Dacia hiperboreană

                              articol înscris în concursul lui Visurât şi Arhi  

 

 

Hiperboreea… o legendă, un ţinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizaţie străveche care continuă să fascineze… un spaţiu care, ca şi Atlantida, este mutat după voie, fără sprijin mitologic sau istoric, în diferite locaţii care mai de care mai năstruşnice. Respectivii domni ar face bine să mai arunce ochii peste relatările antichităţii pentru a vedea ce mărturii există despre această ţară. Majoritatea istoricilor moderni, după „cercetări laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasată undeva în zona Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordică. Tot ce se poate ….numai că la Polul Nord nu este sol fertil şi nici nu se fac două recolte pe an, cum spuneau Hekateu şi Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei în Extremul Nord nu este decât o interpretare forţată a mitologiei greceşti şi nu se bazează pe nici un fel de documente istorice! S-a încercat, de asemenea, „implantarea” Hiperboreei în Arhipelagul Britanic sau în Islanda urmând ramura celtică a europenilor care se presupune a fi descendenţi ai hiperboreenilor. Interesant dar neconform cu realitatea deoarece celţii au apărut cam târziu pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor direct „scoborâtor” din hiperboreeni!

Datorită multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei şi al hiperboreenilor mă simt îndreptăţit sa întreb: Prin această strămutare a Hiperboreei, după opiniile unuia sau a altuia dintre cercetători, nu se încearcă de fapt a se ascunde regiunea geografică în care era plasat acest tărâm mitic, cu adevărat? Nu se încearcă manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice şi publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografică a Hiperboreii? şi asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla această Hiperboreea! Nu cumva se mizează pe faptul că atunci când dă de o ştire de genul „Hiperboreea era la Polul Nord ”, cititorul neavizat uită să-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea în cunoştinţă de cauză şi citeşte uimit noua teorie, unii chiar întrebându-se „cum de nu m-am gândit la asta?”! Şi iaca cum curiosul nostru, nu mai poate găsi adevărul prin hăţişul ipotezelor care mai de care mai atrăgătoare şi unele chiar „probate” istoric ! Eu sunt ardelean ! Ştiţi cum sunt ardelenii? Stau strâmb şi judecă drept şi pe îndelete. Aşa făcând lucrurile, am ajuns la concluzia că toate aceste teorii sunt falsuri grosolane, fondate doar pe imaginaţie, cu suport material ioc! Am luat (tot pe îndelete), mărturiile antice la puricat şi s-a ivit cu totul altceva şi în altă parte….nu-i la Polul Nord ! V-am înnebunit cu dovezile ? Vi le prezint şi dumneavoastră ca să vă convingeţi singuri!

 

Puţină ordine prin …Hiperboreea! 

 

            Pe lângă istoricii „profesionişti” ai Occidentului, care plasează Hiperboreea după bunul lor plac, mutând-o ba în Islanda, ba în Groenlanda, ba în Arhipelagul Britanic există şi unii autori mai „modeşti” să spunem, dar care marcaţi de bun simt, nu fabulează ci consultă izvoarele istorice şi îsi formulează concluziile în conformitate cu acestea. Între aceştia menţionăm o pleiadă de autori precum Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mioara Căluşiţa Alecu şi…Rene Guenon, din operele cărora ne-am inspirat în prezentul studiu.

Nicolae Densuşianu demonstrează cu lux de amănunte unde se afla această mult discutată Hiperboreea, în lucrarea sa de excepţie „Dacia Preistorică”, în care acordă un spaţiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstrează cu probe în regulă, că Hiperboreea anticilor nu era alta decât Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflându-se insula cea sfântă a lui Apollo şi a lui Ahile.

           Vasile Lovinescu demonstrează de asemenea cu „acte în regula „ că Hiperboreea era Dacia în studiul său „Dacia Hiperboreană”, încheiat în 1936 şi publicat în foileton în revista franceză Etudes Traditionnelles. Studiul va apărea ca volum abia după război, mai întâi în limba italiană, apoi în limba franceză si abia apoi în limba română. Curios nu, ce interes avem noi pentru istoria naţională ?!. Să nu uităm că studiul lui Lovinescu va apărea în limba română abia în 1994!

            Mioara Căluşiţa Alecu vine şi ea cu date noi şi stupefiante dar fondate istoric nu fabulând precum occidentalii. Ea ne demonstrează că celebra Tula, din hiperboreea, pământul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decât actuala Tulcea, oraş din Delta Dunării.

              Există totuşi şi occidentali de bun simţ.Unul dintre ei, Rene Guenon, în corespondenţa lui cu Vasile Lovinescu, afirmă, după ce studiază materialul trimis de acesta din urmă, că Dacia ar putea fi centrul tradiţiei hiperboreene „trebuie să vă spun (lui Lovinescu –n.n) că ideea că Dacia a fost una din etapele centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta” iar în alt loc acelaşi autor se pronunţă textual „tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mult mai pură decât cea a celţilor” (sâc!)

  

Mărturii istorice despre Hiperboreea

        

       Mărturiile anticilor ne dau de înţeles că dacii erau hiperboreeni şi locuiau în Hiperboreea.

              Astfel Pindar, în Olimpicele sale, ne vorbeşte despre Apollo care după ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a întors în patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or în toate tradiţiile antice, Istrul desemna Dunărea, ceea ce demonstrează două lucruri deosebit de importante:

                       1) – Apollo – zeul luminii solare, era de origine traco – dacică ;

                       2) – fapt si mai important – traco-dacii de la Dunăre au fost constructorii vestitei cetăţi Troia. (în acest sens pledează şi descoperirile arheologice care atestă că piesele ceramice descoprite în stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacică Cucuteni cu centrul de iradiere în Moldova).

              Tot aici, trebuie să îl menţionăm şi pe Clement din Alexandria, care făcând referire la marele preot dac Zamolxe, spunea că este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este că şi marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean iar adoraţia de care avea parte ca zeu naţional, este o mărturie convingătoare că locuitorii din nordul Dunării erau hiperboreii, iar ţara lor era Hiperboreea.

Stabon confirma localizarea geografică a Hiperboreenilor şi a ţării lor, spunând că primii care au descris geografic părţile cunoscute ale lumii străvechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunărea) (Geografia XI.62)

            Alte scrieri antice ne spun că hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau în nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

             De la Macrobius aflăm că nu doar Dunărea era un fluviu hiperborean ci şi Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o mărturie în plus că habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontică, ci se întindea până în Asia, unde izvoarele antice îi plasează pe massageţi în timpul antichităţii clasice.

             De asemenea, Pliniu cel Bătrân ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum îi numea Nicolae Densuşianu), locuitor lângă Munţii Ripaei (Carpaţi), în Tracia, era de neam hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7)

Avem mărturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanţa), că este constrâns să-şi petreacă viaţa în stânga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); iar în alt loc acelaşi Ovidiu, ne vorbeşte despre Cardines Mundi sau axul boreal din ţara geţilor ( Tristele, II,19, 40, 45).

Marţial, adresându-se soldatului Marcellinus care pleca în expediţie în Dacia îi spune: „tu mergi acum să iei pe umerii tăi, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Marţial numeşte triumful lui Domiţian asupra geţilor ”Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).

Vergilius scria despre Orfeu care „singuratic, cutreiera gheţurile hiperboreene… şi câmpiile niciodată fără zăpada din jurul munţilor Ripaei (Carpaţi)” (Georgicele, Iv,5,5 17)

Având în vedere doar aceste mărturii ale autorilor antici vedem că localizarea geografică a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordică ci cea de 45°, latitudine nordică, la care se afla în antichitate Dacia şi la care se află actualmente România!

 

 

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia

 

             După legendele antice, Hiperboreea era localizată dincolo de punctul de unde suflă vântul de nord, Boreas. Să analizam un pic această afirmaţie mitică.

Zeii grecilor, nu trăiau prea departe de tara acestora.. Ei sălăşluiau in Dacia, tara din care plecaseră de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, trăiseră titanii şi tot acolo, vestitele amazoanele aveau o ţară în care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla şi vântul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagră, străbătea strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ajungând până în Grecia!

„La nord de Tracia”, scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atât însă se pare că dincolo de Istru există pământ nelocuit şi infinit” .

Toate aceasta ne arată că limita orizontului geografic al grecilor antici, se întindea doar până la Dunăre (Istru)

De altfel şi respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeaşi părere cănd referindu-se la expediţia lui Alexandru Macedon la Dunăre, spune: „Era aventură îndrăzneaţă, care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) încă de la început … (expediţia –n.n) fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip şi formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor şi nordul necunoscut. Alexandru însuşi, considera acest fapt ca fiind de mare importanţă, căci pe ţărmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunărea – n.n) el celebră un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles şi divinităţii Dunării”

Legendele cele sacre ale antichităţii clasice plasau patria lui Apollo în Hiperboreea (Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot în Hiperboreea se născuse şi mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestită în toată antichitatea pentru cultul ei închinat lui Apollo. Această insulă se numea Leuke (Albă) actuala Insulă a Şerpilor din dreptul vărsării Dunării în Marea Neagră. Pe această insulă se afla cel mai mare şi mai vestit templu a lui Apollo din toată antichitatea despre care vorbeşte Hecateu Abderita

Tot de hiperboreeni se leagă si istoria înfiinţării templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi

Că centrul cultului apolinic se afla în Hiperboreea dacică, ne-o dovedeşte şi faptul că cei mai cunoscuţi profeţi apollinici Olen şi Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducătorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum şi primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul său pentru credinţa apolinică. El a compus mai multe imnuri sacre în onoarea lui Apollo, în care amintea şi despre hiperborenii care mergeau în pelerinaj la Delos însoţind femeile pioase care erau închinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie şi înfiinţarea hexametrului (ritm de vers)

Abaris, alt profet apolinic din părţile Hiperboreei, a stârnit o adevărată senzaţie în rândurile grecilor prin viaţa frugală şi prin dreptatea-i caracteristică. Numai că aceste două caracteristici sunt aplicabile şi anahoreţilor geto-daci, acelor ktistai şi capnobatai despre care vorbeşte Strabon care duceau o viaţă de meditaţie şi apropiere de Zeu. În ceea ce priveşte dreptatea, aceasta este trăsătura de bază prin care Herodot îi desparte pe daci de ceilalţi traci. El spune: ”dacii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Acest Abaris, călătorind prin ţinuturile Greciei în timpul apostolatului său pentru întărirea credinţei apolinice introdusă de Olen, arăta tuturor o săgeată de aur despre care zicea că e simbolul lui Apollo. Este foarte interesant de stiut că dacii vedeau săgeata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo şi Zamolxe par a fi unul şi acelaşi zeu. În sprijinul acestei ipoteze, pledează şi epitetul de „hiperboreu” atribuit atât lui Zamolxe – după cum aflăm din scrierile lui Clement din Alexandria, cât şi lui Apollo – după cum aflăm din scrierile lui Aristotel.

 

Hiperboreea – polul spiritual al lumii

          

              Polul getic, este o denumire asociată cu Hiperboreea în toate textele antice care se referă la acest subiect. El defineşte de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemănător Insulei Fericiţilor din mitologia greaca, adică locul unde pământul este în stare să comunice cu cerul, de fapt un spaţiu mitico geografic, cosmic si teluric în acelaşi timp.

             Sub acest aspect era percepută Hiperboreea de către grecii din epoca antichităţii clasice. De fapt, mărturia lui Pindar ne lămureşte în acest sens: ”nimeni, nici pe pământ, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunată care duce spre ţinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Această mărturie ne spune şi altceva însă, ea mărturiseşte despre orizontul limitat al cunoştinţelor geografice elene; ceea ce se afla în nodul Dunării era pentru ei încă la începutul perioadei clasice un mister şi ţinea de geografia mitică nu de geografia reală.

             Conform aceluiaşi Pindar, hiperboreenii erau o seminţie sfântă, scutită de boli şi bătrâneţe, care nu cunoşteau războiul (insă, îl vor învăţa mai târziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptători ai antichităţii).

Prin urmare, Pindar şi nu numai el, ne descoperă o Dacie/Hiperboreea, mistică în care oameni duceau un trai paradisiac de început de timp, de epocă de aur a omenirii

Prin urmare, Mioriţa noastră nu ne induce în eroare când spune:

„Pe-un picior de plai

Pe-o gură de rai…”

              Această baladă a geniului popular, fie ea antică, fie mediavală, valorifică o tradiţie foarte veche confom căreia Dacia/Hiperboreea era un ţinut paradiziac, plaiul teluric devenind în ordinea lucrurilor sacre gură de rai.

               Aş dori sa mai menţionez că medicii lui Zamolxe erau renumiţi în toată lumea antică şi mai pricepuţi decât grecii în tratarea diferitelor afecţiuni cum ne spune Platon: „Văzând că Harmide e de aceeaşi părere cu mine prinsei inimă, îmi regăsii încrederea în mine, puţin câte puţin, mă înflăcărai şi îi zisei: tot aşa şi cu descântecul acesta, Harmide: l-am învăţat în oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune că au puterea să te facă nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaţia de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade a încerca să vindecăm trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească. Căci dacă acesta ar merge rău,, este peste putinţă ca partea să meargă bine” (Charmides)

                 La acesta adăugăm şi faptul că aproape toţi marii învăţaţi ai Greciei antice au fost iniţiaţi în Tracia cei mai cunoscuţi fiind Aristotel şi Pitagora!

    Închei afirmându-mi credinţa că Dacia a fost într-o vreme, pierdută pentru noi în negurile istoriei, centrul spiritual şi cultural (civilizator) al lumii vechi. Dacă am privi cu luare aminte trecutul, şi astfel să învăţam din el, credinţa mea este că am putea redeveni ceea ce am fost cândva. Numai că asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docilă a „normelor” europene sau americane care ne fură ochii în fiecare zi !

 

                                           Zamolxe                                 

Bibliografie:

 

         

               1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip,Bucureşti, 2002

2. Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, Ed. Obiectiv, Craiova, 2004

3. Eugen Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2002

4. ***** Oriensis, Ed. Aion, Oradea, 2006

5. Mioara Căluşiţa Alecu, Înţelepciune Străbună, Ed. Miracol, 2002

 

Reclame

Morti fara morminte

Seara Ajunului de Craciun. Ningea cu fulgi mari si era atat de fumos incat nu ma puteam dezlipi de la fereastra. Vedeam peste vale casele satului rasfirate pe coasta dealului, iar mai sus brazii inzapeziti si Pietrele Corbului. Cosurile de pe acoperisuri scoteau fum gros, intocmai ca pipa mosului.

Mama pusese canta de vin si colacii pe masa. Mosu si-a aprins luleaua. M-am intors sa-l privesc cum soarbe fumul cu sete si-mi era necaz ca mama nu ma lasa sa incerc si eu, sa vad cum e. Doar aveam sap`spe ani! Ce, nu eram destul de mare? Adica de ce sa nu trag si eu un fum, doua? Trebuia sa fie tare bine, de vreme ce mosului ii placea, doar era om batran, trecut prin lume. “Las`, ca de la pipa a murit tac-tu!”, imi spunea ea. Dar n-o credeam. Ce daca asa au zis doftorii? Ce stiau ei? Mosu pipase dintotdeauna si apucase batranetile, traise mai mult chiar decat alti mosi din sat. Ce-avea a face pipa cu zilele pe care i le daduse Al de Sus omului?

Nu mi-am sfarsit bine gandurile ca am auzit vocile copiilor, venisera la colindat. Mama i-a poftit in casa, le-a dat colac si m-a pus sa le torn lapte cald. Ma priveau cu ochii lor mari, limpezi si nu ziceau nimic. Au baut repede laptele si s-au bulucit la usa sa plece. Mama m-a pupat apasat, cum rareori facea, razand: “Numa` cand erai si tu ca astia, Niculita puiu` mamii, si colindai pe la casele crestinilor…”. O priveam mirat- era asa frumoasa cand radea!

Le-am spus ca plec. Mi-am luat suba, cizmele si am iesit. Valul de aer rece m-a izbit in fata, am simtit fiori pe sira spinarii. Am pornit spe Pietrele Corbului.. Urcam mereu, trecand pe langa casele oamenilor, fara sa privesc in stanga si-n dreapta. Mi-am amintit de o alta iarna, eram copil. Tata ma saltase razand pe umerii lui, aratand cu mana in departare:

-Vezi tu, Niculita, norii sus, pe munte? Sa stii ca acolo e o grota veche. La gura ei e pusa o stanca mare, cat casa noastra! Si Valva Pietrelor o da laoparte, ca are putere cat o mie de barbati, si da drumul norilor in lume.

Am zambit. Zapada proaspata imi scartaia sub talpi. Lasam satul urmand cararea care ducea sus, la Pietre. Am tresarit, lipindu-ma de trunchiul unui copac cand un lup mare si cenusiu mi-a iesit in cale, la doar cativa pasi in fata. S-a oprit cu ochii tinta intr-ai mei de parca ar fi vrut sa-mi spuna ceva. A stat in cumpana o vreme, apoi mi-a intors spatele si a pornit-o in sus pe carare, la pas domol. Eu unul nu ma clinteam. A disparut dupa niste tufe incarcate de zapada. Mi se stransese stomacul de spaima si uimire. Am facut cale-ntoarsa, grabind spre sat. Imi simteam sangele zvacnindu-mi nervos in tample. Oare cum spunea bunica, Dumnezeu s-o ierte, cand eram mic si nu puteam adormi? Si-ti va mai iesi lupul inainte, ca sa te-nspaimante… Sa nu te spaimanti, frate bun sa-l prinzi, ca lupul mai stie seama codrilor, si-a potecilor… Si el te va scoate la drumul de plai, la fecior de crai… la fecior de crai… cum oare mai zicea buna?

M-am oprit locului in fata casei lui Pletosu. Omul murise in razboiul cel mare. Nevasta-i murise si ea demult, inaintea lui. Acum casa era locuita de copii, Marta si Iancu. Imi zicea mama despre ei, maicuta le fusese tare frumoasa. O luase Pletosu de pe la Lupsa si-i facuse doi copii. S-a stins biata de oftica si-a ramas omul cu copii mici- Marta era mai mare, Iancu de tata. Oamenii nu-l cautau, ca era ursuz si inrait.

Pe Marta o stiam bine, faina fata! Era bucatica rupta tac-su. Trecuse de douazeci de ani si nu se maritase, nu se apropiau feciorii de ea cat era de mandra si de harnica. Tuturor le era frica de Iancu. Si mie-mi era o frica grozava, fugeam de el ca dracu` de tamaie. Era de-o seama cu mine si frumos ca alte alea. Oamenii ziceau ca e moroi, mama-mi spunea sa-mi fac cruce cand ma petrec cu el pe ulita si sa nu zic nimic, orice-ar face sau ar spune. Ma feream sa trec pe langa casa lui si pe drum nu-l vedeam veci. Nana Ana, o baba din vecini, se jura ca l-a vazut noaptea sus, in tintirim, urland la luna ca lupii, si avea coada! Alta data il vazuse baciul Sandu, in puterea intunericului, mangaind un lup mare si fioros la o rascruce. Si lupul statea ca un miel, nici nu clintea in fata feciorului. Mi se facuse parul maciuca auzindu-i. Toti ziceau ca era lucru necurat, asa gandeam si eu.

Si, ca un facut, ma pomenisem in fata casei lui Pletosu. Voiam sa o iau din loc, dar nu ma puteam misca, parca prinsesem radacini acolo. Parul mi se zbarlise in ceafa si simteam ca n-am aer. La fereastra a rasarit un cap. Marta. Mi-a facut semn sa astept. Nu mai puteam da inapoi. M-au trecut toate sudorile si blestemam clipa in care ma oprisem acolo, teapan. Usa s-a deschis si in chenarul intunecat a aparut silueta subtire a Martei.

-Hai in casa, Niculita! Hai de te incalzeste la noi.

Nu intrasem niciodata in acea casa, nu calcase nimeni din sat acolo. M-am caznit sa zambesc:

-Lasa, Marto! Ma duc acasa…

Fata si-a intors ochii spre sat, intristata. M-am razgandit- cum sa fi plecat? Nu se cadea- era Ajunul Craciunului. Am pasit spre ea sovaind, iar fata i s-a luminat; m-a luat vesela de mana, tragandu-ma inauntru. Era cald, mirosea a brad si sarmale. Agatase crengi de brad pe la grinzi. Odaia era mare, simplu mobilata si totul stralucea de curatenie. Pe pat tocea un motan vargat, ciulind urechile cand lemnele au pocnit in soba. Nu mai era nimeni.

-Stai jos, mi-a spus bland punandu-mi in mana o cana cu vin cald in care taiase bucati de mar. S-a asezat in fata mea, in tacere. Pana la urma a vorbit tot ea.

-Stii, la noi nu vine nimeni, nici noi nu merem la altii. Nici pe copii nu-i lasa oamenii la colindat. Io tot anu` fac turte, sa le dau lor. Da` nu vine nimeni.

O priveam lung si m-a cuprins mila:

-Lasa ca am venit io, Marto.

A ras:

-Bine, atunci ti-oi da tie turte!

S-a ridicat repede, a deschis dulapul si a scos un blid mare plin de turte galbene. Erau asa de dulci si de bune ca le-am mancat jumatate. Am vorbit multe cu ea, despre intamplarile din sat, zapezile mari din iarna aceea, mi-a povestit cum a petrecut la neamuri la Balgrad, ca a vizitat catedrala aceea noua pe care a construit-o regele, dar n-a suflat o vorba despre fratele ei.

-Da` unde-i Iancu? Am intrebat intr-un tarziu, nelinistit. O umbra de tristete I-a acoperit ochii frumosi. Mi-a raspuns incet:

-Nu stiu, a plecat. Asa pleaca el… Nu zice nimic, niciodata, nu-i aud vorba, de zici ca-i mut.

Voiam sa o intreb daca stie ce spuneau oamenii prin sat, dar imi venea greu. Si ma bucuram ca fratele ei lipsea. Nu il mai vazusem de vreo trei ani de zile. Il mai intalneau oamenii prin sat uneori, noaptea tarziu. Am adus vorba de altceva ca sa n-o supar pe Marta.

Am stat mult. Cand am plecat spre casa se inoptase de-a binelea. Am grabit pasul, mama ma astepta in fereastra.

-Pe unde-ai umblat, ma?

Nu i-am spus ca intrasem in casa moroiului, ca bausem si mancasem la masa cu sora-sa. M-am culcat in pat, dar mult timp nu am putut adormi, ma gandeam la Marta si la casa ei frumoasa. M-a trezit mama:

-Hai sa manci!

M-am spalat repede in troaca cu apa rece sa ma trezesc si m-am asezat la masa. Mosu si-a aprins pipa, dar nu-l mai priveam. Gandurile mi-au zburat din nou la Marta.

-Auzii ca aseara ai fost la aia a lu` Pletosu, a spus sec mama.

Am bombanit:

-Cin` ti-a zis?

-Cin` mi-a zis, te-a vazut!

-Na, si daca am fost, ce?

Mama s-a otarat:

-Da` ce-i, ti s-o facut de muieri, muce? Moroiu` era acas`?

M-am incruntat, izbind cu lingura in blid:

-Ce-i, na? Ea m-o chemat! Si moroiu` nu era acas`!

Mosu ne-a privit pe sub sprancene:

-La masa va apuca?

Mama a tacut, eu la fel. Dar vedeam ca nu-i place, nu mi-a mai spus nimic. Era manioasa. Mi-am luat suba si dus am fost. Am mers intins la casa Martei, care m-o poftit inauntru.

-Ai vint…

-Ihi! Numa` asa, in ciuda mamii!

A ras incet, turnandu-mi vin fiert, ca si seara.

-Iancu a plecat, m-a lamurit fara sa o intreb.

Era ceva necurat: unde putea fi plecat toata ziua, prin munti, iarna, in ziua de Craciun? Nu o credeam si, cand ma gandeam la ce spuneau oamenii, imi venea sa o iau la sanatoasa. Am mancat iar turte, pe saturate. Ii povesteam ceva Martei, cand s-a deschis usa- mi-a navalit sangele-n cap. In casa a intrat Iancu si, in urma lui, o vantoasa rotind fulgi de zapada. M-am ridicat intr-o clipa. Marta mi-a facut semn:

-Sezi ma bland, ca nu te manca!

El ma privea pe sub gene, cu capul nitel aplecat in fata. Era frumos si inalt, avea ochii mari si verzi si parul pe spate, de culoarea castanei. M-a masurat o vreme apoi si-a pierdut tot interesul pentru mine. S-a dezbracat incet si s-a asezat pe pat, mangaind motanul. Mie-mi inghetase sangele-n vine de groaza. Era prea frumos si prea neobisnuit ca sa nu-l iau in seama. Marta i-a turnat vin fiert; l-a baut incet, privind un punct anume pe podea, in timp ce sora-sa trancanea:

-Nu stiu, zau, Iancule Maria Ta, pe unde umbli tu atata amar de vreme. Nu manci nimic tata zua, Sfantu` te stie cu ce traiesti, nimeni nu te vede si nu te stie! Dup`aia oamenii zic… ce zic!

A ridicat incet capul, privind-o. Nu citeam nimic in ochii lui, nici macar nu stiam daca a priceput sau nu ce i-a spus Marta. De necrezut, dar nu-mi mai era frica de el. Ba chiar ma interesa.

Dupa ce si-a baut vinul, s-a ridicat, si-a luat haina din blana de oaie si-a dat sa iese. M-am ridicat:

-Plec si io. Iancule, stai ca viu cu tine!

S-a oprit, cu spatele la noi- asadar, intelesese. Marta a facut ochii mari, dar nu a spus nimic. Ca si mine, astepta reactia lui, care intarzia sa apara. A stat asa o bucata de vreme apoi a iesit, tragand usa dupa el. Marta a oftat:

-Lasa-l, Niculita. Asa e el…

Mi-am luat suba:

-Doamne-ajuta, Marto!

-Unde pleci?

-Dupa el.

-Nu, nu te duce… Lasa-l.

Am iesit, ea dupa mine., fara o vorba. Iancu era in sus, pe carare.. L-am strigat, nu s-a oprit. Am alergat, ajungandu-l din urma. Am intrat in padure pasind alaturi, in tacere; parea ca nu ma vede si nu ma stie. Mergea drept ca o catana, cu pasi mari. S-a oprit, adulmecand aerul ca si cainii. De dupa un palc de braduti a aparut in fuga un lup mare, cenusiu. Lupul care-mi iesise-n cale… S-a aplecat, mangaind animalul, care i-a lins mainile, miscand coada stufoasa. M-am pomenit sopind:

-…ca lupul mai stie seama codrilor, si-a potecilor…Si el te va scoate la drumul de plai… la fecior de crai…

Iancu a ridicat capul- ma auzise. Mirarea mea devenise mai mare decat spaima. Cu Iancu langa mine ma simteam aparat. Lupul nu mi se mai parea atat de infricosator. S-a apropiat curios, mirosindu-ma. Am pornit toti trei in sus, pa cararea inzapzita. S-a pornit sa ninga rar, cu fulgi atat de mari cum nu mai vazusem vreodata.

Am urcat mult pana am ajuns la Pietrele Corbului, stanci mari, calcaroase, care dominau imprejurimile. De acolo, de sus, se vedea satul cu case mici. Iar Iancu tacea, tacea mereu, privind in jos.

-Ii fain aci, asa-i? L-am intrebat, cercetandu-l. Vantul ii ravasea parul, imprastiindu-l in aerul rece, iar ochii ii sclipeau ca si cei ai lupului. Voiam sa scoata macar un sunet, sa-l aud vorbind, dar tacea. Am stat mult timp nemiscati, cu umerii lipiti. Eu vorbeam:

-Iancule, ma auzi? Ma intelegi?

Nu se clintea. Aveam senzatia ca vorbesc cu o stana de piatra, ori vreun soi de stafie.

-De ce-o venit lupul la tine? Cine esti tu? Ce esti tu?

Tacerea lui ma scotea din minti, Ninsoarea se intetise, vantul incetase, iar tacerea din jur imi dadea fiori. Tot ce puteam sa aud era propria-mi respiratie. Deodata, fulgii au prins a se roti usor, ca o fantasma, apoi repede, peste tot in jurul meu, in cercuri, cum se rotesc frunzele toamna. Un suier subtire tiuia, iar fulgii roteau nebuni in jurul nostru, parca prinsi in hora. Mi s-au muiat genunchii cand mi s-a parut ca aud soapte. Nu intelegeam nimic. M-am intors spre el, cu respiratia taiata. Privea in jur si parea furios. A intins mana dreapta in fata. Vartejurile s-au adunat intr-unul mare chiar in fata lui, soaptele deveneau mai sacadate. Mi-a parut ca-l aud murmurand, desi nu si-a miscat buzele:

-Plecati.

Vartejul s-a departat si-a disparut, soaptele s-au pierdut in departare. Eu tremuram ca varga. Daca as fi fost mai slab de inger, as fi cazut jos, in nesimtire. Chiar si asa, nu mai aveam multe. Ce era? Ca nu era om ca toti oamenii, asta vedeam si singur.

-Iancule, hai sa plecam acasa!

Nici o reactie. Disperat, l-am prins de umeri, zgaltaindu-l. Am inceput sa urlu ca scos din minti:

-Vreau sa plec, auzi?! Vreau sa plecam amandoi! Spune ceva, pentru Dumnezeu!

Nici macar nu se sinchisea sa ma priveasca. M-am oprit gafaind. Eram hotarat sa incerc orice metoda pentru a-i atrage atentia. O clipa, doar o clipa, am vrut sa plec si sa-l las acolo. Dar n-am fact-o, mutenia si si nemiscarea lui ma provocau. M-am asezat pe o piatra, cu capul in maini. Ce era de facut? M-am ridicat si, hotarat, l-am izbit de pamant. Cateva clipe a ramas acolo, intr-o nemiscare totala, parca ar fi fost mort. S-a ridicat cu grija, aruncandu-mi o cautatura plina de indiferenta Marturisesc ca-mi tremuram incheieturile de parca ar fi fost din aluat. Imi parea ca ma si vad izbit de ceva, facut una cu pamantul. Dar nu s-a intamplat! Asadar nu mai avea rost sa incerc, nu raspundea la nici o provocare, in nici un fel.

Cu toata frica de lupi, am coborat in sat, lasandu-l acolo. Am mers acasa si m-am pus in pat. Imi era somn, frigul si spaima ma epuizasera. Nici nu stiu cum am adormit.

Cand m-am trezit, eram singur. Mama si mosu erau dusi la matusa, imi lasasera friptura pe soba. Afara se intunecase. M-am ridicat, instat. Apa din canta se incalzise. Am iesit la izvor, era mai tarziu de cat imi inchipuisem. Satul parea adormit, nici cainii nu mai latrau. Linistea era totala, apasatoare. Departe peste munti se auzeau in rastimpuri ureletele unui lup urmate ca un ecou de altele, si altele, de parca toti lupii se pornira sa urle, toti odata. M-am gandit la Iancu- oare ce facea el? Unde era? Imi parea rau ca-l trantisem si-l lasasem acolo. Pentru ce? Ce drept aveam? Doar nu-mi facuse nimic.

Nu puteam sa nu ma gandesc la el. Si nu pricepeam in ruptul capului, de ce? Orice as fi facut, ii vedeam mereu chipul, privirea inghetata. M-am scuturat ca de frig, am baut apa si am intrat repede in casa, incuind usa. Spaima prosteasca ce crescuse-n mine s-a mai potolit. M-am aruncat pe pat- si daca, tousi, era moroi, asa cum spuneau oamenii? Ce era de facut?

“Prostii de speriat prunci si babe!” mi-am spus, adormind la loc.

Nu l-am mai vazut mult timp pe Iancu. Nici pe la Marta nu am mai fost. Hotarasem ca e mai bine sa rup orice legatura cu el. Uneori parca ma mancau talpile, as fi mers intr-o fuga sa-l caut- acasa, la Pietrele Corbului sau aiurea, dar imi infranam orice pornire de felul acela.

Venise vara, era prin iulie. Intr-o dimineata m-au trezit tipetele oamenilor in strada. Am dat fuga afara. Mama si mosu erau la poarta, era multa lume la noi la poarta si o zarva de zile mari. M-am apropiat.

-Ce-i, mama, ce-i aci?

Mama si-a facut cruce:

-L-o prins Gheorghe a lu` Schioapa pe Iancu, i-o luat laptele de la vaca!

-Cand?

-Pai azi dimineata, cand s-o dus sa mulga vaca, nu mai avea lapte!

-Na, si ce?

-Cum “si ce”? I-o starpit-o moroiu`! Ptii, uciga-l toaca! Blestema mama, facandu-si multe cruci. Nu mai pricepeam nimic. Nu credeam. M-am dus mai in fata. In mijlocul cercului de oameni erau Iancu si Gheorghe, vecinul, un barbat mustacios, mare cat un munte si iute la manie. Iancu sta, ca de obicei, tacut si nemiscat, in timp ce Gheorghe ameninta, injura si scuipa printre dinti, stropsindu-se la el. Oamenii il priveau pe Iancu inraiti, coltosi si-n ochii lor se citea ura, spaima si neputinta. Gheorghe l-a insfacat cu putere de gat, izbindu-l de zidul casei.

-Te omor, moroiule, altaru` cui te-o facut!

Barbatul a smuls biciul din mana unui om care mana vacile si se oprise si el gur-casca, apropiindu-se amenitator de Iancu:

-Cu mana mea te omor, satana si Iuda!

Iancu a aplecat putin capul, sagetandu-l pe Gheorghe cu privirile- nici amenintator, nici fioros. Privirea ii era calma, sfredelitoare si vadit superioara. Mustaciosul incepuse sa se roseasca, turbat de manie. Mana ii tremura, strangand biciul. Am sarit:

-Da` lasa-l, nea Gheorghe! N-o facut nimica!

A urlat:

-Nimica pe dracu`! Da` vaca mea? Ha?!

A inceput sa-l loveasca, scos din minti. Satenii priveau de pe margine cu interes. O baba s-a pus pe bocit:

-Vai, saracu`… Ca pe cani!

Iancu indura totul cu un eroism de invidiat. Nu se misca si, desi stiam ca-l doare, nici un muschi nu-i tresarea.

Marta a venit in fuga, tipand, smulgandu-si basmaua din cap:

-Lasa-l, omule, lasaaaaaa-l…!!!

Un barbat a prins-o-n brate:

-Las` sa-i dea! Asa!

Gheorghe s-a oprit cu mana in aer, gafaind salbatic. Holbase ochii, cuprins de fiori. S-a albit la fata. A trantit biciul in drum si a plecat, lasandu-l pe Iancu acolo. Dare de sange ii siroiau pe pieptul gol. Oamenii s-au imprastiat, murmurand. Marta a cazut in tarana drumului, plangand infundat. Doar eu am ramas. M-am apropiat de cel batut:

-Ce-ai facut, ma? Ce-ai facut? De ce taci, ma, de ce dracu` taci? Spune ceva! Zi-le ca nu esti tu ala!

Nimic. L-am impins, lipindu-l de zid si am plecat. Ii urmaream din curte. Marta s-a ridicat, l-a luat de mana si au plecat. In casa, mama vorbea cu mosu:

-…ca doara zicea Gheorghe ca numai el putea sa fie! Si io, cand t-am spus, ai urlat la mine! s-a intors mama, privindu-ma furioasa, de parca eu purtam vina a tot ceea ce se intamplase.

Mosu nu zicea nimic. Si-a aprins pipa, apoi mi-a spus:

-Lasa-i, Niculita, ca-s prosti cu totii.

Mama a rosit:

-Da` di ce-s prosti oamenii? Ca-i ala moroi? D`aia-s prosti, tata?

Mosu a tras un fum, plictisit:

-Nu-i nime moroi, Salomie!

Eram mirat- toti ziceau ca e, mosu zicea ca nu e. Pe cine sa mai fi crezut? Dar daca era moroi? Ca doar nu-l batuse Gheorghe degeaba, nu-l vorbeau oamenii degeaba. Ma intrebam ce ar spune lumea daca ar stii ce facuse el la Pietre, asta iarna? Cum ar fi fost, n-aveam de gand sa spun nimanui. Eram hotarat sa descurc itele, dar nu stiam inca ce si cum voi face.

Seara m-am decis- i-am spus mamei ca merg la Milut, varul meu, si am urcat la Pietre. Era o noapte calda si senina. Urcam pe cararea dintre brazi cu gandurile aiurea. In cale mi-a aparut lupul pe care-l vazusem in iarna. Desi imi era nitel teama, m-am aplecat si i-am mangaiat blana deasa si aspra. A miscat coada, prietenos ca un caine- ma recunoscuse.

-Ce faci tu, lupule? Unde-i feciorul de crai?

Parca ma intelesese. A sarit de cateva ori in jurul meu, apoi a luat-o la fuga in sus, pe carare. L-am urmat.

Am ajuns la Pietre. Asa cum ma asteptam, l-am gasit acolo pe Iancu- sta jos, cu spatele rezemat de una din stanci. M-am asezat foarte aproape de el.

-E o noapte frumoasa.

Tacere. Nu mi-am iesit din fire. I-am pus o mana pe umar:

-Iarta-ma, Iancule. N-ar fi trebuit sa te izbesc si sa urlu la tine. De ce nu te aperi? De ce-i lasi sa te bata?

A ridicat ochii din pamant- pentru prima data am citit altceva decat indiferenta in privirile lui- durere. Dar asta a fost tot, pret de o clipita, poate doar o parere. Si-a reluat ciudata meditare. Simteam ca intre noi se stabilize o oarecare comunicare, ceea ce mi-a dat curaj.

-Iancule, esti moroi cu adevarat?

Dintr-o data s-a pornit sa bata vantul, dn ce in ce mai tare. Era un vant cald, de vara, insa nemaipomenit de puternic. Nu intelegeam ce se intampla. Cerul s-a intunecat, nori grei au acoperit luna rotunda. Fulgere albe brazdau cerul, tunetele bubuiau ingrozitor. Simteam ca mi se face rau:

-Iancu! Ce faci, omul lui Dumnezeu!? Iancu!!!

Vocea mea puternica s-a izbit de munti. Ma uitam prostit in jur. Norii, vantul, tunetele si fulgerele au disparut ca prin minune. Totul era calm, ca mai`nainte. Iancu a ingustat ochii- eram convins ca el provocase furtuna si-mi era frica. Era mult mai mult decat credeau oameniica e. Nu era moroi. Era altceva, infinit mai inspaimantator, cel putin asta era convingerea mea.

Am luat-o la fuga spre sat; am intrat in casa, tremurand. Mama a sarit in picioare:

-Tulai Doamne! Da` ce ai?

-M-a… m-a prins furtuna, am banguit.

-Care furtuna, Niculita?

M-am prabusit pe lavita, disperat. Doar furtuna fusese violenta, tunetele si fulgerele ingrozitoare. Cum, nu vazusera?

-A fost furtuna, mama! A tunat si-a fulgerat…

-Unde, ma?

-Aci, in sat! Si la Pietre!

Mama si mosu ma priveau zapaciti. Nu auzisera si nu vazusera nimic.

-Mai du-te tu la biserica, dragu` mamii…

Am iesit afara. In drum m-am intalnit cu nana Ana.

-Nana, nana! O fost furtuna?

Batrana s-a uitat chioras:

-Furtuna? Vai, ma copile… Cum sa fie furtuna? Cand?

-Sara asta, nana!

-Ba, ma, n-o fost! Unde ai vazut tu?

-Asa mi s-o parut…

-Ma, tu ii fi deocheat! Bunele vantului cu relele pamantului, cum l-o `talnit de cap l-o taunit, de ochi l-o orbit…

Am lasat-o boscorodind singura impotriva deochiului, n-am stat sa o ascult. Am pornit din nou spre Pietrele Corbului, capul imi zvacnea: asadar, furtuna fusese doar pentru simturile mele! L-am gasit in acelasi loc.

-M-am intors. Di ce mi-ai facut una ca asta? Nimeni din sat n-o vazut furtuna!

A zambit, ridicandu-se. Era prima data cand il vedeam zambind. S-a apropiat de mine privindu-ma cu luare-aminte, apoi a spus cu o voce clara:

-N-am vrut sa te sperii, Niculita.

S-a cufundat din nou in mutenie, asezandu-se la locul lui. Nu ma asteptasem sa-i aud glasul. M-am asezat in fata lui:

-Ma bucur ca mi-ai vorbit.

A inclinat usor capul. Am vorbit tot eu:

-Ce-a fost azi dimineata? Iancule, acum stiu ca nu esti un om ca toti oamenii si…

-Nu sti nimic, mi-a retezat-o.

Am clipit marunt, contrariat:

-Tu pricepi ce ti se intampla?

-Da. Si fac ce vreau cu puterea mea.

-Vorbesti asa de fain… pacat ca nu-ti aud oamenii vocea.

Nu mi-a raspuns, dar eram hotarat sa-l descos.

-Dar puterea asta vine de sus, sau…?

A zambit cu o superioritate pe care incerca sa o ascunda. Ma uitam la el vrajit, era frumos si mandru ca un fecior de crai din povestile bunicii.

-De ce te-a batut Gheorghe?

S-a incruntat:

-Credea ca i-am luat laptele de la vaca, da` ce sa fac io cu el?

-Ai putea sa-l iei?

A ridicat din umeri:

-Ce folos?

O vreme am tacut, nu mai stiam ce sa spun. Luna se ridicase in crucea cerului.

-Spune-mi, Iancule, di ce nu te-ai aparat? Di ce nu i-ai spus omului ca n-ai fost tu?

-Ce ma priveste?

-Cum ce te priveste? Tu ai luat bataie, nu altu`!

-Uite…

Cu grija, si-a dezbracat camasa alba develind-si pieptul. Am icnit, mi-am simtit ochii sarindu-mi din orbite. Pielea lui era complet neteda, desi dimineata biciul lasase rani sangerande pe tot pieptul lui. Am scuturat capul, nauc:

-Nu mai pricep nimic… Ce Doamne iarta-ma esti tu, Iancule? Spune-mi, ce?!

Am intins mana, iar degetele mi-au alunecat pe pielea lui. M-au trecut transpiratii reci, simteam ca ma podideste plansul.. Prea se adunasera multe, iar asta punea capac. Mi-am tras brusc mana, gemanad:

-Nu, nu esti om, nu se poate sa fii om…

Lacrimile mi-au alunecat pe obraji fara sa vreau. Nici nu stiam de ce plang, de fapt.

-Ce ai?

-Io ce sa fac daca-mi vine sa plang? am hohotit eu inciudat ca nu ma puteam opri.

M-a prins de ceafa, tragandu-ma langa el, cu spatele rezemat de piatra:

-Stai aci, o sa-ti treaca de-acuma.

Simteam ca ma linistesc si prin din nou putere. Mintea mi s-a limpezit, in timp ce lacrimile mi se oprisera cu totul. Era asa de bine incat as fi ramas acolo intreaga noapte, privind cerul.

A doua zi, Iancu a disparut din sat. Marta plangea in bratele mele, disperata si nu stiam ce sa-i spun. Nu pomenisem nimanui despre intamplarea de la Pietre. In fiece seara urcam in acel loc, doar-doar l-oi intalni. Dar nu mai era. Ma ntorceam acasa cu inima stransa, nu stiam ce se petrece cu mine. Slabeam pe zi ce trecea, ma trezeam noaptea si mi se nazarea ca-l vad in odaie. Il strigam si disparea. Mama daduse slujbe la biserica. Nana Ana se tanguia:

-Saracu` Niculita, cum il mai chinuieste moroiu`, uciga-l toaca sa-l ucida!

A cerut de la mama fus si cutit si-a inceput sa-mi descante:

-De-a veni strigoiul de la rasarit, sa se intepe in cutit, iar de-a veni de la apus, sa se-ntepe-n fus…Tu strigoiule, tu strigoaico, tu leule, tu leoaico, acolo sa va duceti, acolo sa dormiti… in` dealu` cu jocu`, c-acolo vi-e locu`, in camp cu bujoru`, c-acolo vi-e doru`! Cu toate danturile voastre, cu toate lanutirle voastre, iesiti si va mutati la muntii cei pustii… Niculita ramaie curat, ca soarele luminat!

-Da` mai taci, muiere! a sfadit-o mosu. Da-i pace copilului sa doarma! Ce-l tot boscorodesti?

In tot satul mersese vestea cum ca pe mine ma chinuia moroiul. Iar Iancu nu era de gasit, parca-l inghitise pamantul. Prin noiembrie am cazut la pat- abia mai puteam sa beau si sa mananc cate ceva. Slujbele popii fusesera degeaba. Mama blestema, pe cand eu plangeam ca un orfan:

-Ada-l pe Iancu, mama!

Saraca de ea, era mai nenorocita ca niciodata, nu stia ce sa-mi faca. Nana Ana-i spunea:

-Gata, s-a duce si asta… S-a prapadi, Salomie dragaaa…!

Boceau amandoua langa mine ca langa mort. Am sarit si am dat-o pe batrana afara. Asta era prea de tot! Nu avea mama destule pe cap? M-am aruncat la picioarele ei , suspinand:

-Ada-l pe Iancu, mama!

S-a lasat jos, luandu-mi capul in maini, plagnad:

-Da` de unde sa ti-l aduc, Niculita, mama? Zi-mi unde sa ma duc si ti l-oi aduce!

Plangeam cu sughituri si nu mai stateam sa ma intreb de ce- nici sa fi murit careva nu m-as fi tanguit cu atata jale. Nu voiam nimic altceva decat sa fie acolo langa mine, sa-l vad.

In decembrie m-am ridicat de la pat, dar tot nu ma linisteam. Nu mai vorbeam cu nimeni inafara de mosu, cu care abia daca schimbam doua vorbe. Toata ziua stateam in fereastra, ma uitam cum ninge si oftam.

In seara de Ajun a intrat in casa, cu obrajii rosii, obosita de fuga, Marta. Cand a vazut-o mama, s-a speriat:

-Vai tu fata draga, da` ce-i?

Eu ma prefaceam ca dorm, nu voiam sa vad pe nimeni:

Cum ii Niculita?

-Doarme… saracu`, cat sa mai zbuciuma…

Marta a spus incet:

-Nana Salomie, iti spun ceva, da` dumneata sa nu zici la nimeni!

-Nu zic, tu fata! Ce-i, draga?

-Bine, nana… O vint Iancu acasa.

Am deschis ochii si-am vazut fata mamei luminandu-se. Nu credeam sa o vad asa vreodata.

-Zau, tu fata?!

-Zau, nana, o vint in sara asta!

-Unde-i?

-Afar`, o vint pe alta cale, sa nu-l vada careva.

Mama a sarit:

-Ada-l in casa!

L-am auzit intrand. A spus:

-Buna sara.

Mama si mosu i-au raspuns intr-un glas:

-Tu vorbesti!

Marta a ras, incantata:

-Vorbeste toate cele!

Eu nu deschideam ochii, nu puteam. Parca pleoapele-mi erau de plumb.

-Vai, Iancule, bine c-ai vint, ca sa prapadea copilu`! a spus mama. Ca ce s-o mai nacajit, saracutu`…

Il simteam ca se uita la mine. S-a asezat pe marginea patului, iar ochii mi s-au deschis singuri- inca nu-mi venea a crede. Ma privea cu ochii mari si-mi parea ca straluceste, nu stiu cum. M-am mirat sa-l vad imbracat ca un om cu stare, cu haine cum nu mai vazusem. Haina de blana neagra si lucioasa ii era descheiata si, pe dedesupt purta o camasa alba de domni. M-am aplecat putin sa-i vad picioarele. Ava cizme scumpe, ca ofiterii. A zambit:

-Ce-i, ma? Ce-i cu tine?

N-am fost in stare sa scot vreo vorba. Am stat asa mult timp, nimeni nu spunea nimic.

-Ce –i ma cu tine? Ce-ai patit?

-Nu stiu, Iancule… Unde ai fost?

-Am fost si io sa vad lumea asta mare.

-Di ce nu m-ai dus cu tine?

-Las`… am adus lumea la tine.

Cateva secunde mi-am pierdut cunostinta. Cand am deschis ochii, am vazut munti, dealuri, campii intinse, ape fara capat, orase albe, oameni de toate felurile vorbind limbi de toate felurile. Cand m-am dezmeticit, Iancu radea. Am ras si eu- ce frumoasa era lumea!

Vitele omaneilor mureau pe capete. A murit si Gheorghe a lu` Schioapa, s-a dus curand si nana Ana. Vasile, feciorul lui Gheorghe, blestema: ii murisera vitele si oile. Ma-sa urla ca o apucata:

-Moroiu le omoara! Moroiu l-a omorat si pe omu` meu! O intrat moroiu-n sat!

Copiii l-au vazut pe Iancu intr-o seara. Vasile il cauta cu cutitul, sa-l omoare. Imi amintesc perfect seara aceea, l-a prins la poarta noastra. Am auzit galagie si am iesit. Vasile il izbise de poarta:

-Te omor! scrasnea el. Nu te-o omorat tata, da` te omor io!

Pana sa apuc sa fac doi pasi, am auzit o izbitura, un zgomot sec, urmat de un tipat ascutit de femeie:

-Sariti, ca l-a omorat nebunu`! Sa te bata Dumnezeu!

Am da fuga la poarta si ce am vazut m-a ingrozit. Iancu sta lipit de scandurile de lemn cu cutitul infipt in piept. Vasile se facuse alb ca faina. Oamenii s-au adunat, speriati. M-am oprit in fata lui Iancu- si-a mutat privirile de la Vasile la mine. A deschis gura- un suvoi de sange i-a tasnit printer buze. Stiam ca va muri. Privirea lui ma tintuia locului. Eram linistit, intocmai cum fusesem in noaptea aceea, la Pietre, cad imi alinase plansul. S-a lasat in incet jos. M-am aplecat in genunchi:

-Am sa mor, mi-a soptit.

-Stiu, Iancule. Stiu.

Sangele lui inrosea zapada:

-Am sa mor si-am sa te astept. O sa vedem lumea, te iau cu mine… Nu te mai las.

A inceput sa tuseasca. Am pus mana pe cutit si, fara ezitare, l-am rasucit cu toata puterea. Ochii i s-au inchis incet.

Vasile ramasese-n continuare teapan. O femeie plangea. Mama se oprise in poarta, muta de spaima. Priveam chipul lui Iancu, atat de linistit de parca ar fi dormit. Am scos cutitul. Lama, inrosita de sange, stralucea in unele locuri. L-am ridicat deasupra capului si, cu o miscare rapida si puternica, mi-am infipt lama lui ascutita in piept. O durere fierbinte m-a amortit repede. Auzeam, undeva, departe, dangat de clopote. O vedeam pe mama tipand, miscandu-si buzele, dar nu o auzeam. Nu auzeam nimic, afara de sunetul prelungit al clopotelor, din ce in ce mai puternic.

Clopote de inmormantare.

Solomonar, nov. 1999