care-l constituie, şi refleţia acestora în lumea materială, sub forma  regelui preot si a reginei preotese! Valoarea sacră a acestui simbol o aflăm de la V Lovinescu care  ne spune, că un domn educat  încerca să-i explice unui ţăran român că svastica este un simbol de import şi care a primit  răspunsul uimitor: „Ba nu! E a nost! Îl avem de pe vremea Urieşilor!” Ori, aceşti uriaşi sunt atestaţi de tradiţiile greceşti ca ciclopi care locuiesc în Ţara Zeilor,  dincolo de Dunăre (Istru), mitica Hiperboreea. În plus,  atât Rheea cât şi Saturn sunt pomeniţi în descântecele populare româneşti. Mai trebuie să spunem  că există o formă particula a svasticii  care  se prezintă sub forma a doi S suprapuşi. Acesta pe Dublul Zamolxe, sub forma zeilor şerpi, de la care avem denumirea Insulei Albe sau Insula Şerpilor.

 

Ultimul simbol veritabil care desemnează activitatea deplină a principiului  şi a Centrului în lumea materială este Octogonul. Acesta ia fiinţă prin unirea diametrelor  celor doua cruci, de unde se obţine câte un pătrat, care apoi, este aşezat unul peste altul prin suprapunere. Acest simbol este caracteristic  poporului român, îl aflăm atât în cusăturile ţărăneşti cât si în ornamentaţia bisericilor de lemn şi nu numai. Cupolele  majorităţii bisericilor închipuie un octogon în care este  reprezentat Iisus Pantacrator, adică manifestarea deplină a principiului christic, a Verbului Creator. Octogonul apare de-a lungul istoriei românilor aproape peste tot, ceea ce demonstrează cu prisosinţă că , atunci demult, în negurile istoriei , centrul spiritual al Lumii  desemnat sub numele de Pol se afla în Dacia, şi că acest simbol este  o moştenire arhetipală rămasă de la pelasgi, poporului român, descendent direct  al acestui neam  care prin capacităţile sale,  a devenit în ochii anticilor, legendar. El apare pe cuşma lui Vlad Ţepeş,              

pe stema unirii de la 1600

Ce e mai ciudat este că decoraţia militară românească numită „Ordinul Steaua României este tot de formă octogonală.

 

Forma octogonală o găsim şi în planul oraşului medieval Alba Iulia, locul primei uniri a tuturor românilor, sub Mihai Voievod Viteazul!

 

 

Iată cum Istoria sacră, relatată de simbolurile autentice şi străvechi, se oglindeşte în planul istoriei profane. Ea ne spune despre vremuri de mult apuse în care Dacia era centrul spiritual al lumii, locul unde Principiul,  Dublul Zamolxe comunica cu manifestarea sa materială marele preot şi marea preoteasă , regii Imperiului Pelasg, pentru a-şi revărsa binefacerile asupra întregii lumi cunoscute.

zamolxe

 

 

Bibliografie:

 

1.      Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele Sacru al dacilor, Ed  Ştefan, buc.,2008

2.Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc., 1996

2.      Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, Ed Obiectiv, Craiova, 2007

3.      N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, buc.,2002

4.      Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed Hmanitas,1997

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un obicei străvechi: Căluşul

 

Jocul Căluşarilor pare a fi unul dintre cele mai vechi şi mai complexe dansuri populare româneşti. Bărbaţii care doreau să intre în ceata căluşarilor se adunau cu o săptămână înaintea Rusaliilor, în afara satului, pe malul unei ape, unde, în mod ritual, depuneau un jurământ de respectare a regulilor cetei şi a condiţiilor respectării purităţii rituale în perioada Rusaliilor (abstinenţa sexuală şi un comportament etic adecvat comunităţii tradiţionale). Pentru 10 zile ei trăiau într-un timp sacru. În această perioadă ei purtau un costum specific cu zurgălăi la picioare, câte o bâtă, iar de dormit dormeau pe sub streşinile bisericilor pentru a fi feriţi de atacurile Rusaliilor. Ceremonialul cuprinde practici şi invocaţii magice, dansuri şi acte rituale executate de un grup de bărbaţi strict ierarhizat: Mut, Vătaf, Ajutor de Vătaf, Stegar  şi Căluşari de rând. Starea grupului este una de coeziune mistică. După spargerea cetei, bărbaţii se întâlnesc în sat salutându-se ca după o absenţă îndelungată şi totul reintră în normal.

 

Căluşarii, un ritual arhaic zamolxian

 

Căluşul este un obicei românesc practicat  de Rusalii şi ţine de cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiţia populară: Căluş, Căluţ, Călucean. Unele piese din arsenalul căluşarilor poartă şi ele denumiri care amintesc de numele zeului (căluş, cal), înseşi mişcările dansului simbolizând  tropăiturile şi comportamentul cabalin. Dansul căluşarilor pe lângă venerarea zeului este şi un prilej de adorare a strămoşilor deoarece, sâmbăta de dinaintea Rusaliilor este cunoscută şi sub denumirea de Moşii de Vară. Ceremonialul în sine se pierde în negura timpurilor pelasge şi cuprinde taine care cu greu mai pot fi desluşite azi. De pildă, se ridică întrebarea: cine este zeul  în onoarea căruia se dansează şi care se numeşte Căluş?

Nicolae Densuşianu ne spune, în monumentala sa lucrare „Dacia Preistorică”, că Poseidon, cunoscut de romani sub numele de Neptun, se bucura de o dublă onoare în cadrul  religiei pelasge. El era considerat ca zeu al mării, dar şi primul  care a domesticit calul l-a călărit şi l-a înhămat la care. Deşi Poseidon este cunoscut mai ales ca stăpân al mării, totuşi numele său, îl leagă mai mult de arta echitaţiei. Densuşianu ne tălmăceşte  numele de Poseidon sub înţelesul de cel ce stă pe cal sau călăreţul. Iată deci cine este Căluşul, zeul patronimic al căluşarilor! Iar legătura căluşarilor cu Moşii ne dezvăluie faptul că Poseidon/Neptun este tot una cu Zal-moxe, Zeul Moş, Zamolxe, unicul zeu al lumii pelasgo-dace!

 

Desfăşurarea şi semnificaţiile ritualului

 

În sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, căluşarii însoţiţi de lăutari se duc într-un loc secret din moşia satului lucru ce aminteşte de misteriile zamolxiene. Ei se îmbracă în haine obişnuite dar  poartă cu ei şi costumele şi bâtele specifice. Excepţie face doar „Mutul” personificarea vie a Căluşului/ Poseidon. Vătaful sau conducătorul grupului de căluşari, poartă cu sine o prăjină  de 4-5m,o năframă albă , aţă roşie, panglici din care este confecţionat mai apoi „steagul” căluşarilor. A se observa, că albul şi roşu sunt culori sacre ale dacilor, desemnând  Gemenii Divini sau Dublul Zamolxe: Apollo şi Artemis.

 La taina naşterii căluşului, operaţiune ce se mai numeşte şi Legatul Căluşului, nu iau parte decât căluşarii.  Este momentul când se face  Ciocul Căluşului, un lemn cioplit în forma de cap de cal. Acesta se îmbracă într-o piele de iepure în care sunt puse plante de leac dar şi nişte aţe cu măsura căluşarilor. Aceştia depun jurământul de credinţă faţă de ceată şi de zeu şi sunt iniţiaţi în noul rol  prin săritul peste Căluş. Faptul în sine este o reiterare a vechiului ritual dacic  de intrare a tinerilor în rândul unei confrerii războinice. Din acel moment ei se salută după formula „Halai sa”, nechează precum caii, mestecă usturoi pentru a protejaţi împotriva spiritelor rele.

Ceata se deplasează pe la casele sătenilor, practicând un dans magic, sacru şi profan în acelaşi timp, bazat pe mişcările calului. Pe parcursul dansului  Ciocul Căluşului este purtat în traistă sau pe braţe doar de „mut” sau de „vătaf”, spectatorii neputându-l vedea doar câteva momente în care acesta este scos din traistă pentru a-l arăta gazdelor. Din nou o rămăşiţă de cult arhaic, întrucât  Strabon ne spune” Zeul suprem dacic (Zamolxe- n.n) este fără nume , fără calificare”. Deci un soi de „deus otiosus” un Dumnezeu ascuns care se face cunoscut  doar prin atributele sale  devenite zei  în mitologiile popoarelor care au luat contact cu pelasgo-dacii!

 Principalul protagonist al dansului este „mutul” care-şi permite să nu asculte de vătaf, să pedepsească dansatorii care , prin absurd, ar greşi mişcările dansului. Spun prin absurd deoarece  un asemenea ritual nu permite greşeala, greşeala aducând după sine  ineficacitatea  ritualului apotropaic (apărător). În cadrul ritualului Vătaful are rolul Marelui preot zamolxian căruia se supun toţi dacii inclusiv regele , daca nu era chiar el rege iar Mutu  este Zeul însuşi  din această cauză el  putând să-şi permită a „nesocoti” voinţa vătafului! Căluşarii şi dansul lor colindă în ziua de Rusalii întreg satul  ferind bătăturile în care joacă de spirite rele şi aduc belşug.

 Marţea de după Rusalii, ritualul ia sfârşit prin „spargerea Căluşului”, după care căluşarii se duc şi îngroapă  Ciocul căluşului într-un loc retras de unde-l vor scoate abia în anul următor cu ocazia unui nou legământ. Atât cele trei zile de desfăşurare a ritualului cât şi îngroparea Căluşului ne aduc aminte de legenda  zamolxiană. Marele Preot Zamolxe, ne spune Herodot , confirmat de Strabon, s-a retras într-o peşteră unde a stat timp de trei ani iar dacii l-au jelit ca pe un mort. Această practică a retragerii din lume era necasară pentru naşterea doua oară. Iniţiatul murea pentru oameni  pentru a renaşte în lumea spiritului fiind cunoscător al tainelor zamolxiene.

 

Valenţele ritualului căluşarilor

 

Jocul căluşarilor, în tradiţia populară, are diferite valenţe. Între acestea amintim:

·       Transferul magic al fertilităţii divine prin descântarea în timpul jocului, a bolovanului de sare pentru animale şi a blidului cu seminţe pentru însămânţarea ogoarelor

·       Grăbirea căsătoriei fetelor şi fertilizarea  tinerelor soţii care intrau în Hora căluşarilor de la sfârşitul jocului

·       Vindecarea persoanelor „luate de Rusalii” prin transferul magic al sufletului sănătos de la oala de lut spartă  cu bâta de Mut sau Vătaf sau de la Căluşul supus unei morţi rituale, denumită „Doborârea Căluşarului”, la omul bolnav

·       Alungarea  Rusalcelor prin ameninţare cu bâta, prin  practicarea unor scenarii războinice, folosirea unor plante magice, prin invocarea unor formule magice  în timpul jocului de către căluşari şi prin  gălăgia produsă de zurgălăi ş chiotele scoase de căluşari în timpul jocului

 

 

zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1. Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin,1996
2. Mircea Eliade, De la Zamolxe la Gingis-Han, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,1980
3. Nicolae Densuşianu, Dacia  Preistorică, Ed Arhetip,2002