Dracula sau ocultismul revelat

Ne-am obişnuit să vedem în Dracula , un vampir setos de sânge, o creatura a nopţii şi a întunericului, întruchipare a Deavolului. Acest mit este construit pe o prostă cunoaştere a miturilor şi simbolurilor oculte( prin oculte a se înţelege ascunse şi nu malefice  căci nu tot ceea ce este ascuns este si malefic). Noi nu ne propunem aici să desfiinţăm imaginea arhirecunoscută a lui Dracula ci doar vreau să atragem atenţia asupra faptului că respectivul mit are alte dedesubturi.

poter dracula

Să intrăm direct în inima  romanului „Dracula” şi să-i aflăm tainele. Scriitorul irlandez Bram Stocker pune în gura  profesorului van Helsing următoarele cuvinte: „Cei din neamul Dracula au fost de viţă alesă deşi au existat unele vlăstare care au fost bănuite că au legături cu Necuratul. Ei învăţau tainele Deavolului la Scholomance, în inima munţilor, desupra aşezării Hermannstadt, acolo unde Deavolul pretinde că al zecelea învăţăcel i se cuvine lui. În însemnări sunt unele cuvinte ca: strigoică, vrăjitoare, ordog şi pokol, iar într-un manuuscris se vorbeşte despre acest Dracula însuşi ca fiind vampir, ceea ceînţelegem foarte bine”. Cuvintele scrise cu carcatere îngroşate ar cam  trebui să atragă atenţia. Faptul că viţa Drăculeştilor este „aleasă” şi pusă în directă legătură cu Scholomance – Şcoala de Solomonărie şi ordinul solomonarilor-  precum şi învecinarea Sibiului (Hermannstadt) cu muntele sacru al dacilor, Bucegi ( Kogaion), schimbă cu totul imaginea lui Dracula şi lămureşte din plin imaginea de mister ce planează în jurul său. Un alt amănunt scăpat  din vedere este faptul că Dracula are putere asupra lupilor, este veşnic tânăr şi nemuritor. Necuoaşterea miturilor originare face ca  plasarea acţiunii în Transilvania sa nu aibă prea mare îmnsemnătate în ochii cititorului neavizat deşi este de cea mai mare importanţă în ceea ce priveşte adevărata imagine a lui Dracula.

Vom începe să sondăm adâncimile mitului Dracula de la plasarea lui în Transilvania pentru a ajungeîn final să descoprim faţa ascunsă  a contelui Dracula.

 bram-stokers-dracula-monster-gallyer

Locul  acţiunii şi însemnătatea sa

Potcoava Carpaţilor a devenit un Centru al tuturor vârtejurilor imaginaţiei” ne spune Jonathan Harker în jurnalul său.  Ciudat  pentru că… Dacia în vechime era considerată Centrul Lumii, locul unde pământul comunică cu cerul de-a lungul Columnei Cerului, a Osiei Lumii din mitologia românească, a lui Axis Mundi din tradiţia greco-romană. Mai mult, privită din orice parte, fie din răsărit, fie din apus Transilvania este un teritoriu de trecere ceea ce înseamnă literalmente  un ţinut situat între două lumi. Şi pentru a trece dintr-o lume în alta este necesară trecerea prin acest ţinut. De fapt Jonathan Harker, avocatul englez angajat de Dracula pentru a-i aranja afacerile în Londra, străbate întreaga Transilvanie pentru a ajunge la reşedinţa contelui plasată într-o altă zonă „de trecere”, un pas montan. Ori, din punct de vedere spiritual trecerea dintr-o lume în alta se face prin intermediul morţii iniţiatice asa cum ne-o demonstrează trimiterea solului la ceruri ce trecea prin cele trei stadii ale templului megalitic din Bucegi pentru ca în final să ajungă  la comuniunea cu  Zamolxe  pe altarul cerului (v.Kogaion, Muntele sacru al Daciei). Această reprezentare a triplei iniţieri a solomonarului/solul trimis la Zamolxe de către daci este în strânsă legătură cu  reprezentarea triplei incinte druidice, reprezentată ca trei pătrate concentrice unite  pe fiecare dintre laturi  printr-o linie ce în final trasează o cruce imaginară, simbol al Centrului si al manifestării centrului în lume. Spaţiul din interiorul ultimului pătrat este Ţara Sfântă,  Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale, Curtea Primordială cu sensul de „cea mai veche” desemnată prin pătratul sau cercul înscris în centrul unor reprezentări ale svasticii.

svastica

Este Curtea lui Ler Împărat identică cu centrul spiritual al lumii. Cele trei pătrate ale triplei incinte druidice ce înconjoară centrul lumii au însă si o altă accepţiune din acest punct de vedere anume acela ce relevează titlul de „ păzitori ai ţării sfinte” purtat de unele ordine cavaleresti ale evului mediu. Templierii, ioaniţii, cruciaţii ca să nu le pomenin decât pe cele mai cunoscute, toate avea în titulatura şi titlul de păzitori ai ţării sfinte, păzitori ai unei tradiţii ancestrale  străvechi. În această lumină se crează deschiderea ce ne arată o triplă „învelire” a Centrului Lumii: războinicii, preoţii-regi şi acei sarabos tereos/sarabii despre care aminteşte Iordanes, o supra castă a lumii getice din care se alegeau marii preoti şi regii. Întorcându-ne din nou la Dracula şi ignorând cu bună ştiinţă poveştile fantastice vehiculate de negustorii brasoveni şi sibieni cărora  Vlad Ţepeş le-a afectat interesele în Valahia vom spune că el ca Domn al Valahiei făcea parte din „viţa aleasă” a Drăculeştilor ce făceau parte dintr-un ordin cavaleresc esoteric denumit ordinul dragonului. Ori Dragonul este în strânsă legătură cu Centrul ca detinător al înţelepciunii. Prin aceasta, el asemenea regelui Arthur, se legitimează ca trimis al Polului, al Centrului într-un anume moment strict necesar, după cum la aceasta se raportează  şi steaua cu opt colţuri (octogonul)ce-i ornează partea frontală a cuşmei.

gotw_dracula_vladIII

Pe de altă parte unduirea şi amestecarea liniilor triplei incinte druidice da naştere unui „vartej” unui labirint,  labirint  care este identic cu drumul  parcurs de ucenic pentru a ajunge la tainele iniţierii şi care în evul mediu era trasat pe pavajul unor catedrale marcând tocmai acest sens de drum spre Centru spre „Ţara Sfântă”.

labirintuchartresutz0

Trecerea dinr-o lume în alta se face trecând peste  „prag”, prag care este păzit de paznici, uneori  în limbajul miturilor, asemuiti unor monştri.  Din această categorie face parte  Dracula după cum din aceeaşi categorie fac parte şi Minotaurul, cerberul, balaurul.

 Arhetipurile: castelul,lupii, pădurea vrăjită,nemurirea

 Resedinţa lui Dracula, loc unde va poposi în cele din urmă şi avocatul englez  J. Harker, este un castel situat  într-un peisaj muntos, pe o stâncă veghind impunător şi inaccesibil asupra întregului ţinut împădurit. Hm.. ciudată descriere. Vorbeam ceva mai devreme despre Ler Împărat şi Curtea Veche. Tradiţia românească ne spune despre acest Ler Împărat că-şi are resedinţa pe un munte înalt, într-un castel pe care nimeni nu-l găseşte decât cel plăcut lui Ler Împărat. Tradiţia mai spune că mulţi oameni au gasit acest castel dar nu s-au mai întors în lumea oamenilor obişnuiţi. Asemănarea merge până la identificare cu caracteristicile imprimate reşedinţei lui Dracula.

castel

Într-adevăr, avocatul englez  terece printr-o pădure populată cu lupi, apărători şi călauzitori spre resedinţa lui Dracula. Lupii au aici acelaşi rol pe care-l are Ariadna şi firul său călăuzitor în labirintul Minotaurului la fel cum aceeaşi legendă greacă ne spune  că  tinerii erau aduşi drept „hrană” ( erau consacrati) Minotaurului ce păzea drumul spre centrul Labirintului şi obţinerea iniţierii depline. De altfel, un lup este  cel ce-l salvează pe tânărul englez azunci când acesta de pierde într-o „ nopate a Walpurgiei”, echivalentul „nopţilor de Sănziene” cu jocul periculos al ielelor. Tot lupii, în calitate de apărători ai pragului, vor fi aceea care-l vor ameninţa în drumul său prin haţisul pădurii vrajite , al labirintului, al drumului iniţiatic când acesta se va apropia de locul iniţiatic, castelul contelui Dracula dar aceştia se retrag la intervenţia contelui care el însuşi avea capacitatea de a se transforma în lup, numind aceste animale ( lupii) copiii nopţii. Trebuie spus că una dintre capacităţile  dobândite de  solomonari la încheierea stagiului era cunoaşterea limbii animalelor.

Întreaga istorie a Daciei s-a aflat sub semnul lupului-Zamolxe. Identificat cu Apollo, Zamolxe este lupul Hiperborean, Marele Lup Alb, Apollo fiind numit şi Lykaios /lupul.

lupul alb

Numele antic al dacilor ca apărători ai Centrului Spiritual  al Lumii era daoi sau daoaus care în dialectul traco-frigian înseamnă tocmai lup. La greci pelasgii, înaintaşii dacilor pe aceste pământuri, erau consideraţi divini/dioi. Pe de altă parte animalele lupi ca si copii ai nopţii sunt identici cu oamenii lupi (daous/daoi) ca si copii ai mamei pamant, născuţi din pământul negru(Geea). Căci  termenul de geţi folosit de greci pentru a desemna locuitorii Daciei nu însemna altceva decât „Fii Geei ( ai pământului mamă)”, după cum Pelasg s-a născut pe crestele cele înalte din pământul negru pentru a fi începător rasei muritorilor.  Curios e că Dracula atunci când merge la Londra nu duce cu sine averi  şi chestiuni trebuincioase traiului zilnic, ci lazi cu pământ pentru că nu putea dormi decât în pamant din patrie. Această tradiţie de a duce pamant cu sine în pribegie a existat la români până în secolul trecut.În mitologia română aflăm şi credinţa că „dalbul pribeag” cel pornit pe calea iniţierii, trebuie să se prindă frate cu lupul pentru a putea trece pragul şi a ajunge în celalalt tarâm. Englezul nu face acest lucru pentru că se crede prea raţional să creadă în basme şi eşuează în mod lamentabil.

Celălalt tărâm este indisolubil legat de taina tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Aceaste precepte erau predicate de Marele Preot dacilor. Legile lui Zamolxe nu erau doar percepte morale aplicabile  în societate ci percepte care deschideau literalmente uşa spre nemurire, nu doar a sufletului ci si a trupului. Poate o să vi separă ciudat dar zânele, vâlvele solomonarii şi alte categorii de făpturi mitice par foarte reale în descrierile tăranilor noştri şi toate acestea sunt identificabile cu  preoti şi preotese ale cultului zamolxian în dubla sa ipostază. În fapt însuşi Dracula este un mort viu, un nemort, cel ce a dobândit taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrânete. Prin aceasta şi prin toate cele spuse până acum  el se dovedeşte a fi Marele Maestru Iniţiator

 

Concluzii

Plasarea acţiunii romanului Dracula în Transilvania desemnează acest ţinut românesc ca şi „pădurea vrăjită”, aceeaşi pădure care apare şi în basmul românesc Harap Alb sau Zâna Zânelor, spaţiu al tainei , al iniţierii, morţii şi renaşterii. În munţii Transilvaniei  îşi află sălaşul Dracula, deţinătorul nemuriri şi a tinereţii fără bătrâneţe, el fiind păzitorul secretului iniţiatic ceea ce-l face să fie identic cu un „ monstru păzitor al pragului” dintre cele două realităţi: Veşnicia şi lumea muritorilor. Chiar statutul lui de ne-mort, mort viu  ne arată fatul că el de fapt aparţine ambelor lumi: a omenilor şi a vieţii veşnice, a vremelniciei şi a veşniciei, tocmai prin aceasta exercitând fascinaţia lucrului interzis, teroarea necunoscutului, simţită din plin de cel ce înaintează pe drumul cunoasterii iniţiatice, atracţia misterului şi ispita.

 De altfel referitor la teroarea necunoscutului pe drumul iniţierii strabon se exprim[ foarte clar. „ Sufletul este îndurerat şi agitat de moarte, tot aşa cum este iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată se răspândeşte o lume divină şi miraculoasă…; perfect iniţiat, esti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”. Este exact drumul apucat de Jonathan Harker care încalcă interdicţiile puse de Dracula. Căci Dracula prin calităţile sale este identic cu  Marele Solomonar, cel ce a obtinut cunoasterea graiului animalelor, capacitatea de a se face nevăzut, mort pentru lume dar totusi trăind la graniţa dintre lumi. El este marele Iniţiatit şi Iniţiator, Mare Preot şi Mare Hierofant, oficiant a unor străvechi rituri iniţiatice. În această calitate  castelul contelui nu se putea situa decât  pe muntele arhetipal, muntele sacru ce leagă cerul de pământ şi unde oameni pot comunica cu zeii ( vezi trimiterea solului la cer).

Printr-un limbaj criptat asemenea celui mitologic Bram Stocker ne arată în primul rând o iniţiere esuată,  Jonathan Harker intrând într-un adevărat vârtej al groazei pentru că încalcă interdicţiile impuse de Marele Maestru Iniţiator care cunoştea pericolele ce se vor ivi în calea candidatului, stapânul catelului, al Curţii Vechi. Prin urmare, adevăratul erou al  romanului nu sunt „the good boys” englezi, ci Dracula, personaj care nici pe departe nu este atât de negativ pe cum  pare la prima vedere.

bram-stokers-dracula.mare preot

În finalul romanului  Dracula este învins cu ajutorul profesorului van Helsing. Dar este el chiar învins? Castelul lui ce cuprindea taina pe care el o detinea si care din această prismă este identic cu castelul lui Ler Împărat unde ajung doar iniţiatii, cei aleşi  şi răman acolo veşnic, acel castel rămâne la fel de intangibil şi enigmatic  cuprinzând în interiorul lui acelaşi secret: taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrâneţe. Poarta întredeschisă pentru a lăsă misterul să se întrevadă, s-a închis la loc. Misterul s-a închis din nou în sine  privind parcă dispreţuitor la o lume de neofiţi, prea  modernistă  şi prea mandră de descoperirile ei ca să mai poată crede în „basme”. Misterul s-a retras în sine ramanând cunoscut doar de cei care l-au dobândit deja în virtutea unei legi  ce guvernează desfăşurarea unui ciclu: alternanţa ( noapte zi, bine rău, alb negru).

padure-neagra

Aceasta cu atât mai mult cu cât în tradiţia veche sur desemnează însuşi numirea Soarelui calitatea sa de maretie si suveranitate. Dar soarele este stălucitor, iar sur, dimpotrivă, este o întunecare a sa. Întunecarea cuvântului ne convinge  că de fapt  este vorba de o retragere în sine, inerentă desfăsurăşii fiecărui ciclu, pentru a putea începe un nou ciclu si o nouă transformare si vitalizare.

 

zamolxe

Bibliobrafie orientativă:

 

Ruxandra Ivănescu, Transilvania şi literatura fantastică

V.Lovinescu,Dacia hiperboreană

Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre

C.Bârsan, Revanşa Daciei

Cristina Pănculescu, Kogaion muntele sacru al dacilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Monarhia in Romania

 

ferdinand

Regimul monarhiei în România a fost statuat în anul 1866, după ce la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de abdicare. Dupa ce Filip de Flandra, fratele regelui Leopold II al Belgiei, a refuzat domnia, la 14 martie 1866 I.C. Bratianu şi Ion Bălăceanu au avansat la Bucureşti ideea candidaturii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Carol I, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen – 10 octombrie 1914, Sinaia)

Potrivit Constituţiei din anul 1866, titulatura oficială este cea de Domn . La 9 septembrie 1878, Consiliu de Miniştrii a decis ca domnul Carol I să poarte titlul de Alteţă Regală. Prin urmare, în 1881, România a devenit Regat, iar Carol I a devenit Primul Rege al României.

În primul deceniu care a urmat aducerii principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi a instaurării monarhiei constitiţionale, viaţa politică s-a caracterizat printr-o acută instabilitate parlamentară. Numai până în martie 1871 au fost shimbate 10 guverne, s-au efectuat 30 de remanieri şi au avut loc patru scrutinuri parlamentare.

La 27 septembrie 1914, la Sinaia, Carol I a încetat din viaţa, iar la 28 septembrie a fost depus jurământul de catre noul rege – Ferdinand I. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia a avut loc incoronarea Regelui Ferdinand , ca rege al tuturor românilor, şi a soţiei sale, Regina Maria – cermonia a marcat simbolic desăvârşirea Marii Uniri.

Ferdinand I al României, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen- d. 20 iulie 1927, Sinaia -Castelul Peleş ) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.

La 24 iulie 1927, Regenţa a intrat in functiune, devenind Înaltă Regenţa.( Carol II renunţa la tronul României, cerere înaintată Consililui de Corona din 31 decembrie 1925, aprobată la 4 ianuarie 1926).

Carol al II-lea al României (n.15 octombrie 1893 – d.4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a abdicat în favoarea fiului său Mihai.

Majestatea Sa Mihai I, Rege al Romaniei (n. 25 octombrie 1921, Sinaia), Prinţ de Hohenzollern, este fiul Regelui Carol al II-lea. A fost suveran al României între 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947.

 

 

Constituţia României din anul 1923

Titlul III. Despre puterile statului

Art.33. Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decat numai prin delegatiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă.

Art. 34 Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentanţa Naţională (…)

Art. 39. Puterea executivă este încredinţată Regelui, care o exercită în modul regulat de

Constituţie.

Art. 40. Puterea judecătorească se exercită de către organele ei

Art. 92. Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui, în modul stabilit prin

Constituţie.

 

CAPITOLUL II . Despre Rege şi Miniştrii

Secţiunea I. Despre Rege

 

Art..77. Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Majestăţii Sale Regele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor. Coborâtorii Majetăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului.

Art. 78. În lipsă de coborâtori în linie bărbătească ai Majestăţii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă din fraţii săi sau coborâtorilor acestora, după regulile statornicită în acticolul precedent.

Dacă nici unul dintre fraţii sau coborâtorii lor nu s-ar mai gasi în viată sau ar declara mai dinainte că nu primesc tronul, atunci Regele va putea indica succesorul său dintr-o dinastie suverană din Europa cu primirea Reprezentaţiunii naţionale, dată în forma prescrisă de art. 79. Dacă nici una, nici alta nu va avea loc, Tronul este vacant.

Art. 79. La caz de vacanţă a Tronului, ambele Adunari (Adunarea Deputaţilor şi Senatul, n.n) se întrunesc de îndată într-o singură Adunare, chiar fară convocare, şi cel mai târziu în opt zile de la întrunirea lor aleg un Rege dintr-o dinastie suverană din Europa Occidentală. Prezenţa a trei pătrimi din membrii care compun fiecare din ambele Adunari şi majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi sunt necesare pentru a se putea procede la aceasta alegere.

La caz că Adunarea nu se va fi facut în termenul mai sus prescris, atunci în a noua zi, la amiază, Adunarile întrunite vor paşii la alegere oricare ar fi numărul membrilor prezenţi şi cu majoritate absoluta de voturi.

Dacă Adunările s-ar afla dizolvate în momentul vacanţei Tronului, se va urma după modul prescris la articolul următor.

În timpul vacanţei Tronului, Adunările vor numi o locotenenţă regală, compusă din trei persoane, care vor exercita puterile regale până la suirea Regelui pe Tron.

În toate cazurile mai sus arătate votul va fi secret.

Art.80. La moartea Regelui, Adunările se întrunesc chiar fără convocare cel mai târziu zece zile după declararea morţii.

Dacă din întâmplare ele au fost dizolvate mai înainte şi convocarea lor a fost hotărâtă în actul de dizolvare pentru o epocă în urma celor zece zile, atunci Adunările cele vehi se adună până la întrunirea acelora care au a le înlocui.

Art. 81. De la data morţii Regelui şi până la depunerea jurământului a succesorului său la Tron, puterile constituţionale ale Regelui sunt exercitate, în numele poporului român, de miniştri, întruniţi în Consiliu şi sub a lor responsabilitate.

Art. 82. Regele este major la vârsta de optsprezece ani împliniţi. La suirea pe Tron, el va depune mai întâi în sânul Adunarilor întrunite următorul jurământ : „Jur a pazi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”.

Art. 83. Regele, în viaţa fiind, poate numi o Regenţă, compusă din trei persoane, care, după moartea Regelui, să exercite puterile regale în timpul minorităţii succesorului Tronului. Această numire se va face cu primirea Reprezentaţiunii naţionale, dată în formă prescrisă la articolul 79 din Constituţiunea de faţă. Regenţa va exercita totodată şi tutele successorului Tronului în timpul minorităţii sale.

Dacă, la moartea Regelui, regenţa nu s-ar găsi numită şi succesorul Tronului ar fi minor, ambele Adunări întrunite vor numi o Regenţă, procedând după formele prescrise la art. 79 din Constituţiunea de faţă. Membri Regenţei nu intră în funcţiune decât după ce vor fi depus solemn înaintea ambelor Adunări întrunite prescris prin art. 82 din Constituţiunea de faţă.

Art. 84. Dacă Regele se află în imposibilitatea de a domni , miniştri, după ce au constatat legalmente această imposibilitate, convoacă îndată Adunările. Acestea aleg Regenţă, care va forma şi tutela.

Art. 85. Nici o modificare nu se poate face Constituţiunii în timpul Regenţei.

Art. 86. Regele nu va putea fi totdeodată şi şeful unui alt stat făra consimţământul Adunărilor. Nici una dintre Adunări nu poate delibera asupra acestui abiect dacă nu vor fi prezenţi cel puţi două trimi din membri care le compun, şi hotărârea nu se poate lua decât cu două treimi din voturile membrilor de faţă.

Art. 87. Persoana Regelui este inviolabilă. Miniştrii lui sunt răspunzători. Nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contra semnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act.

Art. 88. Regele numeşte şi revoacă pe miniştri săi.

El sancţionează şi promulgă legile.

El poate refuza sancţiunea sa.

El are dreptul de amnistie în materie politică.

Are dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materii crimininale, afară de ceea ce se statorniceşte în privinţa miniştrilor.

El nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii, nici intervenii prin nici un mod în administraţia justiţiei.

El numeşte sau confirmă în funcţiile publice potrivit legilor.

El nu poate crea o noua funcţiune fără o lege specială.

El face regulamentele necesare pentru executarea legilor, fără să poată vreodată modifica sau suspenda legile şi nu poate scuti pe nimeni de executarea lor.

El este capul puterii armate.

El conferă gradele militare în conformitare cu legea.

El va conferi decoraţiunile romane conform unei anume legi.

El are dreptul de a bate monedă conform unei legi speciale.

El încheie cu statele străine convenţiunile necesare pentru comerţ, navigaţiune şi alte asemenea; însă pentru ca aceste acte să aibă autoritate îndatoritoare, trebuie mai întâi a fi supuse puterii legislative şi aprobate de ea.

Art.89. Legea fixează lista civilă pentru durata fiecărei domnii.

Art. 90. La 15 octombrie a fiecarui an, Adunarea Deputaţilor şi Senatul se întrunesc fără convocare, dacă Regele nu le-a convocat mai înainte.

Durata fiecărei sesiuni este de cinci luni.

Regele deschide sesiunea prin un Mesaj, la care Adunarile fac raspunsurile lor.

Regele pronunţă închiderea sesiunii.

El are dreptul de a convoca în sesiune extraordinară Adunarile.

El are dreptul de a dizolva ambele Adunari deodată sau numai una din ele.

Actul de dizolvare trebuie sa conţină convocarea alegătorilor până în două luni de zile şi a Adunărilor până în trei luni.

Regele poate amâna Adunările; oricum, amânarea nu poate depăşi termenul de o lună, nici nu poate fi reînnoită în aceeasi sesiune fără consimţământul Adunărilor.

Art. 91. Regele nu are alte puteri decât acele date lui prin Constituţiune.

 

 

Atribuţiile Regelui conform Constituţiei din 1923

 

  1. Regele numeşte şi revoacă miniştri, desemnează persoana însărcinată cu formarea guvernului care poate sau nu să provină din majoritatea parlamentară. Guvernul se constituie, iar Corpurile Legiuitoare confirmă intotdeauna actul Regelui;

  2. Regele sanţionează (act legislativ) şi promulgă (act administrativ) legile; sancţionarea legii este actul de adeziune al şefului statului la opera legislativă; după sancţionare legea trebuie promulgată – promulgarea este ordinul către agenţii puterii executive de a aduce la îndeplinire legea, Regele ordonând publicarea legii în „Monitorul Oficial”;

  3. Regele are drept de amnistie în materie politică, de graţiere sau de micşorare a pedepselor in materie criminală, în afară de ceea ce în mod deosebit se prevede în privinţa miniştrilor; numeşte sau confirmă în funcţiile publice, potrivit legilor; poate elabora regulamente pentru executarea legilor fără să poată modifica sau suspenda legile, în numele lui se execută hotărârile judecătoreşti; are dreptul de a bate monedă conform unei legi speciale;

  4. Regele este capul armatei; conferă gradele militare si decoraţiile potrivit legii;

  5. Regele încheie cu statele străine convenţii în materie de comerţ şi navigaţie, care însă trebuie sa aiba aprobarea puterii legislative;

  6. Regele deschide sesiunea Corpurilor legiuitoare printr-un Mesaj – expunerea situaţiei politice şi a programului de activitate legislativă – şi pronunţă închiderea sesiunii. El are dreptul de a convoca în sesiune extraordinară Adunarile; are dreptul de a dizolva Adunarile – deodată sau numai una din ele;

  7. Regele de bucură de cele două privilegii monarhice: principiul irevocabilităţii şi principiul inviolabilităţii. Este irevocabil in sensul ca nu poate fi revocat, puterile sale fiind pe viaţa şi ereditare şi inviolabil în sensul ca miniştrii săi sunt răspunzători ; nici un act al regelui nu are putere dacă nu este contrasemnat de un ministru, care, prin aceasta, devine direct răspunzător de acel act;

  8. Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie directă şi legitimă a Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat în ordinul de promogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor; succesiunea la tron este asigurată în linie directă, descendentă şi legitimă; în lipsă de urmaşi cheama la tron pe fraţii suveranului şi descendenţii lor de sex barbatesc, în ordinea genitură; dacă suveranul nu are descendeţi nici fraţi, el poate să indice, cu asentimentul Reprezentanţei naţionale, un succesor ales dintr-o familie suverană din Europa; dacă moare, tronul este vacant, în aces caz, cele doua Adunari se întrunesc în una singură, chiar fără convocare, pentru a alege ca rege pe un principe dintr-o dinastie din Europa.

  9. Moştenitorul tronului devine rege după depunerea jurământului în faţa Parlamentului.

 

 

 

 

Repere critice:

Şerban Papacostea (coord.), Istoria României, Bucureşti, 2003.

Ion Muraru, Constituţiile României, Culegere, Bucuresti.

Boris Crǎciun, Regii şi Reginele României, Editura Porţile Orientului, Iaşi.

Sorin Liviu Damean, Carol I al României,1866-1881, Editura Paideia, Bucureşti.

Deceneu

Pana, creion si otrava. Un studiu in verde.

Oscar Wilde

 

Artistilor si oamenilor de litere li se reproseaza mereu ca nu ajung sa atinga perfectiunea si plenitudinea naturii. De regula, asa ar trebui sa stea lucrurile. De fapt, chiar acea concentrare asupra viziunii si fervoarea in atingerea scopului – caracteristica temperamentului artistic – sunt in sine modalitati de limitare. Pentru cei preocupati de frumusetea formei, nimic altceva nu pare mai important. Totusi, exista multe exceptii de la aceasta regula. Rubens a fost ambasador, iar Goethe consilier de stat; Milton – secretarul lui Cromwell in probleme de latina. Sofocle avea o functie publica in propriul oras; umanistii, eseistii si romancierii Americii moderne nu-si doresc altceva decat sa devina diplomati. Prietenul lui Charles Lamb, Thomas Griffiths Wainewright, subiectul acestui scurt studiu, desi poseda un temperament profund artistic, a urmat multi alti maestri, altii decat arta, fiind nu numai poet si pictor, critic de arta, specialist in antichitati si prozator, amator de lucruri furmoase si diletant in tot felul de alte lucruri placute, dar si un falsificator nu mai putin lipsit de pricepere, o persoana subtila, aproape fara rival pana acum, in folosirea otravii.

Acest om remarcabil, care a manuit viguros “pana, creionul si otrava”, cum fericit a formulat un mare poet al zilelor noastre, s-a nascut in Chiswick in 1794. Tatal lui era fiul unui distins avocat care lucra la Gray`s Inn si Hatton Garden. Mama lui era fiica celebrului doctor Griffiths, editorul si fondatorul revistei Monthly Review, partener, intr-o alta aventura literara, al lui Thomas Davis, faimosul librar, despre care Johnson spunea ca nu e librar, ci “un domn care se ocupa de carti”, prietenul lui Goldsmith s al lui Wedgwood, in fine, unul dintre cei mai cunoscuti oameni din vremea lui. Doamna Wainewright a murit la douazeci si unu de ani, dandu-i nastere lui Thomas, iar in necrologul publicat in Gentleman`s Magazine se vorbeste despre “natura ei binevoitoare si numeroasele ei talente”, adaugandu-se, oarecum amuzant, ca “se pare ca a inteles scrierile domnului Locke la fel de bine ca orice persoana, de ambele sexe, din zilele noastre”. Tatal lui nu a supravietuit mult timp tinerei lui sotii si se pare ca micutul a fost crescut de bunicul sau, iar dupa moareta acestuia, in 1803, de unchiul sau, George Edward Griffiths, pe care l-a otravit dupa aceea. Copilaria si-a petrecut-o in Linden House, Turnham Green, unul din acele conace frumoase in stil georgian care, din nefericire, au disparut datorita construirii drumurilor secundare. De la gradinile minunate si parcul plin de copaci a capatat el acea dragoste nesofisticata si patimasa de natura, care nu l-a parasit niciodata si l-a sensibilizat fata de influenta spirituala a poeziei lui Wordsworth. A urmat cursurile scolii Hammersmith, al carei director era Charles Burney. Domnul Burney era fiul muzicologului Charles Burney si, totodata, ruda apropiata a baiatului plin de talent, care s-a dovedit a fi cel mai bun elev al sau. Se pare ca a fost un om extrem de cultivat si, ani de zile dupa aceea, domnul Wainewright vorbea despre el ca filosof, aheolog si profesor admirabil care, dand importanta laturii intelectuale a educatiei, nu ignora pregatirea morala a celor de varsta frageda. Sub indrumarea domnului Burney si-a dezvoltat la inceput talentul de artist, iar domnul Hazlitt ne spune ca un caiet de desen din perioada scolara mai exista inca, demonstrand marele sau talent si simtirea autentica. Pictura a fost intr-adevar cea dintai dintre artele care l-au fascinat. Abia mult mai traziu a incercat sa se exprime folosind pana si otrava.

Inainte de asta, se pare, totusi, ca s-a lasat dus de visele copilaresti, eroice si aventuroase ale vietii de soldat si, la o varsta destul de frageda, a fost gardian. Dar viata nesabuita si dezordonata a tovarasilor lui nu a reusit sa satisfaca temperamentul artistic rafinat al celui care era facut pentru altceva. In scurt timp s-a plictisit de corpul de garda. “Arta”, ne spune el in cuvinte care inca ii misca pe multi prin sinceritatea inflacarata si fervoarea lor ciudata, “Arta l-a atins pe renegat; datorita influentei ei pure si sublime s-au risipit cetruile fetide; sentimentele mele parjolite, fierbinti, fara stralucire au renascut datorita florii proaspete, racoroase, simple si frumoase care se naste la cei curati”. Dar arta nu a fost singura cauza a schimbarii. “Scrierile lui Wordworth”, continua el, “au contribuit mult la calmarea vartejului naucitor care insoteste nesmintit schimbarile bruste. Am revarsat deasupra lor lacrimi de fericire si recunostinta”. In consecinta a parasit armata, cu viata ei dura,de cazarma, si s-a reintors la Linden House, plin de entuziasmul proaspat desteptat pentru cultura. O boala grava, in timpul careia, pentru a-i folosi propriile-i cuvinte, a fost “sfaramat asemeni unui vas de lut”, l-a sleit o bucata de vreme. Natura delicata a organismului sau, indiferenta atunci cand era vorba sa-i faca pe ceilalti sa sufere, era extrem de sensibila la durere. Fugea din fata suferintei, considerand-o cauza ruinei si mutilarii vietii omului. A umblat prin chinuitoarea vale a melancoliei, de unde atatea spirite, probabil unele mult mai subtiri, nu au reusit sa iasa.. Dar era tanar – nu avea decat douazeci si cinci de ani – si a depasit repede “apele negre si moarte”, cum le numea el, atingand taramul vast al culturii umaniste. In timp ce se afla in convalescenta dupa boala care-l impinsese pana la hotarul mortii, i-a venit ideea sa se apuce de literatura. “Mi-am zis, alaturi de John Woodvil”, spunea el ferm, “ca poti duce o viata de zeu intr-un astfel de mediu, sa vezi, sa auzi si sa scrii lucruri de toata isprava”.

Aceste bucurii inalte si furtunoase ale vietii

Nu au nimic din lucrurile dulci simtite de muritori.

E imposibil sa nu vezi in aceste versuri marturia unei veritabile pasiuni pentru litere. “Sa vezi, sa auzi si sa scrii lucruri de isprava” – acesta ii era scopul.

Scott, redactorul revistei London magazine , coplesit de geniul tanarului sau prada fascinatiei stranii pe care o exercita asupra oricui, l-a invitat sa scrie o serie de articole despre arta si, folosind o serie de pseudonime care mai de care mai fanteziste, si-a adus contributia la literatura acelor zile. Janus Weathercock, Egomet Boumot si Van Vinkvooms au fost cateva dintre mastile grotesti alese pentru a-si ascunde gravitatea sau frivolitatea. O masca ne spune mai mult decat un chip, si aceste deghizari i-au accentuat personalitatea. In scurt timp a devenit celebru. Charles Lamb vorbeste despre “bunul, veselul Wainewright”, a carui proza este “excelenta”. Aflam cum ii distra la cate un petit-diner pe Macready, John Forester, Maginn, Talfourd, sir Wendworth Dilke, pe poetul John Claire si pe multi altii. Asemeni lui Disraeli, el s-a decis sa uimeasca orasul prin tinuta lui de dandy: inelele frumoase, cameele si manusile citron din piele de ied erau bine cunoscute si privite de Hazlitt ca semne ale unei noi maniere in literatura, in timp ce parul bogat si ondulat, ochii frumosi, mainile albe si cizelate ii dadeau lui insusi acel sentiment placut si periculos totodata de a fi diferit de ceilalti. Avea ceva din Lucien de Rubempre. Uneori aminteste de Julien Sorel. De Quincey l-a vazut o data la un dineu dat de Charles Lamb. “In mijlocul acelei societati de literati se afla un ucigas”, ne spune el, si-si continua descrierea, marturisindu-ne cum in acea zi fusese atat de bolnav, incat nu suporta sa vada in fata ochilor nici un chip omenesc, fie el de barbat sau femeie, si totusi si-a dat seama ca priveste cu un interes intelectual peste masa, la un scriitor tanar care, in spatele manierelor pretioase, parea sa ascunda o sensibilitate innascuta. Mai departe, el se lanseaza in speculatii in jurul “interesului subit” care i-ar fi schimbat starea, daca ar fi stiut de ce pacat se facea vinovat chiar in acea clipa oaspetele caruia Lamb ii acorda atata atentie.

Opera lui se imparte in cele trei parti sugerate de domnul Swinburne si, partial, putem recunoaste ca, daca am lasa deoparte ispravile cu otravurile, ceea ce ne-a lasat nu-i justifica reputatia.

Dar numai pentru ca filistinul apreciaza o personalitate prin testul vulgar asupra a ceea ce aceasta produce. Tanarul dandy a urmarit mai curand sa fie cineva decat sa faca un anumit lucru. Recunostea faptul ca viata insasi e o arta, ca isi are propriile modalitati stilistice, la fel ca artele care incearca sa o exprime. Si nici opera lui nu-i lipsita de interes. Il auzim pe William Blake oprindu-se in fata unuia dintre tablourile lui de la Academia Regala si dand verdictul: “foarte frumos”. Eseurile lui prefigureaza o mare parte din ceea ce a ajuns intre timp realitate. Se pare ca a anticipat unele dintre accidentele culturii moderne, considerate de multi acum drept principiile ei fundamentale. A scris despre “la Gioconda”, despre primii poeti francezi si despre Renasterea italiana. Ii placeau enorm pietrele pretioase grecesti, covoarele persane si traducerile elisabetane din Cupidon si Psyche si Hypnerotomachia, legaturile de carte, editiile princeps cu spalturi si margini late. Era extrem de sensibil la frumusetea mediului ambiant si nu oboseste sa ne descrie camerele in care a locuit sau ar fi dorit sa locuiasca. Avea un atasament straniu pentru culoarea verde care, la indivizi, este intotdeauna semnul unui temperament artistic subtil, iar la natiuni un indiciu al moliciunii, daca nu al moravurilor decadente. La fel ca lui Baudelaire, ii placeau enorm pisicile si, asemeni lui Gautier, era fascinat de acel “monstru dulce din marmura”, bisexuat, pe care il putem vedea inca la Florenta si la Louvre.

Multe dintre descrierile si sugestiile lui de decoratie indica faptul ca nu se eliberase total de gustul fals al timpului sau. Este evident insa ca el a fost printre primii care si-a dat seama de nota fundamentala a eclectismului estetic, adica de adevarata armonie a celor cu adevarat frumoase, independente de loc, scoala sau maniera. El a stiut ca, in decorarea unei incaperi, nu a uneia pentru expozitie, ci a unei camere de locuit, nu trebuie sa urmarim reconstituirea arheologica a trecutului si nici sa luam asupra noastra povara unei necesitati imaginare de acuratete istorica. Avea perfecta dreptate in privinta acestei perceptii estetice. Toate lucrurile frumoase, apartin, in fond, aceleiasi epoci.

Si astfel, in propria bilbioteca, asa cum singur o descrie, descoperim o vaza greceasca delicata din argila, cu figuri desavarsit pictate, cu aproape invizibilul KALOS scris cu finete pe margine, iar in spatele ei atarna o gravura a “Sybilei Delfice” de Michelangelo si “Pastorala” lui Giorgione. Aici un fragment de majolica florentina, acolo o lampa grosolana dintr-un mormant roman. Pe masa se afla Cartea Orelor, “legata intre coperti de argint masiv, aurit, incrustata cu embleme stranii si ornamentata cu mici briliante si rubine” si nu departe de ea, “sta ghemuit un mic monstru urat, un Lar, descoperit probabil in lanurile de grau din Sicilia”. Unele bronzuri antice, innegrite contrasteaza cu “licarul palid al celor doua Christi Crucifixi, unul sculptat in fildes, celalalt modelat in ceara. Are tavi Tassie din pietre pretioase, o mica bomboniere Ludovic al XIV-lea, cu o miniatura de Pettitot, mult pretuitele ceainice de culoarea biscuitilor cafenii, lucrate in filigran, cutia de scrisori din marochin citron si scaunul “verde ca Pomona”.

Ni-l putem imagina stand lungit in mijlocul cartilor, mulajelor si gravurilor, un adevarat virtuoz, un connaisseur subtil, schimband locul minunatei sale colectii de busturi ale lui Marc Antoniu sal al lui “Liber Studiorum” de Turner, al carui admirator insufletit era, sau examinand cu o lupa mare unele dintre nestematele si cameele vechi, “capul lui Alexandru, pe un onix format din doua straturi” sau “acea superba altissimo relievo pe calcedonie, Jupiter Aegiochus”. Intotdeauna a fost un mare amator de gravuri si a dat cateva sugestii dupa cum sa-ti alcatuiesti o colectie. Chiar daca aprecia arta moderna, nu a pierdut niciodata din vedere importanta reproducerilor dupa marile capodopere ale trecutului, si tot ce spune el despre valoarea mulajelor de gips este absolut admirabil.

In calitate de critic de arta s-a ocupat in primul rand de impresiile complexe produse de opera de arta si, desigur,primul pas in critica estetica este constientizarea propriilor impresii. Nu dadea nici o atentie discutiilor abstracte despre natura Frumosului, iar metoda istorica, care a generat rezultate fructuoase, nu i-a caracterizat epoca, dar el nu a pierdut deloc din vedere marele adevar conform caruia arta nu se adreseaza intelectului si nici sentimentelor, ci pur si simplu temperamentului artistic. In repetate randuri, el subliniaza ca acest temperament, acest “gust”, cum il numeste el, fiind calauzit inconstient si adus la perfectiune prin contactul constant cu cele mai bune opere, ajunge in cele din urma o forma de judecata corecta. Desigur, exista mode in arta asa cum exista si in vestimentatie si, probabil, nimeni nu se poate elibera total de influenta obisnuintei si a noutatii. Cert este ca el nu s-a putut elibera si recunoaste franc cat de dificil este sa-ti formezi o judecata justa despre arta contemporana. Dar, in ansamblu, gustul lui era bun si sanatos. Ii admira pe Turner si Constable intr-o vreme in care cei doi nu suscitau atatea opinii, cum se intampla azi, si a vazut ca pentru a atinge perfectiunea in arta peisajului avem nevoie de ceva mai mult decat “pura harnicie si transcriere fidela”. Despre Haeth Scene ner Norwich” a lui Crome, el remarca faptul ca tabloul ne arata “in ce masura conteaza informatia subtila a naturii in manifestarea ei salbatica pentru cea mai neinteresanta linie a sesului”, iar despre genul popular din peisaj din vremea sa ne spune ca este “pur si simplu o enumerare de vale, deal, busteni, arbusti, apa, poieni, case de tara si de altfel, peisajul fiind putin mai mult decat o topografie, o harta picturala din care lipsesc materiile cele mai pretuite de un adevarat pictor, cum sunt curcubeiele, polile torentiale, halourile, razele care strapung norii destramati, furtunile si lumina stelelor”. Ii displacea tot ce era lipsit de subtilitate si banal in arta si, daca era incantat sa-l intretina pe Wilkie la un dineu, nu dadea nici o atentie picturilor lui Sir David, nici poemelor lui Crabbe. Nu avea nici o simpatie fata de tendintele realiste si imitative din vremea lui si ne spune deschis ca marea lui admiratie pentru Fusseli se datora in mare parte faptului ca micul elvetian nu considera ca un artist trebuie sa picteze ceea ce vede. Calitatile pe care le cauta intr-un tablou erau compozitia, frumusetea, distincia liniei, bogatia coloristica si puterea imaginativa. Pe de alta parte, nu era deloc un doctrinar. “Eu sustin ca nici o opera de arta nu poate fi judecata altfel decat pe baza legilor deduse din ea insasi – este sau nu consecventa cu ea insasi, iata problema:. Acesta este unul din excelentele lui aforisme. Si comentand pictori atat de deosebiti intre ei ca Landseer si Martin, Stothard si Etty, el arata, pentru a folosi o fraza deja clasica, faptul ca incearca “sa vada obiectul cum este el cu adevarat”.

Totusi, asa cum am spus mai sus, el nu se simte deloc in largul lui cand scrie despre operele contemporane. “Prezentul”, ne spune el, “este tot atat de agreabil confuz pentru mine ca Ariosto la prima lectura atenta… Modernitatile ma uluiesc. Trebuie sa le privesc prin telescopul timpului. Elia se plange ca pentru el meritul unui poem in manuscris este incert- <tiparul>, asa cum spun el pe buna dreptate, <il certifica>. Cincizeci de ani de armonizare a culorilor produc acelasi lucru in cazul unui tablou”. Se simte fericit cand scrie despre Watteau si Lancret, Rubens si Giorgione, despre Rembrandt, Corregio si Michelangelo, dar cel mai fericit este cand scrie despre arta greaca. Goticul nu l-a prea impresionat, dar a indragit mereu arta clasica si arta Renasterii. El si-a dat seama cat poate castiga scoala engleza din studiul modelelor grecesti si nu a contenit sa arate tinerilor posibilitatile artistice ascunse in statuile elene si metodele elene de lucru. In judecatile lui asupra marilor maestri italieni, spune De Quincey, “aparea acel ton sincer si sensibil al cuiva care vorbeste despre sine si nu reproduce doar texte stiute”. Cea mai mare lauda pe care i-o putem aduce este ca a incercat sa reinvie stilul ca traditie constienta. Dar si-a dat seama ca, oricate conferinte si congrese de arta s-ar organiza, oricate “planuri pentru promovarea artelor”, toate acestea nu vor duce la acest rezultat. “Oamenii”, spune el cu intelepciune si in adevaratul spirit care anima Toynbee Hall, trebuiau “sa aiba in fata ochilor mereu cele mai bune modele”.

Cum e de asteptat de la cineva care este pictor, critica lui de arta contine observatii tehnice. Despre “Sfantul Gheorghe eliberand-o pe Printesa egipteana din ghearele balaurului” de Tintoretoo, remarca:

“Vesmantul Sabrei, viu poleit cu albastru de Prusia, este scos in relief pe fundalul verde pal de o esarfa vermillon, iar nuantele pline ale celor doua isi afla un frumos ecou, cum s-ar spune, intr-un ton mai grav, in stofele de culoarea purpurie si armura de otel albastrui a sfantului, la care se mai adauga echilibrul amplu dintre draperia azuri din prim-plan cu nuantele indigo ale codrului salbatic din jurul castelului.”

Si in alta parte vorbeste cu multa stiinta despre un “Schiavone delicat, variat ca un rasad de lalele, cu tente bogate si discontinue”, despre un “portret stralucitor si remarcabil prin morbidezza , pictat de neproductivul Moroni, iar despre alta panza spune ca are “carnatii pline”.

Dar, de regula, el se ocupa de impresiile starnite de opera ca intreg artistic si incearca sa traduca aceste impresii in cuvinte, sa dea, cum s-ar spune, echivalentul literar al efectului produs asupra imaginatiei si spiritului. El a fost unul dintre cei dintai care au imbogatit literatura de arta a secolului al XIX-lea, acea forma care si-a gasit in domnii Ruskin si Browning exponentii straluciti. Descrierea pe care o face tabloului Repas Italien de Lancret, in care “o fata bruna <pusa pe rele> sta intinsa in iarba pudrata cu margarete”, este in unele privinte incantatoare. Iata cum prezinta “Crucificarea” lui Rembrandt. Este extrem de caracteristica pentru stilul sau:

“Intunericul – intunericul monstruos, ca de funingine – invaluie intreaga scena – doar deasupra padurii blestemate, ca printr-o crapatura oribila in tavanul cernit, un potop – apa fara de culoare, ca de zloata – suvoieste cu toata forta, raspandind o lumina hidoasa, spectrala, mai ingrozitoare ca noaptea tangibila. Pamantul gafaie tare si repede! Crucea neagra tremura! Vanturile s-au oprit, aerul nemiscat – un huruit murmurator sub picioarele lor si cativa insi din multimea mizera incep sa fuga la vale. Caii adulmeca teroarea care se pregateste si nu mai pot fi struniti de frica. Iute se apropie momentul cand, aproape sfasiat de propria Lui greutate, lesinand din cauza sangelui pierdut care acum curge in raulete inguste din venele despicate, cu tampele si pieptul inecate in sudoare si limba neagra uscata de febra mistuitoare, Iisus striga: <Mi-e sete>. Otetul monstruos ii este dus spre buze.

Capul ii cade si sfantul cadavru penduleaza fara simtire pe cruce. O flacara rosiatica brazdeaza aerul si dispare; stancile carmelului si Libanului se despica, marea isi rostogoleste din nisipurile adancului spre inalt valurile agitate. Pamantul se casca si mormintele isi arata locuitorii. Mortii si viii se amesteca nefiresc si merg in graba pe strazile orasului sfant. Acolo ii asteapta noi miracole. Valul templului – acel val de nepatruns – este sfasiat de sus pana jos, iar nisa temuta care contine misterele ebraice – arca fatala cu tablele si candelabrul cu sapte brate – este dezvaluita de lumina unor flacari nepamantesti in fata multimii parasite de Dumnezeu.

Rembrandt nu a pictat niciodata asa ceva. S-ar fi pierdut aproape tot farmecul, pierzandu-se acel val uluitor al nedefinitului care creeaza un cadru in care imaginatia framantata de intrebari sa-si desfasoare speculatiile. Asa, pare un lucru dintr-o alta lume. O prapastie intunecoasa intre noi si el – nu poate fi atins cu trupul. Ne putem apropia doar cu spiritul.”

In acest fragment, scris, cum ne spune autorul, “cu veneratie si respect”, exista multe aspecte teribile si inca si mai multe oribile, care sunt spuse nu fara o anumita forta bruta sau, in orice caz, o anume violenta brutala a cuvintelor, calitate pe care aceasta epoca ar trebui sa o pretuiasca foarte mult, tinand seama de faptul ca este defectul ei principal. Totusi, e mai placut sa trecem la descrierea tabloului “Cefalus si Procris” de Giulio Romano:

“Ar trebui sa citim lamentatia Moschius pentru Bion, dulcele pastor, inainte de a privi acest tablou sau sa studiem tabloul pentru a ne pregati sa citim lamentatia. In ambele apar aceleasi imagini. Pentru fiecare dintre victime murmura crangurile de pe dealuri si valcelele din padure, florile respira tristul parfum al mugurilor, privighetoarea jeleste pe pamantul stancos, iar randunica in vaile serpuitoare; <gem satirii, gem si faunii in valuri intunecare>, iar nimfele izvoarelor din padure se topesc in apele plangatoare. Oile si caprele isi lasa pasunile, iar nimfele muntilor <carora le place sa se catere pe cele mai inaccesibile varfuri ale stancilor abrupte> se grabesc sa coboare la cantul pinilor indragiti de vant, in timp ce raurile o plang pe dalba Procris <cu undele hohotitoare>. Umpland oceanul departat intr-un singur glas.

Albinele nu mai zumzaie pe muntele Hymet, cel invaluit in miros de cimbru, iar cornul, vestitor al mortii iubitului Aurorei, nu va mai imprastia amurgul rece de pe varful muntelui Hymet. In prim plan este un mal racoros, acoperit cu iarba arsa de soare, cu povarnisuri si adancituri asemeni valurilor (un fel de talazuri de pamant), care par si mai neregulate datorita radacinilor in care te poti impiedica si bustenilor taiati prea devreme, din care rasar lastari de un verde deschis. Malul se ridica brusc in partea dreapta, spre un crang des, in care nici stelele nu patrund, la marginea caruia sta regele Thessaliei, coplesit de durere, tinand in poala trupul dalb care, doar cu o clipa inainte, daduse la o parte cu fruntea delicata crengile aspre si care pasise prin ghimpi si flori cu pasul manat de gelozie – acum neajutorat, greu, nemiscat, caruia doar vantul ii ridica pletele in bataie de joc.

Stand printre copacii desi, nimfele inmarmurite scot tipete de jale:

Si satirii in piele de caprioara, incruntati

cu rasucite iederi

o pornesc

Si pe fetele lor se-asterne o stranie mila.

Mai jos zace Laelaps, si-n suspinul lui e semn ca moartea se apropie cu pasi repezi. De cealalta parte a grupului, Iubirea Virtuoasa, cu <triste aripi> isi tinteste sageata catre un palc de padureni, fauni, berbeci, capre, satiri si mame de satiri care-si tin strans, cu maini tematoare, copiii – toti gonesc dinspre partea stanga pe o carare ce se adanceste intre prim-planul tabloului si un perete de stanca de unde pazitorul unui parau varsa ape vestitoare a durerii. Mai sus, si ceva mai departe de efidriada, un alt personaj feminin, smulgandu-si parul, apare printre trunchiurile incununate de vita de vie ale unui crang stufos. In centrul tabloului se afla poinei umbroase care coboara spre gura unui rau, iar in spate se afla <necuprinsa forta a oceanului> pe al carui intins, cea care stinge stelele, trandafiria Aurora, isi salta furioasa bidivii uzi, pentru a-si privi rivala in chinurile mortii”

Daca aceasta descriere ar fi rescrisa atent, ar fi admirabila. Ideea de a face un poem in proza, pornind de la un tablou, este excelenta. O mare parte a literaturii moderne de buna calitate izvoraste din aceeasi intentie. Intr-o perioada urata si rationala in acelasi timp, artele isi imprumuta mijloacele intre ele, nu de la viata.

Afinitatile lui erau, de asemenea, variate. De exemplu, era extrem de interesat de tot ce e legat de teatru si sustinea cat putea nevoia de acuratete istorica a costumelor si decorului. “In arta”, spune el intr-unul dintre eseuri, “daca e sa faci ceva, atunci fa-l bine”, si subliniaza faptul ca o data ce permitem patrunderea anacronismelor, este dificil sa spunem unde trebuie trasa linia. In literatura, asemeni lordului Beaconsfield, intr-o ocazie devenita celebra, era “de partea ingerilor”. A fost unul dintre primii admiratori ai lui Keats si Shelley – “Shelley cel tremurator-de-sensibil si poetic”, cum il numeste. Admiratia lui pentru Wordsworth era sincera si profunda. Il gusta din plin pe William Blake. Unul dintre cele mai bune exemplare din “Cantecele Inocentei si Experientei” din care exista azi a fost tiparit special pentru el. Ii iubea pe Alain Chartier si Rosard, pe dramaturgii elisabetani, pe Chaucer, Chapman si Petrarca. Pentru el artele formau un tot. “Criticii nostri”, remarca el cu intelepciune, “nu par defel constienti de asemanarea existenta in semintele primordiale ale poeziei si picturii si nici de faptul ca orice progres in studiul serios al unei arte genereaza o perfectionare egala in cealalta”.

In alta parte spune ca un om care nu-l admira pe Michelangelo si vorbeste despre dragostea lui pentru Milton ori se minte pe sine, ori ii minte pe cei care-l asculta. A fost intotdeauna generos fata de colegii care scriau la London Magazine; ii lauda pe Barry Cornwall, Hazlitt, Elton si Leigh Hunt fara nici o urma de malitie. Unele dintre schitele lui despre Charles Lamb sunt admirabile in felul lor si, posedand arta unui comediant autentic, stilul i se muleaza pe subiect:

“Ce pot spune despre tine mai mult decat stiu toti? Ca avut-ai spontaneitatea unui copil si mintea unui adult – o inima de-a pururi duioasa care te facea sa-ti curga lacrimile.

Cat spirit in rastalmacirea celor spuse de cineva si cum introducea o pretiozitate demodata la momentul oportun. Vorbirea-i era lipsita de afectare, la fel de concentrata ca a iubitilor lui elisabetani, atingandu-le chiar obscuritatea. Propozitiile-i erau batatorite asemeni firelor de aur. Era neindurator fata de falsele reputatii, iar o observatie de-a lui despre <moda pentru genii> devine un ingredient statornic. Cu Sir Thomas Browne era <prieten la catarama>, cum era si cu Burton, si cu batranul Fuller. In dispozitia lui amoroasa se amuza alaturi de acea inegalabila ducesa din pagini inmiresmate; a trezit vise gratioase pornind de la comediile de succes ale lui Beaumot si Fletcher. Obisnuia sa faca scurte observatii critice, cum era mereu inspirat, dar era bine sa-l lasi sa-si aleaga propriul joc – daca se intampla ca o persoana sa inceapa discutia chiar cu unul dintre favoritii sai, risca sa fie intrerupt sau, mai curand, completat dintr-o maniera greu de spus daca pornea din lipsa de intelegere sau rautate. Intr-o noapte la C. – personajele de mai sus erau subiectul unei conversatii. Dl. X ridica in slavi pasiunea si stilul elevat al unei tragedii (nu stiu care dintre ele), dar Elia pe loc l-a provocat, spunand: <Asta nu-i nimic, versurile, domnule, versurile au facut totul!”

O latura a carierei lui literare merita o mentiune speciala. Se poate spune ca jurnalismul modern ii datoreaza tot atat de mult cat oricaruia dintre cei care au scris in prima parte a acestui secol. A fost pionier al prozei agresive, placandu-i epitetele pitoresti si exagerarile. Sa ai un stil atat de extraordinar care ascunde adevaratul subiect, asta intr-adevar este una dintre marile realizari ale unei scoli importante si admirate a scriitorilor de varf din Fleet Street – chiar am putea spune ca aceasta scoala l-a inventat pe Janus Weathercock. Am vazut de asemenea ca este destul de usor ca, prin reveniri constante, sa starneasca interesul publicului pentru propria persoana, iar in articolele pur jurnalistice, acest tanar extraordinar spune lumii ce a mancat la pranz, de unde isi cumpara hainele, ce vinuri ii plac si cum sta cu sanatatea, de parca ar fi scris note saptamanale la unul din ziarele de mare tiraj din zilele noastre. Fiind partea cea mai putin valoroasa a operei sale, tocmai aceasta a avut o influenta considerabila. Astazi un publicist este o persoana care plictiseste comunitatea cu detaliile delictelor din viata lui particulara.

Ca majoritatea oamenilor artificiali, iubea enorm natura. “Trei lucruri apreciez eu foarte mult”, spune el undeva, “sa lenevesc pe o culme care domina o intreaga panorama, sa stau la umbra unor copaci stufosi, in timp ce soarele straluceste in jur si sa gust singuratatea, fiind constient ca prin jur se afla cineva. Pe toate le aflu doar la tara”. Scrie despre plimbarile lui printre rachitele si buruienile mirositoare, repetand “oda catre seara” de Collins, pentru a prinde finetea momentului, despre cum isi ingroapa el fata “intr-un strat jilav de ciubotica-cucului stropita cu roua de mai”. Mai scrie despre placerea de a vedea vacile cu respiratia dulce “trecand incet spre casa in lumina amurgului” si despre cum aude “clinchetul departat al talangilor”. Una dintre expresiile lui, “primula stralucea in rasadul rece de pamant ca o pictura solitara de Giorgione pe un lambriu de stejar de culoare inchisa”, corespunde curios tipului sau temperamental si, iata, urmatorul pasaj, frumos in felul lui:

“Iarba scurta si frageda era acoperita de margarete – <acelea pe care oamenii din orasul nostru le numesc margarite -, dese ca stelele intr-o noapte de vara. Croncanitul aspru al ciorilor de camp ajungea placut indulcit dinspre un crang de ulmi inalti si desi, ceva mai departat, iar din cand in cand se auzea vocea unui baiat care gonea pasarile de pe campul proaspat semanat. Adancurile albastre erau de un ultramarin intens – nici un nor nu brazda eterul nemiscat; doar la marginea orizontului curgea o pelicula usoara de vapori cetosi pe care se proiecta vechea biserica de piatra, din satul invecinat, cu albeata ei orbitoare. Mi-a venit in minte poezia lui Wordworth, <Versuri scrise in martie>.”

Totusi, nu trebuie sa uitam ca tanarul cultivat care a compus aceste randuri, atat de receptiv la poezia lui Wordsworth, era si o persoana subtila, aproape fara rival pana acum in folosirea otravei, asa cum am spus la inceputul acestui studiu. Cum a ajuns sa fie fascinat de acest pacat straniu, nu ne spune, iar jurnalul in care si-a notat meticulos rezultatele experientlor lui teribile si metodele folosite s-a pierdut. Chiar si mai tarziu era reticent in privinta acestui subiect si prefera sa vorbeasca despre “Excursia” si “Poeziile care se bazeaza pe emotii”. Nu exista totusi nici un dubiu ca folosea stricnina. Intr-unul dintre inelele de care era atat de mandru si care-i scotea in evidenta delicatetea mainilor marmoreene avea cristale de nus vomica indiana, o otrava, ne spune unul dintre bibliografii lui, “aproape fara nici un gust, greu de depistat, fiind total solubila”. Crimele lui, spune De Quincey, au fost mult mai numeroase decat cele facute publice prin justitie. Nu exista nici o indoiala ca asa stau lucrurile, si merita sa mentionam cateva. Prima lui victima a fost unchiul sau, domnul Thomas Griffiths. L-a otravit in 1829 pentru a intra in posesia conacului Linden House, un loc de care intotdeauna a fost atasat. In luna august a anului urmator a otravit-o pe doamna Abercrombie, mama sotiei lui, iar in decembrie a otravit-o pe frumoasa Helen Abercrombie, cumnata lui. Poate a fost un capriciu sau un mod de a-si stimula oribila dorinta de putere care zacea in el sau pentru ca ea banuia ceva, sau fara vreun motiv anume. Pe Helen Abercrombie a ucis-o impreuna cu sotia lui pentru suma de 18.000 de lire, reprezentand asigurarea pe viata facuta la diverse firme. Lucrurile au decurs in felul urmator. La 12 decembrie, el, sotia si copilul au plecat din Linden House spre Londra, au tras in casa din strada Conduit nr. 12, din zona Regent Street. Cu el se mai aflau si cele doua surori ale sotiei. Helen si Madeleine Abercrombie. In seara zilei de 14 au iesit cu totii sa se distreze, iar la cina lui Helen i s-a facut rau. In ziua urmatoare i-a fost si mai rau, iar familia l-a chemat pe doctorul Locock, din Hanover Square, s-o ingrijeasca. A trait pana luni, 20, cand, dupa vizita de dimineata a dosctorului, domnul si doamna Wainewright i-au adus niste jeleuri otravite, iesind apoi la plimbare. Cand s-au intors, Helen era moarta. Fata avea in jur de douazeci de ani si era o blonda plina de gratie. Se mai pastreaza un desen incantator in creion rosu facut de cumnatul ei, desen care ne arata in ce masura stilul lui se afla sub influenta lui Sir Thomas Lawrence, pictor fata de care avea o mare admiratie. De Quincey spunea ca doamna Wainewright nu a fost la curent cu crima. Sa speram ca asa a fost. In pacat trebuie sa fii de unul singur, fara complici.

Firmele de asigurari, banuind adevaratele date ale cazului, au refuzat sa plateasca polita, invocand nereprezentativitatea si lipsa de dobanzi. Cu un curaj absolut straniu, otravitorul a deschis o actiune la Palatul de Justitie impotriva autoritatii imperiale, partile fiind de acord ca verdictul dat va fi folosit in toate cazurile. Procesul nu a intrat pe rol totusi decat dupa cinci ani, cand, in urma unei neintelegeri, verdictul a fost dat in cele din urma in favoarea firmelor. Judecatorul in acest proces a fost lordul Abinger. Egomet Boumot a fost reprezentat de domnul Erle si Sir William Follet, iar partea adversa a fost aparata de procurorul general si Sir Frederick Pollock. Din pacate, reclamantul nu a putut fi prezent la nici una dintre infatisari. Refuzul companiilor de a-i da cele 18.000 de lire i-a creat o mare jena financiara. La cateva luni dupa uciderea Helenei Abercrombie, a fost arestat pentru datorii, fiind luat de pe una din strazile Londrei in timp ce-i facea curte fiicei unuia dintre prieteni. Aceasta dificultate a fost atunci depasita, dar, la scurta vreme dupa aceea, s-a gandit ca ar fi bine sa plece in strainatate pana va reusi sa ajunga la o intelegere cu creditorii. In consecinta, s-a dus in vizita la Boulogne, la tatal fetei in chestiune, si cat a stat acolo l-a convins sa isi faca o asigurare pe viata, pentru 3000 lire, la firma Pelican. Imediat dupa ce formalitatile s-au terminat si polita a fost executata, intr-o seara, dupa cina, i-a pus prietenului cateva cristale de stricnina in cafea. El insusi nu a avut nici un avantaj in urma acestei fapte. Scopul lui era ca pur si simplu sa se razbune pe compania care refuzase sa-i plateasca pretul pacatului. Prietnul lui a murit a doua zi, iar el a parasit imediat Boulogne-ul, plecand intr-o calatorie prin cea mai pitoreasca parte a Bretaniei, unde a facut numeroase schite. O perioada a fost oaspetele unui domn in varsta, care avea o casa frumoasa la St Omer. De acolo s-a dus la Paris, unde a ramas cativa ani, traind in lux, spun unii, in timp ce altii vorbesc despre faptul ca “statea ascuns, cu otrava in buzunar, fiind temut de toti cei care-l cunosteau”. In 1837 s-a intors in Anglia pe ascuns. O pasiunea nebuneasca l-a adus inapoi. A venit pe urmele unei femei de care s-a indragostit.

Era luna iunie, iar el statea intr-unul dintre hotelurile din Covent Garden. Salonul se afla la parter si, prudent, tinea obloanele trase ca nu cumva sa fie vazut. Cu treisprezece ani inainte, pe cand isi strangea superba lui colectie de majolica si busturi ale lui Marc Antoniu, falsificase numele celor imputerniciti legal cu controlul averii, ceea ce i-a dat posibilitatea sa intre in posesia unei sume de bani din mostenirea lasata de mama lui, suma inclusa apoi in actul matrimonial. Stia ca acest fals fusese descoperit si era constient de faptul ca, intorcandu-se in Anglia, isi va pune viata in pericol. E cazul sa ne mai minunam? Se spune ca femeia era foarte frumoasa si ca nu-l iubea.

A fost descoperit pur si simplu accidental. Un zgomot de strada i-a atras atentia si interesul pe care-l avea mereu pentru evenimentele vietii moderne si a dat o clipa la o parte oblonul. Cineva de-afara a strigat: “Uite-l pe Wainewright, falsificatoul de banca”. Era Forrester, curierul din Bow Street.

La 5 iulie a fost dus la vechiul tribunal central. In Times a aparut urmatorul raport asupra desfasurarii procesului:

“Inaintea judecatorului Vaughan si a domnului baron Alderson, Thomas Griffiths Wainewright, in etate de patruzeci de ani, barbat cu infatisare distinsa, cu mustata, a fost acuzat pentru falsificarea si emiterea unei procuri in valoare de 2.259 lire, cu intentia de a frauda Banca Angliei si pe Guvernatorul acesteia.

Impotriva inculpatului s-au rostit cinci capete de acuzare, iar el s-a declarat nevinovat in prezenta domnului magistrat Arabin, in cursul diminetii. Fiind adus dinaintea judecatorului, totusi, a rugat sa i se permita sa-si retraga declaratia initiala, spunand ca este vinovat in doua capete de acuzare, care nu erau majore.

Dupa ce avocatul Bancii a explicat ca se mai facea vinovat in trei capete de acuzare, dar ca Banca nu dorea varsare de sange, faptul ca se recunostea vinovatia in cele doua acuzatii minore, iar la inchiderea sedintei acuzatul a fost condamnat de magistrat la deportare pe viata.”

Griffiths a fost dus inapoi la Newgate ca masura in vederea pregatirii pentru deportare in colonii. Intr-un straniu pasaj dintr-unul din eseurile de tinerete se inchipuia “zacand in inchisoarea Horsemonger, condamnat la moarte” pentru ca nu rezista tentatiei de a fura unele dintre busturile lui Marc Antoniu de la British Museum pentru a-si completa colectia. Sentinta data unui om de cultura ca el este si ea o forma de moarte. S-a plans amarnic prietenilor si a intarit, nu fara temei, ar spune unii, ca banii erau practic ai lui, fiind lasati mostenire de mama lui, ca falsul a fost savarsit cu treisprezece ani in urma, ceea ce constituia cel putin o circonstance attenuante, pentru a folosi expresia lui. Caracterul statornic al personalitatii este o problema metafizica subtila si, desigur, legea engleza nu poate sa rezolve aceasta chestiune decat intr-o maniera extrem de expeditiva. Totusi, exista o latura dramatica in faptul ca aceasta pedeapsa grea i-a fost data pentru ceva care, evident, nu constituia cel mai groaznic dintre pacatele lui, daca ne gandim numai la influenta nefasta pe care a avut-o asupra stilului jurnalistic modern.

Dickens, Macready si Hablot Browne s-au intalnit intamplator cu el cand se afla la inchisoare. Ei se dusesera sa vada inchisorile londoneze, in cautare de efecte artistice, iar la Newgate l-au vazut pe neasteptate pe Wainewright. El i-a intampinat cu o privire sfidatoare, ne spune Forster, iar Marcready a fost “oripilat sa-l vada pe omul pe care il cunoscuse indeaproape si la a carui masa mancase”.

Altii erau mai curiosi si, un timp, celula lui a devenit un salon la moda. Multi dintre literati s-au dus sa-si viziteze vechiul camarad. Dar el nu mai era acel Ianus amabil si sprintar pe care il admirase candva Charles Lamb. Devenise cinic.

Unuia dintre agentii unei firme de asigurari, care l-a vizitat intr-o dupa-amiaza si care s-a gandit sa profite de pe urma acestei imprejurari spunandu-i ca, la urma urmelor, un delict e o speculatie proasta, el i-a replicat: “Domnule, dumneavoastra cei din City lansati propriile speculatii si riscati. A mea s-a intamplat sa esueze, a dumneavoastra a reusit. Asta e singura diferenta, domnule, dintre dumneavoastra si mine. Toata viata am tinut sa fiu gentleman. In acest loc exista un obicei: fiecare locatar al unei celule matura pe rand celula in fiecare dimineata. In celula mea se afla un zidar si un maturator, dar nici unul nu mi-a pus matura in mana!”. Cand un prieten i-a reprosat uciderea Helenei Abercrombie, a dat din umeri si a spus: “Da, am facut ceva ingrozitor, dar avea incheieturi atat de groase!”

De la Newgate a fost dus in galerele din Portsmouth si, de acolo, trimis cu vaporul Susan spre tinutul van Dimen, impreuna cu inca trei sute de condamnati. Se pare ca aceasta calatorie i-a displacut profund si, intr-o scrisoare catre un prieten, vorbeste cu amaraciune despre ignomia “poetilor si artistilor”. Despre faptul ca este fortat sa stea in tovarasia “toparlanilor”. Cuvantul pe care il aplica tovarasilor lui nu trebuie sa ne surprinda. In Anglia, crima este arareori rezultatul unui pacat – aproape intotdeauna este efectul foamei. Probabil ca pe vapor nu s-a gasit nimeni in care sa fi aflat un ascultator sensibil sau macar o natura psihologica interesanta.

Dragostea de arta, totusi, nu l-a parasit niciodata. In orasul Hobart a deschis un atelier si s-a reintors la schita si portret; se pare ca nici manierele si nici stilul conversatiei nu si-au pierdut din farmec. Nu a renuntat nici la obiceiul de a otravi si exista la dosar doua cazuri in care a incercat sa se debaraseze de oamenii care il jignisera. Se pare insa ca-si pierduse indemanarea. Ambele tentative au esuat si in 1844, total nemultumit de societatea tasmaniana, a inaintat un memoriu guvernului, lui Sir John Eardley Wilmot, implorandu-l sa-i acorde o invoire. In memoriu arata ca este “chinuit de idei care se zbat sa capete forma si continut”, ca este “ impiedicat sa-si sporeasca in vreun fel cunostintele” si ca “este lipsit de exercitiul unei conversatii profitabile, daca nu a uneia macar decente”. Cererea i-a fost respinsa, iar asociatul lui Coleridge s-a consolat facand acele minunate Paradis Artificiels al caror secret poate fi cunoscut doar de opiomani. A murit in 1852 de apoplexie, avand alaturi un singur tovaras, o pisica, de care era extrem de atasat.

Se pare ca toate crimele comise au avut un efect important asupra artei sale. Ele au dat pregnanta stilului sau, calitate de care opera timpurie duce lipsa. Intr-o nota din Viata lui Dickens, Forster mentioneaza ca in 18747 lady Blessington a primit de la fratele ei, maiorul Power, care servea in armata la Hobart, portretul in ulei al unei tinere, executat de inteligentul sau penel. Se spune ca “a facut ce-a facut si-a imprimat pe chipul unei fete dragute si bune propria lui expresie rautacioasa”. Domnul Zola, in unele dintre romanele sale, ne vorbeste despre un tanar care, dupa ce a comis o crima, s-a apucat de arta si a pictat portrete impresioniste in culoarea verde. Acestea erau portretele unor oameni respectabili; toate semanau insa in mod curios cu victima lui. Evolutia stilului domnului Wainewright imi pare cu mult mai subtila si mai sugestiva – ne face sa ne imaginam modul in care pacatul creeaza o personalitate accentuata.

Aceasta figura ciudata si fascinanta, care a uluit Londra cativa ani prin stralucitorul debut in viata si litere, constituie un material de studiu foarte interesant. Domnul Carew Hazlitt, cel mai recent biograf al sau, caruia ii datorez multe dintre datele continute in acest studiu si a carui cartulie este intr-adevar pretioasa in felul ei, crede ca dragostea lui de arta si natura e un simulacru, o pura inventie, iar altii i-au negat orice fel de talent literar. Mie mi se pare ca aceasta opinie este superficiala, daca nu gresita. Faptul ca un om otraveste nu contravine prozei scrise de el. Virtutile personale nu constituie fundamentul artei, desi pot servi drept reclama pentru artistii de mana a doua. E posibil ca De Quincey sa-i fi exagerat forta critica, iae eu insumi nu ma pot abtine sa nu spun, din nou, ca in operele publicate exista destule lucruri care au un aer de familiaritate, banale, de factura jurnaliera – in sensul rau al termenului. Pe ici-colo, vulgaritatea exprimarii iese la suprafata, da la iveala lipsa de control a adevartului artist. Dar pentru unele dintre defecte e cazul sa blamam epoca in care a trait si, la urma urmelor, proza socotita de Charles Lamb “capitala” prezinta un interes istoric deloc neglijabil. Eu cred ca nutrea o dragoste sincera pentru arta si natura. Intre crima si cultura nu exista o incongruenta esentiala. Nu putem rescrie intreaga istorie cu scopul de a ne satisface simtul moral fata de ceea ce ar trebui sa fie.

Desigur, Wainewright este mult prea apropiat de epoca noastra pentru a da un verdict pur artistic, E imposibil sa nu ai prejudecati fata de un om care l-ar fi putut otravi pe lodrul Tennnyson sau pe domnul Gladstone sau pe domnul de La Balliol. Dar daca acest om s-ar fi imbracat altfel decat noi si ar fi vorbit o alta limba, daca ar fi trait in Roma antica sau pe vremea Renasterii italiene sau in Spania secolului al XVII-lea, intr-un cuvant, oriunde altundeva si in orice alta perioada, am fi putut sa-l judecam la adevarata lui valoare, fara prejudecati. Stiu ca exista multi istorici sau scriitori care se ocupa de subiecte istorice, oameni care cred ca se cuvine sa distribuie laude si blamuri, si o fac cu acea satisfactie de sine a unui pedagog fruntas. Acesta e un obicei prostesc, si nu arata decat faptul ca instinctul moral poate sa ajunga sa fie intr-atat de perfectionat, incat sa-si faca aparitia acolo unde nu-i nevoie de el. Nimeni dintre cei care au un adevarat simt al istoriei nu viseaza sa-l acuze pe Nero, sa-l mustre pe Tiberius sau sa-l acuze pe Cezar Borgia. Toate aceste personaje au devenit asemeni marionetelor unei piese. Poate ca ne umplu de teroare, oroare sau mirare, dar nu ne fac nimic rau – ele nu au o relatie directa cu noi. Nu avem a ne teme de ceva din partea lor. Au trecut in afara artei si stiintei si nici una, nici cealalta nu discuta in termenii aprobarii sau dezaprobarii morale. Si asa se va intampla intr-o zi cu prietenul lui Charles Lamb. Acum am senzatia ca este mult prea aproape de modernitatea noastra pentru a-l trata cu acel spirit rafinat al curiozitatii dezinteresate, careia ii datoram atatea studii incantatoare despre marii criminali ai Renasterii, iesite de sub pana domnului John Addington Symonds, a domnisoarei A. Mary F. Robinson, a domnisoarei Vernon Lee si a altor scriitori distinsi. Cu toate astea, arta nu l-a uitat. El este eroul din Hunted Downs (“Urmaritul”) de Dickens, din Lucretia de Varney de Bulwer, si simti o oarecare multumire sa constati ca proza l-a omagiat pe cel care a demonstrat atata forta in manuirea “penei, creionului si otravei”. Daca devii interesant pentru proza inseamna ca reprezinti ceva mai mult decat un fapt oarecare.

 Au asudat (temeinic) ca sa apara: Solomonar & Chris

Tradus de:  Magda Teodorescu