Multe păreri, acelaşi numitor comun: Dacia

Istoria poporului român şi mitologia pe care o posedă îşi are rădăcinile adânc înfipte  în trecut; mult mai îndepărtate  decât mult prea recenta  „romanizare” şi „încreştinare” atât de vehiculate în căţile de istorie; mult mai îndepărtate decât însăşi civilizaţia dacică premergătoare civilizaţiei şi culturii româneşti, pe care, aceasta din urmă, şi-a clădit structura şi identitatea. Istoria şi mitologia acestui neam, al românilor, se întinde  până în timpurile preistorice atunci când pe aceste meleaguri apar primele forme de cultură şi civilizaţie.

_White-Wolf-Posters

Mitologia română este succesoarea unei mitologii ancestrale  elaborată de autohtonii Daciei străvechi. Înaintea civilizaţiei şi culturii  tracilor şi daco-geţilor, pe teritoriul vechii Dacii se întinde o lungă serie de evenimente şi fapte ce cuprind perioada pelasgică, de cele mai multe ori cunoscute doar prin intermediul miturilor greceşti sau romane.

S-a afirmat de nenumărate ori că mitologia română este rezultatul unei „sedimentări” de credinţe şi mituri, într-o primă fază, indo-europene, apoi, după ocuparea Daciei de către romani, romane şi în sfârşit, după încreştinarea Daciei, creştine, toate altoite pe un  „sâmbure” autohton traco-dac. Tot acest amalgam de credinţe şi mituri, ba indo-europene, ba romane şi, nu în ultimul rând creştine, peste care unii cercetători adaugă şi elemente slave datate din Evul Mediu, reprimă esenţa însăşi a mitologiei româneşti, reprimă tocmai  această perioadă pelasgă. Cercetătorii mitologiei române  vorbesc foarte puţin despre  începuturile pelasge ale acestei mitologii acordând  însă un spaţiu nemeritat de mare  „componentei daco-romane” , „indo-europene”, care fie vorba între noi, sunt doar pure inveţii dacă avem în vedere „împietrirea Dochiei” şi lipsa cvasitotală a indo europenilor în orice fel de atestări documentare.

 Vom spune că, în esenţă, mitologia română derivă din mitologia dacică iar mitologia dacică din cea pelasgă. Şi punct, pentru că aşa numiţii indo-europeni, nu există în nici o mărturie antică iar, romanizarea este o teorie la care se pot aduce foarte multe amendamente, ca şi în cazul celei a indo-europenizării. Prin urmare, două sunt componentele din care a evoluat mitologia română: componenta pelasgă şi componenta dacică, la care adăugăm  pe alocuri şi cea creştină care în fapt se reduce, ca orice tradiţie autentică, la tradiţia  originară  hiperboreană.Aceste mitologii: românească, dacică şi pelasgă derivă una din alta în mod absolut necesar ele fiind expresia  continuităţii spirituale a unuia şi aceluiaşi popor în diferite stadii evolutive de-a lungul istoriei.

 De altfel, istoricul francez Albert Armand, susţinea în 1936 că poporul român „ este  unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămâs aceeaşi din epoca neolitică, a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel, prinr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.

 Afirmaţia istoricului francez este susţinută şi de alte surse, mai ales străine.

Bunăoară, antropologul Eugene Pittard ne face atenţi că „strămoşii românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii, civilizaţia neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria ţării”.

Se  pare ca  istoricul  A. Armand şi antropologul E. Pittard au dreptate de  vreme ce un alt cercetător, peruan de acestă dată, pe nume Daniel Ruzo, după ce vizitează Romania , declară în 1968: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se află centrul european al celei mai vechi  culturi cunoscute până în ziua de azi”. Ori acestă catenă montană a Carpaţilor se situiază pe teritoriul vechii Dacii, actuala Românie despre care specialistul în preistorie, Marija Gimbutas, dar de origine lituaniană, profesor la universitatea  California din Los Angeles ne spune: „ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între  anii 6500-3500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile  indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”.

 În acelaşi ton se află şi lingvistul suedez Ekstrom Par Olof care afirmă că „ Limba română este o limbă cheie, care a influienţat în marre parte toate limbile Europei”.

De asemenea, Gordon W. Childe, savant ce numai are nevoie de nici o prezntare, însă tributar concepţiei indo-europene, se vede nevoit să conchidă în 1926 că „locurile primitive ale dacilor trebuiesc căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasat la nordul şi sudul Dunării”.

 Cine sunt de fapt aceşti indo-europeni puşi mereu în legătură cu primele  momente ale culturii şi civilizaţiei umane? Ei nu sunt menţionaţi de nici unul dintre izvoarele antice cunoscute până în prezent, deşi, dăcă e aşa cum se spune, anume  că ei sunt iniţiatorii  civilizaţiei şi culturii antice, atunci, dată fiind  înclinaţia anticilor spre  elogierea strămoşilor, este de neînţeles tăcerea tuturor  izvoarelor  existente în legătură cu aceşti indo-europeni. Deşi izvoarele istorice şi mitice, hagiografice chiar, tac în legătură cu indo-europenii, se pronunţă răspicat despre pelasgi şi hiperborei care nu sunt nicidecum indo-europeni.

 Trebuie spus că noţiunea de indo-europenizare precum şi cea de neamuri indo-europene sunt cât se poate de fictive. Din acest motiv  cercetătorii nu pot cădea de comun acord asupra  presupusei lor invazii şi nici măcar asupra patriei lor de origine. Despre  fictivitatea noţiunii de indo-european se pronunţă  chiar savantul care a inventat-o, pe numele său Bosch Ghimpera, de naţionalitate germană. Invenţia sa era dictată de  necesitatea dovedirii prin orice mijloce, fie ele şi neştiinţifice a originii ariene a germanilor.

 Dacă în privinţa indo-europenilor  izvoarele istorice, mitice sau de orice altă natură tac, nu este  acelaşi lucru şi cu adevăraţii înaintaşi ai dacilor şi ai românilor anume: pelasgii şi hiperboreii. Izvoarele antice, fie ele istorice, fie mitologice, precum şi o seamă de autori  contemporani, mai vechi sau mai noi, români sau străini, vorbesc cu mult respect despre  aceşti pelasgi şi hiperborei. De la aceştia izvorăşte mitologia şi credinţele populare române, precum şi simbolurile răspândite în lumea satului românesc şi nicidecum de la indo-europeni sau romani. De la aceştia ni se trage  însăşi identitatea lingvistică şi de neam, cum arată N. Densuşianu în monumentala sa lucrare Dacia Preistorică.

muntii-bucegi-1

Hiperboreea, o realitate transformată în mit, se va perpetua cu încăpăţânare în întreaga cultură greco-romană de unde va fi preluată în epoca modernă şi contemporană de cercetătorii care caută să-i dea de urmă. Pentru toţi autorii antici , acest ţinut mitic se afla în Dacia, după cum în Dacia  locuiau şi pelasgii, în fapt unul şi acelaşi neam , purtând diferite nume în diferite stadii ale evoluţiei sale istorice. Vom reda în cele ce urmează numai cateva dintre  informaţiile anticilor cu privire la localizarea Hiperboreii.

În „Olimpicele” poetul grec Pindar ne arată pe Apollo, care după ce construieşte  zidurile Troiei împreună cu Neptun şi cu Eac, se întoarce în patria de la Istru la hiperborei (Olimpicele,VIII.47). atunci când trebuie să localizeze Hiperboreea, Strabon spune că „ Hiperboreii locuiau desupra Pontului Euxin şi a Istrului” (GeografiaXI,6.2). Clement din Alexandria atunci când aduce vorba despre Zamolxe îl numeşte cu epitetul expres de „ Hiperboreu” ( Stromata,IV,23). Geograful Ptolemeu  când aminteşte cetatea Piroboridava  situată pe Siret spune că este o cetate hiperboreană (Geographia,III.10). Macrobius vorbeşte şi el despre regiunile udate de Dunăre şi Don care în antichitate erau numite hiperboreene (Comentarii la Somnul lui Scipio,II.7). Ovidiu,celebrul poet roman exilat la Tomis, se lamentează că a fost constrâns să trăiască sub Axul Boreal, la stânga Pontului Euxin (Tristele IV.41-42) pentru ca în „Ponticele” să afirme că  Axul Boreal se afla în ţara geţilor (II.19; 40-43). Marţial în  „Epigramele” sale se adresează soldatului Marcellinus spunând: „Tu pleci acum să iei pe umerii tăi Cerul hiperboreean şi astrele Polului Getic” ( IX.45).

 Dar nu numai autorii antici  sunt la unison în a plasa Hiperboreea în teritoriul carpato-danubiano-pontic ci şi o seamă de autori contemporani.

 Bunăoară, expertul francez în simbologie, Rene Guenon, tenace căutător al înţelesurilor miturilor şi simbolurilor antice, în corespondenţa sa cu Vasile Lovinescu se exprimă astfel: „  Sunt foarte mulţumit de ceea ce îmi spuneţi  de cercetările dvs. în privinţa Daciei şi aştept cu mult interes studiul pe care îl anunţaţi ( Dacia Hiperboreeană -.n.n). Fără să ştiu ce aţi mai găsit referitor la acest subiect, trebuie să vă spun că ideea că Dacia a fost una dintre etapele  centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza la ce perioadă s-ar putea raporta”.

În altă parte acelaşi R. Guenon se adresează lui Lovinescu astfel: „ Cum sper că n-am uitat nimic din cele comunicate, pentru că mă întrebaţi ce gândesc  despre toate acestea, cred că nu poate fi pusă la îndoială natura hiperboreană a tradiţiei româneşti sau dacice, şi acest fapt explică cu siguranţă multe lucruri enigmatice în ce-i priveşte pe Orpheu, pe Zalmoxis… tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mai pură (şi mai veche – n.n) decât a celţilor” Pronunţându-se apoi asupra  perpetuării tradiţiei hiperboreano dacice spune: „cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în  Evul Mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmisie mai puţin consistentă”.

 Lovinescu în scurtul dar cuprinzătorul său studiu intitulat Dacia Hiperboreană pune semnul egalului  între hiperborei şi pelasgi iar după ce-l citează pe Pindar care  spune că, în genealogia mitcă Hiperboreus este fiul lui Pelasgos conchide: „ Deci, pentru a arăta rasa primordială, Pelasg ar fi un termen chiar mai corect decât Hiperborean” ai cărui descendenţi direcţi sunt dacii şi prin aceştia, românii.. Acestă continuitate este absolut evidentă în cazul tradiţiei româneşti atât în folclor cât şi în ornamentică. Mai mult, în unele medii rurale există credinţa că românii se trag direct din uriaşi.

Şi pentru a încheia vom cita pe N. Densuşianu vorbind despre neamul pelasgilor: „pentru poporul grec, pelasgii erau cei mai vechi oamenide pe pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „ dioi” – divini” ei fiind „ cei dintâi care au adunat  adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând” .

Merită menţionată părerea  profesorului universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizaţiilor care după o vizită în Maramureş declară: „  Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afliîn satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie”.

retezat

 Iar această civilizaţie este  pelasgo-hiperboreano-daco-românească, nu indo-europeană şi nu daco-romanizată.

Bibliografie:

Romulus Vulcănescu, Mitologia Română, Ed Academiei RSR

Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi. Ed Obiectiv

****, Oriensis. Revistă de studii tradiţionale,coord.Mircea A Tămaş

Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

C Barsan, Revanşa Daciei, ed Obiectiv

zamolxe

 

 

Reclame
Published in: on 21/09/2009 at 22:13  Comments (11)  
Tags: , , , ,

Bulibăşeală cu… indo-europeni!

 

 

         Poate că nu ştiaţi…dacii nu erau daci, nu erau nici traci, ce să mai vorbim de pelasgi sau hiperborei, să uităm cu totu’ de atlanţi, pentru că savanţii noştri istorici ne-au făcut de ceva vreme încoace…indo-europeni!

         Iată ce ne spune un doctor în istorie român: „În grupul sudic al popoarelor indo-europene, tracii ai reprezentat foarte de timpuriu o civilizaţie originală şi avântată, care se deosebea profund de a celorlalte popoare”. Aha, deci tracii erau indo-europeni şi „ca indo-europeni, (…) au adus cu ei  în sud-estul Europei şi până dincolo de Carpaţii nordici , acel fond religios care se recunoaşte la toate popoarele  aparţinând grupului indo-european”. Este de presupus că purtătorii acestei civilizaţii „originale şi avântate” aveau şi o limba care este şi ea o limbă…indo-europeană.        

         Până aici cred ca suntem lămuriţi cu toţii! Tracii erau un popor de sorginte indo-europeană, cu o religie indo-europeană, rugându-se la zeul lor într-o limbă, cum altcumva daca nu … indo-europeană?

         Noi, ăştia care nu suntem aşa şcoliţi, auzârăm la şcoală că neamul dacilor era cea mai nordică ramură a neamului trac. Prin urmare, făcând parte din neamul trac, dacii, nu pot fi altceva decât…indo-europeni!

          Nu mă credeţi? Staţi, că vă explică Al. Nour, doctorul în istorie de care vorbeam mai sus: „ În marea familie tracică, geto-dacii se remarcă foarte de timpuriu printr-o adâncă şi severă religiozitate. Şi încă spre deosebire de tracii sudici, ei au păstrat mai pur fondul primitiv religios indo-european.”

         Excelent ! Acum putem spune fără frica de a greşi, că suntem un popor de corcituri, ba chiar corciţi de două ori… Odată  „amestecul”  dintre indieni şi europeni (indo-europeni) din care au rezultat tracii şi dacii şi apoi „amestecul” dintre daci şi romani din care a luat naştere poporul român!

          Le-ar place unora! Da or să fie tare surprinşi să afle că nu este aşa!

          Din păcate, nu doar  dl. Al. Nour a îmbrăţişat indo-europenizarea ci şi alţi savanţi, atât români cât şi străini.

          Acestora, eu – neşcolitul (că am şi io 4 ani de facultate  pe la specializarea istorie-geografie, fără alte diplome si titluri, da  cu plăcerea adevărului în inimă), mă văd obligat să le atrag atenţia asupra unei chestiuni pe care, deşi este bătătoare la ochi, ei chiar nu o observă, sau se fac că nu o observă.

           Anume că sintagma indo-european este o derivare a sintagmei indo-german pe care a lansat-o cercetătorul german Bosch-Ghimpera (posibil sub influenţa benevolă sau nu a fascismului) din necesitatea de a arăta descendenţa ariană a germanilor prin orice mijloace (ce dacă-s ăle mijloace, neştiinţifice?). Dar – ca orice  cercetător onest – avertizează din capul locului că teoria s-a este fictivă, adică nu are nici un suport: În limbaj concret şi pă înţălesu omului de rând, teoria cu pricina îi apă  dă ploaie! Goz în ochiu’ regimului fascist şi a lui Hitler!

gimpera

          Cu toate astea, cercetătorii se cramponează de indo-europeni şi indo-europenizare.

          Iar dacă nu ajunge „chestiunea bătătoare la ochi” menţionată mai sus, putem aduce şi alte amendamente acestei teorii. Putem ridica o serie de întrebări  la care respectiva teorie, atât de îndrăgită de savanţii mai vechi sau mai noi, nu ne poate oferi un răspuns clar.

          Bunăoară, io, în curiozitatea mea, aş vrea să ştiu care-i patria acestui popor? Iau cărţile de istorie şi le întreb. Aici mă încurc mai rău în ştiinţă. De ce?   

          Pentru că patria indo-europenilor, înţelegând aici ţinutul lor natal, locul lor de baştină unde s-au format ca popor, poate fi oriunde şi nicăieri. Fiecare cercetător vine cu părerea lui, neajungându-se la un consens, consensul sprijinit faptic însemnând rezolvarea problemei.

          Prin urmare în respectivele cărţi de care pomeneam mai devreme, apar o sumedenie de patrii (locuri natale) ale indo-europenilor: Europa Centrală (oarecum de înţeles), zona Mării Baltice, zona dintre munţii Carpaţi şi Marea Baltică (asta se apropie de adevăr, numai că nu era locuită de indo-europeni ci de pelasgi), Asia Centrală, zona nord pontică(!), Kazahstan – nordul Mării Caspice.

        Vă întreb eu pe dvs.: cine a mai văzut un popor cu atâtea locuri de origine? Nimeni! Este o imposibilitate din toate punctele de vedere!

        Atunci, înseamnă că doar unul dintre ei are dreptate!

        Care? Bosch-Ghimpera, care avertizează că teoria sa este fictivă.

        Este absolut logic ca un popor fictiv să aibă o patrie fictivă, adică inexistenţa lui să probeze inexistenţa unei patrii unde s-a format şi din care a plecat.

        Curiozitatea mea, tinde să acorde circumstanţe atenuante savanţilor şi zice aşa: „Apoi, dacă n-or gasât locu’ …poate s-or rătăcit, că-i mare lumea!… barem spună-mi cam pân ce vreme (la ce dată) s-or petrecut cele lucruri fericite!”

         Ieu iară cartea/cărţile…cetesc şi zâc mirat: „Tulai ce … bulibăşală!”

         De ce? Pentru că şi data este la fel de „mişcătoare” ca şi patria. Ea începe cu mileniul IV î.Ch. ajungând până la epoca de trecere dintre eneolitic şi epoca bronzului.

         Şi pentru că aceste date nu au convins, la acele momente existând deja culturi bine puse la punct (vezi culturile tracilor) limita invaziei indo-europene a fost împinsă la… 35000 î.Ch.     

         Săracii! Le îngheţau ţurloaiele prin frigu’ de atunci,  pentru că aceasta datare îi trimite în plină glaciaţiune. Să nu mai punem la socoteală faptul că indienii, veniţi (oare din ce motive?) să se corcească cu europenii aveau de străbătut, în lipsa oricărui mijloc de transport, o distanţă de mai bine de 4600 km pe jos în condiţii de temperatură care vara, în iulie ajungea doar la 10°C, iar iarna în ianuarie la -14 –22!

         Grotesc! Credeţi că în asemenea condiţii de viaţă şi după parcurgerea pe jos a unei asemenea distanţe mai aveau respectivii chef şi putere sa-şi mai impună cultura şi civilizaţia şi să facă prunci ce vor deveni indo-europeni? Aproape sigur că nu…

         Pe de altă parte, în perioadele menţionate nu se făcea politică! Ori  asimilarea unei populaţii presupune o acţiune politică.

         Mai mult, în cazul în care indienii ar fi binevoit să vină în Europa, ar fi avut loc suficient să se aşeze fără a deranja pe nimeni, dată fiind puţinătatea populaţiei în epoca bronzului şi eneolitic.  

         Buuuuun! Io zic că am lămurit-o şi pe asta cu migraţia.

         Susţinătorii indo-europenismului ne mai spun, de altfel bine intenţionaţi (dar nefondaţi), că prin asimilarea populaţiilor pre-indo-europene de către indo-europeni s-au format noi grupe etnice a căror etnogeneză s-ar fi încheiat undeva pe la  sfârşitul mileniului III – începutul mileniului I î.Ch.

         Toate bune numai că pelasgii existau deja de mai bine de un mileniu (începutul mileniului IV î.Ch) aşa cum o dovedesc faptic  tăbliţele cu scriere descoperite la Tărtăria de Mureş!

          Aheii existau şi ei deja ca neam, stabilit în nordul Dunării, de unde mai apoi a migrat în Grecia actuală, la sfârşitul mileniului III î.Ch.

          Mai mult, terminarea etnogenezei indo-europene în mileniul I î.Ch corespunde perioadei în care este datat războiul troian când neamurile greceşti şi trace existau deja şi erau de sine stătătoare.

          Acum, pentru cei care susţin teoria indo-europenizării, mai am două atenţionări  şi închei:

          1. în Europa nu o să întâlnim niciodată tipul rasial indian – care ar fi trebuit să apară măcar sporadic în cazul amintitei asimilări – după cum nici în India nu vom afla tipul rasial european (decât în cazul emigranţilor);

          2. pe de altă parte, inexistenţa acestui nume etnic în vreun document epigrafic sau literar antic. În schimb… apar pelasgii, care în ciuda indo-europenilor, sunt numiţi de către greci „divini” şi „primii oameni de pe pământ”. Pelasgii, al căror centru politic, economic şi cultural se afla în Dacia nord dunăreană. Pelasgii care nu s-au corcit cu indienii pentru a da naştere unui popor pelasgo-indian ci şi-au „plantat” cultura în India dând naştere înaltei culturi vedice. Ei pelasgii, erau acei Arya (nobili, strălucitori)!

          Prin urmare nu este vorba de o migraţiune indiană spre Europa, aşa cum lasă să se înţeleagă sintagma indo-european, ci dinspre Europa, mai precis Dacia, spre India şi continentul asiatic.

          În concluzie, cine are urechi de auzit, să audă, vorba evanghelistului: noi românii, ca şi vlahii, dacii, tracii şi pelasgii nu suntem indo-europeni, nu suntem nici euro-indieni ci suntem europeni !

          Deranjează pe cineva treaba asta?

 

zamolxe