De dincolo de timpuri…

….a aparut si cartea „De dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito credintele romanilor” scrisa de „zamolxe”.

Aceasta pagina este in exclusivitate conceputa pentru a prelua comenzile la cartea „De dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito credintele romanilor”, scrisa de mine.

Comenzile vor fi preluate prin intermediul unui comentariu respectiv mail la barhoata_dan@yahoo.com sau, telefonic la 0771-390930 si vor confirmate telefonic (urmeaza sa va sun eu pentru a verifica autenticitatea comenzii – pentru cei care comanda prin intermediul comentariului sau mail).

Comenzile sunt onorate prin intermediul Postei Romane cu plata ramburs: la costul cartii de 20 lei se vor adauga taxele postale.

Comenzile primite din Oradea vor fi inmanate personal, evitandu-se astfel costurile suplimentare de transport.

Simboluri sacre ale ornamenticii populare

 

Voi lua în discuţie simbolurile ornamenticii sacre româneşti, nu pe toate, căci mi-ar lua mult prea mult spaţiu, ci numai pe câteva dintre ele, cele mai importante în imageria poporului român şi care au directă legătură cu spiritualitatea pelasgo-daco-românescă.
Svastica

Înainte de a clarifica simbolismul svasticii atât de larg răspândit în tradiţiile antice vom spune că svastica nu este un semn / simbol politic, în esenţa sa, ea cuprinzând tot ceea ce este mai puţin politic. Ea este un simbol sacral de la origine şi până în prezent. Ea nu este un simbol exclusiv oriental cum cred unii deoarece ea poate fi întâlnită atât la amerindieni cât şi în Europa antică, la greci celţi,fiind totodată şi un semn al lui Christos până în Evul mediu târziu.
La poporul român svastica are o importanţă fundamentală dată fiind fregvenţa cu care apare peste tot. În cimitire, în biserici, pe broderiile costumelor naţionale, pe pergamentele voevodale, etc. Or svastica , ce pare a se fi deslipit direct din tradiţia primordială, „este semnul sau emblema Polului, căci în adevar, lumea se învârte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; svastica nu figurează lumea ci acţinea principiului asupra Lumii” . În acelaşi timp însă „Centrul.. este punctul fix pe care toate tradiţiile se învoiesc să-l desemneze ca Pol deoarece în jurul lui se efectuiază rotaţia lumii” M. Eliade ne atrage atenţia că în Centrul despre care este vorba se înalţă Muntele Cosmic, Arborele cosmic/ Arborele Vieţii identic în tradiţiile românilor cu Axis/Cardines Mundi sau Stâlpul/Columna Cerului.
Având în vedere că tradiţia românească este una de sorginte hiperboreană- pelasgică ar trebui să găsim măcar nişte răsunete ale acestor încheieri prezentate mai sus. Şi aşa si este. Găsim în tradiţia românescă unele credinţe referitoare la Centrul Lumii. Bunăoară se crede că pământul este înconjurat de apa Sâmbetei. Apa Sâmbetei este matca tuturor apelor, ea fierbe asemenea apei rohmanilor (vezi Istrul/ Dunărea la Cazane). Acolo e cetatea lui Dumnezeu şi Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care se află Mărul Roşu este Marea Neagră (!), Mărul Roşu este Osia Pământului ( Cardines Mundi / Axis Mundi). El se găseşte acolo unde este Buricul Pământului(!),. Pe Buricul Pământului este un Munte Sfânt. Foarte ciudate aceste credinţe româneşti. Oare mai trebuie să amintim şi credinţa ţăranului român din anecdota lui Lovinescu în legătură cu svastica : „Nu! E a nost (semnul svasticii)! Îl avem de pe vremea urieşilor”?
Am spus că svastica este un simbol al Centrului dar el mai are un sens şi anume acela de semn solar Aceasta înseamnă că el este hierogliful lui Apollo, ipostaza saturnică a lui Zamolxe, ca dădător al luminii. Ştim din mai multe izvoare antice că Hiperboreea era patria de origine a lui Apollo iar Clement din Alexandria se referă la Zamolxe cu epitetul expres de Hiperboreu. În calitatea sa de Tată şi creator al oamenilor Zamolxe este numit şi Zeul Om iar unul dintre vârfurile cele mai înalte ale munţilor Bucegi poartă chiar denumirea de Omu. Un fapt deosebit de interesant pentru noi, în certificarea tradiţiilor româneşti legate de Centrul Lumii, este faptul că principalele culmi ale munţilor Bucegi privite dinspre nord întruchipează svastica ceea ce-l face identic cu Muntele Cosmic al legendelor tradiţionale, întrucât această figuraţie nu se mai gaseşte altundeva în lume. Or deţinătorul legitim al svasticii ca semn arhetipal, semn ce semnifică printre altele şi mişcarea, are puterea de învârti roata lumii, putere echivalentă cu solve et cuagula aflată în strânsă legătură cu simbolismul lui Ianus/Ion/Iancus/Iancu, stăpân al marilor şi micilor mistere, distribuitor al vieţii şi al morţii. El este acel Ler împărat, identic cu Regele Lumii stăpân al rohmanilor şi al muntelui Om din Centrul Lumii, stăpânul Polului Getic cum îl numeşte Marţial. Cu acest sens de semn al mişcării svastica apare pe piatra de mormânt a lui Negru vodă desemnând cele 24 ore cosmice pentru că mişcarea sa indică 24 de poziţii pe cvadratura cercului ceea ce face din Negru Vodă un mesager al centrului, al muntelui polar.
La prima vedere ne izbeşte înfăţişarea svasticii. Ea are forma a doi Z suprapuşi uneori Z transformându-se în S dar având acelaşi înţeles. Ea desemnează pe deţinătorii legitimi ai Polului, ai Centrului Lumii: Maica Pământ şi Tatăl Cer,cei doi Zamolxe despre care am mai vorbit. În cazul celor doi S există însă un dublu înţeles: cei doi şerpi ai creaţiei, ce-i doi Zamolxe, amândoi reprezentaţi prin simbolul şarpelui dar şi o variantă a numelui Zamolxe – Salmoxe.În fapt tradiţia românească ne spune că Osia Lumi se sprijină pe un balaur/ şarpe care se încolăceşte în jurul său. Cuprinzătoare privire a simbolismului caduceului hermetic unde cei doi şerpi se încolăceşc în jurul Arborelui Lumii pentru a se uni în vârful său dând naştere aurului hermetic, strălucirea spirituală şi puterea deplină asupra Polului şi svasticii care îl desemnează. Şi nu în ultimul rând, credem că are legătură şi cu acel mult vehiculat „păcat primorial” unde şarpele ori ne este reprezentat ca încolăcindu-se pe Arborele Vieţii ori ne prezintă şarpele ca element uranic el apărând din frunzişul Arborelui.

Octogonul

În „Dicţionarul de simboluri şi arhetipuri culturale” Ivan Evseev ne spune următoarele: „Cifra opt culcată este simbolul infinitului. Numărul opt se pune în relaţie cu octogonul – figură intermediară între pătrat şi cerc şi, ca atare, semnifică lumea intermediară, între cea terestră conotată prin pătrat şi cea uraniană, simbolizată prin cer” Cristina Pănculescu ne lămureşte şi mai clar în privinţa simbolismului octogonului : „ Octogonul este simbolul geometric plan al Centrului; simbolul numeric este 8…Un alt simbol geometric plan ataşat Centrului este octogonul stelat.Acest simbol se raportează la aspectul activ, „ funcţional”, al Centrului … Prin Centru, după cum afirmă toate tradiţiile , se face legătura între Cer şi Pământ. Simbolul geometric plan al Cerului este cercul. Simbolul geometric plan al Pământului este pătratul. Simbolul geometric plan al Centrului este octogonul care face trecerea de la pătrat ( Pământ) la cerc (Cer) şi reciproc”. Ceea ce este mai interesant este că în ornamentică populară românească acest simbol este întotdeauna legat de Columna Cerului sau Osia Lumii , pe care grecii şi romanii o desemnau ca Polus Geticus, Axis Mundi şi Carmines Mundi; Columnă a Cerului care în plan material simbolizează trecerea de la Pământ la cer şi invers după cum octogonul face trecerea de la cerc la pătrat şi reciproc. Interesant este, de asemenea, şi faptul că forma schematică a octogonului este rezultatul juxtapunerii a două cruci: crucea greacă (+) şi crucea Sf Andrei(X). Or,numele Sf Andrei derivă de la substantivul masculin andros care în limba greacă înseamnă Om, iar Om, cum am vazut ceva mai sus, este desemnarea lui Zamolxe ca Stăpân al Centrului şi Rege al Lumii.
Tot Ivan Evseev ne mai spune: „ Opt este numărul totalităţii şi al echilibrului cosmic, reprezentate prin cele opt direcţii ale spaţiuni ( inclusiv geografice) şi prin roza vânturilor: patru puncte cardinale şi patru direcţii intermediare. Aceasta poate semnifica însă şi direcţiile migraţiei hiperboreene, cu carcater civilizator.
Observăm în ceea ce priveşte octogonul sau steaua cu opt colţuri o complicaţie care ne determină să ne oprim asupra pătratului ca simbol al pământului. Unind vârfurile celor două cruci vom obtine două pătrate suprapuse simbolizând un caracter sacral dublu al pământului: Mama Pământ şi Pământul Solar (uranic). Şi într-adevăr, tradiţia populară tinde sa ne dea dreptate:”Steua Polară (desemnând Polul Ceresc unit de Columna Cerului cu Polul terestru ca Centru al lumii) este Împăratul nostru. Este veghetoarea cerului. Ea e Stejarul Câmpului. Or, Steaua Polară face parte din Ursa Mare, după cum cu caracter ursid era reprezenată şi Diana/Artemis, ipostaza mai nouă şi mai „ funcţională” a divinităţii pământului Geea.
În ceea ce priveşte pământul „solar” vom spune că această denumire se aplică întotdeauna Centrului din care derivă, atât în plan spiritual , cât şi material, manifestarea. Aceast pământ solar în tradiţiile antichităţii se numea Surya sau Siria şi este identic cu Hiperboreea lui Apollo/ Zamolxe. Vine să întărească această imagine tradiţiile româneşti care „ de fiecare dată … când vor să exprime forţa, măreţia, frumuseţea, luminozitatea, ele (legendele – n.n) folosesc cuvântul sur: Calul sur, Vulturul sur, munţii suri…Or în limba română modernă sur înseamnă cenuşiu ceea ce nu corespunde deloc sensului citat de noi…Noi socotim că în realitate acest sur este Soarele în limba primordială. Afirmăm chiar că „întunecarea” cuvântului ne convinge, căci ea corespunde „ întunecării” inerente legii de desfăşurare a ciclului”. Prin urmare şi octogonul este un simbol care legitimează tradiţia românească ca urmaşă directă a celei pelasgo-hiperboreene.
Funia şi şarpele

Şarpele este un simbol extrem de răspândit şi cu o plurivalenţă de înţelesuri, atât pozitive (demiurgice, divine) cât şi negative (infrernale). Una dintre principalele semnificaţii simbolice ale şarpelui se referă la curenţii cosmici care nu sunt altceva decât expresia acţiunilor şi reacţiunilor forţelor emanate de cer şi, respectiv, de Pământ. Unirea dintre Cer şi Pământ este manifestată tocmai prin aceşti curenţi pentru că fără ei aceasta nu s-ar produce. Atunci când şarpele are aceasta semnificaţie , este cel mai adesea asociat unor simboluri axiale cum ar fi arborele sau bastonul.
La români Şarpele este consubstanţial cu arborele cosmic ( bradul sau Mărul Roşu) şi de aceea îl găsim în iconografia primară încolăcit pe arborele lumii. Din unele variante ale miturilor cosmogonice româneşti reiese că şarpele a preexistat cosmosului şi a ieşit odată cu arborele cosmic din apele primordiale. După părerea lui V. Lovinescu şarpele în formă de S , străpuns la mijloc de o săgeată simbolizează fixarea mercurului alchimic, ce este considerat ca un principiu feminin. Ceea ce este de-a dreptul curios este că geografia Europei şi mai ales a zonei Balcanice se joacă cu noi. Şarpele sub forma lui S este desenat în plan geografic de lanţul Muţilor Carpaţi Balcani care, culmea, este străpuns la mijloc de Axul lumii, care este situat în Bucegi şi cunoscut sub numele de Columna Cerului. Şarpelui în formă de S, prezent şi în cazul svastcii cu braţele curbate închipuind doi şerpi suprapuşi, i se asociază ca simbol echivalent spirala dublă ce se regăseste pe motivele ornamentale ale Columnei Cerului în ornamentica românească. Simbolismul dublei spirale este echivalent, dintr-un anumit punct de vedere, cu simbolul yin/yang care, la randul său este prezent natural pe fata de NE a vârfului Ocolit din Bucegi, şi care este legat de simbolismul Oului Lumii ale cărui două jumătăţi, atunci când se despart, devin Cerul şi Pământul. Amprenta acestui principiu s-a păstrat în ambele jumătăţi după separare.: pe Pământ se identifică cu traseul sinuos al munţilor Carpaţi-Balcani străpuns de Axis Mundi în centru iar pe cer în constelaţia Dragonului, constelaţie circum polară care după cum observă V. Lovinescu are tocmai forma lanţului muntos. Altfel spus Costelaţia Dragonului şi dublul său dacă sunt luate împreună şi interconectat, aşa cum ne îndeamnă să facem însuşi spirala dublă, nu este altceva decât o hierofanie a şarpelui primodial. Ori tradiţile româneşti vorbesc despre un asemenea şarpe numindu-l express Împăratul Şarpe. Ele spun despre un şarpe uriaş care trăieşte sub nisipurile malului mării şi anume într-o porţiune în care se deschide o peşteră care comunică cu marea şi cu nisipul. Se spune că acest şarpe este impresionat de către inima unui muritor a cărui inimă trebuie să bată într-un anume fel pebtru a ajunge la auzul şarpelui. Când bătăile inimii ajung la el şarpele mugeşte de sub pământ dar nu poate fi auzit decât de cel căruia îi este adresat mugetul. Aceste tradiţii mai vorbesc şi despre un balaur ce stă încolăcit pe Osia Lumii. Aceleaşi tradiţii ne amintesc de Ler Împărat care locuieşte pe un munte mare ce nu poate fi găsit decât de acela care place lui Ler Împărat. Este de semnalat aici faptul că nici Împăratul Şarpe nu poate fi auzit decât de acela a cărui inima i-a atars atenţia. Lucru şi mai ciudat este faptul că şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, se termină cu un cap de OM iar corpul său închipuie o succesiune de spirale în formă de opt. Dacă avem în vedere aceste identităţi atunci putem spune că împăratul şarpe identic dintr-un anume punct de vedere cu Ler Împărat este Regele Lumii, stăpân al centrului care nu este altul decîât Zamolxe în calitatea de Zeu Om şi Zeu Moş.
Dacă până acum am vorbit de simbolismul şarpelui la nivel macrosmic, vom trece spre înţelesurile microcosmice ale acestuia parcurgând un initinerar ce presupune o pornire din literatura vedică şi o oprire în tradiţia romanescă. O trecere de la regele lumii la protectorul casei şi familiei.
Un mit cosmogonic vedic ne spune că Şarpele primordial înainte de creerea lumii plutea imobil pe oceanul universal de lapte. Or, este ştiut că pentru români casa este un microcosmos cu valenţe sacre. Iar tradiţiile legate de casă implică existenţa unui şarpe al casei, de culoare albă ce stă în peretele sau sub pragul casei, nu muşcă, nu face rău nimănui ci doar ticăie motiv pentru care mai este numit şi ceasornicul casei. În descântecele româneşti preluate şi de cultura modernă se spune: „ Sarpele casei,alb,/ Fără de venin/ Iata-ni-l azi în prag/ Falnic şi senin/ Laptele de la oi/ În blid alb adus/L-a sorbit domol / Cam pe la apus”. Deci Şarpele casei este identic la nivel microcosmic cu Sarpele macrocosmic, identic la rândul lui cu regele lumii situat în Centrul Lumii încolăcind columna cerului.
Pe de altă parte însă simbolismul şarpelui este preluat în imagistica populară, şi mai ales creştină, sub aspectul funiei care prin sinuozuităţile imprimate de mişcarea ei aduce extraordinar de mult cu mişcările unui şarpe. Or bisericile de lemn româneşti sunt înconjurate de un brâu în torsadă (răsucit) format din doi şerpi ale căror trupuri înlănţuite aduc cu o funie şi care se despart abia deasupra uşilor de la intrare.
Crucea

Crucea apare sub diferite forme în ornamentica populară şi este de o vechime mult mai mare ca si crştinismul. Crucea este în primul rând osatura octogonului în dublă formă (+ şi X) şi a svastiicii în forma sa simplă de cruce orizontalăînscrisă cunoscută sub numele de cruce greacă.
În simbolismul tradiţional crucea este asimilată arborelui cosmic căci „ prin cruce = centru se operează comunicarea cu cerul”. În creştinismul popular nu se schimbă cu nimic situaţia „ Crucea , făcută din lemnul Arborelui Cunoştinţei Binelui şi Răului, este identificată sau se substituie arborelui cosmic; ea este descrisă ca un arbore care urcă de la pământ la cer, copac veşnic care stă în mijlocul cerului şi al pământului sprijinind cu tărie universul sau arborele vieţii plantat pe Golgotha. Pe de altă parte numeroase texte patristice compară crucea cu o scară, cu o coloană sau cu un munte” toate simboluri ale lui Axis Mundi sau Osia Lumii.
Cu atât mai mult cu cât crucea verticală (crucea răstignirii cu braţul vertical mai lung şi cel orizontal mai scurt) prin axul său vertical reprezintă tocmai axul lumilor iar cel orizontal reprezintă planul terestru în care se manifestă principiul coborât de-a lungul Columnei Cerului în manifestare.
Un alt simbol al Centrului este crucea orizontală care însă se raportează numai la un singur plan de existenţă (lumea) simbolizând expansiunea lumii în discuţie, pornită din centrul crucii după imaginea principiului simbolizat întotdeauna de punctul central al crucii. După acest principiu al crucii orizontale s-a ptrecut migraţia pelasgo-hiperboreană dinspre centru (Dacia) spre cele patru zări.
La cele mai sus amintite pare sa se raporteze şi crucea orizontală aflată în vârful unui ax piramidal situată pe acoperişul unei clădiri din incinta Mănăstirii Ialomiţei aflată în imediata vecinătate a muntelui sfânt.
Stâlpul funerar

Stâlpul funerar daco-românesc este identic cu Axa Lumii al cărei echivalent este Arborele Vieţii ce creşte în Centrul Lumii sau în Buricul Pământului. Or pentru români Copacul Vieţii este bradul care uneori este asimilat unui par ce ieşise din noianul de ape şi este pus la capătaiul mortului. Romulus Vulcănescu aminteşte de parul funerar dac reprezentat pe Columna lui Traian, par care s-a transformat mai apoi în colonetă funerară. Uneori bradul este tăiat şi plantat la căpătâiul mormântului: „Dar ei când m-au pus /În mijloc de câmp/cânii să-i aud/Cum latra-a pustiu,Si urla-a muţiu/Si sa mai aud / Cocoţii cântând/Muieri mimăind ( jelind) /şi preoţi cetind/…./ Ei m-au îmbunat/ că ei ma sădesc/ Nu ma secuiesc/ Şi ei m-au mintit/ Ca m-au secuit/Jos la rădăcină/Cu fum de tămâie/Mai pe la mijloc/Chiti de busuioc/Tot milă şi foc/Sus la crengurele/Chiţi de ocheşele/Tât milă şi jele”.
Conform aceluiaşi R. Vulcănescu stâlpii funerari costituie categoria cea mai raspândită de monumente mitice folosite de români. Ei fac parte integrantă din piesele rituale ale înmormântării aşezându-se pe mormânt. Ca şi alte însemne stilimorfe funerare între care menţionăm târuşul suliţa sau săgeata bradului, crucea sau troiţa, stâlpul este un simbol al Columnei Cerului care, la rândul ei, este un substituit al Arborelui Lumii.
În tradiţiile şi datinile românilor Arborele Lumii sau Arborele Cosmic este locul de pornire al unei călătorii către zonele cunoscute si necunoscute le cosmosului. Escaladarea nu se poate face de către oricine şi oricând. Au acces, în anumite condiţii şi cu anumite restricţii doar eroii, oamenii iniţiaţi şi morţii care au dus o viaţă virtuoasă. De altfel, obiceiul de a se marca cu menhire, succedanee ale Columnei Cerului, mormintele eroilor şi ale oameilor de seamă este foarte vechi datând din epoca pelasgilor. Eroii călătoresc prin mijloace numai de ei ştiute şi uneori sunt ajutaţi de animale fabuloase Pasărea Măiastră sau Pasărea Sufletului de exemplu, ce uneori este reprezentată în simbolistica stâlpului funerar printr-o pasăre plasată în vârful lui.
Această axă a lumii este identică cu pomul vieţii care creşte în centrul lumii sau în Buricul Pământului. Prin urmare şi un stâlp funerar poate simboliza Centrul Lumii ca de altfel şi Coloana Infinitului care-l reprezintă. Un astfel de centru nu aparţine spaţiului profan, geometric, ci spţiului sacru în care se poate realiza comuniunea cu cerul sau cu lumea subterană. El este punctul paradoxal al rupturilor de nivel, punctul în care se poate transcende lumea fizică. Tocmai prin faptul că aici în centru se transcende lumea sensibilă, se transcende implicit şi timpul ,durata, obţinându-se prezentul continuu atemporal.
Şi pentru a conchide vom spune că în tradiţiile româneşti lumea subterană unde merge sufletul şi trupul mortului într-o prima fază, lumea sensibilă unde rămân cei ce au supravieţuit răposatului, şi lumea celestă unde se retrage după o perioada sufletul celui plecat sunt unite tocmai de acest Axis Mundi sau Columna a Cerului. Acesta este motivul pentru care şi în prezent în tradiţia românescă rezidă un puternic cult al strămoşilor. Mai trebuie spus că acest Centru al Lumii este sălaşul, ca să spuneam aşa, al Regelui Lumii/ Zamolxe, stapân peste lumea de dincolo în calitatea sa de Ler împărat.
zamolxe
Bibliografie
1. Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997
2. V. Lovinescu, Al patrulea hagealâc,Buc,1998
3. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele scaru al dacilor, Buc, 2009
4. Isac Evdeev,Dicţionar de simboluri si arhetipuri culturale,Timişoara,1994
5. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană,Buc,1996
6. R. Vulcănescu, Mitologie română,Buc,1985
7. R. Vulcânescu, Columna Cerului,Buc,1972

Unde a aparut scrierea?

Când vine vorba de începuturile scrierii îi mare dandana. În 1965 Vojtech Zamarovsky zâcea foarte convins „La început a fost Sumerul” completând concluziile lui Samuel Noah Kramer care zâcea şi el foarte convins: „Istoria începe în Sumer”. Asta înseamnă, având în vedere presupusa primordialitate a culturii şi civilizaţiei sumeriene că şi scrisul a apărut tot aici. Da! Şi să nu dea Dumnezău să zică altcineva altceva! Cu tăte astea io am mari îndoieli atunci când aflu de la un sumerolog rus pe nume A. Kifişin că „scrierea sumeriană a apărut, în sudul ţării dintre râuri la sfârşitul mileniului IV î.e.n, pe neaşteptate, într-o formă pe deplin dezvoltată”. No, aci-i baiu, că doară nu le-o picat din cer scrierea gata tocmită! De la acelaşi autor aflăm încă o trebuşoară interesantă: „Studiul legilor dezvoltării interioare a pictografiei sumeriene arată că , la sfârşitul mileniului IV î.e.n, scrierea pictografică, ca structură, nu se afla în stadiul de formare, ci în declin”. Hopa altă bubă, cum or descoperit astia scrierea dacă scrierea lor era în declin? Nu ne şti` nime dintre academicienii noştrii lămuri la întrebarea asta aşa că-i musai să apelăm iarăşi la străini. Acelaşi sumerolog rus ne zice o concluzie menită să ne pună pe gânduri: „ Din toată structura scrierii sumeriene, care număra în jurul a 38000 de semne şi variante, s-au folosit nu mai mult de 5000, care au provenit din 72 cuiburi-simbol străvechi. Procesul de polifonizare (adică, de diversificare sonoră a unuia şi aceluiaşi semn) a cuiburilor structurii sumeriene a început însă cu mult timp înainte….Ciuburile –simbol s-au dezintegrat în grupuri polifonice cu mult înainte de sosirea sumerienilor în ţara dintre cele două răuri”. Io văd aci două lucruri semnificative: o scriere dezvoltată gata să dispară şi că sumerienii or venit de undeva şi locu îi, bag io sama în prostia me, locu unde s-o dezvoltat scrisu` până la stadiul în care l-au preluat ei. Şi iată că din „ inventatori” sumerienii au ajuns elevi, ce-i drept sărguincioşi, dar tot elevi!

Locul unde a apărut scrierea

În 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, face o descoperire pe şantierul arheologic de la Tărtăria de Mureş ( jud Alba). Erau trei tăbliţe din lut ce purtau pe ele diferite forme . Două dreptunghiulare, si una rotundă, cea din urmă purtând semne semănând foarte bine cu scrierea zisă sumeriană. S-or fi jucat ăia de la Tărtăria cu băţu pe pământ într-un moment de hodină din goana lor după capre?

„Academicienii” şi „savanţii” noşti zâc că dacii nu cunoşteau scrisul. Numai că bulgarii nu sunt de aceeaşi părere. Academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev zâce aşa: „ tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene”. Concluzia ne-o dă tot el ca să nu ne mai batem capu: „Aceasta ar însemna, pur şi simplu ( şi fără drept de apel – n.n) că scrierea sub forma pictogramelor a apărut în sud-vestul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum”. Şi ca să fie şi mai limpede totul tot el ne zice, ce-i drept cam nesigur: „ Dacă în toate cele trei cazuri este vorba de scris, atunci se impune o concluzie surprinzătoare: Avem de-a face cu cea mai veche scriere din lume!”. Dacă şi cu parcă.. mai trebuie încă ceva ca să mă convingă. Ce? Păi dacă-i scris trebe să se poată ceti, nu? Da! Şi s-o aflat cineva să-l şi cetească.

După ce cercetează materialul, V. Titov, sumerologul expert al laboratorului Institutului de Arheologie al Academiei de Ştiinţe URSS ajunge la următoarele concluzii:

„1.Tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg răspândit, de origine locală ( ca şi lutul din care au fost făcute, după alte cercetări-n.n)

2.Textul unei tăbliţe enumeră 6 totemuri antice, care coincid cu „manuscrisul” din oraşul sumerian Djemdet-Nasra şi, de asemenea, cu „manuscrisele” din săpăturile ce aparţin culturii Kereş

3.Semnele de pe această tăbliţă trebuiesc citite în cerc, în sens contrar mişcării acelor de ceasornic

4. (…) Această tăbliţă a fost tradusă astfel: „ În (cea de a) patruzecea domnie pentru buzele ( gura) zeului Şaue cel mai vârstnic după ritual a fost ars” No dară! Mai limpede nu se poate!

Deci e vorba de scris nu de jocu cu batu pe pământ ! Surprinzator şi contrar părerilor „ academicienilor” şi „savanţilor” noştri, ruşii şi bulgarii, după cum s-o văzut, zâc că dacii cunoşteau scrisu’! Şi nu numa că-l cunoşteau ci ei l-or inventat că aşe zâce datarea cu carbon radioactiv ( C 14) care plasează ale bucăţi de pământ (importante!) pă la 6200-5200. Deci cel mai devreme în mileniul V î.e.n când Sumerul încă nu exista! S-o zâs că sunt copii după scriere sumeriană. Bun! De acord! Da numa dacă îmi poate spune cineva de unde scoatem Sumerul în mileniul V î.e.n.

Am spus că pe lângă tăbliţa rotundă care cuprinde o scriere ideografică pe care am şi tradus-o prin bunăvoinţa savantului V. Titov, mai sunt două rectangulare care au inscripţionate pe ele imagini vegetale si animale. Acum, având sub ochi cele trei tabliţe şi afirmaţiile lui Kiffisin privind scrierea „ sumeriană” şi dezintegrarea cuiburilor simbol în strucuri polifonice reprezentate grafic putem concluziona . Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă nu numai un sintem de scriere cu „ evoluţia” scrierii până în momentul când a fost preluată de „ sumerieni” şi dusă în ţara dintre cele două râuri! Şi nu-i oare interesant ( şi grăitor) faptu că în vecinătatea Tărtăriei se află localitatea Simeria? Nu-i ea foarte apropiată etimologic şi fonetic de Sumer sau poate Sumeru-i masculinu de la Simeria/ Sumeria? Şi din nou interesant îi că în tăt Sumeru nu afli numele zeului Şaue da Ardealu-i plin de toponime care amintesc de el (Şeuşa-Alba;Şeulia de Mureş,Şăuşa, Şăulia,Şăuliţa-jud.Mureş;Şăulia-jud Cluj; Şauaeu (Eu Şaue?) – jud Bihor) ceea ce din nou arată ca tăbliţele sunt locale, din Dacia şi nu din Sumer! Şi iacă că (scuzaţi cacofonia) scrisu o fost inventat de „ sălbaticii” daci de la Tărtăria şi apoi dus în Sumer, contrar părerii aproape unanim răspândite.

Şi ca să nu ne rezumăm numai la aceste date verificăm trebuşoara cu scrisu si apelam la autorii antici. Că dacă afirmăm ceva tre s-o facem în cunoştinţă de cauza nu că aşe vrem noi şi zacem după cum ne place. Şi iacă ,Diodor din Sicilia ne zâce în Biblioteca Istorică nişte informaţii absolut interesante care, databile cu vreo 2000 de ani înainte de descoperirea de la Tărtăria vine să o confirme: „Ba chiar se spune că, atunci când Cadmos adusese în Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăreia numele şiforma sa. Aceste litere au fost numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de eleni; ar mai fi avut şi denumirea specială de pelasgice, fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor”. Apoi zice tot el:” cât priveşte pe Linos, se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dyonissos, înfăţisând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu, Pronapides, dacălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului”.

Or dacii în străvechimea istorică se numeau pelasgi cum ştiţi deja cei care vizitaţi blogu şi cum ştiau şi anticii! Deci, vrem, nu vrem scrisu a existat în Dacia independent de voinţa „savanţilor” şi „academicienilor”!Peste tate astea mai este ceva.

Scrierea Dacilor stravechi a dat naştere nu numai scrierii ideografice sumeriene ci şi „ alfabetului” cretan liniar A şi B, alfabetului grec, latin, runic şi chirilic.

Alfabetul „ latin” a fost preluat de etrusci în mileniul III î.e.n şi dus în Italia din zona munţilor Apuseni fapt dovedit de cuvintele etrusce identice fonetic si din punct de vedere al înţelesului (cupe-cupă; nuna-mamă, la români nună =naşă, a doua mamă; ranem-rană,a răni;Tisa-tisa, puţin; vinus-vin). Toate semnele existente în alfabetul gotic ( runic) şi chirilic există în Grota Fundu Peşterii din Munţii Buzăului. Multe dintre aceste semne se păstrează în răbojul plutaşilor de pe Bistriţa.

În concluzie, scrierea atât cea ideografică cât şi cea alfabetiformă, au apăru în Dacia, cu dovezi în regulă, cu acte de naştere şi tot ce vreţi. Inclusiv cu mărturii materiale ( arheologice) şi literare ( autorii antici). Avem merite deosebite în antichitate si nu numai numai că mai trebe şi să ni le recunoaştem.

Bibliografie:

1. P.L. Tonciulescu, E. Delcea. „Secretele Terrei- Istoria incepe in Carpati”, vol. I

2. C. Barsan, „Revansa Daciei”

3. P.L. Tonciulescu, „Romania, paradisul regasit”

zamolxe

 

Multe păreri, acelaşi numitor comun: Dacia

Istoria poporului român şi mitologia pe care o posedă îşi are rădăcinile adânc înfipte  în trecut; mult mai îndepărtate  decât mult prea recenta  „romanizare” şi „încreştinare” atât de vehiculate în căţile de istorie; mult mai îndepărtate decât însăşi civilizaţia dacică premergătoare civilizaţiei şi culturii româneşti, pe care, aceasta din urmă, şi-a clădit structura şi identitatea. Istoria şi mitologia acestui neam, al românilor, se întinde  până în timpurile preistorice atunci când pe aceste meleaguri apar primele forme de cultură şi civilizaţie.

Mitologia română este succesoarea unei mitologii ancestrale  elaborată de autohtonii Daciei străvechi. Înaintea civilizaţiei şi culturii  tracilor şi daco-geţilor, pe teritoriul vechii Dacii se întinde o lungă serie de evenimente şi fapte ce cuprind perioada pelasgică, de cele mai multe ori cunoscute doar prin intermediul miturilor greceşti sau romane.

S-a afirmat de nenumărate ori că mitologia română este rezultatul unei „sedimentări” de credinţe şi mituri, într-o primă fază, indo-europene, apoi, după ocuparea Daciei de către romani, romane şi în sfârşit, după încreştinarea Daciei, creştine, toate altoite pe un  „sâmbure” autohton traco-dac. Tot acest amalgam de credinţe şi mituri, ba indo-europene, ba romane şi, nu în ultimul rând creştine, peste care unii cercetători adaugă şi elemente slave datate din Evul Mediu, reprimă esenţa însăşi a mitologiei româneşti, reprimă tocmai  această perioadă pelasgă. Cercetătorii mitologiei române  vorbesc foarte puţin despre  începuturile pelasge ale acestei mitologii acordând  însă un spaţiu nemeritat de mare  „componentei daco-romane” , „indo-europene”, care fie vorba între noi, sunt doar pure inveţii dacă avem în vedere „împietrirea Dochiei” şi lipsa cvasitotală a indo europenilor în orice fel de atestări documentare.

 Vom spune că, în esenţă, mitologia română derivă din mitologia dacică iar mitologia dacică din cea pelasgă. Şi punct, pentru că aşa numiţii indo-europeni, nu există în nici o mărturie antică iar, romanizarea este o teorie la care se pot aduce foarte multe amendamente, ca şi în cazul celei a indo-europenizării. Prin urmare, două sunt componentele din care a evoluat mitologia română: componenta pelasgă şi componenta dacică, la care adăugăm  pe alocuri şi cea creştină care în fapt se reduce, ca orice tradiţie autentică, la tradiţia  originară  hiperboreană.Aceste mitologii: românească, dacică şi pelasgă derivă una din alta în mod absolut necesar ele fiind expresia  continuităţii spirituale a unuia şi aceluiaşi popor în diferite stadii evolutive de-a lungul istoriei.

 De altfel, istoricul francez Albert Armand, susţinea în 1936 că poporul român „ este  unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămâs aceeaşi din epoca neolitică, a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel, prinr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.

 Afirmaţia istoricului francez este susţinută şi de alte surse, mai ales străine.

Bunăoară, antropologul Eugene Pittard ne face atenţi că „strămoşii românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii, civilizaţia neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria ţării”.

Se  pare ca  istoricul  A. Armand şi antropologul E. Pittard au dreptate de  vreme ce un alt cercetător, peruan de acestă dată, pe nume Daniel Ruzo, după ce vizitează Romania , declară în 1968: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se află centrul european al celei mai vechi  culturi cunoscute până în ziua de azi”. Ori acestă catenă montană a Carpaţilor se situiază pe teritoriul vechii Dacii, actuala Românie despre care specialistul în preistorie, Marija Gimbutas, dar de origine lituaniană, profesor la universitatea  California din Los Angeles ne spune: „ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între  anii 6500-3500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile  indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”.

 În acelaşi ton se află şi lingvistul suedez Ekstrom Par Olof care afirmă că „ Limba română este o limbă cheie, care a influienţat în marre parte toate limbile Europei”.

De asemenea, Gordon W. Childe, savant ce numai are nevoie de nici o prezntare, însă tributar concepţiei indo-europene, se vede nevoit să conchidă în 1926 că „locurile primitive ale dacilor trebuiesc căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasat la nordul şi sudul Dunării”.

 Cine sunt de fapt aceşti indo-europeni puşi mereu în legătură cu primele  momente ale culturii şi civilizaţiei umane? Ei nu sunt menţionaţi de nici unul dintre izvoarele antice cunoscute până în prezent, deşi, dăcă e aşa cum se spune, anume  că ei sunt iniţiatorii  civilizaţiei şi culturii antice, atunci, dată fiind  înclinaţia anticilor spre  elogierea strămoşilor, este de neînţeles tăcerea tuturor  izvoarelor  existente în legătură cu aceşti indo-europeni. Deşi izvoarele istorice şi mitice, hagiografice chiar, tac în legătură cu indo-europenii, se pronunţă răspicat despre pelasgi şi hiperborei care nu sunt nicidecum indo-europeni.

 Trebuie spus că noţiunea de indo-europenizare precum şi cea de neamuri indo-europene sunt cât se poate de fictive. Din acest motiv  cercetătorii nu pot cădea de comun acord asupra  presupusei lor invazii şi nici măcar asupra patriei lor de origine. Despre  fictivitatea noţiunii de indo-european se pronunţă  chiar savantul care a inventat-o, pe numele său Bosch Ghimpera, de naţionalitate germană. Invenţia sa era dictată de  necesitatea dovedirii prin orice mijloce, fie ele şi neştiinţifice a originii ariene a germanilor.

 Dacă în privinţa indo-europenilor  izvoarele istorice, mitice sau de orice altă natură tac, nu este  acelaşi lucru şi cu adevăraţii înaintaşi ai dacilor şi ai românilor anume: pelasgii şi hiperboreii. Izvoarele antice, fie ele istorice, fie mitologice, precum şi o seamă de autori  contemporani, mai vechi sau mai noi, români sau străini, vorbesc cu mult respect despre  aceşti pelasgi şi hiperborei. De la aceştia izvorăşte mitologia şi credinţele populare române, precum şi simbolurile răspândite în lumea satului românesc şi nicidecum de la indo-europeni sau romani. De la aceştia ni se trage  însăşi identitatea lingvistică şi de neam, cum arată N. Densuşianu în monumentala sa lucrare Dacia Preistorică.

Hiperboreea, o realitate transformată în mit, se va perpetua cu încăpăţânare în întreaga cultură greco-romană de unde va fi preluată în epoca modernă şi contemporană de cercetătorii care caută să-i dea de urmă. Pentru toţi autorii antici , acest ţinut mitic se afla în Dacia, după cum în Dacia  locuiau şi pelasgii, în fapt unul şi acelaşi neam , purtând diferite nume în diferite stadii ale evoluţiei sale istorice. Vom reda în cele ce urmează numai cateva dintre  informaţiile anticilor cu privire la localizarea Hiperboreii.

În „Olimpicele” poetul grec Pindar ne arată pe Apollo, care după ce construieşte  zidurile Troiei împreună cu Neptun şi cu Eac, se întoarce în patria de la Istru la hiperborei (Olimpicele,VIII.47). atunci când trebuie să localizeze Hiperboreea, Strabon spune că „ Hiperboreii locuiau desupra Pontului Euxin şi a Istrului” (GeografiaXI,6.2). Clement din Alexandria atunci când aduce vorba despre Zamolxe îl numeşte cu epitetul expres de „ Hiperboreu” ( Stromata,IV,23). Geograful Ptolemeu  când aminteşte cetatea Piroboridava  situată pe Siret spune că este o cetate hiperboreană (Geographia,III.10). Macrobius vorbeşte şi el despre regiunile udate de Dunăre şi Don care în antichitate erau numite hiperboreene (Comentarii la Somnul lui Scipio,II.7). Ovidiu,celebrul poet roman exilat la Tomis, se lamentează că a fost constrâns să trăiască sub Axul Boreal, la stânga Pontului Euxin (Tristele IV.41-42) pentru ca în „Ponticele” să afirme că  Axul Boreal se afla în ţara geţilor (II.19; 40-43). Marţial în  „Epigramele” sale se adresează soldatului Marcellinus spunând: „Tu pleci acum să iei pe umerii tăi Cerul hiperboreean şi astrele Polului Getic” ( IX.45).

 Dar nu numai autorii antici  sunt la unison în a plasa Hiperboreea în teritoriul carpato-danubiano-pontic ci şi o seamă de autori contemporani.

 Bunăoară, expertul francez în simbologie, Rene Guenon, tenace căutător al înţelesurilor miturilor şi simbolurilor antice, în corespondenţa sa cu Vasile Lovinescu se exprimă astfel: „  Sunt foarte mulţumit de ceea ce îmi spuneţi  de cercetările dvs. în privinţa Daciei şi aştept cu mult interes studiul pe care îl anunţaţi ( Dacia Hiperboreeană -.n.n). Fără să ştiu ce aţi mai găsit referitor la acest subiect, trebuie să vă spun că ideea că Dacia a fost una dintre etapele  centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza la ce perioadă s-ar putea raporta”.

În altă parte acelaşi R. Guenon se adresează lui Lovinescu astfel: „ Cum sper că n-am uitat nimic din cele comunicate, pentru că mă întrebaţi ce gândesc  despre toate acestea, cred că nu poate fi pusă la îndoială natura hiperboreană a tradiţiei româneşti sau dacice, şi acest fapt explică cu siguranţă multe lucruri enigmatice în ce-i priveşte pe Orpheu, pe Zalmoxis… tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mai pură (şi mai veche – n.n) decât a celţilor” Pronunţându-se apoi asupra  perpetuării tradiţiei hiperboreano dacice spune: „cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în  Evul Mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmisie mai puţin consistentă”.

 Lovinescu în scurtul dar cuprinzătorul său studiu intitulat Dacia Hiperboreană pune semnul egalului  între hiperborei şi pelasgi iar după ce-l citează pe Pindar care  spune că, în genealogia mitcă Hiperboreus este fiul lui Pelasgos conchide: „ Deci, pentru a arăta rasa primordială, Pelasg ar fi un termen chiar mai corect decât Hiperborean” ai cărui descendenţi direcţi sunt dacii şi prin aceştia, românii.. Acestă continuitate este absolut evidentă în cazul tradiţiei româneşti atât în folclor cât şi în ornamentică. Mai mult, în unele medii rurale există credinţa că românii se trag direct din uriaşi.

Şi pentru a încheia vom cita pe N. Densuşianu vorbind despre neamul pelasgilor: „pentru poporul grec, pelasgii erau cei mai vechi oamenide pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „ dioi” – divini” ei fiind „ cei dintâi care au adunat  adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând” .

Merită menţionată părerea  profesorului universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizaţiilor care după o vizită în Maramureş declară: „  Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afliîn satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie”.

 Iar această civilizaţie este  pelasgo-hiperboreano-daco-românească, nu indo-europeană şi nu daco-romanizată.

Bibliografie:

Romulus Vulcănescu, Mitologia Română, Ed Academiei RSR

Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi. Ed Obiectiv

****, Oriensis. Revistă de studii tradiţionale,coord.Mircea A Tămaş

Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

C Barsan, Revanşa Daciei, ed Obiectiv

zamolxe

 

 

Sacrul feminin (II)

Maica Domnului  – stăpână şi regină

 Unul dintre cele patru tipuri fundamentale ale iconogrfaiei Maicii Domnului în biserica creştină este imaginea „ celei care tronează”. Prin urmare, Maica Domnului  este reprezentată în aceste icoane ca o regină şi stăpână.. Dar această reprezentare a Maicii Domnului nu este lipsită de maternitate întrucât ea tine la piept pe pruncul Isus fiind reprezentată de cele mai multe ori  în poziţie frontală.

Se spune că această imagine datează din vremea împăratului Constantin cel Mare ceea ce ar da apă la moară influienţei bizantine  şi romane la Dunărea de Jos. Noi însă, vom spune că prototipul acestei imagini ce o reprezintă pe Maica Domnului ca regină este mult mai vechi, datând dintr-o perioadă în care nici Roma şi nici Imperiul Bizantin nu exista încă. Susţinerea acestei ipoteze de lucru ne-o oferă tradiţiile antice legate de Pământul Mumă, de Marea Zeiţă şi imaginea oferită de sculptorul Phidias Matroului din Athena, unde Geea, cunoscută şi sub numele de Rheea, este reprezentată în poziţie frontală, sezând pe un tron, purtând pe cap coroană şi flancată de doi lei, emblemă a puterii şi a majestăţii, tocmai după cum icoana creştină, în general, o prezintă flancată de doi sfinţi sau îngeri.

În tradiţia românescă Maica Domnului este  împământenită ca regină şi stăpână: „ Pământul este al Maicii Domnului  pentru că ne hrăneşte” spune o credinţă din Bucovina. Deducem de aici că Maica Domnului este stăpâna, regina pământului . Aflăm apoi că România este numită de tradiţie Grădina Maicii Domnului şi, aceasta nu întâmplător, dacă avem în vedere identitatea menţionată de mai multe ori între Maica Domnului şi Geea.

 În această calitate a sa de regină şi stăpână  Geea purta numele de Rheea după cum ne spun tradiţiile greceşti moştenite de la pelasgi.Acest cuvânt la origine nu însemna altceva decât „regină”. Ne ajută  la a stabili această etimologie cuvântul românesc Rai care, s-a mai păstrat în tradiţiile populare sub forma Raiu Împărat desemnând  tocmai titlul de rege: Împărat, Rege al  Lumii. Mai mult, în tradiţiile greceşti şi romane, termenul Rheea era de foarte multe ori înlocuit cu cel de Basilea sau Regina, amândouă având înţelesul de regina

Rheea era venerată în special ca „mamă a munţilor” domnind peste codrii, văi şi izvoare, protectoare a turmelor şi a păstorilor şi stăpână a animalelor iar locurile sale de cult  erau pe înălţimile munţilor, fiind marcate de simulacre megalitice, la care se adaugă,izvoarele râurile şi peşterile. Aici, credem noi, este cazul să menţionăm anumite tradiţii româneşti care  fac referire tocmai la această calitate de stăpână şi doamnă a animalelor. Iată o colindă în care Maica Domnului ca stăpână a animalelor harăzeşte soarta cailor: „”Fire-aţi voi cai blestemaţi /De mine de fiul meu/Şi de dragul Dumnezeu! /Şi voi cai să n’aveţi saţ,/ Numa’n ziua de Ispas /Dar ş’atunci numa un ceas” sau  „Fire-aţi cailor să fiţi/De mine afurisiţi/Şi de Domnul pe vecie/ Mersul fuga să vă fie/Ziua, nopatea să mâncaţi/Rar voi să vă săturaţi”. Tot Maica Domului este cea care hărăzeşte şi destinul boilor: „Boulenilor iubiţi/ Binecuvântaţi să fiţi/ Şi de Domnul şi de mine/ Şi de fiul care vine/ La umblat s-aveţi pas lin/ La mâncare saţ deplin/ Câte-un ceas voi să mâncaţi/ Iar un ceas să rumegaţi” Că este vorba de vechea divinitate a naturii, acum înfăţisaţă sub o formă nouă, cum spune Densuşianu, ne-o demonstrează din nou unele legende semiîncreştinate în care Maica Domnului hărăzeşte destinul plantelor:” Irod aflase că în ţinuturile pe care le stăpânea se născuse Mesia , regele trimis de Dumnezău pentru mântuirea neamului omenesc. În mânia lui Irod a poruncit slujilor sale să gasescă pruncul şi să-l omoare. Atunci, Maica Domnului şi-a luat pruncul din iesle şi a fugit pentru a scăpa de mânia regelui. În calea ei Maica Domnului a întalnit un plop pe care l-a rugat să o adăpostească.Dar plopul nu a vrut să-i dea adăpost  temându-se ca nu cumva mânia lui Irod să cadă şi asupra lui. Maica Domnului s-a dus mai departe dar nu înainte de  spune plopului: – Rămâi cu bine plopule dar dacă ţi-e frica de Irod, să tremuri de frică toată viaţa. De atunci plopul nu mai are linişte şi frunza lui tremură fie că-i vreme bună, fie că-i vreme rea. A mai mers Maica ce a mai mers şi apoi a întâlnit un brăduţ pe care l-a rugat să-i ofere umbră si adăpost. Bradul a încuviinţat iar Maica Domnului l-a binecuvântat: – Brăduţule.. să fii cel mai iubit dintre copaci,să rămâi veşnic tânăr şi verde şi vara, şi iarna, să bucuri oamenii şi să fi simbolul celor mai importante momente ale vieţii omului. De atunci bradul este nelipsit la nuntă, la botez înmormântare, Crăciun, Sf Nicolae” Şi colindele ne arată acelaşi caracter al Maicii Domnului:” Bine plopul d-auzare/ Da’ în samă nu bagare/ Şi mai tare îmi sunare/Rău Maica îl blestemare/Fire-ai ploape blestemat/De mine de Dumnezeu/ Mai tare de fiul meu/Bată vântu-ncet, nu tare/ frunza ta să n-aibă stare” iar bradului îi spune:” Fire-ai iarna ca şi vara/ Primăvara să-nfloreşti/ flori vânăte, mohorâte”

 Importanţa Geei  ca stăpână şi regină în părţile Dunării de Jos este demonstrată şi de numeroasele toponime mitice rămase încă în memoria poporului român. Ştim că Matroum în limba greacă înseamnă loc sfânt dedicat cultului unei divinităţi numită Mama Zeilor şi că această denumire  era deja considerată arhaică în vremea lui Pausanias. După părerea lui Densuşianu această denumire de matroum dată sanctuarelor Mamei Mari se reducea la un vechi cuvânt pelasg, Motru.În România actuală există numeroase toponime  care păstrează acest termen străvechi: Motru ( râu), Gura Motrului (mănăstire şi localitate) precum şi alte locuri din părtile Olteniei montane

 Baba  Dochia

 Baba Dochia este unul dintre cele mai ambigue personaje din mitologia română. Legendele construite în jurul acestui personaj tind toate spre o aceeaşi finalitate: pierificarea sau îngheţarea, care la drept vorbind este tot o „pietrificare”,  Babei Dochia. Cea mai cunoscută tradiţie în legătură cu acest personaj mitologic este aceea în care Baba Dochia iese prea devreme cu oile la păşunat  iar în urma unui viscol năpraznic care o prinde în munţi  îngheaţă transformându-se , în unele variante, în stană de piatră. O altă tradiţie ne spunecă că Dochia era fiica lui Decebal  şi că urmărită de împăratul Traian, aceast adeghizată în ciobaniţă, este pe cale să fie prinsă în Munţii Ceahlău, dar rugându-se fiebinte lui Zamolxe, acesta este cuprins de milă şi o transformă în stana de piatră împreună cu oiţele ei.” Între Piatra Detunată/ Ş-al Sihastrului Picior, /Vezi o stâncă ce-a fost fată/ De un mare domnitor. /Acolo e rea furtuna/ E locaşul cel cumplit, /Unde vulturul răsună/ Al său cântec amorţit. /Acea doamnă e Dochia /Zece oi –s a ei popor/ Ea domnează-n vizunie/Peste turme şi păstori./La frumuseţe şi la minte/ Nici-o giuna nu-i samănă/ Vrednică de-a ei părinte,/ De Decebal, ea era. /Dar cum Dacia-a -mpilat-o/ Fiul Romei cel mărit, /Pe cel care-ar fi scăpat-o /De-a iubi a giuruit./ Traian vede astă zână/ Deşi e biruitor,/ Frumuseţei ei se-nchină/ Se subjugă de amor. /Împăratu-n van cată/ Pe Dochia a-mblânzi./ Văzând patria ferecată, /Ea se-ndeamnă a fugi/
Prin a codrului potecă/ Ea ascunde al ei trai, /Acea doamnă tinerică/ Turma paşte peste plai/ A ei haină aurită/ O preface în saiag, /Tronu-i iarba inverzită/ Schiptru-i este un toiag/ Traian vine-n astă ţară/ Şi de-a biru-i deprins/ Spre Dochia cea fugară /Acu mâna a întins/Atunci ea, cu graiu ferbinte/ „Zamolxis, o zeu ! strigă,/ Te giur pe al meu părinte/ Astăzi, rog nu mă lăsa!”/ Când întinde a sa mână/ Ca s-o strângă-n braţ Traian, /De-al ei zeu scutită zâna/ Se preface-n bolovan./ El petroasa ei icoană/ Nu-ncetează a iubi, /Pre ea pune-a sa coroană/ Nici se poate despărţi/ Acea piatră chiar vioaie/ De-aburi coperă-a ei sân/ Din a ei plâns naşte ploaie/Tunet din al ei suspin. /O ursit-o priveghează, /Şi Dochia deseori /Preste nouri luminează/ Ca o stea peste păstori.” Şi într-adevăr, Gheorghe Asachi în poemul său „Traian şi Dochia” citat mai sus, cuprinde toate tradiţiile româneşti legate de Baba Dochia. 

Legedele Babei Dochia  ca şi toponimia ei sunt  răspândite pe întreg teritoriul RomânieiPeste tot pe unde sunt întâlnite aceste legende  ele sunt legate de anumite structuri megalitice căreia poporul le dă denumirea de „ babe” denumire ce are întotdeauna sensul de batrână, bunică sau mamă mare.

Ori, acest titlu de mamă mare este atribuit întotdeauna, în mitologia greco romană, preluată în timpuri străvechi de la pelasgi, doar Geei, Marea Zeiţă, Mama cea Mare a zeilor şi a oamenilor deopotrivă. Denumirea aceasta de babă atribuită Marii Zeiţe a pământului – Geea –  pare a avea un carcater specific naţional în părţile de nord ale Dunării de Jos cu atât mai mult cu cât în scrierile antichităţii Dacia purta diferite denumiri foarte aproapiate de numele Dochiei:Dakia, Dahia cu varianta Tahia, cunoscută în Extremul Orient, Dak’ia. Prin urmare Dochia nu are nici o legătură cu  muceniţa creştină Eudochia/Evdochia care se dovedeste doar o tentativă nereuşită de „încreştinare” a vechii divinităţi naţionale a pelasgo-dacilor. Sigurul lucru pe care îl au în comun cele două personaje este doar faptul că ziua consacrată lor este situată la începutul lui martie.

Şi într-adevăr, în tradiţia românescă primele 9 sau doisprezece zile din luna martie sunt consacrate Dochiei fiind cunoscute sub numele de „zilele babelor”, caracterul de divinitate meteorologică al Dochiei, reflectând caracterul schimbător al vremii în trecerea sa de la iarnă la primăvară care, uneori, are şi caracter oracular, în această perioadă putându-se face şi predicţii ce trasează soarta anului  ce urmează . Mai mult, după cum ne spune Festus, Matronalele s-au „Saturnalele feminine”erau celebrate de romani la începutul lui Martie sau în calendele lui Marte

Caracterul schimbător al vremiidin această perioadă de început de martie se datorează conform credinţelor populare lepădării cojoacelor de către Baba Dochia. Ca urmare a zăpezilor pe care le stârneşte fiecare cojoc aruncat, omătul ce cade atunci, poartă fiecare câte o denumire „omătul oilor”, „omătul caprelor” sau „omătul mieilor”. Caracterul oracular al acestor zile nu poate fi pus în legătură decât cu Muma Pământ, Geea, Dochia, Mama cea Mare a poporului pelasgilor, întrucât ea era venerată şi ca divinitate  profetică, la Delphi,lângă oracolele apolinice, aflându-se şi un oracol al Geei, întemeiat de pelasgi. De asemenea stă mărturie pentru această ipoteză de lucru existenţa sibilelor, denumire ce derivă din cuvântul Cybele, epitet al Mamei Mari acordat  de pelasgii din Asia Mică datorită veneraţiei acordate acesteia pe muntele Cybelle din Frigia  Cel puţin una dintre aceste sibile era de origine dacică, în speţă cea cunoscută sub numele de Erythree sau Roşiană, toponimele Munţilor Apuseni păstrând amintirea ei, cele mai cunoscute fiind Roşia şi Roşia Montană.

 Cititnd  legenda publicată de Ghe. Asachi vedem că  Dochia a fost transformată în bolovan de către Zamolxe pentru a nu cădea în mâinile împăratului roman. Transformarea în boloan a Dochiei, o transformă în mod implicit într-o statuie. Pe culmile Carpaţilor există o sumedie de megaliţi, singuri sau în complex, ce poartă numele Babei Dochia. Cea mai cunoscută astfel de structură megalitică este Dochia cu oiţele ei  din Munţii Ceahlău, motiv pentru care poporul a dat Ceahlăului denumirea de Munţii Dochiei, spunând că „ Dochia şade în Ceahlău”. Acest simulacru megalitic al Mamei Mari ca reprezentare a Marii Zeiţe a pelasgilor dacilor si românilor este pomenit şi descris pentru prima dată de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, în lucrarea sa Descrierea Moldovei. Ceea ce este de-a dreptul interesant este că simulacrul Dochiei este plasat, atât de poezia lui Asachi cât şi de Dimitrie Cantemir lângă Vârful Toaca, ceea ce o pune în legătură cu uriaşii. Un fapt care ne poate ajuta să identificăm pe Dochia cu Geea, Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor,  este  simulacrul existent în Munţii Banatului, în zona Cazanelor, care poartă denumirea de Baba Caia sau Maica Bătrână Gaia sau Geea.

 Legătura  Babei Dochia cu munţii şi păstoria  este si ea explicabilă prin vechile tradiţii pelasge întrucât Rheea, forma mai nouă a divinităţii pământului, în calitate de stăpână şi regină,era adorată şi ca mamă munţilor, în această calitate fiindu-i consacrate piscurile munţilor şi simulacrele megalitice care le marchează iar pelasgii după  toate informaţiile se ocupau cu agricultura şi păstoritul tranhumant. Plasarea  pe înalţimi a megaliţilor reprezentând-o pe Baba Dochia limpezesşte întrucâtva caracterul meteorologic al  aceastei divinităţi întrucât, ca divinitate cerescă şi parteneră a lui Zamolxe/Saturn, similacrele sale erau ridicate în locurile unde se se formau intemperiile şi norii, adică pe coamele cele mai înalte ale munţilor. După părerea lui Densuşianu legendele acestea despre pietrificarea Dochiei identice cu cele despre Niobe greacă sau Venera romană şi micro asiatică, se reduc la străvechimea pelasgă, şi care, vorbeau toate despre simple simulacre ale marii divinităţi a pământului

Ca divinitate naţională, Dochia  apare în Dacia Romană sub denumirea de Dacia Terra, Dacia Augusta, întocmai după cum este descrisă de Asachi în poezia sa, şi Dacia felix. Or am spus că Dochia  reprezenta în fapt Dacia  identificată, ca în multe alte legende,  ca rudă de prim rang a oricărui conducător. Pietrificarea ne atrage atenţia la un lucru deosebit de important dacă luăm în calcul că legendele sunt transmise criptat poporului care le păstrează petru posteritate, anume: neromanizarea Daciei ! Dacia, în mometul ocuparii sale de către romani, se închide ermetic în tradiţiile sale, păstrate fie sub denumirea unor zeităţi romane, fie prin păstrarea tradiţiilor străvechi în forme care depăşeau puterea de înţelegere a romanilor. Prin urmare Împăratul Traian este sedus nu de frumusetea răpitoare a vreunei fete din Dacia, fie ea şi de neam regal, ci de bogaţiile Daciei, pe care le-a jefuit fără a da nimic în schimb încercând să salveze Imperiul de la faliment. Prin urmare, nimic din mitologia si credinţele poporului român nu se datorează „acţiunii civilizatoare” a romanilor

În unele variante ale legendei întâlnite în Maramures o găsim pe Baba Dochia în ipostaze asemnătoare cu Fata sau Muma Pădurii sau în chip de cerşetoare ceea ce o apropie în mod sensibil de solomonari şi iniţierea zamolxiană.

În colindele româneşti Baba Dochia  apare şi sub numele de Dochiana sau Iana Dochiana or  Iana Sânziana, ultima calitate apropiind-o sensibil de Diana Regina cu cortegiul ei de zâne, decelabilă în basmele româneşti  sub numele de Zâna Zânelor.

 Ileana Cosânzeana

 Din descrierile pe care i le oferă atât tradiţia populară cât şi cea cultă, care le-a preluat din literatura poporală, tindem să credem că Ileana Cosânzeana este identică cu Dochia. În fapt una si aceeaşi diviniate cu Marea Zeiţă, în ipostaza sa de zeiţă a lunii, ce crează noi deschideri, spre Hekate ca divinitate a lumii subterane prin aplicaţiile ei în domeniile magiei şi vrăjitoriei populare, fiind numită si „cea care leagă” dar şi spre Diana Regina ca stăpână a animalelor, a pădurilor şi a munţilor celor înalţi.

De altfel Aron Densuşianu  este de părere că numele popular al Ilenei Cosânzenei derivă chiar din Iana Diana considerată soră a soarelui la latini şi zeiţă a lunii. În această ipostază ea poate fi identificată cu Sânziana, Crăiasa Zânelor, identică în acelaşi timp, cu Zâna Zanelor. De altfel  în basmul popular cu acelaşi nume, cules de Petre Ispirescu ,Zâna Zânelor ne apare însoţită de şase tovarăşe care se vor transforma în bufniţe, simbol al înţelepciunii la vechii greci dar şi simbol al nopţii, pentru că  este o pasăre nocturnă prin excelenţă, şi mai apoi în porumbei.

Ceea ce este de-a dreptul interesant, este faptul că această Ileana Cosânzeană  are legături şi cu Maica Domnului, în ipostaza sa de zeiţă a lunii, fiind considerată în popor, drept „Ochiul Maicii Domnului”. Unele imagini legate de descrierea Ilenei Cosânzeana o descriu ca pe o fata extrem de frumoasă: „ la soare te puteai uita da la dânsa ba”, „frumoasă ca o floare,într-o iarnă fără soare”, ceea e o identifică cu Dochiana cea frumoasă care, la rândul său, în descântecele româneşti, este numită şi mamă: „Era mândră jupâneasă/Dochiana cea frumoasă/ Suflecă la mâneci albe/ Şi-arata braţele dalbe…Apoi mama plămădea/ Şi lăsa până dospea/ apoi colaci învârtea.

 În unele colinde  ale românilor se celebrează tinereţea,  frumuseţea extraordinară şi castitatea  Mamei Mari întocmai după cum o schiţează V. Alecsandri  pe Ileana Cosânzeana:”Ileana Cosânzeana.. persnifică tinereţea, frumuseţea, nevinovăţia virginală, suflet îngeresc, într-un cuvânt, perfecţiunea lumii  sub chipul de copilă gingaşă şi răpitoare”. Ea este identică din acest punct de vede cu Fecioara Lumii din textele gnostice

 Există şi tradiţii care spun că Ileana Cosânzeana are trei feluri de îmbrăcăminte:una ca ceriul cu luna şi cu stelele,alta ca şi câmpul cu florile şi încă una ca marea cu valurile aurite de soare, or acese trei îmbrăcăminţi o identifică cu tripla Hekate şi o desemnează ca stăpână peste cer ca zeiţă a lunii, ca stâpână a florei medicinale şi zână a apelor. Şi într-adevăr, flora medicinală în tradiţia poporului român, este pusă direct sub protecţia lunii. Cele mai eficace buruieni de leac, plante spurcate sau arborii demonici cresc şi rodesc sub auspiciile lunii pline. Efectele miraculoase ale acestor plante se produc de obicei în nopţile cu lună plină, din care cauză vrajitoarele şi vrăjitorii,  le culeg la miezul nopţii când luna este în deplina sa putere sau „când bate toaca în cer” şi cântă pentru prima dată cocoşii. Culesul acestor plante se face întotdeauna însoţit de un ritual special. Cea mai propice noapte pentru culesul acestor plante de leac sunt nopţile de Sânziene în care se crede că „ cerurile se deschid şi zânele coboară printre oameni. Există numeroase poveşti bătrâneşti care afirmă faptul că ele,zânele, pot fi văzute de către cei puri, nelumiţi încă. Aceaste atribute o leagă pe Ileana Cosânzeana de  ipostaza Marii Zeiţe a pămntului  atât în calitate de zeiţă celestă  ca patroană a lunii cât şi a plantelor de leac dar şi patroană a farmecelor, ipostaze în care este identică cu Selene romană şi Artemis Basileia a grecilor, în aceste din urmă calităţi ea fiind stapănă peste codrii , peste văi şi peste izvoare, ocupându-se cu vânatul şi vânătoarea (Mater ferarum).

 

 Într-adevăr, în folclorul românesc un alt atribut mitic al  Ilenei Cosânzeana este cel al vânatului şi vânătorilor, ea fiind deseori întovăraşită  de cerbul cu stea în frunte şi de ciutele de munte. În unele variante  ea însăşi este identificată cu o ciută. Şi dacă punem această ciută în tovărăşia Cerbului atunci avem cuplul zamolxian, întrucât Cerbul Sur  din colindele româneşti, poate fi identificat cu divinitatea solară şi celestă a lui Apollo/ Zamolxe. Mai mult, dacă privim muntele sacru al dacilor, Kogaionul, identificat cu munţii Bucegi, vom avea imaginea unui cerb! Iar aici sunt şi stâncile numite Babele, altare închinate Zeiţei Mamă, în calitatea sa celestă, identificată cu Selena. Uneori, Ileana Cosânzeana îl ajută pe vânător sa prindă vânatul, alteriori ascunde vânatul din faţa lui.

Ca patroană a florei de leac ea este identică cu Maica Domnului  care apare în colindele româneşti ca vindecătoare. În unele descântece Maica Domnului zice către cel beteag: „Că eu te-oi învrednici/ În mâna dreaptă/ Cu bucuim întraurit…” Şi într-adevăr, în colindele şi descântecele româneşti, mama zeilor ne mai apare şi sub numele de Maica Domnului  ca protectoare a vieţii şi sănătăţii care aduce ajutor şi mângiere bolnavilor.” La umbra pădurilor şi sub acoperământul stâncilor, preoţii şi preotesele Mamei Mari practicau în aceste timpuri extrem de religioase, arta divinaţiunii şi stiinţele primitive medicale”

Şi ca sa fim lămuriţi întru totul cine este această Ileana Cosânzeana vom spune că,  ţăranii din Moldova cred despre dânsa că ”Ileana Cosânzeana personifică Moldova cu podoabele şi avuţiile pământului sau cu farmecul răpitor care flutură în câmpiile sale” Imaginea este identică cu cea a Maicii Domnului, protectoare României, care în timpurile romane ale Daciei era numită Dacia Augusta, Dacia Terra şi Dacia felix.

 Mai mult imaginea aceasta are deschidere si spre divinitatea Dacia/ Dochia care, pe monedele din epoca romană apare ca  purtând pe cap cuşma dacică având ca scaun o stâncă (vezi simulacrul Dochiei din Ceahlău) şi purtând spice în mâna dreaptă iar în stânga un sceptru imperial înfăţişând o acvilă.Langă ea stau doicopii, dintre care unul îi oferă spice de grâu iar altul un strugure, atribute ale Mamei Mari a zeilor şi a omaneilor, ca patroană a griculturii şi viticulturii.

 

Tocmai cum tradiţia ne spune că : „ Pe a treia-o cheamă/ Nina Dochiană/ dar strugurile ei / în zadar se coc”. În ceea ce priveşte spicele din mâna zeiţei acestea se pare ca sunt legate de vechiul cult al Geei, dus de pelasgi la Delos, şi de fecioarele  pe care aceştia le trimiteau acolo cu daruri  înfăşurate în paie de grâu

 Diferitele numiri pe care le îmbracă sacrul feminin în mitologia românescă  au un substrat arhaic ce trece dincolo de timpurile dace, ajungând în timpurile erei pelasge iar multiplele denumiri ale acestui sacru feminin reprezintă una si aceeaşi divinitate: Mama  cea mare a zeilor şi oamenilor, protectoarea Daciei străvechi şi a neamului pelasg dar şi protectoarea României şi a românilor, ca descendenţi ai pelasgilor.

 Bibliografie:

N. Densuşianu, Dacia preistorica, ed Arhetip, Buc.,2002

A. Pele. Etnonimele românilor. Dac/get, Ed Abaddaba, Oradea, 1999

R. Vulcanescu, Mitologia romană. Ed Academiei RSR, BUc.; 1985

P. Bilţiu/ Maria Bilţiu, Izvorul fermecat, Ed gutinul, Baia Mare, 1999

Strabon , Geographia,XII.5.3

Dimitrie Cantemir, descrierea Moldovei, ed.Minerva,buc.,1973

E Delcea/ P-L-Tonciulescu, Secretele terreei. Istoria începe în carpaţi, Ed Obiectiv, Craiova

P.L. Tonciulescu, Ramania, paradisul regăsit, Ed Obiectiv, Craiova

Hermes Trismegistus, Corpus hermeticus. Ed Herald, Buc.

Herodot,IV.33-35

http://www.didactic.ro/files/1/icoana_maicii_domnului.doc

http://www.crestinortodox.ro/colinde/68382-maica-domnului-in-colindele-religioase-romanesti

http://www.iuliu-maniu.ro/Revista%202003.doc

http://p100.ezboard.com/Legendele-Moldovei/fbalkansfrm185.showMessage?topicID=27.topic

America hiperboreană

 

 

Ce multe ştim despre America! Ştim că primii locuitori ai celor două continente americane au fost amerindienii (native indians), ştim că America a fost descoperită de Cristofor Columb, care rătăcit în drumul său spre Indii a ajuns aici botezându-i pe localnici impropriu indieni. Ştim că numele Americii vine de la navigatorul Amerigo Vespuci…şi câte altele mai ştim! Toţi cunoaştem America, unii  chiar mai bine decât România!

 Sunt şi lucruri mai puţin cunoscute marelui public în legătură cu America! Sunt, să le zicem aşa, nişte „îmbârligături” ale istoriei.  Să amintim câteva dintre ele.

Ştiaţi de prezenţa romanilor în America? Sunt aproape sigur că foarte putini dintre dumneavoastră au auzit de aşa ceva deşi… Savantul Robert Marks, preşedinte al Consiliului American de Arheologie Subacvatică declara în 1982, prin intermediul agenţiei UPI, că în timpul unor cercetări efectuate în largul portului brazilian Rio de Janeiro au fost descoperite fragmente de vase şi amfore romane vechi de cca 2000 ani, răspândite pe o suprafaţă de 300m pătraţi? Prezenţa romană în America de Nord este  certificată, de asemenea, printr-o monedă romană republicană (sec IV î.Ch) descoperită în 1833,în largul portului Norfolk din statul Virginia iar în1913, s-a descoperit, în statul american Illinois monedă romană datând din sec II î.Ch!

Cred că destul de puţin cunoscută este şi prezenţa vikigilor danezi pe coastele americane (sec X d.Ch). Şi mai puţini ştiu, probabil, că Danemarca se numea până târziu în Evul Mediu Dania iar locuitorii ei Dani, denumirea de danezi apărând destul de târziu. O să mă întrebaţi , ei şi ce-i cu asta? Este pentru că danii era unul dintre etnonimele sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate după cum ne informează Marea Enciclopedie Franceză. Prin urmare, danii/dacii, războinici de temut, au ajuns în America.

Se speculează de asemenea că pe ţărmurii Americii au ajuns şi Cavalerii Templieri, refugiaţi din faţa furiei lui Filip II şi a papei. Numele sub care acest dublu continent era cunoscut acestora era Merica.

Multe noutăţi dintr-o dată, nu? Cu toate aceste „picanterii” ale istoriei influenţa romană în America este nulă, deşi, din moment ce există  monedele menţionate mai sus, înseamnă că exista o viaţă organizată, în cadrul căreia se vindea şi se cumpăra; cea vikingă la fel. Peste toate se ridică insă enigmaticele tradiţii, obiceiuri şi mituri ale amerindienilor, populaţia băştinaşă a celor două Americi motiv pentru care se şi numesc „nativ indians” . Şi peste toată puzderia de neamuri ale Americii de Nord, peste sofisticatele civilizaţii ale Americii de Sud şi Latine se ridică umbra acelor virracochas, civilizatorii şi iniţiatorii Americilor, pe care, istoricii şi mai ales atlantologii,  îi identifică cu atlanţii hiperboreeni.

Miturile şi tradiţiile indienilor americani, fie ei din America de Sud fie din America de Nord vorbesc despre lucruri ciudate în legătură cu aceşti civilizatori. Mulţi dintre dumneavoastră veţi zice că bat câmpii la modul vesel…J  Cu toate acestea virracochas există independent de asta şi la fel şi faptele pe care le voi menţiona!

 

Surprizele miturilor

 

Cartea sacră a mayaşilor quiche numită Popol Vuh (Cartea Poporului) aminteşte  despre o Epocă de Aur  a omenirii, timp în care exista un Paradis Terestru, în care oamenii trăiau fără griji , plasat undeva în răsărit şi aflat sub conducerea  Născătoarei şi a Făuritorului! De asemenea, aflăm din acelaşi corpus de texte mayaşe că la plecarea lor zeii civilizatori au spus poporului maya următoarele: „ Noi ne întoarcem la neamul nostru, Domnul Cerbilor se şi află acum pe locul său, el se zăreşte acolo, în cer”. Ciudate informaţii ne mai transmit mayaşii!

Aflăm dintr-un foc că  paradisul maya se afla  undeva în răsărit şi că acesta se afla sub ocârmuirea Născătoarei şi a Făuritorului şi că neamul  zeilor civilizatori era condus de Domnul Cerbilor. Dacă paradisul terestru al mayaşilor  care se afla sub conducerea Făuritorului ( şi a Născătoarei) iar zeii lor se întorc în acest paradis din care au şi venit atunci înseamnă că  Făuritorul este acelaşi cu Domnul Cerbilor!

 Din tradiţia neamului mayaş nahuatl aflăm un fapt şi mai surprinzător: Quetzalcoatl (Şarpele cu pene) avea pilea albă şi era numit  Yoali-Eequatl (Noapte-Vânt).. .Revenind la Popol Vuh a mayaşilor quiche aflăm că primul vânt vine dinspre  est „unde se află paradisul terestru”… Prin urmare ştim că în limba nahuatl numele lui Quetzalcoatl desemnează Vântul de Miazănoapte şi mai ştim de la mayaşii quiche , de aceasta dată, că paradisul terestru se afla în est. Prin urmare avem direcţia din care a venit în America Quetzalcoatl! A apărut dinspre est dar patria lui era în nord! Despre acelaşi Quetzalcoatl  mai aflăm că pe langă pielea albă,  mai purta şi barbă  şi era îmbrăcat în haină albă!

Graham Hankok îl identifică pe acest Quetzalcoatl cu Virracocha adorat în regiunea Callao, din jurul lacului Titikaka. Pentru a vedea  şi certifica , o data în plus, originea lui Quetzalcoatl trebuie să cităm o tradiţie a localnicilor: „Thumpa a părut în Altiplano în vremuri străvechi , venind dinspre nord, cu cinci discipoli. Un bărbat alb, cu înfăţişare augustă, cu ochi albaştri, cu barbă…”

Din alte mituri maya aflăm că  oamenii din paradisul terestru „fiinţau şi rătăceau acolo, în răsărit”

 Cam destule nelămurite! Să vedem şi lămuririle de rigoare… că, deh , dacă spui de unele chestii ciudate trebuie şi să le lămureşti tâlcul.

Să pornim de la ciudatul Quetzalcoatl….. spre paradisul terestru. Numele său mayaş ne trimite direct în extremul nord, limita cunoscută a Europei străvechi dincolo de care, ne spune Herodot, nu se ştie ce se află şi cine locuieşte acele meleaguri. Ori limita lumii cunoscute anticilor europeni era Istrul/Dunărea dincolo de care locuiau pelasgii-hiperboreii-atlanţii-străvechii daci. Numele lui Quetzalcoatl spuneam că înseamnă vântul de miazănoapte prin aceasta el fiind identic cu Boreas şeful clanului boreazilor, care erau preoţii cultului zamolxian din Hiperboreea! Mai mult descrierea caracterelor sale tipologice, alb, cu barbă şi cu ochi albaştri se potriveşte de minune tipului uman  carpato-dunărean (v. Iisus, marele iniţiat din Dacia) despre care Densuşianu ne spune că „(pelasgii) pletoşi, cu pielea albă şi cu ochii în care se reflectau culoarea cerului şi a pământului” . Mai adăugăm că preoţii zamolxieni oficiau îmbrăcaţi în alb!

 Quetzalcoatl era reprezentat la amerindienii în discuţie  sub două aspecte: Şarpele cu pene şi şarpele dublu al creaţiei . Ambele reprezentări sunt prezente în simbolistica pelasgo-geto-dacă. Pe Columna Traiană apare reprezentarea dragonului dacic ornat cu pene iar

cei doi şerpi sunt şerpii creaţiei ce se încolăcesc în jurul caduceului hermetic, pornind în două direcţii diferite pentru a se reuni în vârful acestuia

Pentru a desemna şi mai clar originea lui Quetzalcoatl vom spune că Hiperboreea apollinico-zamolxiană era plasată de toţi autorii antici în Dacia (v Dacia Hiperboreană) unde era centrul Imperiului Pelasg şi al religiei Făuritorului şi Născătoarei! Fapt surprinzător miturile maya ne spun că oamenii din paradisul terestru (Hiperboreea greacă) rătăceau acolo în răsărit! Şi culmea că au dreptate! De ce? Pentru că după ce pelasgii  şi-au organizat centrul politico-administrativ şi religios la Dunărea de jos şi-au extins dominaţia binefăcătoare asupra întregii Asii Mici şi Europe mai apoi pornind să colonizeze Orientul Mijlociu şi Îndepărtat. Acest fapt este denumit de N. Densuşianu  „marea migraţiune pelasgă” iar de V. Lovinescu „marea migraţiune hiperboreană.

Dar cine era Făuritorul şi Născătoarea? Mitologia pelasgo-dacă moştenită de români ne spune că oamenii s-au născut din Pământ şi din Cer. Când vine vorba despre aceste două divinităţi, Făuritorul şi Născătoarea, tradiţiile maya de comun acord îi numesc „Inima cerului” şi „Inima Pământului”! Mai mult tradiţiile pelasge ne spun că Cerul şi Pământul erau părinţii  celor dintâi oameni iar Asiu spune şi mai specific cu referire la Născătoare, că  Pelasg primul om, s-a născut din pământul negru pe crestele înalte ale munţilor! Ori pământul, străvechea divinitate cunoscută sub numele de Geea/Dakia/ Dochia este descrisă de tradiţiile antice ca mama educatoare şi născătoarea tuturor!

 Că veni vorba de munţi…ştim că zeii popoarelor amerindiene  din America de Sud locuiau în munţi întocmai ca Dublul Zamolxe şi preoţii săi şi că cordiliera sud-americană poartă numele de Munţii Anzi. Ciudat! Iordanes în Getica ne spune despre geţi „pentru aceste victorii mari,…. Ei i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică „anzi” şi nu simpli oameni” Să fie o pură coincidenţă? Eu cred că nu, din moment ce prima ţară colonizată de pelasgii/hiperborei a fost Sumerul unde  regii purtau numele de En-Si, care aduce uimitor de bine cu anzii dacilor şi cu locurile  zeilor sud-americani– Munţii Anzi! Chestiunea devine de-a dreptul ciudată atunci când citim la Densuşianu: „Ceriul şi Pământul erau cei dintâi zei consacraţi ai  lumii vechi. Lor, pentru prima oară, li s-au dedicat vârfurile cele mai înalte ale munţilor, dealurilor şi promontoriilor, cu deosebire înălţimile, unde se adunau norii şi se formau precipitaţiile. În munţi se aflau templele şi altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit arhaic misterios, aici se celebrau festivităţile religioase”

Într-una dintre tradiţiile menţionate mai sus, Făuritorul, aspectul masculin a lui Zamolxe din perspectiva noastră, devine Domnul Cerbilor. Devine de-a dreptul ciudat atunci când vedem că cerbul are un caracter sacru atât la pelasgi cât şi la români! În colindele româneşti culoarea sură a cerbului îi conferă suveranitatea sacră iar pe una dintre stemele muşatinilor, stema oraşului Baia, prima capitală a Moldovei, apare un cerb decapitat.

Mai mult, muntele sacru unde se afla  Columna Cerului, Axa Lumii despre care grecii spuneau că se află în Hiperboreea/ paradisul terestru al bibliei şi de-a lungul căreia  comunicau energiile vitale ale Cerului şi Pământului (Inima cerului şi Inima Pământului) era plasat în Dacia şi se numea Kogaion! Tocmai acest munte atât de sfânt al antichităţii străvechi şi clasice dacă este privit dinspre nord oferă o surpriză uimitoare: culmile sale formează imaginea schiţată a unui…cerb! Iată cum Făuritorul devenit Domnul Cerbilor se identifică cu Zamolxe. Şi chiar mai mult, Ardealul, teritoriul ce se deschide dincolo de Kogaion, se numea în vechea limbă Hardeal ceea ce înseamnă Casa Domnului!

America de Sud oferă şi alte surprize care trimit la patria de origine a zeilor lor.

Incaşii de această dată ne rezervă o surpriză… rasială! Primii locuitori ai Perului aveau grupa sanguină A  necunoscută în America de sud pană la venirea europenilor. Există ipoteza cum că conducătorii incaşilor vorbeau o limbă secretă cu echivalenţi şi în limba sanscrită. Numai că arienii care au invadat India punând bazele culturii vedice erau ..pelasgii conduşi aici de către prinţul Rama! Având în vedere grupa sanguină pomenită nu putem deduce decât că vechii incaşi erau … europeni-pelasgi din paradisul terestru Hiperboreea….

  „Stela bărboşilor” descoperită în La Venta în 1940 de către  Matthew Stirling… Aceasta reprezintă imaginea unui om de tip caucazian cu nasul proeminent  şi cu o barbă lungă şi stufoasă. Acelaşi lucru  este valabil şi în cazul celorlalte figuri caucaziene descoperite în La Venta. Una era sculptată,  în basorelief, pe o placă de piatră, aproximativ circulară, cu diametrul de circa 1 m. Îmbrăcat cu un fel de pantaloni mulaţi pe corp, trăsăturile  sale erau cele ale  unui anglo-saxon. Avea o barbă deasă şi ascuţită şi purta pe cap  o cuşmă ciudată. Acestea ni le spune G. Hankok.

 Eu fac următoarea observaţie: toate aceste figuri poartă barbă. Grecii, romanii, sumerienii egiptenii antici nu purtau podoabă facială, unii dintre ei precum egiptenii şi amerindienii fiind spâni! Menţiunea caucazian elimină din start  tipul viking şi cel celt. Ciudat este însă faptul că peruvienii poartă iţari ca şi vechii daci şi români actuali. Vedem că acelaşi port era valabil şi pentru  olmeci a căror capitală era la La Venta! Iar cuşma este simbol al distincţiei nobiliare la daci fiind purtată de tarabostes şi de imaginea lui Zamolxe întruchipată de Sfinx! Cuşma era simbolul nobleţei la pelasgi!!! Iar pentru a vedea tipul „caucazian” despre care am vorbit  aruncaţi o privire Imaginii lui Decebal de pe Columna lui Traian.

 

Alte surprize din… America de Nord

 

Prezenţa dacilor în America de Nord poate fi certificată prin existenţa a două toponime derivate din rădăcina DAC: Dakota de Nord (North Dakota) şi Dakota de Sud (South Dakota). Ori, se ştie că singurul popor ce purta această denumire, în toată antichitatea şi până în Evul Mediu târziu, sunt locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, a căror ţară se numea Dacia. Mai ştim , de asemenea, că teritoriul locuit de un popor, oricare ar fi acesta, capătă denumirea stăpânilor lui: Imperiul persan de la persani, Imperiul roman de la romani, România de la români, Ungaria de la unguri, etc. Mai ştim că  pentru unele izvoare antice Dacia era percepută ca Dakia. Deci, rădăcina „Dak” (sub această formă), aşa cum apare ea în toponimul Dakota, are suport real.

Denumirea statelor Dakota este însă una compusă din Dak+ sufixul ota. Ce însemne acesta? Oricine cunoaşte un pic de gramatică românească va fi uimit de faptul că multe nume româneşti au terminaţia „ota”, a-ul final devenind „ă” (Albotă, Arnota, Laiotă, Vlahotă). În toate cazurile menţionate pentru limba română terminaţia „otă”/”ota” are semnificaţia de „mic”. În cazul nostru, după ce am spus toate acestea putem observa că denumirea Dakota, aplicată teritoriului locuit de indienii Dakota, nu înseamnă altceva decât…dacii mici!

După Marea Enciclopedie Franceză indienii Dakota, pentru că vorbeau o limbă Sioux, au fost incluse de către alţi amerindieni în marea uniune de triburi Sioux. Numai că numele de Dakota se aplică în mod special uniunii de triburi ce stăpânea  cursul superior am fluviului Mississippi, întinzându-se în vest până la Munţii Black Hills şi mai departe până în Munţii Stâncoşi, având ca graniţă nordică  Canada iar limita sudică fiindu-le râurile Big Sioux şi la Plata. De  aici putem deduce că etnonimul Dakotas a existat  de sine stătător înainte de includerea sa în marea uniune a triburilor Sioux de vreme ce se aplica unei populaţii ce se putea delimita geografic pe un anumit teritoriu. Şi ca să continuăm în acelaşi ton este bine să menţionăm că unul dintre statele americane locuite de indienii Dakota în trecut, purta si mai poartă  numele de Montana. Foarte ciudat, pentru că în limba română actuală o zonă pe a cărei teritoriu se află munţi se numeşte montană. Ori Montana este  un stat american muntos!

Sioux este considerată cea mai mare uniune de triburi din America de Nord Numele său provine din rădăcina „Siu”. Tocmai aceasta este ciudăţenia lor! Pentru că sub denumirea de SIU erau cunoscute de către chinezi triburile de Yue-Tchi (geţi) ce ocupau un teritoriu imens ce se întindea din Asia Centrală până la Oceanul Pacific.

Există încă cel puţin două surprize în America de nord. Anume: tribul indienilor chaeyenne a cărui denumirea seamănă uimitor de mult cu cea a tribului dac al Caenilor şi statul american Illinois. Această ultimă denumire americană nu vi se pare că seamănă uimitor de mult cu toponimul Ilion, aplicat cetăţii pelasgo-traco-dace Troia?

 

 Obiceiuri şi tradiţii… nord americane

 

Şi la acest capitol avem surprize! Toate popoarele indienilor nord americani cred în Marele Spirit. Aceasta este cunoscut de cele mai multe ori sub numele de Manitou (pronunţat Manitu) Acest Manitou  este considerat zeul suprem de către amerindieni el fiind stăpânul Veşnicelor Plauri ale Vânătorii, unde mergeau războinicii după moarte. Din foarte ciudat pentru că Zamolxe, Marele Zeu al dacilor le spunea acestora, prin intermediul marilor săi preoţi că:” nici el (marele preot-n.n),nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac, nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile” pentru a vă dumiri că aşa stau lucrurile  şi la indienii americani aruncaţi o privire  asupra unor cărţi pe care probabil le-aţi citit cu plăcere în copilărie: Ultimul Mohican, Hiawathaha, etc. Mai mult chiar numele Manitou ar putea avea legături cu Zamolxe!

Densuşianu ne spune despre Zamolxe/ Saturn că în calitate de stăpân al lumii de dincolo se numea Manes denumire ce desemna pur şi simplu, la origine, sensul de „mare”. Mai mult la romani, care moşteniseră credinţele lor de la etruscii plecaţi din Apuseni în mil III î. Ch, mani erau spiritele străbunilor plecaţi pe lumea cealaltă Prin urmare, Saturn/Zamolxe, mai mare peste spiritele strămoşilor plecaţi era chiar Marele Spirit! Mai mult, Manitou pare a fi un nume compus din Mani/Manes + tou survenit probabil prin aliteraţia lui ta. Iar ciudat pentru că unul dintre epitetele lui Saturn/Zamolxe era chiar Tatăl cu variaţiuni româneşti precum Tătar, Tartar iar particula Tou/tu/ta  din Manitou desemnează tocmai calitatea de părinte a acestuia.

 Indienii îl desemnau pe Manitou ca pe un vultur, de fapt simbol al regalităţii la toate popoarele antice, numai că vulturul era şi emblema lui Zeus /Deus Pelasgicul care era Zamolxe!

 La daci, Zamolxe era reprezentat  ca un şarpe iar este cunoscută onomastica indiană  care prevalează în  nume precum Şarpele cel Mare, Micul Şarpe. Chiar neamul indienilor Dakota  se autodenumea cu titlul de Little Snakes (Şerpii Mici)  Ca şi putere, forţă divină manifestată pe pământ, simbolul lui Zamolxe era ursul iar indienii americani purtau nume Mare Urs, Şapte Urşi, Micul Urs. Din legendele menţionate de V. Lovinescu aflăm că tatăl moldovenilor este un taur/bour alb ori nume ca taur, bizon, ruda a bourului şi zimbrului, sunt fregvente la amerindienii nord americani.

 

Întocmai cum la pelasgi şi la daci existau nume Diogenes sau Zalmodegikos, Diuspor fiecare în legătură cu Marele Zeu. Lupul este un alt element existent atât în tradiţiile dacice cât si în cele amerindiene fapt deosebit mai ales într-o zonă în care  nu există lupi ci numai coioţi, rudele fricoase ale lupilor. Ştim că numele dacilor derivă din cuvântul traco-frigian daous care înseamnă lup, ori, lupul este unul dintre cele mai răspândite nume la indieni iar la români chiar există numele de familie şi patronimul  Lupu! Mai mult, Lupul era un simbol zamolxian, Apollo/Zamolxe fiind numit şi Lykaios!

Adăugăm aici nişte identităţi de cultură care din nou pun pe gânduri. Ritmul tam-tam-urilor amerindieni care impuneau mişcările dansurilor sacre amerindiene se aseamănă uneori până la identitate cu acompaniamentul „dobelor” ce acompaniază  colindele, incantaţiile sacre ale românilor!

Platon ne vorbeşte la daci despre practica descântecelor în vindecările de anumite boli, iar vraciul indian tocmai acesta făcea descânta bolnavul pentru a alunga spiritul rău (boala) care se cuibărise în  corpul pacientului. Mai mult englezii i-au numit pe vracii indieni medicine-man adică un soi de medici „empirici” şi chiar şi azi la românii de la sate mai este valabilă „medicina babelor” ce foloseşte descântece şi fel de fel de obiecte magice. Dar aceşti vraci erau si deţinătorii cunoaşterii sacre, a ritualurilor, tradiţiilor şi legendelor, ei înşişi având în dotare un arsenal de obiecte magice. Toate bune numai că avem şi noi nişte vraci cu obiecte magice în dotare şi care umblau pe nori – solomonarii. Să nu uităm că în ritualurile acestor vraci amerindieni fumul/norii joacă un rol crucial uneori!

Acestea fiind spuse vom încheia pe tonul pe care am şi început. Indienii lenapi din neamul delewarilor credeau că: „Toate acestea s-au petrecut tare demult pe pământ, dincolo de Oceane (!), la începutul începutului. O mică observaţie: dacă primul Ocean , căci se foloseşte Oceane şi nu Ocean desemnează Oceanul Atlantic celălalt desemnează ce? În trecut Dunărea era cunoscută sub numele de Okeanos Potamos sau Fluviul Ocean!

În încheiere, sunt de părere că prezenţa civilizatoare a Atlanţilor/hiperboreilor/ pelasgilor de la Dunărea de Jos în America este un fapt cât se poate de plauzibil datorită tocmai identităţilor pe care le-am menţionat.

Şi pentru că vor fi mulţi care vor zâmbi din colţul gurii când vor citi acest articol, repet, în limbajul ardelenesc, drag mie: Nu-i musai să mă credeţi! Io mi-am zâs numai părerea! J

 

Bibliografie:

 

1.      Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed Obiectiv, Craiova

2.      N. Densuşianu, Dacia  preistorică, ed Arhetip,Bucureşti,2002

3.      Dan Apostol, Atlantida şi Pacifida. Amintiri din noaptea timpului, ed RAI, Buc

4.      Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac, get, Ed Abaddaba, Oradea,2000

 

zamolxe

 

 

 

 

Mituri schimbate

„Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.” (Milan Hubl, istoric ceh).

 Cât de bine se potriveşte acest postulat cu realitatea din România! Românii, în marea lor majoritate, şi-au uitat istoria, nu-şi mai cunosc miturile, aderă la „mituri” idioate (romanizare, indo-europenizare), vorbesc o limba presărată din plin cu „neologisme” (ce termen academic!) venite din toate părţile, sărbătoresc chestii care nu au de-a face nimic cu spirtualitatea românească (Halloween), se mănâncă între ei datorită…”concurenţei capitaliste” şi îşi vând ieftin originile invocând „adevărul istoric” şi „sistemul democratic” al societăţii în care trăim! Nu trebuie decât să privim, fie şi în necunoştinţă de cauză, în jurul nostru ca să ne dăm seama de această stare de lucruri.

Apoi daca-i ase, ase să fie! Da’ nu pentru toată lumea. Mai sunt – încă – români interesaţi de originile lor, cărora „miturile” în cauză le ridică anumite semne de întrebare, în ciuda „dovezilor imbatabile” cu care sunt garnisite. Acestora mă voi adresa,  prin prezentul articol, cu riscul de a repeta unele afirmaţii făcute deja în alte articole. Să luăm acum  şi să analizăm unele dintre aceste „mituri”

 

Mitul indo-europenizării

 

Voi reveni puţin asupra mitului indo-europenizării de care m-am ocupat mai în detaliu într-un articol precedent (v. Bulibăşeală cu indo-europeni). Se afirmă insistent în unele lucrări privind istoria veche a românilor că dacii erau indo-europeni şi vorbeau o limbă indo-europeneană. Atât şi nimic mai mult !  

Oricine citeşte cărţi de istorie e musai să fie convins de treaba asta. Io unu, am probleme în a crede acest mit mai ales când o citesc pe Marija Ghimbutas, cercetătoare la universitatea California din Los Angeles. Ca să vedeţi de unde sare iepurele! Iată concluziile la care a ajuns cercetătoarea americană:

 „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î. Ch, axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului. Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate (unde trăiau tot daci – n.n), după cel de-a doilea război mondial, asociate cu datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”.

 Dacă indo-europenii au stat la baza culturii şi civilizaţiei actuale, unde sunt ei? De ce ne încăpăţânăm să vedem ceva ce nu se poate vedea. Asta înseamnă aiurare, nălucire, înseamnă a ne minţi pe noi înşine convingându-ne că ceva ce nu există este real!

 Şi ca să ne lămurim ce înseamnă „vechea civilizaţie Europeană” amintită de Marija Ghimbutas să-l lăsăm pe N. Densuşianu să ne explice:

 „(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau „cei mai vechi oameni de pe pământ”. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor numele de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale”.

 Dacă izvoarele istorice, în speţă greceşti ne spun că pelasgii şi nu indo-europenii au fost promotori civilizaţiei actuale eu zic că e cazul să-i credem dată fiind şi infatuarea grecilor care nu recunoşteau altă cultură şi civilizaţie  superioară lor.

Prin urmare, limba vorbită de daci nu are cum fi indo-europeană, ci limba pelasgă, mai ales că, toate izvoarele literare antice plasează patria pelasgilor la Dunărea de Jos aşa cum face şi Marija Ghimbutas sau Densuşianu şi mulţi alţii între care îi amintim pe Felix Colson – Franţa – care afirma că  „toţi dacii sunt pelasgi” sau Juls Henri Klaproth, care vorbeşte de răspândirea dacilor în Asia. A se observa că, în majoritate,  aceşti autori care afirmă descendenţa pelasgă a dacilor, sunt străini!

Mărturiile antice ne vorbesc despre limba pelasgă, dar nu ne spun nimic despre o limbă indo-europeană cu radicali „mârâiţi”, „grohăiţi” etc. Limba pelasgilor era una clară, vorbită, nu mârâită sau grohăită aşa cum ne arata Quntilian, care afirmă că, dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. Această afirmaţie, coroborată cu cea a lui Isidor din Sevilla, care numeşte ce-a mai veche limbă latină, „limba bătrână” ne trimite la concluzia că limba dacilor, moştenită de români în mare parte, era una protolatină sau latina vulgară, fapt dovedit şi de imaginea de pe Columna Traiana,  în care dacii tratează cu romanii fără translator, în deplină înţelegere.

Şi ca să fim pe deplin lămuriţi  care era acea limbă din care se trag majoritatea limbilor europene, vom da câteva mostre de cuvinte daco-româneşti descoperite prin limbile antichităţii

În primul rând cred că ar fi interesant de ştiut că Homer, poetul grec, scria… româneşte! Să vedem despre ce-i vorba. În opera sa găsim cuvinte ca: aer = aer; agros = agro; aroo = a ara; au = sau; bous = bou; brahion = braţ; keros = ceară; kitara = ceteră; kinos = câ(i)ne; kopto = a coace; kome = coamă; korde = coardă; duo = doi; farmakon = farmec; fero = a feri; frigos = frig; lego = a lega; luke = a luci; marmaros = marmură; meu = al meu; noi = noi ; octo = opt; orfanos = orfan; petre = piatră; septa = şapte; sudor = sudoare; taurios = taur; (şi mai sunt încă o seama da’ nu vreau să transform articolu’ într-o listă de dicţionar).

      Apoi la sumerieni – migraţi de lângă Tărtăria de Mureş cu scriere cu tot – avem peste 80 de cuvinte identice ca forma şi cu acelaşi înteles şi în limba daco-românească!

     La fel, în limba etruşcilor întâlnim peste 30 de cuvinte daco-româneşti.    

     Un cuvânt-două, hai, mai treacă meargă! Dar când sunt de ordinul zecilor deja avem probleme în a crede că acea limbă primordială nu era pelasgă ci indo-europeană…

       Şi exemplele ar putea continua cu numeroase limbi antice sau moderne dar mă voi rezuma la a vă mai uimi o dată! Iată ceva ce pare de domeniul „ştiaţi că…?” … în secolul XVI celţii din provincia Wallace (Anglia), vorbeau  nu un dialect indo-european ci … româneşte! Iată şi dovada: rugăciunea Tatăl Nostru !

Poerinthele nostru  acela ce esti în cheri

Svintzascoese numele teu

Vie emperetzioe ta

Facoesa voe ta,cum en tzer ase şi pre poementu

Poene noastre datorii le  nostre, cum şi ni se loesoem datorniczilor noştri

 Si nu dutze pre noi la ispitire

 Tze ne mentueste pre noi de vicleanil. Amin!

Cred ca e revelator, nu?

 Să lăsăm acum indo-europenizarea şi să ridicăm câteva probleme legate de romanizare

 

Problemele mitului romanizării

 

Ştim încă de la şcoală, că românii sunt rezultatul amestecării/corcirii dacilor cu romanii. Nimic mai eronat şi mai de prost gust! Cum putem afima asta, când legenda Dochiei, echivalenta Daciei străvechi, a împietrit sub privirile lui Traian care dorea s-o ducă la Roma? Asta înseamnă pur şi simplu – în limbaj demitizat – că Dacia nu i-a acceptat niciodată pe romani!  

Dacă romanii au fost atât de bine primiţi şi chiar iubiţi în marea masă a dacilor de ce, s-au retras imediat după ce au secătuit toate bogăţiile Daciei? 

De ce dacii asimilaţi, romanizaţi – ceea ce presupune că ştiau latina romanilor – „greşeau” (scriind în protolatina pelasgă) în inscripţiile lor de pe pietre? Având în vedere că romanii au ocupat doar o mică parte a Daciei lui Decebal, cum se explică că dacii liberi vorbeau aceeaşi limbă cu romanizaţii? Cum se explică expediţiile dacilor liberi în alianţă cu alte popoare împotriva romanilor dacă aceştia erau atât de îndrăgiţi şi respectaţi încât dacii erau dispuşi să renunţe la limba şi cultura lor pentru a le adopta pe cele romane? Nu-s cam multe probleme neelucidate şi care, fie vorba între noi, la un examen atent nu stau în picioare?. Acum am ridicat doar nişte întrebări îndreptăţite tocmai pentru a atrage atenţia asupra falsităţii mitului „romanizării”. Am putea spune mai degrabă, despre o „dacizare” a Imperiului Roman întrucât în perioada 286 -324 patru împăraţi daci se succed la cârma Imperiului constituind o veritabilă dinastie  danubiană! Mai mult, Galerius, alt împărat al Romei de origine dacă, dorea să schimbe denumirea Imperiului Roman în Dacia Mare!

Într-un articol viitor, voi reveni  asupra acestei probleme, a romanizării dacilor, cu argumente  istorice şi cu mai multe detalii.

 

Mitul lui Ler Împărat

 

În colindele şi legendele poporului român aflam de existenţa unui personaj numit Ler Împărat.

Istoricii se chinuie din toate puterile să ne convingă cum că acest Ler Împărat era … Galerius !

Întreb şi eu acum: cu ce probe e susţinută această afirmaţie? A putut intra Galerius în legende doar pentru ca a acordat o atenţie specială Daciei sau datorită originii sale dacice?

Miturile şi legendele româneşti spun altceva şi nu fac deloc referire la Galerius! E bine oare să-l uităm pe Ler Împărat şi să ne închinăm la chipul cioplit împus de Vechiul Testament, în speţă la Yahwe?

Iată ce spune tradiţia despre acest misterios Ler Împărat: El este cel mai mare Împărat al Lumii, El îi conduce pe toţi, El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră (v. zâna  Zânelor sau Iniţierea Zamolxiană), El locuieşte pe un Munte Mare şi nimeni nu poate găsi acel munte în afară de cel ce-i place lui Ler Împărat. Mulţi români au găsit muntele dar nu s-au mai întors de acolo. Toţi curtenii lui Ler Împărat sunt călugări.

După cum se poate observa, nu prea este vorba despre un personaj cu existenţă fizică, ci de unul cu existenţă spirituală !

Îmi daţi voie să mă îndoiesc la modul serios că, impăratul Galerius avea drept curteni „numai” călugări?  Cred că vă îndoiţi şi dvs!

 Spuneam un pic mai sus că „mulţi români” au găsit muntele lui Ler Împărat şi nu s-au mai întors, devenind călugări la curtea lui ideatică!

În folclorul românesc, apar nişte personaje numite Blajini, Rohmani, Rahmani, Rucmani, despre care se spune că sunt sfinţi (exact ca şi despre ktiştii şi capnobataii daci, amintiţi de Strabon). Ei locuiesc la capătul Lumii aproape de Apa Sâmbetei care este o altă denumire a lui Okeanos  Potamos/Dunărea.

Toţi aceşti rohmani sunt preoţi sihaştri (Boreas ca şi Rama erau preoţi sciţi/daci) şi tot din legende, aflăm că locuiesc în Macarele, nume identic cu Macaron Nesai, care în greceşte desemnează Insulele Fericiţilor (Porţile Raiului sunt un ţinut aproapiat de acest loc)

Şi pentru a întări ceea ce probabil aţi intuit deja: „Şeful Rohmanilor este Ler Împărat” ne spun unele tradiţii româneşti.

Nu cred că Galerius era capabil de o asemenea cinste! Mai explicit, nu cred că Galerius l-ar fi putut înlocui vreodată în inima şi credinţele dacilor pe Zamolxe! Căci ce-l mai mare Rege al Lumii şi unicul care se bucura de acest titlu în mitologia daco-românească era Zamolxe!

Ler Împărat seamănă până la identitate cu altă figură des întâlnită în legendele româneşti Ram Împărat al cărui nume constituie rădăcina  „ram” „râm” din care se formează numele unor localităţi ca Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Sărat (ambele aflate în vecinătatea Kogaionului).

       Mai mult, cronicarul spune „Toţi de la Râm ne tragem”… nu de la Roma !  de la Râm ! de la Zeul suprem, Zamolxe, făuritorul omul – calitate în care este numit Zeul Moş.

Şi iată şi taina eminesciană încriptată în „Scrisoarea a treia” şi descriind plenitudinea spirituală a Daciei Mari : „Şi de-aceea, tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul/Mi-e prieten numai mie, iar ţie, duşman este !”.

 Destul de clar zic eu.

 Prin urmare, Ler Împărat, echivalentul lui Ram Împărat în mitologia românească, nu este Galerius, ci Zamolxe.

Dacă legendele bătrânilor spun asa, spiritualitatea neamului spune aşa, atunci de ce vin alţii să ne spună că nu e aşa ? Ce noroc avem că mai există încă oameni care cunosc tradiţia originară păstrată în legende!

 

Denaturarea miturilor legate de marii conducători ai românilor

 

 Dintr-o trăsătură de condei d-l Lucian Boia , renumit „istoric”, ne spune foarte supărat: „În loc să exploatăm miturile care ar putea folosi atingerii unui ţel unanim acceptat, cum ar fi integrarea în structurile occidentale, preferăm să reluăm poveştile fabricate de comunişti”! – prin aceste „poveşti”, dânsul înţelegând istoriile despre Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare!

 De parcă nu ar exista o tradiţie populară legată de ei, cu mult dinainte de comunişti, de parcă poporul nu le-ar fi închinat balade şi cântece făcând din ei personaje legendare încă din timpul vieţii!

Dar nu, ei sunt  mituri comuniste!

Bineee, să fie !… puteţi aduce şi probe în afirmaţia asta?

Eu cred că nu există aşa ceva.

 În plus, să renunţăm cu totul la aceste mituri ale României ar însemna culmea slugărniciei şi prostiei, asta însemnând a renunţa la rădăcinile noastre pentru „mirajul” UE!

Alţii au desfiinţat imaginea lui Mihai Viteazu ca întregitor, unificator al tuturor românilor pe motiv că acesta n-ar fi avut un plan anume în legătură cu această acţiune.

I-aş invita pe respectivii domni istorici care susţin treaba asta, să încerce ei, să ocupe un minim teritoriu – nu o ţară – fără un plan, să vedem cam ce se poate întâmpla ? Eşec total, garantat!

S-a ajuns să se afirme că, exclamaţia lui Mihai, din momentul Unirii de la Alba Iulia : „Asta-i pohta ce-am pohtit eu – Ardealul, Moldova şi Ţara Românească” au fost redate greşit de Nicolae Iorga (ca să vedeţi încă o mostră de „deşteptăciune” a „savanţilor autententici” în comparaţie cu un „amărât” de Iorga!)

        Nu cred că mai trebuie să insistăm asupra mitului Dracula care terfeleşte imaginea lui Vlad Ţepeş. Şi noi, care voiam să facem parcul Dracula!

Cu ce preţ ? Cu vânzarea miturilor noastre pe care stă temelia spirituală şi naţională a poporului!

 Aş putea să adaug aici, că subit, Iancu de Hunedoara a devenit sârb, Eminescu polonez şi încă o tonă de aberaţii „ştiinţifice!

Dar mă voi opri aici!

Atrag atenţia doar, că spiritualitatea şi temelia  naţională a unui popor se aşează pe mituri, fie ele religioase, fie istorice.

Dacă am permite ca aceste mituri să fie şterse, am mai fiinţa noi ca popor? La ce ne-am mai putea raporta?

Io zic să le păstram, aşa cum sunt (aceia dintre noi care le mai ştim), să le spunem si altora) şi să atragem atenţia celor ce vor să le distrugă că „neamul nost e fără de-nceput/ şi fără de sfârşit p-acest pământ”!

 

Bibliografie

 

1.Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania, Paradisul regăsit, Ed Obiectiv

2.V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

3.P.L. Tonciulescu/ E. Delcea, Misterele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv

4.Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv

5.Cristina Pănculescu, Kogaion,muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan

6. N. Densuşianu, Dacia Preistorica, ed Arhetip

  

zamolxe

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bulibăşeală cu… indo-europeni!

 

 

         Poate că nu ştiaţi…dacii nu erau daci, nu erau nici traci, ce să mai vorbim de pelasgi sau hiperborei, să uităm cu totu’ de atlanţi, pentru că savanţii noştri istorici ne-au făcut de ceva vreme încoace…indo-europeni!

         Iată ce ne spune un doctor în istorie român: „În grupul sudic al popoarelor indo-europene, tracii ai reprezentat foarte de timpuriu o civilizaţie originală şi avântată, care se deosebea profund de a celorlalte popoare”. Aha, deci tracii erau indo-europeni şi „ca indo-europeni, (…) au adus cu ei  în sud-estul Europei şi până dincolo de Carpaţii nordici , acel fond religios care se recunoaşte la toate popoarele  aparţinând grupului indo-european”. Este de presupus că purtătorii acestei civilizaţii „originale şi avântate” aveau şi o limba care este şi ea o limbă…indo-europeană.        

         Până aici cred ca suntem lămuriţi cu toţii! Tracii erau un popor de sorginte indo-europeană, cu o religie indo-europeană, rugându-se la zeul lor într-o limbă, cum altcumva daca nu … indo-europeană?

         Noi, ăştia care nu suntem aşa şcoliţi, auzârăm la şcoală că neamul dacilor era cea mai nordică ramură a neamului trac. Prin urmare, făcând parte din neamul trac, dacii, nu pot fi altceva decât…indo-europeni!

          Nu mă credeţi? Staţi, că vă explică Al. Nour, doctorul în istorie de care vorbeam mai sus: „ În marea familie tracică, geto-dacii se remarcă foarte de timpuriu printr-o adâncă şi severă religiozitate. Şi încă spre deosebire de tracii sudici, ei au păstrat mai pur fondul primitiv religios indo-european.”

         Excelent ! Acum putem spune fără frica de a greşi, că suntem un popor de corcituri, ba chiar corciţi de două ori… Odată  „amestecul”  dintre indieni şi europeni (indo-europeni) din care au rezultat tracii şi dacii şi apoi „amestecul” dintre daci şi romani din care a luat naştere poporul român!

          Le-ar place unora! Da or să fie tare surprinşi să afle că nu este aşa!

          Din păcate, nu doar  dl. Al. Nour a îmbrăţişat indo-europenizarea ci şi alţi savanţi, atât români cât şi străini.

          Acestora, eu – neşcolitul (că am şi io 4 ani de facultate  pe la specializarea istorie-geografie, fără alte diplome si titluri, da  cu plăcerea adevărului în inimă), mă văd obligat să le atrag atenţia asupra unei chestiuni pe care, deşi este bătătoare la ochi, ei chiar nu o observă, sau se fac că nu o observă.

           Anume că sintagma indo-european este o derivare a sintagmei indo-german pe care a lansat-o cercetătorul german Bosch-Ghimpera (posibil sub influenţa benevolă sau nu a fascismului) din necesitatea de a arăta descendenţa ariană a germanilor prin orice mijloace (ce dacă-s ăle mijloace, neştiinţifice?). Dar – ca orice  cercetător onest – avertizează din capul locului că teoria s-a este fictivă, adică nu are nici un suport: În limbaj concret şi pă înţălesu omului de rând, teoria cu pricina îi apă  dă ploaie! Goz în ochiu’ regimului fascist şi a lui Hitler!

          Cu toate astea, cercetătorii se cramponează de indo-europeni şi indo-europenizare.

          Iar dacă nu ajunge „chestiunea bătătoare la ochi” menţionată mai sus, putem aduce şi alte amendamente acestei teorii. Putem ridica o serie de întrebări  la care respectiva teorie, atât de îndrăgită de savanţii mai vechi sau mai noi, nu ne poate oferi un răspuns clar.

          Bunăoară, io, în curiozitatea mea, aş vrea să ştiu care-i patria acestui popor? Iau cărţile de istorie şi le întreb. Aici mă încurc mai rău în ştiinţă. De ce?   

          Pentru că patria indo-europenilor, înţelegând aici ţinutul lor natal, locul lor de baştină unde s-au format ca popor, poate fi oriunde şi nicăieri. Fiecare cercetător vine cu părerea lui, neajungându-se la un consens, consensul sprijinit faptic însemnând rezolvarea problemei.

          Prin urmare în respectivele cărţi de care pomeneam mai devreme, apar o sumedenie de patrii (locuri natale) ale indo-europenilor: Europa Centrală (oarecum de înţeles), zona Mării Baltice, zona dintre munţii Carpaţi şi Marea Baltică (asta se apropie de adevăr, numai că nu era locuită de indo-europeni ci de pelasgi), Asia Centrală, zona nord pontică(!), Kazahstan – nordul Mării Caspice.

        Vă întreb eu pe dvs.: cine a mai văzut un popor cu atâtea locuri de origine? Nimeni! Este o imposibilitate din toate punctele de vedere!

        Atunci, înseamnă că doar unul dintre ei are dreptate!

        Care? Bosch-Ghimpera, care avertizează că teoria sa este fictivă.

        Este absolut logic ca un popor fictiv să aibă o patrie fictivă, adică inexistenţa lui să probeze inexistenţa unei patrii unde s-a format şi din care a plecat.

        Curiozitatea mea, tinde să acorde circumstanţe atenuante savanţilor şi zice aşa: „Apoi, dacă n-or gasât locu’ …poate s-or rătăcit, că-i mare lumea!… barem spună-mi cam pân’ ce vreme (la ce dată) s-or petrecut cele lucruri fericite!”

         Ieu iară cartea/cărţile…cetesc şi zâc mirat: „Tulai ce … bulibăşală!”

         De ce? Pentru că şi data este la fel de „mişcătoare” ca şi patria. Ea începe cu mileniul IV î.Ch. ajungând până la epoca de trecere dintre eneolitic şi epoca bronzului.

         Şi pentru că aceste date nu au convins, la acele momente existând deja culturi bine puse la punct (vezi culturile tracilor) limita invaziei indo-europene a fost împinsă la… 35000 î.Ch.     

         Săracii! Le îngheţau ţurloaiele prin frigu’ de atunci,  pentru că aceasta datare îi trimite în plină glaciaţiune. Să nu mai punem la socoteală faptul că indienii, veniţi (oare din ce motive?) să se corcească cu europenii aveau de străbătut, în lipsa oricărui mijloc de transport, o distanţă de mai bine de 4600 km pe jos în condiţii de temperatură care vara, în iulie ajungea doar la 10°C, iar iarna în ianuarie la -14 –22!

         Grotesc! Credeţi că în asemenea condiţii de viaţă şi după parcurgerea pe jos a unei asemenea distanţe mai aveau respectivii chef şi putere sa-şi mai impună cultura şi civilizaţia şi să facă prunci ce vor deveni indo-europeni? Aproape sigur că nu…

         Pe de altă parte, în perioadele menţionate nu se făcea politică! Ori  asimilarea unei populaţii presupune o acţiune politică.

         Mai mult, în cazul în care indienii ar fi binevoit să vină în Europa, ar fi avut loc suficient să se aşeze fără a deranja pe nimeni, dată fiind puţinătatea populaţiei în epoca bronzului şi eneolitic.  

         Buuuuun! Io zic că am lămurit-o şi pe asta cu migraţia.

         Susţinătorii indo-europenismului ne mai spun, de altfel bine intenţionaţi (dar nefondaţi), că prin asimilarea populaţiilor pre-indo-europene de către indo-europeni s-au format noi grupe etnice a căror etnogeneză s-ar fi încheiat undeva pe la  sfârşitul mileniului III – începutul mileniului I î.Ch.

         Toate bune numai că pelasgii existau deja de mai bine de un mileniu (începutul mileniului IV î.Ch) aşa cum o dovedesc faptic  tăbliţele cu scriere descoperite la Tărtăria de Mureş!

          Aheii existau şi ei deja ca neam, stabilit în nordul Dunării, de unde mai apoi a migrat în Grecia actuală, la sfârşitul mileniului III î.Ch.

          Mai mult, terminarea etnogenezei indo-europene în mileniul I î.Ch corespunde perioadei în care este datat războiul troian când neamurile greceşti şi trace existau deja şi erau de sine stătătoare.

          Acum, pentru cei care susţin teoria indo-europenizării, mai am două atenţionări  şi închei:

          1. în Europa nu o să întâlnim niciodată tipul rasial indian – care ar fi trebuit să apară măcar sporadic în cazul amintitei asimilări – după cum nici în India nu vom afla tipul rasial european (decât în cazul emigranţilor);

          2. pe de altă parte, inexistenţa acestui nume etnic în vreun document epigrafic sau literar antic. În schimb… apar pelasgii, care în ciuda indo-europenilor, sunt numiţi de către greci „divini” şi „primii oameni de pe pământ”. Pelasgii, al căror centru politic, economic şi cultural se afla în Dacia nord dunăreană. Pelasgii care nu s-au corcit cu indienii pentru a da naştere unui popor pelasgo-indian ci şi-au „plantat” cultura în India dând naştere înaltei culturi vedice. Ei pelasgii, erau acei Arya (nobili, strălucitori)!

          Prin urmare nu este vorba de o migraţiune indiană spre Europa, aşa cum lasă să se înţeleagă sintagma indo-european, ci dinspre Europa, mai precis Dacia, spre India şi continentul asiatic.

          În concluzie, cine are urechi de auzit, să audă, vorba evanghelistului: noi românii, ca şi vlahii, dacii, tracii şi pelasgii nu suntem indo-europeni, nu suntem nici euro-indieni ci suntem europeni !

          Deranjează pe cineva treaba asta?

 

zamolxe

 

 

 

 

Asia „casa cu daci”

Articol scris pentru consursul lui Visurât si Arhi

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute dacii în Asia?

O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

De la China pân’ la Rin

De geto-daci pământu-i plin,

De la Vistula-n Grekia,

Este scumpa mea Dakia.

Mulţi au fost, puţini mai sunt,

Căci destinul lor e crunt.

Au venit năvălitori-

Ca şi hoardele de ciori.

Peste daci s-au aşezat,

Pâinea toată le-a mâncat.

Aurul lor l-au luat,

Iar naţia le-a furat.

Urmaşii geţilor de azi,

Noi românii, nişte brazi,

Ne împuţinăm mereu ,

Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!

Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !

Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu

Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.

O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.

Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.

Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).

După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).

Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.

În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu. Pentru originea pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!

La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.

Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.

Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.

Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)

Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

Rama, printul scit

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.

Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.

Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani,

armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.

Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.

Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).

Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.

După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.

De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.

Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.

Herodot de asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.

În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .

Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.

Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa

La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.

Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.

Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.

Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.

Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).

Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau pană în China.

După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.

Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.

După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.

Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.

Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?

Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului

Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.

Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)

Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !

Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.

Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)

zamolxe

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti

2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova

3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea

4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

Cine am fost? Cine vom fi?

(scurtă privire asupra istoriei străvechi a neamului şi a profeţiilor legate de el)

                          Articol înscris în concursul  lui VisUrat si Arhi

Noi am început istoria ! Nu este o sintagmă spusă la un moment de mândrie naţională. Este adevărul gol-goluţ şi poate fi documentat cu diferite izvoare arheologice şi literare. Istoria noastră străveche se bucură de cele mai importante superlative: cea mai veche fosilă umană din Europa, cea mai veche activitate de minerit, cea mai veche scriere din lume. Prin urmare, având în vedere aceste superlative, nu ne putem opri să gândim că prima civilizaţie umană, nu a apărut în Sumer, ci în Carpaţi ! Să purcedem acum să vedem, dacă găsim şi dovezi în sprijinul acestei afirmaţii.

Descoperirile de la Bugiuleşti – posibilitatea existenţei primilor hominizi pe teritoriul actualei Romanii

În lupta pentru supremaţia primordialităţii omului în Europa, se înfruntau până nu de mult Anglia şi Spania, pe teritoriul lor descoperindu-se fosile umane uimitor de vechi. În Anglia, fosila umană descoperită la Boxgrave avea o vechime de 500.000 de ani, iar în Spania „omul de Orce”, cum a fost denumită fosila descoperită lângă Granada, situată ca vechime între homo habilis şi homo erectus, avea o vechime de 900.000 – 1.600.000 ani!

Punct marcat pentru Spania, se pare!

Numai ca respectivul punct, este pierdut în favoarea ….României!

De ce? Pentru că săpăturile arheologice întreprinse de arheologul C.S. Nicolaescu-Plopşor între 1960-1969 si reluate în 1975, în punctul „Valea lui Grauceanu”, satul Bugiuleşti, com. Tetoiu, jud. Vâlcea, au scos la iveală un bogat material osteologic datând din villafranchian, perioadă geologică cuprinsă între 1.700.000 si 2.000.000 ani. Nimic spectaculos, nu ? Numai că între osemintele descoperite aici, mai recent, profesorul Dardu Nicolaescu-Plopşor, a identificat şi oseminte umane (o diafiză femurală şi una de tibie ). Fosilei umane descoperite la Bugiuleşti i s-a dat numele de Australoanthropus Olteniensis. După cercetarea întreprinsă asupra acestor fosile, specialiştii au căzut de acord că modul de spargere a oaselor dezgropate în punctul Valea lui Grăuceanu, ar indica o activitate intenţionată a unor hominide care foloseau oasele ca unelte.Totuşi până la noi cercetări asupra sitului de la Bugiuleşti si din alte locuri asemănătoare precum: Ciuperceni, Teleorman, Betfia – Bihor şi Măluşteni – Tecuci, problema rămâne deschisă… 

Fosile Australoanthropus Olteniensis

Problema însă rămâne deschisă datorită „eforturilor” doctorului Jean-Marie Cordy de la Universitatea din Liege (Belgia)care a avut amabilitatea de a studia oasele descoperite la Bugiuleşti declarând că de fapt acestea sunt oase de Ursus Erectus….neexcluzând însă posibilitatea existenţei hominidelor în această zonă chiar dacă nu le-a fost găsit scheletul. Acum fie vorba între noi… ca paleontolog este destul de îndoielnic să nu recunoşti oasele unui hominid în comparaţie cu ale unui urs, fie el si Erectus. Si să nu uităm că Dardu Nicolaescu Plopşor era de formaţiune antropolog ! 

Cu toate acestea, ca pentru „a rupe gura târgului”, civilizaţia carpato-danubiană a preistoriei, cum suntem obişnuiţi s-o numim, deţine alte si alte superlative….

Alte superlative ale civilizaţiei carpato-danubiene

România înregistrează, prin descoperirile arheologice efectuate în teritoriul ei, cea mai veche locuire în bordeie din lume (documentată şi de tradiţiile greceşti), cea mai veche activitate de minerit din lume, în România fiind descoperit cel mai vechi topor-târnăcop de miner; cel mai vechi harpon şi cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri din lume, toate acestea fiind datate pentru perioada 18.000 î.Ch. Superlativele continua cu : ce mai veche activitate de metalurgia aramei din lume, ale cărei vestigii sunt databile pentru perioada 8000 î.Ch, precum şi cea mai veche activitate de prelucrare a aurului din Europa, databilă pentru perioada (5000-6000 î.Ch). Cu totul uimitor este şi faptul că România deţine şi superlativul celei mai vechi scrieri din lume apăruta în cadrul culturii Vinca-Turdaş şi databilă pentru mileniul V î.Ch. (cca 5500 î.Ch., adică cu peste 1000 de ani înaintea celor descoperite în Summer). 

Tăbliţele de la Tărtăria. Inscripţiile, identice cu scrierea pictografică sumeriană, conţin şi semne ce vor apărea în liniarul cretan

 Întrucât aici se înregistrează prima activitate de minerit din lume este de la sine înţeles că tot aici trebuiau sa apară şi primele „furnale” indispensabile prelucrării metalelor . Acestea au fost descoperite în vechile bazine carbonifere ale României.În cadrul culturilor epipaleoletice, datând din jurul anului 8000 î.Ch, se evidenţiază cultura Starcevo-Criş (cea mai veche), Hamangia (cea mai specifică). În neoliticul târziu, apar noi culturi cu o extindere enorma: Sălcuţa cu extindere până în Macedonia, Grecia şi Troia, Cucuteni, care se bucură de titlul de cea mai spectaculoasă ceramică neolitică, avându-şi centrul de manifestare în Moldova, extinsa până în arhipelagul Cicladelor şi Troia iar spre răsărit până la Nipru. Prin urmare nu ne putem abţine să nu concluzionăm: România este vatra vechii Europe!

Ceramica cultura Cucuteni

 

 România, vatra vechii Europe

Marija Gimbutas, cercetător şi profesor la Universitatea California din Los Angeles, studiind începuturile culturii şi civilizaţiei în Europa, spune în prefaţa cărţii sale „Cultura şi Civilizaţie’’că „ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.Ch, axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului si fierului (…). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în ţările învecinate, după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultura a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană, o precede cu câteva milenii pe cea sumeriană….” 

Deci, clar şi fără comentarii, afirmat însă de străini, nu de romani! Noi încă mai stăm să ne gândim dacă o fi sau nu aşa şi-l luăm pe „dar dacă” în braţe sau şi mai rău, pe „nu se poate aşa ceva”! Poate totuşi odată o să fim de acord…măcar cu ce spun străinii despre noi, dacă nu-i credem pe ai noştri!

Dar cine puteau fi purtătorii acestei culturi vechi europene, de care vorbeşte Marija Gimbutas? Ce nume purtau ei?

Pelasgii – locuitorii vechii Europe din Carpaţi

Cine au fost purtătorii civilizaţiei vechi europene despre care vorbeşte Marija Gimbutas, ne spune Nicolae Densuşianu în monumentala sa lucrare „Dacia Preistorică”: „…(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau <<cei mi vechi oameni de pe pământ>> Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale”

Si iată cum Vechea Civilizaţie europeană îşi capătă numele de drept, Civilizaţia Pelasgă!

Tot Densuşianu, în concordanţă cu tradiţiile antichităţii, ne spune şi cine a fost primul conducător al pelasgilor care va deveni apoi părintele lor eponim. „… după cum ne spune Pausanias, căci cel dintâi om născut pe Pământ a fost Pelasg, un bărbat, care se distingea prin mărimea, prin frumuseţea şi puterea figurei sale şi care îi întrecea pe toţi ceilalţi muritori prin facultăţile spiritului său; că acest Pelasg, după ce a început să domnească., a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni să-şi construiască colibe, pentru a se apăra de incomodităţile frigului, a ploilor şi a căldurilor; că el a învăţat pe oameni să-şi facă haine din piei de oaie; le-a interzis să se mai nutrească şi mai departe cu frunze, cu buruieni şi cu rădăcini…”

Concluzie: vechea civilizaţie europeană de care vorbea Marija Gimbutas îşi are sediul central în România iar purtătorii ei erau pelasgii, cum îi numeşte Densuşianu, strădacii sau dacii străvechi, aflaţi sub conducerea unui rege şi mare preot numit Pelasg.

Răspândirea pelasgilor şi a culturii lor

La un moment dat în decursul istoriei pelasgii, a căror primă vatră de locuire a fost spaţiul carpato-dunăreano-pontic, datorită suprapopulării respectivului spaţiu au început sa se reverse asupra teritoriilor învecinate şi nu numai. India şi China ar fi un bun exemplu pentru extinderea la care a ajuns rasa pelasgă. Îi găsim în toata literatura antică şi găsim toate denumirile lor etnice în toponimele si antroponimele româneşti, ceea ce ne împinge să tragem concluzia ca respectivele triburi colonizatoare ale Europei Occidentale şi nu numai, au pornit din vechea Dacie, actuala Românie!

De pildă în Spania veche, avem o seama de triburi dacice precum: ablaidaci, albocenses, ambirodaci, argeli, arevaci, orienses, bainenses, barbarii, berones, comenesciqi, corovesci, cosetani, couneidoqi, daci/dagae, dagenses, datii, decii, ergavicenses, gruii, ilergetai, indigetes, letani, lacetani, lunari, misgetes, ossigi, pelendones, sacani, terraconenses, turdetani, turduli, vaccaei, virvesci, vloqi.

Dacii stăvechi au ajuns şi prin părţile Galliei de sud, unde îi aflăm pe: ambari, boxsani, cocosates, daciates, dati, decieni, longeidoci.

Spre răsărit, dacii sau întins pe diferite tronsoane geografice care par a indica valurile succesive ale mişcării lor. Îi găsim între Prut si Nipru sub numele de tyrageţi, între Nipru şi Munţii Urali sub numele de tisageţi, iar între Urali şi China sub numele de massageţi. Nu degeaba se numea Asia, casa cu geţi !

Şi pentru a nu lăsa găuri în prezentarea noastră, este bine să –i numim şi pe: vorbitorii de limbă sanscrită, care sub conducerea prinţului Rama au plecat spre Valea Indusului, sumerienii, plecaţi de la Tărtăria de Mureş, ducând cu ei o scriere deja veche în zonă, etruşcii plecaţi în mileniul IV î.Ch din Apuseni spre Italia; dardanii din Dardania – teritoriu locuit de pelasgo – daci în sudul Moesiei, vecin cu strâmtoarea Dardanele (recunoscut ca dioceză a Daciei sub împăratul bizantin Constantin), plecaţi sub conducerea lui Dardanus, spre Italia în mileniul III î.Ch, aheii plecaţi tot în mileniul III î.Ch din nordul Dunării spre Grecia de azi, latinii conduşi de Latinus în jurul 1300 î.Ch; triburile dace din Elveţia care vorbesc dialecte cu multe cuvinte româneşti :ladin, sursilvan, retoroman, romanş; occitanii din sudul Franţei care vorbesc o limbă foarte apropiata de cea romană; geţii din Polonia unde s-a descorit o cetate numită Getidava; vechii locuitori ai Germaniei antice care şi ei, vorbeau o limbă latină conform lui Suetonius

Şi culmea este că toate aceste regiuni nu au fost ocupate prin luptă !. Dacii străvechi ba chiar şi cei clasici şi-au extins dominaţia prin înţelepciune, definindu-se nu ca ocupanţi ci ca şi civilizatori!

Este de la sine înţeles că o cultură nu se poate răspândi, fără ajutorul unei limbi cu care să poată fi propagată, iar cel mai important lucru care ne-a rămas de la dacii străvechi este chiar limba.

În Biblie găsim o afirmaţie cel puţin ciudată la prima vedere: „Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte”….o limbă care a dat naştere ulterior la multe dintre limbile europene şi a lăsat urme şi în altele precum sumeriana, sanscrita etc. Această limbă era numită de autorii antici lingua prisca adică limba bătrână după cum ne spune Isidor din Sevilla. De la greci aflăm că pelasgii vorbeau o limbă barbară, iar Quintilian ne spune că dacă se adăugau sau eliminau silabe din cuvintele latineşti se obţinea această limbă barbară.

Limba pelasgilor, o limbă cu specific vechi european, prelatina numită de unii istorici şi protolatină şi-a păstrat unitatea devenind în cele din urmă suportul pe care se vor construi limbile latine europene.

Nu mai avem acum decât să ajungem la aceeaşi concluzie ca şi marele nostru istoric Nicolae Densuşianu (nerecunoscut de mulţi dintre istoricii noştri):” Aici la Dunărea de jos şi în special în ţările Daciei – faptul este cert – s-a format şi închegat centrul cel mare şi puternic al populaţiei neolitice din Europa” populaţie care a dus şi răspândit în întreaga Europă, ”noile elemente de civilizaţiune, fondară aici cele dintâi state organizate şi deteră o nouă direcţiune pentru destinele omenirei”

Întrebam în titlu „ ce vom fi ?” Să aruncăm o privire sumară asupra profeţiilor vechi, să vedem ce aflăm din acestea.

Vechile si noile profeţii cu referire la daci si România

Profeţii evreilor ameninţau Israelul că dacă nu vor respecta preceptele lui Yahwe vor fi pedepsiţi cu trimiterea asupra lor a popoarelor Gog si Magog. Bunăoară profetul Iezechiel, scrie în Vechiul Testament, în cartea care-i poartă numele, că Yahwe va aduce asupra ţării lor pe regele Gog din ţara Magog, cu oastea cea frumoasă de cai şi călăreţi, înarmaţi cu scuturi, coifuri, săbii, lănci, piluri, arcuri şi săgeţi. Aceştia, venind din fundul miazanopţii (Dunărea era considerată în antichitate limita lumii cunoscute -n.n), însoţiţi de alte popoare multe, călărind pe cai, vor năvăli ca o furtună asupra ţării lui Israel, ca să o prade şi să o devasteze (Iezechiel, cap.38, 39)

Mai mult profetul Ieremia ameninţa şi el în paginile Vechiului Testament, cu venirea acestui popor dintr-o ţară îndepărtată din părţile de miazănoapte, de la capătul pământului, popor de călăreţi şi arcaşi, viteaz, puternic şi vechi, vorbind o limbă pe care evreii nu o înţeleg (Ieremia, c. 4-6)

Ulterior, urmând vechile tradiţii legate de Gog şi Magog, Sf Ioan Teologul aminteşte de Gog şi Magog în Apocalipsul său (20: 7-10). Vorbind el despre timpurile din urmă, ne spune că atunci când se vor împlini o mie de ani de când a fost închis în adânc balaurul cel vechi (despre acesta vom vorbi într-un alt articol închinat mitologiei zamolxiene – n.n), acesta va fi dezlegat şi ieşind din locul unde a fost închis, va aduna pe lângă sine şi va conduce la război pe popoarele Gog şi Magog, care sunt răspândite în cele patru zări şi sunt numeroase ca nisipul marii. Aceştia se vor revărsa peste faţa pământului şi vor asedia Ierusalimul, însă un foc din cer îi mistuie. După cum putem observa, Gog si Magog, sunt descrise ca popoare matcă sau mama, ele fiind numeroase ca nisipul marilor şi răspândite în cele patru zări.

Şi ca să nu mai avem dubii despre care neam este vorba, trebuie menţionat şi Sf Augustin, care în lucrarea sa „De civitate Dei” explică foarte clar, fără a lăsa loc interpretărilor: ” O parte dintre autorii vechimii, credincioşi tradiţiilor moştenite, înţelegeau, sub Gog şi Magog, pe geţi şi massa-geţi (geţii cei mari, mulţi – n.n)

Giganţii Gog şi Magog fii lui Gaea şi Uranus

De altfel şi oracolele sibiline situează popoarele Gog şi Magog în regiunea din nordul Thraciei şi mai departe, în nordul Dunării. Ele sunt vrednice de crezare întrucât cel puţin una dintre sibile, anume Sibilla Erithree, îşi avea sălaşul în Munţii Apuseni, în zona Roşiei Montane.

Să ne uităm acum în Cartea lui Enoh, o apocrifă a Vechiului Testament şi să vedem ce spune dânsul: ” Îngerul mi-a răspuns: Acest munte pe care-l vezi şi a cărui vârf ajunge la aceeaşi înălţime cu tronul Domnului, va fi lăcaşul unde se va odihni Domnul Sfinţeniei si al Gloriei, regele cel veşnic, atunci când va coborî pentru a vizita pământul, în bunătatea sa. Căci viaţa va fi răsădită într-un loc sfânt către miazănoapte, către locuinţa Regelui Veşnic” si textul este urmat apoi de o descriere detailată a României actuale:”…am zărit şapte munţi strălucitori, care erau separaţi unul de altul…trei spre răsărit… si trei la miazăzi ….erau de asemenea văi adânci, separate unele de altele (Carpaţii Orientali si Carpaţii Meridionali sunt împărţiţi în câte trei grupe de văile marilor râuri ale României – n.n)…În mijloc se ridica cel de-al şaptelea munte’’….(Apusenii sunt în mijlocul cununii carpatice – n.n). Am exclus înfloriturile din text tocmai pentru a fi cât mai limpede.

Aceeaşi profeţie o aflăm mai târziu la Isaia care spune:” În muntele în care se adună zeii voi pune sălaşul meu, în miazănoaptea cea îndepărtată…” (Isaia 14:13)

Rolul mesianic al României este declarat şi de profetul indian Sundar Singh care în profeţiile sale legate de România, (pe care le vom publica integral într-un alt articol), se exprimă foarte clar:” România are o mare misiune Dumnezeiască de redresare spirituală, ce o va face până la urmă să se înfăţişeze ca un veritabil model de urmat pentru întreaga umanitate”. Această afirmaţie si altele ce apar în profeţiile indianului Sundar Singh ne trimit din nou cu gândul la caracterul de popor mamă al vechilor daci, ai căror urmaşi suntem noi, românii. Această profeţie poate fi legată şi de profeţia pe care o face Iisus în Evanghelia după Matei evreilor: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21:43)

Atenţionez cititorii că nu doresc să cad în greşeala afirmaţiei că noi românii suntem puri şi fără pată, din contră avem multe „uscături” printre noi. Urmează ca timpul să ne dovedească dacă aceste profeţii se vor împlini sau nu.

Dar, nu trebuie sa uităm nici o clipă, că românii nu sunt transilvăneni, moldoveni sau munteni, ei sunt ROMÂNI (VALAHI), urmaşi ai străvechilor RAMANI (nume dat pelasgilor de unii autori antici), cu spirit DAC, care reînvie oricând este nevoie în momentele de restrişte.

Care este viitorul Romaniei? Nu ştim, lăsăm viitorul să ne arate!

Însă situaţia noastră ca popor modern, „intrat în Europa”, ne cere să redevenim ceea ce am fost la începuturi, anume cei mai viteji şi mai drepţi ai Pământului. Asta pentru că noi, ca „bunici ai Europei” nu ne putem permite să stăm cu capul plecat în faţa „nepoţilor” noştri.

Doamne ajută !      

                                          zamolxe

Bibliografie:

         1. Biblia

2. Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, ed Arhetip, Bucureşti

3. Paul Lazăr Tonciulescu şi E. Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, ed Obiectiv, Craiova, vol I-II,

4. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, ed. Obiectiv, Craiova

5.Vladimir Dumitrescu / Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromichete, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

6.Marija Gimbutas, Cultură şi civilizaţie, Ed. Meridiane, Bucuresti