Mioriţa

Cugetări

Mioriţa o zicem oricând, la moarte, la nuntă. Deşi e vorba de moarte, ea ne aduce linişte, pacea sfântă.”

Savu Constantin 69 ani în 1944 –Bălteni-Periş (Ilfov)

Mioriţa o cântă ciobanii mei de parcă se coboară cerul pe pământ.”

Roşca Matache 72 ani în 1935 –Cornova-Ungheni (Basarabia)

Mioriţa mă însoţeşte peste tot. Seara, după ce spun rugăciunea, spun şi Mioriţa.”

Tătăranu Sultana 85 ani în 1978 –Gemenea-Dâmboviţa

Dacă mortul n-are pe nimeni, se cântă Mioriţa din bucium, ca să audă izvoarele, munţii, şi să-l jelească.”

Bâncă Elisabeta 45 ani în 1939 –Topolog-Tulcea

Ciobanul a fost liniştit; ştia că se duce cu nuntă şi cu toate ale lui, ca şi cum ar fi trăit. De dor, ciobanul a înviat. Dorul este izvorul de viaţă.”

Răileanu Dochia 18 ani în 1939 –Izvoare-Floreşti (Basarabia)

(notă: Iscodiţi acuma o pruncă de 18 ani de pe la oraş cam ce zace ie dă ce Mioriţă.. În cazu în care o auzât de ie…)

Mioriţa este muma poporului român. Ea vine de departe şi a mers împreună cu noi în toate veacurile. Mioriţa ne-a călăuzit prin puterea sufletească a păstorilor. Ea răspunde la cea mai mare întrebare: Ce este viaţa şi moartea.”

Vaşoti Virgil 51 ani în 1940 –Băiasa -Epir

Mioriţa e ca o istorie primită cu gură de moarte. Trebuie transmisă exact, ca un testament.”

Poiană Neculai 90 ani în 1978 –Bogdana-Vaslui

http://spiritromanesc.go.ro/Cugetari%20pastoresti%20de%20odinioara.html

Miorita – cântec de înmormântare ( bocet)

Mioriţa – corinde din Ardeal

Mioriţa – doină cu noduri (Tara Lăpuşului)

Varianta culeasa de V. Alecsandri:

Mioriţa – variante din Moldova

Pe picior de plai

Coboară-mi, coboară

Trei turme de oi,

Nouă ciobănei.

Ei cân’ cobora

‘n gură de vâlcea,

Oile-mi păştea,

Ei se sfătuia

Şi, mări, se vorbea

Ca pe stăpânu

Să mi-l uciză

Că emai bogat:

Are oi mai multe,

Boi buni ne-njugaţi,

Bani nenumăraţi.

Nimnea n-auza

Cum se sfătuia;

Numa mica miorea,

ea că-mi-auza.

Da’ ea ce-mi făcea?

Iarbă nu-mi păştea,

Nici apă nu-mi bea.

Nimnea n-o-auza,,

Drag stăpân de-a ei,

Ia! că mi-o-auza

Din gur-o-ntreba:

    Mioriţă, laie

Da’ ti-i ce nu-ţ place?

Ori de cap îţi faci,

Sau iarba, sau apa:

Apă din uluc

Sare din burduf,

Pojar de pe câmp?

-Stăpâne, stăpâne

Nu-i de capul mnieu

Ci-i de capul tău:

Cei nouă ciobani

Ei s-o’ sfătuit

Şi s-or vorbit

ca sămi te bată,

Să mi te omoare

Că eşti mai bogat,

Şi ai oi mai multe,

Boi buni, ne-njugaţi,

Bani nenumăraţi.

Da el ce-i zâcea?

-Mioriţă laie,

Ei m-or omorâ;

Pe mine să nu mă-ngroape

ori la vreun copaci,

Ori la biserică;

Ei să mă îngroape

În strunga oilor

În jocul mieilor.

Şi ei să îmi cate

Fluieraşu’ mnieu:

Fluieraş de os

Mult cântă jindos;

Fluieraş de socru

Mult cântă cu focu.

Da’ ei să-mi mai cate

Buciumelu mnieu

Din cel tun rotund,

la cap să mi-l puie;

Vântu când mi-a bate

Bucimel mi-a zâce,

Oile s-or strânge

Pemine m-or plange

Cu lacrămi de sânge

Ciobanii ce-mi făcea?

Sâmbătă sara

Oili-mi pornea,

Ei în urmă rămânea,

Beţe ca-mi tăia,

pe el tăbăra

Şi mi-l omora

Şi îl îngropa,

Tocma-n dosu stânii

Unde-mi zac şi cânii.

Pe Tutova-n sus

Multe oi s-or dus:

Multe şi cornute

Da’ mai multe şute.

Da’ ei ce făcea?

Ei că mi-şi căta,

În vatra focului

Ei că mi-şi săpa

Şi ei că-mi găsa

De-o neagră găleată,

de galbeni surpată.

Tare-mi vine, -mi vine

pe Tutova-n jos

O Maică bătrână,

C-un caier de lână.

De păr de cămilă,

Din drugă-ndrugin’

Din gură grăind:

Ca’ ea c-ajungea

La Cernelia,

Din gură-mi zâcea:

Cerneleo, Cerneleo,

Apă curgătoare

Pe pietriş de vale,

Cum eşti curgătoare,

De-i fi vorbitoare:

Da’ tu nu mi-i spune

De-un fecior de-al meu,

Tânăr ne-nsurat,

Trup făr’ de păcat?

Mustăcioara lui,

Spicu grâului;

Feţişoara lui,

Spuma laptelui;

Ochişorii lui,

Mura câmpului;

Sprâncenele lui,

Pana corbului;

Cernelea-mi zâcea:

-Măicuţă, măicuţă,

Chiar să-l fi văzut,

Nu l-am cunoscut;

Da’ tu să te duci

La sor-mea negurică,

Că-i mânecătoare

Şi-ntunecătoare;

Ea că l-a văzut,

L-a fi cunoscut,

Cu dreptu ti-a spune.

Da’ ea ce-mi făcea?

La negură mergea,

Din gură-mi zâcea:

-Negurică, hăi,

Ia-te de pe văi

Şi de pe ovăi;

Văno-ncoaci, la mine,

Noi să-te-ntrebăm

De ce pierdurăm.

Negura ce-mi făcea?

La dânsa că nu venea

Şi pe dânsa o-ntreba:

-Negurice, hăi,

Tu umblân’

Şi-ntunecân’

Cum eşti mânecătoare,

Şi-ntunecătoare,

Da’ tu n-ai văzut

De-un fecior de-al meu

Tânăr ne-nsurat,

Trup făr’ de păcat?

Mustăcioara lui,

Spicu grâului;

Ochişorii lui,

Mura câmpului;

Sprâncenele lui,

Pana corbului;

Feţişoara lui,

Spuma laptelui.

Negura ce îmi zicea?

-Măicuţă, măicuţă,

Eu că l-am văzut

Şi l-am cunoscut:

Da’ el s-a suit

La muntele sec,

Un’ viteji se-ntrec

Şi el s-ansurat.

Ea că-mi întreba:

-Cine-a fos’ nuntaşi?

-Munţii şi cu brazii.

-Cine-a cununat?

-Soarele şi luna,

Că lor le- dat mâna.

Dar ea ce-mi făcea?

La stână drept se ducea,

Ocol stânii că mi-şi da,

Peste mormânt că mi-şi da,

Frumuşel mi-l dezgropa,

Şi ea că mi-l cunoştea,

Şi pe dânsul leşina.

Colacu, jud.Vrancea

Pe drum în desiş,/ La vechi aluniş,/ Merge hăulind,/ Merge chiuind/ Trei ciobănei

Cu trii turme de oi;/ Unu-i ungurean,/ Unu’ moldovean/ Şi cellant vrăncean./ Cel ungurean

/ Şi cel moldovean/ Ei se vorbiră / Şi se sfătuiră/ La apus de soare/ Ca să mi-l omoare/ Pe cel vrâncean,/ Că are oi multe,/ Multe şi cornute,/ iepe fătătoare,/ Şi vaci mulgătoare,/ Cai neînvăţaţi,/ Boi neînjugaţi/ Şi câni mai bărbaţi,/ Bani nenumăraţi./ Vrănceanu avea/ O mioriţă/ Cu care vorbea / Şi se-nţelegea./ La iarbă-o ducea,/ Iarbă nu păştea;/ La apă-o ducea/ Apa nu-i plăcea;/ Ea-n sus se uita/ Şi mereu zbiera./ Vrănceanu zicea:/ -Drăguţă mioară,/ La iarbă te-am dat,/ Iarbă n-ai mâncat;/ La apă te-am dat,/ Nu te-ai aplecat./ Iarba-i d epe câmp,/ Apa-i din uluc;/ Lupii te-ar mânca/ Numai ai zbiera!/ -Stăpâne, stăpâne,/ Nu mă blăstăma;/Nu-i de capu meu /Ci-i de capu tău;/ C-ai doi ciobănaşi/ Care-s tovăraşi:/ Ei se sfătuiesc/ Şi te pizmuiesc;/ Ca l-apus de soare/ A să te omoare/ Fiincă ai oi multe/ Multe şi cornute,/ Iepe fătătoare/ Şi vaci mulgătoare,/ Cai neînvăţaţi,/ Boi neînjugaţi/ Şi câni mai bărbaţi,/ Bani nenumăraţi./ -Drăguţă mioară,/ De-mi eşti năzdrăvană/ Şi m-or omorâ/ Tu să ni le spui:/ Să mă îngroape/ La stână, pe-aproape/ De strunguţa oilor,/ În jocuţu mieilor./ Buciumaş şi fluier/ La cap să-mi le puneţi:/ Fluieraş de os,/ Ce sună duios;/ Fluieraş de fag,/ Mult zice cu drag;/ Vântu cân’ a bate/ Buciumaş mi-a zice,/ Oile s-or strânge,/ Pe mine m-or plânge/ Cu lacrămi de sânge./ -Stăpâne, stăpâne,/ Ei mi s-au vorbit/ Şi s-au sfătuit/ Ca să te îngroape/ În dosu stânii/ Unde zac cânii./ -Dragă mioriţă/ Cu lână plăviţă,/ Mioriţă laie,/ Laie, bucălaie,/ Bine m-or sărvit/ Şi eu i-am plătit/ Tu să le spui lor/ Că într-astă vatră/ E-o neagră găleată/ Cu galbeni ‘cărcată, / Pustia s-o bată!/ Ei s-o împărţască/ Să nu se sfădească./ Iar tu de-i vedea/ Pe maicuţa mea:/ I-o babă bătrână/ C-un caier de lână,/ Din picior mergân’/ Pin codru-alergân’,/ Din mână-ndrugân’,/ Fusu sfârâiin’,/ Din ochi lăcrămân’/ Din gură zâcân’:/ Voi, doi ciobănaşi,/ Din fluier doinaşi,/ Voi nu mi-aţi văzut/ Fecioraşu meu?/ Feţâşoara lui / Spuma laptelui;/ Chicuşoara lui,/ Pana corbului;/ Mustăcioara lui,/ Spicu grâului;/ Ochişorii lui,/ Mura câmpului:/ Două mure coapte/ Coapte, la răcoare,/Ne-ajunse de soare;/ Coapte pe sub foi,

/ Ne-ajunse de ploi;/ Coapte la pământ,/ Ne-ajunse de vânt./ Voi aşa să-i spuneţi:/ -Mătuşă, mătuşă,/ Noi l-am întâlnit,/ Nu l-am cunoscut;/ Da’ am auzât/ Că s-o însurat;/ Şi-a avut nuntaşi/ Brazi şi păltinaşi;/ Nuni ai fost munţi mari,/ Paseri lăutari,/ Păsărele mii/ Şi stele făclii.

Păuleşti,Vrancea

Vi le-o adus si zas: zamolxe

Reclame

Din fluier şi din caval….

Aur basarabean”

Drajii moşului după ce vizionaţi materialu propus de data asta v-oi ruga sa-mi zaceţi înde-i graniţa românismului  pă Prut o  pă Nistru?

 Omu asta parcă-i rupt din altu veac  ca să ne zâcă cine suntem. Picură miere în inimă. Auzât-aţi de el? Tudor Ungureanu îl cheamă şi-i dân Basarabia şi-o făcut  un grup de-i zâce Stefan Vodă. Nu-i moldovean îi român d-a nost! Şi cântă româneşte nu  ca ” urlătorii” di pă la „Favorit” , „Taraf” şi alte asemenea. N-o ascultaţâ-l !

… sau balade păcurăreşti tăt de la fraţâ basarabeni, d-aştia  nu să dau la televizor …. 

 

Din fluier  şi din caval…

Amu drajii mosului ascultati … sufletu românului…ciobanii, Mioriţa, muntele şi… Cerul, tăte laolaltă 

zamolxe

 

 

 

Published in: on 11/11/2009 at 23:05  Comments (9)  
Tags: , , , , , ,

Dacia hiperboreană

                              articol înscris în concursul lui Visurât şi Arhi  

 

 

Hiperboreea… o legendă, un ţinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizaţie străveche care continuă să fascineze… un spaţiu care, ca şi Atlantida, este mutat după voie, fără sprijin mitologic sau istoric, în diferite locaţii care mai de care mai năstruşnice. Respectivii domni ar face bine să mai arunce ochii peste relatările antichităţii pentru a vedea ce mărturii există despre această ţară. Majoritatea istoricilor moderni, după „cercetări laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasată undeva în zona Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordică. Tot ce se poate ….numai că la Polul Nord nu este sol fertil şi nici nu se fac două recolte pe an, cum spuneau Hekateu şi Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei în Extremul Nord nu este decât o interpretare forţată a mitologiei greceşti şi nu se bazează pe nici un fel de documente istorice! S-a încercat, de asemenea, „implantarea” Hiperboreei în Arhipelagul Britanic sau în Islanda urmând ramura celtică a europenilor care se presupune a fi descendenţi ai hiperboreenilor. Interesant dar neconform cu realitatea deoarece celţii au apărut cam târziu pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor direct „scoborâtor” din hiperboreeni!

Datorită multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei şi al hiperboreenilor mă simt îndreptăţit sa întreb: Prin această strămutare a Hiperboreei, după opiniile unuia sau a altuia dintre cercetători, nu se încearcă de fapt a se ascunde regiunea geografică în care era plasat acest tărâm mitic, cu adevărat? Nu se încearcă manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice şi publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografică a Hiperboreii? şi asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla această Hiperboreea! Nu cumva se mizează pe faptul că atunci când dă de o ştire de genul „Hiperboreea era la Polul Nord ”, cititorul neavizat uită să-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea în cunoştinţă de cauză şi citeşte uimit noua teorie, unii chiar întrebându-se „cum de nu m-am gândit la asta?”! Şi iaca cum curiosul nostru, nu mai poate găsi adevărul prin hăţişul ipotezelor care mai de care mai atrăgătoare şi unele chiar „probate” istoric ! Eu sunt ardelean ! Ştiţi cum sunt ardelenii? Stau strâmb şi judecă drept şi pe îndelete. Aşa făcând lucrurile, am ajuns la concluzia că toate aceste teorii sunt falsuri grosolane, fondate doar pe imaginaţie, cu suport material ioc! Am luat (tot pe îndelete), mărturiile antice la puricat şi s-a ivit cu totul altceva şi în altă parte….nu-i la Polul Nord ! V-am înnebunit cu dovezile ? Vi le prezint şi dumneavoastră ca să vă convingeţi singuri!

 

Puţină ordine prin …Hiperboreea! 

 

            Pe lângă istoricii „profesionişti” ai Occidentului, care plasează Hiperboreea după bunul lor plac, mutând-o ba în Islanda, ba în Groenlanda, ba în Arhipelagul Britanic există şi unii autori mai „modeşti” să spunem, dar care marcaţi de bun simt, nu fabulează ci consultă izvoarele istorice şi îsi formulează concluziile în conformitate cu acestea. Între aceştia menţionăm o pleiadă de autori precum Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mioara Căluşiţa Alecu şi…Rene Guenon, din operele cărora ne-am inspirat în prezentul studiu.

Nicolae Densuşianu demonstrează cu lux de amănunte unde se afla această mult discutată Hiperboreea, în lucrarea sa de excepţie „Dacia Preistorică”, în care acordă un spaţiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstrează cu probe în regulă, că Hiperboreea anticilor nu era alta decât Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflându-se insula cea sfântă a lui Apollo şi a lui Ahile.

           Vasile Lovinescu demonstrează de asemenea cu „acte în regula „ că Hiperboreea era Dacia în studiul său „Dacia Hiperboreană”, încheiat în 1936 şi publicat în foileton în revista franceză Etudes Traditionnelles. Studiul va apărea ca volum abia după război, mai întâi în limba italiană, apoi în limba franceză si abia apoi în limba română. Curios nu, ce interes avem noi pentru istoria naţională ?!. Să nu uităm că studiul lui Lovinescu va apărea în limba română abia în 1994!

            Mioara Căluşiţa Alecu vine şi ea cu date noi şi stupefiante dar fondate istoric nu fabulând precum occidentalii. Ea ne demonstrează că celebra Tula, din hiperboreea, pământul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decât actuala Tulcea, oraş din Delta Dunării.

              Există totuşi şi occidentali de bun simţ.Unul dintre ei, Rene Guenon, în corespondenţa lui cu Vasile Lovinescu, afirmă, după ce studiază materialul trimis de acesta din urmă, că Dacia ar putea fi centrul tradiţiei hiperboreene „trebuie să vă spun (lui Lovinescu –n.n) că ideea că Dacia a fost una din etapele centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta” iar în alt loc acelaşi autor se pronunţă textual „tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mult mai pură decât cea a celţilor” (sâc!)

  

Mărturii istorice despre Hiperboreea

        

       Mărturiile anticilor ne dau de înţeles că dacii erau hiperboreeni şi locuiau în Hiperboreea.

              Astfel Pindar, în Olimpicele sale, ne vorbeşte despre Apollo care după ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a întors în patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or în toate tradiţiile antice, Istrul desemna Dunărea, ceea ce demonstrează două lucruri deosebit de importante:

                       1) – Apollo – zeul luminii solare, era de origine traco – dacică ;

                       2) – fapt si mai important – traco-dacii de la Dunăre au fost constructorii vestitei cetăţi Troia. (în acest sens pledează şi descoperirile arheologice care atestă că piesele ceramice descoprite în stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacică Cucuteni cu centrul de iradiere în Moldova).

              Tot aici, trebuie să îl menţionăm şi pe Clement din Alexandria, care făcând referire la marele preot dac Zamolxe, spunea că este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este că şi marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean iar adoraţia de care avea parte ca zeu naţional, este o mărturie convingătoare că locuitorii din nordul Dunării erau hiperboreii, iar ţara lor era Hiperboreea.

Stabon confirma localizarea geografică a Hiperboreenilor şi a ţării lor, spunând că primii care au descris geografic părţile cunoscute ale lumii străvechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunărea) (Geografia XI.62)

            Alte scrieri antice ne spun că hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau în nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

             De la Macrobius aflăm că nu doar Dunărea era un fluviu hiperborean ci şi Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o mărturie în plus că habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontică, ci se întindea până în Asia, unde izvoarele antice îi plasează pe massageţi în timpul antichităţii clasice.

             De asemenea, Pliniu cel Bătrân ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum îi numea Nicolae Densuşianu), locuitor lângă Munţii Ripaei (Carpaţi), în Tracia, era de neam hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7)

Avem mărturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanţa), că este constrâns să-şi petreacă viaţa în stânga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); iar în alt loc acelaşi Ovidiu, ne vorbeşte despre Cardines Mundi sau axul boreal din ţara geţilor ( Tristele, II,19, 40, 45).

Marţial, adresându-se soldatului Marcellinus care pleca în expediţie în Dacia îi spune: „tu mergi acum să iei pe umerii tăi, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Marţial numeşte triumful lui Domiţian asupra geţilor ”Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).

Vergilius scria despre Orfeu care „singuratic, cutreiera gheţurile hiperboreene… şi câmpiile niciodată fără zăpada din jurul munţilor Ripaei (Carpaţi)” (Georgicele, Iv,5,5 17)

Având în vedere doar aceste mărturii ale autorilor antici vedem că localizarea geografică a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordică ci cea de 45°, latitudine nordică, la care se afla în antichitate Dacia şi la care se află actualmente România!

 

 

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia

 

             După legendele antice, Hiperboreea era localizată dincolo de punctul de unde suflă vântul de nord, Boreas. Să analizam un pic această afirmaţie mitică.

Zeii grecilor, nu trăiau prea departe de tara acestora.. Ei sălăşluiau in Dacia, tara din care plecaseră de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, trăiseră titanii şi tot acolo, vestitele amazoanele aveau o ţară în care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla şi vântul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagră, străbătea strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ajungând până în Grecia!

„La nord de Tracia”, scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atât însă se pare că dincolo de Istru există pământ nelocuit şi infinit” .

Toate aceasta ne arată că limita orizontului geografic al grecilor antici, se întindea doar până la Dunăre (Istru)

De altfel şi respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeaşi părere cănd referindu-se la expediţia lui Alexandru Macedon la Dunăre, spune: „Era aventură îndrăzneaţă, care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) încă de la început … (expediţia –n.n) fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip şi formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor şi nordul necunoscut. Alexandru însuşi, considera acest fapt ca fiind de mare importanţă, căci pe ţărmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunărea – n.n) el celebră un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles şi divinităţii Dunării”

Legendele cele sacre ale antichităţii clasice plasau patria lui Apollo în Hiperboreea (Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot în Hiperboreea se născuse şi mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestită în toată antichitatea pentru cultul ei închinat lui Apollo. Această insulă se numea Leuke (Albă) actuala Insulă a Şerpilor din dreptul vărsării Dunării în Marea Neagră. Pe această insulă se afla cel mai mare şi mai vestit templu a lui Apollo din toată antichitatea despre care vorbeşte Hecateu Abderita

Tot de hiperboreeni se leagă si istoria înfiinţării templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi

Că centrul cultului apolinic se afla în Hiperboreea dacică, ne-o dovedeşte şi faptul că cei mai cunoscuţi profeţi apollinici Olen şi Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducătorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum şi primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul său pentru credinţa apolinică. El a compus mai multe imnuri sacre în onoarea lui Apollo, în care amintea şi despre hiperborenii care mergeau în pelerinaj la Delos însoţind femeile pioase care erau închinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie şi înfiinţarea hexametrului (ritm de vers)

Abaris, alt profet apolinic din părţile Hiperboreei, a stârnit o adevărată senzaţie în rândurile grecilor prin viaţa frugală şi prin dreptatea-i caracteristică. Numai că aceste două caracteristici sunt aplicabile şi anahoreţilor geto-daci, acelor ktistai şi capnobatai despre care vorbeşte Strabon care duceau o viaţă de meditaţie şi apropiere de Zeu. În ceea ce priveşte dreptatea, aceasta este trăsătura de bază prin care Herodot îi desparte pe daci de ceilalţi traci. El spune: ”dacii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Acest Abaris, călătorind prin ţinuturile Greciei în timpul apostolatului său pentru întărirea credinţei apolinice introdusă de Olen, arăta tuturor o săgeată de aur despre care zicea că e simbolul lui Apollo. Este foarte interesant de stiut că dacii vedeau săgeata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo şi Zamolxe par a fi unul şi acelaşi zeu. În sprijinul acestei ipoteze, pledează şi epitetul de „hiperboreu” atribuit atât lui Zamolxe – după cum aflăm din scrierile lui Clement din Alexandria, cât şi lui Apollo – după cum aflăm din scrierile lui Aristotel.

 

Hiperboreea – polul spiritual al lumii

          

              Polul getic, este o denumire asociată cu Hiperboreea în toate textele antice care se referă la acest subiect. El defineşte de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemănător Insulei Fericiţilor din mitologia greaca, adică locul unde pământul este în stare să comunice cu cerul, de fapt un spaţiu mitico geografic, cosmic si teluric în acelaşi timp.

             Sub acest aspect era percepută Hiperboreea de către grecii din epoca antichităţii clasice. De fapt, mărturia lui Pindar ne lămureşte în acest sens: ”nimeni, nici pe pământ, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunată care duce spre ţinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Această mărturie ne spune şi altceva însă, ea mărturiseşte despre orizontul limitat al cunoştinţelor geografice elene; ceea ce se afla în nodul Dunării era pentru ei încă la începutul perioadei clasice un mister şi ţinea de geografia mitică nu de geografia reală.

             Conform aceluiaşi Pindar, hiperboreenii erau o seminţie sfântă, scutită de boli şi bătrâneţe, care nu cunoşteau războiul (insă, îl vor învăţa mai târziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptători ai antichităţii).

Prin urmare, Pindar şi nu numai el, ne descoperă o Dacie/Hiperboreea, mistică în care oameni duceau un trai paradisiac de început de timp, de epocă de aur a omenirii

Prin urmare, Mioriţa noastră nu ne induce în eroare când spune:

„Pe-un picior de plai

Pe-o gură de rai…”

              Această baladă a geniului popular, fie ea antică, fie mediavală, valorifică o tradiţie foarte veche confom căreia Dacia/Hiperboreea era un ţinut paradiziac, plaiul teluric devenind în ordinea lucrurilor sacre gură de rai.

               Aş dori sa mai menţionez că medicii lui Zamolxe erau renumiţi în toată lumea antică şi mai pricepuţi decât grecii în tratarea diferitelor afecţiuni cum ne spune Platon: „Văzând că Harmide e de aceeaşi părere cu mine prinsei inimă, îmi regăsii încrederea în mine, puţin câte puţin, mă înflăcărai şi îi zisei: tot aşa şi cu descântecul acesta, Harmide: l-am învăţat în oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune că au puterea să te facă nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaţia de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade a încerca să vindecăm trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească. Căci dacă acesta ar merge rău,, este peste putinţă ca partea să meargă bine” (Charmides)

                 La acesta adăugăm şi faptul că aproape toţi marii învăţaţi ai Greciei antice au fost iniţiaţi în Tracia cei mai cunoscuţi fiind Aristotel şi Pitagora!

    Închei afirmându-mi credinţa că Dacia a fost într-o vreme, pierdută pentru noi în negurile istoriei, centrul spiritual şi cultural (civilizator) al lumii vechi. Dacă am privi cu luare aminte trecutul, şi astfel să învăţam din el, credinţa mea este că am putea redeveni ceea ce am fost cândva. Numai că asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docilă a „normelor” europene sau americane care ne fură ochii în fiecare zi !

 

                                           Zamolxe                                 

Bibliografie:

 

         

               1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip,Bucureşti, 2002

2. Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, Ed. Obiectiv, Craiova, 2004

3. Eugen Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2002

4. ***** Oriensis, Ed. Aion, Oradea, 2006

5. Mioara Căluşiţa Alecu, Înţelepciune Străbună, Ed. Miracol, 2002