Bulibăşeală cu… indo-europeni!

 

 

         Poate că nu ştiaţi…dacii nu erau daci, nu erau nici traci, ce să mai vorbim de pelasgi sau hiperborei, să uităm cu totu’ de atlanţi, pentru că savanţii noştri istorici ne-au făcut de ceva vreme încoace…indo-europeni!

         Iată ce ne spune un doctor în istorie român: „În grupul sudic al popoarelor indo-europene, tracii ai reprezentat foarte de timpuriu o civilizaţie originală şi avântată, care se deosebea profund de a celorlalte popoare”. Aha, deci tracii erau indo-europeni şi „ca indo-europeni, (…) au adus cu ei  în sud-estul Europei şi până dincolo de Carpaţii nordici , acel fond religios care se recunoaşte la toate popoarele  aparţinând grupului indo-european”. Este de presupus că purtătorii acestei civilizaţii „originale şi avântate” aveau şi o limba care este şi ea o limbă…indo-europeană.        

         Până aici cred ca suntem lămuriţi cu toţii! Tracii erau un popor de sorginte indo-europeană, cu o religie indo-europeană, rugându-se la zeul lor într-o limbă, cum altcumva daca nu … indo-europeană?

         Noi, ăştia care nu suntem aşa şcoliţi, auzârăm la şcoală că neamul dacilor era cea mai nordică ramură a neamului trac. Prin urmare, făcând parte din neamul trac, dacii, nu pot fi altceva decât…indo-europeni!

          Nu mă credeţi? Staţi, că vă explică Al. Nour, doctorul în istorie de care vorbeam mai sus: „ În marea familie tracică, geto-dacii se remarcă foarte de timpuriu printr-o adâncă şi severă religiozitate. Şi încă spre deosebire de tracii sudici, ei au păstrat mai pur fondul primitiv religios indo-european.”

         Excelent ! Acum putem spune fără frica de a greşi, că suntem un popor de corcituri, ba chiar corciţi de două ori… Odată  „amestecul”  dintre indieni şi europeni (indo-europeni) din care au rezultat tracii şi dacii şi apoi „amestecul” dintre daci şi romani din care a luat naştere poporul român!

          Le-ar place unora! Da or să fie tare surprinşi să afle că nu este aşa!

          Din păcate, nu doar  dl. Al. Nour a îmbrăţişat indo-europenizarea ci şi alţi savanţi, atât români cât şi străini.

          Acestora, eu – neşcolitul (că am şi io 4 ani de facultate  pe la specializarea istorie-geografie, fără alte diplome si titluri, da  cu plăcerea adevărului în inimă), mă văd obligat să le atrag atenţia asupra unei chestiuni pe care, deşi este bătătoare la ochi, ei chiar nu o observă, sau se fac că nu o observă.

           Anume că sintagma indo-european este o derivare a sintagmei indo-german pe care a lansat-o cercetătorul german Bosch-Ghimpera (posibil sub influenţa benevolă sau nu a fascismului) din necesitatea de a arăta descendenţa ariană a germanilor prin orice mijloace (ce dacă-s ăle mijloace, neştiinţifice?). Dar – ca orice  cercetător onest – avertizează din capul locului că teoria s-a este fictivă, adică nu are nici un suport: În limbaj concret şi pă înţălesu omului de rând, teoria cu pricina îi apă  dă ploaie! Goz în ochiu’ regimului fascist şi a lui Hitler!

          Cu toate astea, cercetătorii se cramponează de indo-europeni şi indo-europenizare.

          Iar dacă nu ajunge „chestiunea bătătoare la ochi” menţionată mai sus, putem aduce şi alte amendamente acestei teorii. Putem ridica o serie de întrebări  la care respectiva teorie, atât de îndrăgită de savanţii mai vechi sau mai noi, nu ne poate oferi un răspuns clar.

          Bunăoară, io, în curiozitatea mea, aş vrea să ştiu care-i patria acestui popor? Iau cărţile de istorie şi le întreb. Aici mă încurc mai rău în ştiinţă. De ce?   

          Pentru că patria indo-europenilor, înţelegând aici ţinutul lor natal, locul lor de baştină unde s-au format ca popor, poate fi oriunde şi nicăieri. Fiecare cercetător vine cu părerea lui, neajungându-se la un consens, consensul sprijinit faptic însemnând rezolvarea problemei.

          Prin urmare în respectivele cărţi de care pomeneam mai devreme, apar o sumedenie de patrii (locuri natale) ale indo-europenilor: Europa Centrală (oarecum de înţeles), zona Mării Baltice, zona dintre munţii Carpaţi şi Marea Baltică (asta se apropie de adevăr, numai că nu era locuită de indo-europeni ci de pelasgi), Asia Centrală, zona nord pontică(!), Kazahstan – nordul Mării Caspice.

        Vă întreb eu pe dvs.: cine a mai văzut un popor cu atâtea locuri de origine? Nimeni! Este o imposibilitate din toate punctele de vedere!

        Atunci, înseamnă că doar unul dintre ei are dreptate!

        Care? Bosch-Ghimpera, care avertizează că teoria sa este fictivă.

        Este absolut logic ca un popor fictiv să aibă o patrie fictivă, adică inexistenţa lui să probeze inexistenţa unei patrii unde s-a format şi din care a plecat.

        Curiozitatea mea, tinde să acorde circumstanţe atenuante savanţilor şi zice aşa: „Apoi, dacă n-or gasât locu’ …poate s-or rătăcit, că-i mare lumea!… barem spună-mi cam pân’ ce vreme (la ce dată) s-or petrecut cele lucruri fericite!”

         Ieu iară cartea/cărţile…cetesc şi zâc mirat: „Tulai ce … bulibăşală!”

         De ce? Pentru că şi data este la fel de „mişcătoare” ca şi patria. Ea începe cu mileniul IV î.Ch. ajungând până la epoca de trecere dintre eneolitic şi epoca bronzului.

         Şi pentru că aceste date nu au convins, la acele momente existând deja culturi bine puse la punct (vezi culturile tracilor) limita invaziei indo-europene a fost împinsă la… 35000 î.Ch.     

         Săracii! Le îngheţau ţurloaiele prin frigu’ de atunci,  pentru că aceasta datare îi trimite în plină glaciaţiune. Să nu mai punem la socoteală faptul că indienii, veniţi (oare din ce motive?) să se corcească cu europenii aveau de străbătut, în lipsa oricărui mijloc de transport, o distanţă de mai bine de 4600 km pe jos în condiţii de temperatură care vara, în iulie ajungea doar la 10°C, iar iarna în ianuarie la -14 –22!

         Grotesc! Credeţi că în asemenea condiţii de viaţă şi după parcurgerea pe jos a unei asemenea distanţe mai aveau respectivii chef şi putere sa-şi mai impună cultura şi civilizaţia şi să facă prunci ce vor deveni indo-europeni? Aproape sigur că nu…

         Pe de altă parte, în perioadele menţionate nu se făcea politică! Ori  asimilarea unei populaţii presupune o acţiune politică.

         Mai mult, în cazul în care indienii ar fi binevoit să vină în Europa, ar fi avut loc suficient să se aşeze fără a deranja pe nimeni, dată fiind puţinătatea populaţiei în epoca bronzului şi eneolitic.  

         Buuuuun! Io zic că am lămurit-o şi pe asta cu migraţia.

         Susţinătorii indo-europenismului ne mai spun, de altfel bine intenţionaţi (dar nefondaţi), că prin asimilarea populaţiilor pre-indo-europene de către indo-europeni s-au format noi grupe etnice a căror etnogeneză s-ar fi încheiat undeva pe la  sfârşitul mileniului III – începutul mileniului I î.Ch.

         Toate bune numai că pelasgii existau deja de mai bine de un mileniu (începutul mileniului IV î.Ch) aşa cum o dovedesc faptic  tăbliţele cu scriere descoperite la Tărtăria de Mureş!

          Aheii existau şi ei deja ca neam, stabilit în nordul Dunării, de unde mai apoi a migrat în Grecia actuală, la sfârşitul mileniului III î.Ch.

          Mai mult, terminarea etnogenezei indo-europene în mileniul I î.Ch corespunde perioadei în care este datat războiul troian când neamurile greceşti şi trace existau deja şi erau de sine stătătoare.

          Acum, pentru cei care susţin teoria indo-europenizării, mai am două atenţionări  şi închei:

          1. în Europa nu o să întâlnim niciodată tipul rasial indian – care ar fi trebuit să apară măcar sporadic în cazul amintitei asimilări – după cum nici în India nu vom afla tipul rasial european (decât în cazul emigranţilor);

          2. pe de altă parte, inexistenţa acestui nume etnic în vreun document epigrafic sau literar antic. În schimb… apar pelasgii, care în ciuda indo-europenilor, sunt numiţi de către greci „divini” şi „primii oameni de pe pământ”. Pelasgii, al căror centru politic, economic şi cultural se afla în Dacia nord dunăreană. Pelasgii care nu s-au corcit cu indienii pentru a da naştere unui popor pelasgo-indian ci şi-au „plantat” cultura în India dând naştere înaltei culturi vedice. Ei pelasgii, erau acei Arya (nobili, strălucitori)!

          Prin urmare nu este vorba de o migraţiune indiană spre Europa, aşa cum lasă să se înţeleagă sintagma indo-european, ci dinspre Europa, mai precis Dacia, spre India şi continentul asiatic.

          În concluzie, cine are urechi de auzit, să audă, vorba evanghelistului: noi românii, ca şi vlahii, dacii, tracii şi pelasgii nu suntem indo-europeni, nu suntem nici euro-indieni ci suntem europeni !

          Deranjează pe cineva treaba asta?

 

zamolxe

 

 

 

 

Crucea de piatra

        

 Acum vreo patru ani, in iarna, primesc un telefon. “Ce faci de Craciun? Vino la noi!”- un bun prieten de undeva, din Apuseni, pe numele lui Constantin. Zis si facut, mi-am impachetat in graba cateva lucrusoare si am fugit la gara. Constantin ma astepta zgribulit pe peron, nins, jucand marunt din picioare.  Am urcat in masina- o Dacia care s-a lasat destul de greu convinsa, de altfel- pornind in sus pe soseaua ca urca, urca mereu, serpuind printre munti. Am ajuns cumva pana in satul cu pricina, ningea viscolit iar soseaua nu se mai vedea. Noroc ca masina stia drumul.

-Pregateste-te pentru proba de rezistenta, m-a atentionat Constantin. Urcam!

Eram la poalele dealului in varful caruia se vedeau sclipind luminite- ferestrele casei parintilor lui. Dacia sughita, maraia, Constantin ii gasea scuze. A tusit nervoasa de doua ori si s-a oprit. Eu m-am uitat la Constantin, el la mine…

-De-o las aci, mane n-o mai gasesc, o astupa zapada.

Am privit spre varful dealului- luminitele erau departe. Se mai vedea o casa undeva la o suta de metri, pe drum, insa, era intuneric. Am coborat amandoi, oftand. Unde s-o fi impins, la deal, prin zapada aia? Ne-am sprijinit de capota, aprinzandu-ne ganditori cate-o tigara, asteptand sa ne vina vreo idee geniala. Nu ne venea nici una. Priveam intr-un punct fix, zgribulit si nitel obosit. M-am dezmeticit cand in fata ochilor mi-a aparut, ca o fantasma, o cruce mare, de piatra alba, care se confunda usor cu peisajul- era la nici cinci metri. Cum n-o vazusem pana atunci? O fixasem vreo doua minute fara sa o vad. Am tresarit, surprins. Mi-am incordat privirea- nu avea nicio inscriptie. Nu era nici rascruce. Era la marginea drumului, alba si muta.

-Ce-i cu crucea asta aici?

Constantin a marait ceva neinteles, apoi s-a lipit de mine, vorbind incet, ca si cand s-ar fi temut sa nu-l auda careva:

-Asta mosu o facut-o… Are o poveste crucea asta. Uite, acolo…(si mi-a aratat cu mana undeva in departare, dar nu se vedea nimic prin noapte si fulgi), acolo mai este una, sus, pe deal, sub padure. Si cum am zis, asta mosu a facut-o, a adunat bani de la ortaci. Stii, mosu lucra la mina. Acum este autobus de acolo pana jos, la poalele dealului, atunci nu era, veneau din tura pe jos, iarna-vara. Si cand veneau de la schimbul doi, iarna, era o bezna pe aici de-ti bagai destele-n ochi. Mai sus de casa noastra sunt alte case si cam toti barbatii din zona lucrau la mina, asa ca veneau cate-o trupa de 10-12 in sus, pe dealul asta. Era iarna. Urcau toti, ia pe drumul asta pe care suntem. Era zapada, un ger… Dar senin. Asa ca se vedea destul de bine. Acol` unde ti-am aratat ca e cealalta cruce ii padure, padure ii si aci, in partea asta, in spatele nostru, stii doar. Si numa` ce vad ei venind din directia aia… o haita de lupi, uite-asa sareau in zapada! Multi, multi erau… Si se apropiau. Ortacii, oameni in toata firea, si-au dat seama ca nu aveau cum ajunge sus inainte sa ajunga lupii, asa ca s-au oprit, scotand cutitele- ca toti aveau cutite la ei. Ce-o fi, o fi! Au stat pe loc. Numa` ca, vezi tu, cand s-a apropiat haita, au vazut ca lupii nu erau singuri. Era cu ei o femeie imbracata-n blanuri de lup din cap pana-n picioare, cu parul sur ca blana lor. Si venea intins spre ei, inconjurata de animale. Astia, muti! Haita, cu femeia in mijloc, s-a oprit in fata lor. Lupii au prins a marai, da` femeia a facut un semn si toti au tacut, lasandu-se cu botu` pe labe. S-a uitat asa la ei… Si-o zis: “Nu stiam io ca pe aci mai umbla si oameni la ceasul asta… Treceti si nu va uitati inapoi!”. Astia au luat-o din loc, trecand printre lupii nemiscati. Au zis ca nu mai simteau nici frig, nici oboseala, nici nimic! O vorba nu scotea unul. Abia cand au ajuns in dreptu` casei noastre, s-au oprit toti, privind inapoi. Se vedea haita departe, departe… urcand pe dealul din spatele nostru. Da` nu mai stiai care-i om si care-i lup. Iaca de aia s-a pus cruce. Vezi tu, toate crucile ce le vezi aiurea, pe dealuri, paduri, margini de drum, fara nici o inscriptie pe ele, nu-s degeaba puse. Asta inseamna ca acolo cineva a vazut ceva. Apoi is plini Apusenii de asemenea cruci. Sa tie duhurile rele departe si sa stie oamenii sa se fereasca. Iaca asta-i povestea. Daca te duci in sus, pe unde or mai fi ramas in viata dintre ortacii lu` mosu, aia de or vazut haita, or sa iti zica. Poate c-or mai ramas jumate din ei…

Priveam fix crucea. Mi-am mutat privirile in spatele ei, incercand sa patrund cu privirea prin perdeaua de ninsoare. Era asa de liniste incat mi se parea ca aud fulgii cazand pe pamant. Poate ca-i si auzeam. Cateva rafale de vant au inceput sa ii roteasca. Mi se parea ca se formeaza imagini, ca vad femeia invesmantata in blanuri sure de lup fluturandu-i in vant. Am zambit. O caldura placuta m-a invaluit si ma intrebam ce ascund oare fulgii aceia de zapada, cazand atat de desi peste tot in jur. Parea o lume in care timpul se oprise. Niciodata nu m-am simtit atat de calm si niciodata, nici pana atunci, nici de atunci, n-am vazut o iarna mai frumoasa. Constantin m-a adus in asta lume:

-Hai sa mai incercam sa pornim masina.

-Lasa-ma pe mine.

Am urcat la volan, invartind cheia. Dacia a pornit, naravasa. Constantin a scos un chiot vesel si am pornit in sus.

-N-am avut noroc sa vad haita…, am spus cu parere de rau.

Si-a intors fata spre mine, uimit. Apoi a zambit, fara sa spuna nimic.

 

Solomonar

Când copacii prind viaţă…

 

Iarna a trecut şi primăvara aduse cu sine noi primejdii pentru Dacia. O nouă armată romană , condusă de renumitul general Tettius Iulianus înainta dinspre Panonnia cu intenţia de a pătrunde spre Sarmisegetusa. Erau mulţi, câtă frunză şi iarbă şi conduşi de un general  iscusit….

La Sarmisegetusa, Decebal tine sfat cu generalii săi. Erau acolo Diegis, Deleos, Gerula, Tzinto, Comosicus, Argepor, luptători încercaţi dornici sa-şi apere ţara ameninţată din nou de primejdia romană. Decebal, după ce sfatul luă sfârşit începu să de-a porunci şi toate la modul imperativ, fără drept de apel:

–         Pârjoliţi totul în calea romanilor!

–         Otrăviţi fântânile!

–         Bătrânii şi femeile să ia copii şi avutul  şi să meargă în munţi şi-n păduri!

–                    Aprindeţi focurile pe înălţimi şi să sune buciumele, să ştie bărbaţii  să se adune sub arme!

Poruncile erau respectate întocmai. Focurile s-au aprins pe înălţimi vestind primejdie mare pentru Dacia. Buciumele transmit din sat în sat chemarea la oaste. În faţa armatelor romane pământul e pustiit în întregime. Călăreţii romani desprinşi de grosul trupelor pentru pradă se întorc mai flămânzi decât au plecat şi mai istoviţi căci nu mai rămăsese nimic de luat. Asta în cazul în care se mai întorceau şi nu cădeau sub ascuţişul sabiei sau loviţi de săgeţile luptătorilor daci. Uriaşa armată romană se îndreaptă spre trecătorile munţilor unde încercatul general Tettius Iulianus ştia că e aşteptat de Decebal.

Se crăpa de ziua şi Decebal deja era pe înălţimea unde şi-a stabilit centrul de comandă ce domina întregul peisaj. Decebal dădea acum ultimele ordine:

–         Diegis, tu îi împingi sub munte!

–         Tzinto, le tai retragerea!

–         Gerula, să ţii de poziţiile tale cu dinţii!

În depărtare se auzeau deja semnalele de atac ale legiunilor romane. Zidul de scuturi şi suliţe se puse în mişcare revărsându-se pe vale pe versanţi şi pe culmile munţilor. La centrul de comandă al lui încordarea era maximă. Mâinile luptătorilor din spatele întăriturilor dace se crispară pe mânerele săbiilor. Decebal trimitea mereu după veşti şi primea acelaşi răspuns afirmativ: ”Îi batem!”. Moralul era bun în faţa înspăimântătorului  zid de scuturi şi suliţe.

Cetele lui Diegis ataca  legiunile romane  şi le împing sub munte. O ploaie de bolovani începu a se prăbuşi peste nefericiţii romani. Generalul roman sesizând pericolul şi încercând să salveze resturile formaţiunii decimate  trimite în ajutorul lor cavaleria. Numai că Tzinto acţionă repede dimpreună cu arcaşii bastarni şi le tăie retragerea. Atunci,  la un semn al lui Tzinto, parcă întreg muntele se prăbuşi. Cele două formaţiuni de luptă romane erau decimate aproape complet. Numai că romanii mereu aruncau în luptă forţe proaspete. Ale dacilor se epuizau încetul cu încetul…

Gerula deja intrase în luptă. Cetele lui Tzinto şi Diegis se împuţinau văzând cu ochii şi le trebuia ajutor. Luptau cu curajul disperatului. Diegis şi Gerula făceau minuni. Nu le stătea nimic în cale. Păreau nişte demoni smulşi din adâncurile Iadului, aşa, stropiţi de sânge, cu fălcile încleştate şi cu ochii arzând de febra luptei. Încleştarea era crâncenă. Daci erau copleşiţi numeric, dar nu dădeau un pas înapoi…Parcă prinseseră rădăcini în pământul pe care-l apărau.

Generalul roman auzise despre curajul şi vitejia  dacilor în lupte dar era nedumerit:

–         Ăştia se distrează când se bat.. mor zâmbind!

Consilierul său pentru problemele dace îi spune:

–         Mor fericiţi apărându-şi pământul!

Generalul roman zise rece:

–         Să moară atunci!

Trupul uriaş a lui Diegis era acoperit în întregime de răni. Nu le lua în seamă. Nu-l mai dureau. Ştia un singur lucru: „Romanii nu trebuie să câştige teren”. Izbea, în dreapta şi în stânga, cu sabia-i grea despicând duşmanii ce-i ieşeau înainte, lovea cu picioarele, cu pumnii, muşca. Era conştient însă că nu mai putea rezista mult în faţa mereu înnoitelor forţe romane. Lângă el lupta un tânăr dac…Se întoarse, îl prinse cu un pumn uriaş de piept şi răcni:

– Să mergi să-i spui lui Decebal să trimită întăriri! Te acopăr până ieşi din vălmăşag! Şi Diegis porni înainte făcând uliţă prin rândurile romanilor. Orice era viu şi era roman şi-i ieşea în cale pica ca secerat!

Gerula era atacat de trupele auxiliare. Tzinto abia mai făcea faţă.

Pe colina unde se afla punctul de comandă al  lui Decebal veneau veşti din ce în ce mai proaste. Şi fiecare îl lovea pe Decebal în inimă ca tăişul unei săbii. De-l vedeai ziceai că în cele câteva ceasuri de când a început bătălia îmbătrânise cu zece ani.

Tânărul trimis cu veste de Diegis ajunse pe colină:

–         Diegis are nevoie de întăriri! şi căzu mort într-o baltă de sânge

–         Gerula cere ajutor! veni altă veste

–         Tzinto e pe cale să cedeze! altă veste proastă

Decebal ordonă scurt:

–         Comosicus, menţii poziţia lui Diegis cu preţul vieţii!

–         Argepor, ajuţi pe Gerula!

Amândoi porniră ca din coarda arcului. Pentru o vreme  balanţa bătăliei se mai echilibră. Dar începeau din nou să vină vesti proaste. Dacii deşi rezistau eroic nu mai puteau face faţă forţelor proaspete pe care le arunca în luptă generalul roman.

–         Poziţiile bastarnilor au căzut. Sussagus e mort!

Vestea căzu ca un trăsnet peste Decebal. Era neputincios nu mai avea ce să arunce în luptă. Afară de garda sa Marele Preot Vezina şi generalul Deleos care conducea garda regala.

Decebal porunci plin de furie stăpânită cu greu:

–         Vezina! Dă-mi steagul!

–         Nu Decebal, eu trebuie să duc Marele Steag în faţa luptătorilor!

Decebal stătu puţin pe gânduri:

–         Vezina! Ridică Marele Steag în faţa luptătorilor!

– Deleos, conduci garda mea şi ridicaţi toate steagurile căzute! Să se ştie că încă n-am capitulat şi n-am murit cu toţii! Să se ştie că atâta timp cât un dac mai mişcă în valea asta, romanii nu pot trece mai departe. Mai bine ne aflăm mormântul aici  decât să ne retragem fie măcar un pas înapoi!

Vezina urcă pe calul alb al regelui şi urmat de garda regală condusă de generalul Deleos dădu năvală în vâltoarea luptei care  continuă aprigă. O încleştare în care dacii ţineau cu dinţii de pământul şi libertatea lor deşi forţele erau  inegale. Ajutoarele, oricât de puţine erau ele, au dat luptătorilor daci epuizaţi un nou elan. Vederea steagului le-a dat aripi. Ştiau, acum, că Zamolxe încă nu i-a părăsit, deci mai era speranţă dacă continuau să reziste.

 Vezina  pătrunse adânc în rândurile romanilor iar decurionul roman se prăbuşi sub izbitura suliţei sale. Apoi Vezina dispăru cu steag cu tot. La scut timp steagul se ridică din nou falnic. Era Deleos! Garda regală reuşi în scurt timp să ridice steagurile căzute. Se amestecau în aer răgnete, sudalme, în latină şi în dacă, zăngănit de arme, şi gemetele răniţilor şi muribunzilor.

 Se lăsa seara. Trompetele romane sunau încetarea bătăliei. O pace aparentă se lăsă peste câmpul de bătălie. La cortul  lui Decebal se adunau căpeteniile de cete. Decebal era tras la faţă, palid, disperat, conştient fiind că nu mai are cu ce face faţă romanilor. Statura lui falnică era gârbovită de povara ce o purta pe umeri. Soarta neamului dac…depindea de ceva ce putea face doar el. Spuse parcă cu frică:

–         Diegis!

–         La poruncă mărite rege!

Faţa lui Decebal se însenină puţin

–         Gerula?

–          Aici-s Mărite!

Privi spre Gerula. Acesta avea un braţ bandajat şi atârnat în gât şi alte câteva tăieturi adânci care încă nu apucaseră să fie oblojite. Mută privirea spre Diegis, nici acesta nu arata prea strălucit. Un bandaj roşu  de sânge îi înfăşura fruntea şi rănile căpătate în timpul luptei încă sângerau. Privi spre ceilalţi, toţi obosiţi, epuizaţi, palizi. Aşa nu vor putea lupta a doua zi! Fără un plan salvator  nu vor mai putea face faţă romanilor!

Vezina apăru în cort dintr-o dată. Aceasta  învioră situaţia. El era Marele preot , mesagerul lui Zamolxe! Aceasta chiar aduse e feţele obosite ale generalilor un zâmbet şi apoi vestea făcu înconjurul taberei din om în om:” Vezina trăieşte!”

În depărtare se vedeau luminile rugurilor aprinse. Bastarnii îşi ardeau morţii! În faţa cortului lui Decebal un tânăr spătos, atletic fu oprit de garda regală:

–         Cine eşti?

–         Spargapises, noul conducător al cetelor de bastarni!

Văzându-l pe rege se plecă şi zise:

–         Aştept poruncile tale Decebal!

Măcar o veste bună pe ziua de azi…. Bastarnii nu s-au retras.. vor lupta mai departe.

Decebal se întoarse spre generali şi întrebă pe un ton aproape părintesc:

–         Mai puteţi feciorii mei?

Gerula zise :

– Eu, mărite rege, mai am o mana si pana pot ţine sabia în ea o să ma lupt pentru libertatea neamului meu şi pentru pământul bun şi frumos al Daciei noastre!

Diegis  zise simplu:

–         Braţul meu încă mai poate curma vieţile  romanilor ! Eu lupt!

Decebal era mulţumit. Toţi generalii săi doreau să lupte  până la ultimul strop de sânge pentru libertatea tării şi a neamului dac. E era mândru ca are astfel de oameni pentru care viaţa nu era mai presus de interesele Daciei. Pentru care Dacia însemna totul.

–         Deleos!

–          Poruncă!

–  Mâine vei conduce atacul oamenilor vii! Eu şi Vezina, împreună cu ceilalţi generali vom conduce oastea… de copaci!

–         Diegis! Dezbracă morţii şi răniţii!

–                    Gerula! Ia oameni care mai pot lucra şi tăiaţi pădurea de la capătul văii la un stat de om! Până în zori trebuie să fii gata!

Oameni se uitau la Decebal ca la unul venit din altă lume. Cine a mai auzit să câştigi o bătălie cu trunchiuri de copaci?

Gerula se încumetă:

–         Mărite, înviem morţii, că nu pricep?

–                    Dacă nu mai avem armată destulă să-i înfruntăm pe romani, atunci ne-om face una! Zise Decebal cu voce fermă şi fără drept de apel.

Tzinto, ia-ti oameni, şi faceţi larmă, cântaţi chefuiţi, înţeles-ai?

În tabăra romană era linişte, se auzeau doar zvonurile „chefului” din tabăra dacilor. Hărmălaia era menită să acopere zgomotul topoarelor care va deveni  pe dimineaţă oşteni. Dacii în loc să se odihnească după bătălia crâncenă de pe te zi, lucrau. Lucrau cu sârg pentru ţara lor, pentru libertatea lor, sub conducerea atentă a lui Decebal.

Dimineaţă pe colina din faţa taberei romane se înşiruia o nouă armată , numeroasă, mută, ameninţătoare. În ochii generalilor romani se citea teama. Tettius Iulianus dete ordinul de retragere unei armate  care timorată, bătea de mult în retragere.

Vezina şi Decebal se aflau în faţa oştirii. Regele ridică sabia dând semnul de atac. O armată construită din arbori şi o mană de oameni care se mişcau astfel încât să pară cât mai mulţi, sub atenta conducere a lui Deleos, puneau pe fugă o armată romană, debusolată, cu frica morţii intrată în oase,  condusă de un general nedumerit.

Tettius Iulianus avea şi de ce să fie nedumerit. El se întreba continuu, în fuga sa spre  graniţa Daciei:” De unde au primit  dacii ajutor tocmai atunci când era să fie înfrânţi. Tocmai atunci când trebuia să aibă loc confruntarea finală care ar fi dus la robirea Daciei şi a Dacilor?”

Era si firesc ca romanii să nu înţeleagă. Ei nu puteau pricepe că într-o ţară de oameni liberi, pentru care libertatea valora mai mult decât însuşi aerul pe care îl respirau, morţii se transformă în arbori pentru a reveni la luptă. Ei nu ştiau că aici, în Dacia,  cei ce-au murit pentru neamul lor întotdeauna revin: în ape, în fum, în holde şi în stânci, în oameni şi … în arbori!

zamoxe

 

Simbolismul lupului şi al şarpelui. Dragonul dacic

 

Stindardul naţional al dacilor era format dintr-un dragon ridicat în vârful unei suliţe. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii înşişi i-a dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup şi trupul de şarpe, ambele având o simbolistică foarte bogată şi plină de surprize.

Stindardul dac  este în sine un simbol iniţiatic ascunzând în sine atât imaginea Principiului cât şi imaginea Centrului Spiritual al lumii.Sub semnul lupului…

 

Dragonul cu cap de lup şi corp de şarpe sintetizează în sine însuşi întregul simbolism zamolxian întrucât atât lupul cât şi şarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestându-se în cadru ciclului se „descompune” în energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic ce tind  să se reunească în vârful său în ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice.

Din legendele antichităţii aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetică deloc întâmplătoare  Lykos devine Lyke ceea ce în greacă înseamnă lumină. Nu întâmplător insula sfântă  a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă) echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu insula fericiţilor din mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după cum Principiul cuprinde în sine toate formale manifestării! În plan spiritual el este „lumina” iniţierii dobândită prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale!

Pe de altă parte, numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali!

 Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo.

 

Peste tot pe întinsul lumii unde s-au aşezat pelasgii (dacii preistorici) aceştia au păstrat amintirea lupului. În Asia Mică, bunăoară, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacică, aflăm toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycia. Într-o altă parte a lumii, în nordul îndepărtat de această dată, Odin , zeul spiritualităţii germanice, era mereu însoţit de doi lupi. Întemeierea Romei se află şi ea sub semnul lupului ceea ce ne arată că, începuturile sale, cel puţin epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpaţi!

 Dacă avem în vedere consideraţiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, ţara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia străveche care prin aceasta se legitimează drept „ţara Lupului”! Aceasta cu atât mai mult cu cât Ovidius, poetul roman exilat la Tomis, ne spune că a fost silit să trăiască sub „axa lui Lykaon”. Această axă a lui Lykaon nu este alta decât Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul căreia Zamolxe/ Apollo (Lykos) trimitea Lumina  Cunoaşterii(Lyke) pe pământ! Această Columnă a Cerului, Pomul Vieţii pe care urcă Şarpele (Iniţiatorul) devine astfel Coloana Luminoasă peste care coboară literalmente lumina din cer şi, în acelaşi timp, Coloana Marelui Lup Luminos (Alb) – Zamolxe/Apollo!

 

…şi al Şarpelui…

 

Şarpele este azi un animal  foarte blamat, imagine arhetipală a răului, identificat în Biblie cu Satan. Ca fapt divers este de observat că toate simbolurile pelasgo-dacilor, şi mai ales cele care-l reprezentau pe Zamolxe, au fost „satanizate”! Să fie oare doar o coincidenţă? Sau cineva se „chinuie”, cu tot dinadinsul, să oculteze tradiţia primordială pelago-hiperboreeană? Nu răspundem acum la această întrebare deşi atât Biblia cât şi alte texte sacre vorbesc despre un război în cer. Nu este nici locul, nici momentul să detailăm aici acest subiect.

 

Şarpele, reprezenta pentru pelasgo-daci Principul Creator, pe Zamolxe ca zeu creator al omului şi al lumii, care divizându-se în forţele ce-l compun da naştere Dublului Zamolxe, reprezentat hermetic prin cei doi şerpi întrepătrunşi ai Caduceului lui Hermes. Ca Principiu Unic, dar cu acelaşi sens ca al Caduceului, Zamolxe este reprezentat  prin toiagul lui Aesculap, patronul greco-roman al medicinii şi vindecării.

 Iată deci  cum toiagul lui Aesculap devine el însuşi o emblemă a Axului Lumii pe care şarpele urcă. Numai că urcarea presupune  şi coborârea ceea ce confirmă legătura Cer – Pământ, Principiu – Om, manifestarea Divinităţii Unice în Creaţia multiplă de-a lungul Axei Lumii, a Stâlpului Cerului, a axei lui Lykos de care aminteşte Ovidiu. Iată cum Zamolxe/ Apollo identificat cu Marele Lup Alb (Luminos) devine şarpele iniţiator. Aceasta cu atât mai mult cu cât insula sfântă a lui Apollo, Leuke (Albă, Strălucitoare), plasată în Marea Neagră de către toţi autorii antici care o menţionează, se mai numeşte şi Insula Şerpilor!

Şarpele dacilor, lăsând la o parte capul de lup, are o caracteristică ciudată: zboară purtat în vârful unei suliţe. Aceasta ne demonstrează că este vorba de un personaj celest şi îl identifică cu Şarpele cu pene (Quetzalcoatl) al aztecilor, cu rol de iniţiator şi creator, venit (culmea!) dinspre răsărit! Iar în Răsăritul Americii este Europa iar în Europa era Dacia! Mai mult imaginea s-a umanizată era cea a unui om din rasa albă!

Şarpele a fost identificat  şi cu lebăda, care în zbor seamănă uimitor de bine cu un şarpe. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Ori lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de doua turnuri şi reprezentând astfel Întreitul  Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion.

 Întrucât epitetul Lykos ce-l desemnează pe Apollo/Zamolxe ca Marele Lup Alb îl leagă nemijlocit de lumina spirituală prin transformarea lui Lykos în  Lyke (lumină). Prin urmare şi în consecinţă Şarpele  este  Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe. Şi cam peste tot pe unde apare şarpele  el are rol de iniţiator. De fapt e frontispiciul templului apolinic din Delfi scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” un îndemn tipic iniţierii. Pe de altă parte, grecii denaturând adevăratul sens al tradiţiei  moştenite de la pelasgi şi hiperboreeni au spus că Apollo a omorât cu săgeţile sale pe şarpele Python. Numai  că cea mai cea mai mare profetesă apolinică a antichităţii se numea chiar Pythia (a se observa asemănarea fonetică dintre Python şi Pythia). Prin urmare  greci au răsturnat valorile: Apollo/Zamolxe nu a omorât Şarpele  ci s-a identificat cu el. Aceasta pentru că Iniţiatorul suprem, deţinător al înţelepciunii transcedentale, pe care  o conţine în sine este în toate tradiţiile izvorâte din  spiritualitatea primordială hiperboreeană reprezentat sub formă de  şarpe.

 Că tot veni vorba de răsturnări ale valorilor. În creştinismul actual şarpele îl desemnează pe Satan, principiul primordial al răului. Să fie oare acesta sensul său adevărat? Nu credem. Povestea păcatului primordial este una simbolică  şi mai ales răstălmăcită. Povestea ne spune că după ce  Dumnezeu (Yahwe) l-a creat pe om la pus în grădina Edenului  ca s-o lucreze dându-i poruncă să nu mănânce din „pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Apare Şarpele şi o „ispiteşte” pe Eva să muşte din „fructul oprit” şi aceasta muşcând îl ademeneşte şi pe Adam. „Si li s-au deschis ochii şi au văzut că erau goi”. Dumnezeu se manie pentru neascultarea celor doi şi-i alungă din Eden. Acum  ă întreb eu pe dumneavoastră ce fel de tată este acela care nu le asigură fiilor săi un minim de cunoştinţe ca de exemplu să discernă între bine şi rău? Ochii închişi ai lui Adam şi ai Evei reprezintă tocmai ignoranţa. Şarpele apare aici ca un Înitiator ca un personaj luminos contrastând cu obscuritatea lui Yahwe. Yahwe spune : dacă o să mâncaţi o să muriţi! Şarpele apare  ca Marele Iniţiator Celest în acestă poveste deoarece oferă prin muşcarea din „fructul oprit” nu moartea oferită de Yahwe  ci a doua naştere, regenerarea spirituală care e tot una cu iniţierea. Mai mult, iconografia  „Căderii omului în păcat”  ne demonstrează că respectivul Şarpe  era unul celest deoarece el coboară din frunzişul arborelui.

Pomul este Axa Lumii, Şarpele are un caracter luminos, el este Zamolxe/Apollo, Iniţiatorul Suprem, fructul oprit, mărul din grădina Hesperidelor este iniţierea, prin care se dobândeşte nemurirea, în care credeau din cele mai vechi tmpuri dacii iar Yahwe… este un mic zeu egoist şi mânios. Cu atât mai mult cu cât Iisus, marele iniţiat din Dacia şi Fiu al lui Zamolxe (v. mai multe în articolul  intitulat Iisus, Marele iniţiat din Dacia) este reprezentat  în heraldica hermetismului medieval ca un şarpe cu cap de leu încoronat (deci tot un dragon), imagine cunoscută sub numele de Regele Lumii.

Pe de altă parte, Iisus însuşi îndeamnă : „Fiţi înţelepţi ca şerpii”! Ca şi Satan? Mă îndoiesc! Mai degrabă ca şi Zamolxe Şarpele Zburător, Principiul Iniţiator din care vin toate lucrurile şi în care se resorb toate.

 Zamolxe în ipostaza sa de Şarpe iniţiator a fost  reprezentat de daci prin Şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, al cărui corp încolăcit desemnează semnul matematic şi metafizic al infinitului, un opt răsturnat!

 

Concluzii

 

Conform tradiţiei, păstrate până la noi, Polul Pământesc este  o reflectare a Polului Celest fiind unul şi acelaşi cu Centrul Lumii pentru că Centrul Lumii este locul unde se manifestă direct activitatea Principiului, acţiune care se exercită de-a lungul Axei Lumii, a Columnei Cerului. Dragonul dacic îngemănând lupul şi şarpele  aflat în vârful unei suliţe care reprezintă chiar Axa Lumii este chiar imaginea acestui adevăr. În plan terestru acest adevăr se manifestă prin dragonul desenat  de lanţul muntos carato-balcanic expresie a unităţii primordiale înseşi acesta fiind spaţiul în care  a emers cultura şi civilizaţia pelago-hiperboreeană.

Pe de altă parte, dar cu acelaşi sens, dragonul cu cap de lup nu este doar Şarpele Zburător, emblemă a Principiului Creator Zamolxe ci şi capul înţelepciunii divine în ordinea lucrurilor vizibile. Prin urmare, stindardul dacic îngemănează două aspecte ale  lui Zamolxe Apollo: unul vizibil lupul şi altul iniţiatic, invizibil Şarpele. Şi în acest ultim sens al simbolismului degajat de  dragonul dacic gura de lup devine o „gură de rai” iar prin revelarea Adevărului de dincolo de aparenţe obţinut prin iniţiere el este echivalent cu o „gura de aur”

 

 

Zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.      Biblia

2.      Cristina Pănculescu, Kogaion –muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan, Buc, 2008

3.      Al. Doboş, Dacia – Izvorul neamurilor, Ed Obiectiv, Craiova, 2008

4.      Al. Doboş, Dacia contra Anticrist, Ed Obiectiv, Craiova, 2007

5.      Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, Buc,2002

 

 

Labirintul şi Minotaurul, Tezeu şi decăderea Greciei

 

Moto: „Ce nu este atras în sus, cade în jos în mod necesar”

Vasile Lovinescu, Al patrulea hagealâc

 

Toată lumea care are un minim de cultură generală a auzit despre Minotaur şi despre eroul Tezeu care l-a înfrânt şi l-a ucis. Mitul grecesc, despre labirint şi Minotaur ne spune că Tezeu, fiul regelui Athenei şi unul dintre eroii mitici ai grecilor, era parte a tributului de şapte băieţi şi şapte fete, ce urmau a fi jertfiţi pentru a satisface setea de sânge a Minotaurului. Acest personaj, jumătate om, jumătate taur, trăia într-un labirint inexpugnabil. Tezeu putea să scape cu viaţă şi să se reîntoarcă la Athena doar dacă reuşea să străbată labirintul şi să omoare Minotaurul.. Toţi cei care au încercat acest lucru înainte au eşuat. Dar, Ariadna, fiica regelui Cretei, îndrăgostită fiind de Tezeu i-a dat acestuia un fir care să-l călăuzească înapoi după  ce acesta  va fi omorât Minotaurul. După ce eroul Tezeu ucide Minotaurul se întoarce victorios călăuzit de firul Ariadnei.

 

„Secretul” labirintului

 

Labirintul întotdeauna are o dublă raţiune de a fi. El există  atât pentru a permite , cât şi pentru a opri accesul spre un anume loc unde  nu poate pătrunde oricine. Prin aceasta dublă funcţiune a labirintului se poate observa apariţia unei selecţii ce se află evident în raport cu iniţierea. NU oricine poate pătrunde în Centrul  Labirintului, echivalent întotdeauna cu Terra Sacra, Ţara Sfântă.

La nivel individual această „ţară sfântă” este inima considerată ca centru vital al organismului uman. Dintr-un alt punct de vedere, Centrul Labirintului se identifică cu Centrul Spiritual al Lumii, adevărata Ţara Sfântă, acolo unde se află Osia Lumii, Axis Mundi, locul unde Pământul comunică cu Cerul.

În simbolismul iniţiatic al labirintului se află, deloc marginal, ideea călătoriei, legată din punctul de vedere al iniţierii creştine, de semnificaţiile pelerinajului. Nu este , oare, legitim să credem, în acest caz ,că doctrina predicată de Iisus îşi are izvoarele  în tradiţia primordială? Si, unde, oare, şi-ar putea avea centrul legitim această tradiţie primordială dacă nu în „Grădina Maicii Domnului”? Iată ce simbolizau  constructorii catedralelor gotice prin trasarea Labirintului pe pardoseala acestor edificii. Parcursul mental sau chiar „cu pasul” a Labirintului însemna atât în cazul pelerinajului , cât şi în cadrul iniţierii antice revenirea la  Centru sau la spiritualitatea  Centrului, la „locul de unde emană „lumina”! Această călătorie spre Centru, spre Principiu se aseamănă foarte mult  cu „căutarea labirintică” (a se înţelege călătoria plină de încercări) a  Sfântului Graal!

Etimologia cuvântului labirint este de asemenea dublă, tocmai după  cum Principiul, exprimat în simbolul Svasticii, este dublu.

 Etimologia labirintului se raportează, cum spuneam, în acelaşi timp, la labrys, denumirea purtată de securea dublă cretană, şi la lapis cuvânt ce tălmăcit înseamnă piatră. Ori securea dublă cretană nu este altceva , în plan simbolic, decât reunirea  polilor (masculin – feminin) în vârful Caduceului lui Hermes (v. Zâna Zânelor) sau în vârful cârjei episcopale! Pe de altă parte, securea dublă cretană simbolizează însăşi Axa Lumii!

 Este cazul s-o spunem pe şleau…Svastica, caduceul, piatra, Axis Mundi sunt simboluri pelasge iar „Grădina Maicii Domnului” este  Hiperboreea, vechea Dacie, actuala Românie. Cu atât mai mult cu cât  sensul primar şi profan al labirintului este aceea de construcţie din piatră aprţinând genului  ciclopic. Ciclopii, uriaşii  cu un singur ochi în frunte din mitologia greacă antehomerică, ochi ce nu este altceva decât acel „al treilea ochi” al tradiţiei indiene, cu privirea căruia omul dobândeşte „simţul eternităţii”. Şi singurii dacii din toată lumea antică credeau în nemurirea trăită etern  alături de Zamolxe!

Să ne oprim un pic si asupra semnificaţiei  pietrei căci este una dintre cele ai interesante. Densuşianu în lucrarea sa Dacia Preistorică ne atrage atenţia că cel mai vechi  simulacru al  romanilor închipuindu-l pe Saturn/Zamolxe, datând probabil de pe vremea când primele triburi pelasge s-au stabilit în Italia, purta  epitetul de lapis, adică „de piatră” Pe acest  simulacru se  făceau cele mai crâncene jurăminte şi se consacrau tratatele de pace. Acelaşi lucru se întâlneşte azi la poporul român, pe alocuri; atunci când este prestat vreun jurământ sau legământ  omul ia în mană o piatră luând astfel de martor pe Zeu! Toate acestea ne aduc aminte de prestarea jurămintelor iniţiatice, în care adeptul se lega, uneori chiar sub pedeapsa cu moartea, să nu divulge secretele iniţierii. Prin urmare labirintul „cretan”, precum şi alte construcţii ciclopice   precum şi spiritualitatea atestată  în insula Creta sunt de sorginte pelasgă-dacă după cum ne demonstrează cu lux de amănunte  tot N. Densuşianu.

Dacă luam în considerare că labirintul este în conexiune cu „Ţara Sfântă”, atât din punct de vedere iniţiatic, cât şi din punct de vedere mitico-geografic, pe care o înconjoară cu sinusoidele sale, şi la care totuşi se poate ajunge în final, aceasta, ocupă punctul cel mai lăuntric al labirintului ceea ce corespunde perfect ideii de Centru spiritual, indferent în care dintre cele două prisme îl privim.

 

„Secretul” Minotaurului”

 

Dar Minotaurul pe cine şi ce vrea să reprezinte? Să vedem…  Atrag atenţia asupra unui lucru: nu am numit  Minotaurul  monstru! Aceasta cu toate ca termenul i s-ar potrivi el avânt înfăţişarea unui amestec între taur şi om.

Ciudată înglobarea omului în taur, înglobare ce presupune şi încrucişarea inversă. Să fie, oare, vorba de vreun zeu simbolizat astfel? Cred că da.

Legendele  elene antehomerice şi hesiodiene ne spun că Zeus sub formă de taur  a „răpit-o” pe Europa fapt foarte real din perspectivă istorică, întrucât religia pelasgilor ce avea ca punct central pe Zamolxe, era răspândită în  toate părţile Europei. De la Celţi  şi Gali până la Romani şi Greci. Numai că ultimii au uitat-o, pe când celţii au păstrat-o sub forma legendelor Sfântului Graal! Iată şi eroarea lui Tezeu care personifică însuşi lumea greacă. Pe de altă parte, Poseidon, regele Atlantidei, echivalentă cu Hiperboreea mitică, pe care am localizat-o deja, nu este altceva decât o faţetă a lui Zamolxe ca stăpân al apelor primordiale; numai că acest Poseidon (posis das= zeul puternic, viril) era reprezentat  el însuşi printr-un taur! (pentru echivalenta Zamolxe/Poseidon v. Căluşul un ritual arhaic). Mai mult, şi chiar mai important, un rol deosebit de proeminent în legendarul românesc este jucat tot de o cornută, bourul care  este tot una cu Taurul primordial. Legendele moldoveneşti reduc atât întemeierea statului medieval cât şi a neamului moldovenilor la un Bour/Taur Alb  care rătăceşte prin Ceahlău, al doilea munte sacru al Daciei şi se arată doar celor aleşi! Din nou punctul de vedere iniţiatic. Cum de am uitat de el?

Alesul este cel iniţiat ceea ce înseamnă că  labirintul în care locuieşte  Minotaurul este legat strict de „misterele” zamolxiene! Ba mai mult, înfăţişarea s-a  de OM – Taur, mă determină să spun ca e însuşi Zamolxe! Asupra lui Zamolxe ca Zeul Om nu voi mai insista deoarece numele muntelui unde se află cel mai mare megalit al lumii antice reprezentându-l pe Zamolxe poartă  un nume destul de elocvent: OMU!

 Şi totuşi care era rostul prezenţei Minotaurului în labirint? El se afla acolo din cel puţin trei motive: 1) el păzea poarta îngustă spre inima labirintului, ,locul de unde izvorăşte lumina în toate sensurile 2)Minotaurul se afla acolo tocmai pentru a semnala prezenţa porţii înguste şi a misterului din miezul labirintului 3)şi , cel mai important, el se afla acolo tocmai ca deţinător al „cheilor” ce permiteau accesul spre centru. Sub acest aspect , este importantă imaginea lui Ianus Bifrons (cel cu două feţe) despre care am vorbit mai detailat în articolul despre întemeierea statelor medievale româneşti.

Prin urmare Zamolxe era iniţiatorul suprem sub înfăţişarea de OM – Taur!

 

Eroarea lui Tezeu

 

Tezeu nu a înţeles un lucru elementar ce va aduce după sine eşecul său total: anume că ieşirea din labirint nu era în altă parte decât  prin centrul acestuia. Preocupat  de faptele de vitejie, el uită de înţelepciune Iată „ascendentul” „strălucirii efemere” asupra „înţelepciunii eterne”. Tezeu „străluceşte” prin faptele sale de vitejie dar nu poate „ da lumină” nu poate „lumina” prin ele. Iată eroarea, greşeala făcută de Tezeu şi de Grecia al cărei spirit îl întrupează! Răpunerea Minotaurului este o faptă de vitejie, ea nu poate da lumina. El a ratat  şansa oferită de firul călăuzitor al Ariadnei pierzându-se  într-un alt labirint, Labirintul Exterior. Asta au făcut grecii, s-au pierdut în „strălucire” croindu-şi o cultură „strălucitoare”, fără însă ca prin aceasta să poată „da lumină”. Atât grecii cât şi Tezeu au omis faptul că drumul spre „inima” labirintului  este unul iniţiatic şi că în acest caz, poarta de intrare este, în mod absolut necesar, diferită de cea de ieşire.

 Adevărata semnificaţie a tinerilor răpuşi de Minotaur nu este moartea acestora ci găsirea a ceea ce Tezeu a pierdut prin dorinţa sa de „strălucire” adică au găsit centrul, tradiţia primordială de la care Grecia s-a „rupt” preferând să-şi construiască singură strălucirea. Iată de ce aproape toate marile figuri ale Greciei clasice precum Socrate, care nu credea în zeii atenienilor, motiv pentru care a fost linşat, Platon, Aristotel, Pitagora au preferat să se iniţieze în Tracia, „apa” de unde au băut „oamenii divini”, pelasgii!

Eroarea lui Tezeu, sărbătorită de  atenieni drept victorie, a târât întreaga Grecie în această confuzie, confuzia „ruperii” de matrice şi Grecia a atras după sine, prin eroarea s-a  întreaga lume modernă. Tezeu, pe lângă faptul că este simbolul noii Grecii „strălucitoare” este şi simbolul lumii moderne, lume care pierzând sensul existenţei prin răsturnarea scării valorilor se precipită,  tot mai departe în Labirintul Exterior, unde nu există un Minotaur care s-o ghideze, fluturând plină de sine „eu-l minuscul”

Există însă posibilitatea ca subversiunea să fi fost necesară, moartea Minotaurului fiind una aparentă şi având rolul să oculteze (ascundă) Centrul Labirintului în toate sensurile pe care le-a m văzut. Aceasta  ocultare era necesară dată fiind firea omului care  după vorba „până nu se dă cu capu’ de perete” nu este conştient de anumite chestiuni. Doar bucuriile efemere şi lacrimile pe care le aduc după sine acestea, întâlnite în Labirintul Exterior, ar putea readuce omul la aspiraţia spre Unitate, spre Centru.  Realizarea acestui deziderat l-ar aduce pe om la vederea adevăratei feţe a Minotaurului şi ar deschide Poarta Strâmtă spre Centru, locul unde Pământul comunică cu Cerul,, locul unde se află Liniştea!

 

zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.      Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor

2.      V. Lovinescu, Dacia hiperboreană

3.      Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre

 

 

 

 

 

 

 

 

Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană

 

Frumoase basme ne-au legănat copilăria! Unora ni le citeau părinţii înainte de culcare altora ni le spuneau bunicii la gura sobei, privind visători la spuza din cămin. Azi   nu prea se mai pune preţ pe aşa ceva! Azi sunt la putere jocurile pe calculator, desenele animate, de cele mai multe ori cu mesaj negativist şi pline de violenţa, deşi specialiştii sunt de părere că basmele induc copiilor o dezvoltare mai rapidă şi mai sănătoasă!

 Ce-ar fi să ne aducem aminte de  unul dintre  frumoasele basme ale copilăriei noastre? Ce ziceţi de Zâna Zânelor?

 

Să ascultăm povestea…

 

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti! A fost odată un împărat mare si puternic care avea trei feciori. Făcându-se mari feciorii, împăratul se gândi cum să facă să-i însoare şi să fie fericiţi. Într-o noapte, împăratul avu un vis, şi de cum se sculă, îşi chemă fii la el şi se urcă cu dânşii în foişorul din grădină.. Ajunşi acolo le porunci  să-şi ia fiecare arcul şi câte  o săgeată, să tragă şi unde se va opri săgeata acolo sa-şi afle fiecare norocul.

Copii se supuseră fără cârtire întrucât era încredinţaţi pe deplin că tatăl lor ştie ce spune. Trase fiul cel mare iar săgeata s-a se înfipse în casa unui împărat vecin. Trase fiul mijlociu iar săgeata sa se opri în casa unui mare boier de-a tata-său. Trase şi mezinul şi… săgeata sa se urcă în înaltul cerului şi când coborî se înfipse într-un copac dintr-o pădure mare si deasă.

Fiul  cel mare se duse şi luă de nevastă pe fiica împăratului vecin întorcându-se cu dânsa la tatăl său. Se duse si cel mijlociu întorcându-se la tatăl său cu o soţioară mandră şi frumoasă. Se duse şi cel mic….

Cutreieră lumea până ajunse la pădurea unde se afla copacul în care se împlântase săgeata lui. Căută el ce căută şi află şi copacul cu pricina. Acest copac era înalt, gros si bătrân de când urzise Dumnezeu lumea. Se încovrigă feciorul după trunchiul copacului şi urcă până la prima creangă şi apoi din ramură în ramură, când atârnat  cu mâinile, când cu picioarele încovrigate, până când ajunse în vârf. Ajuns acolo luă săgeata şi se dete jos judecând plin de amărăciune că e fără de noroc, că ce o fi putând el găsi în copacul acela.

Nu-i fusese destul că făcuse atâta cale în deşert, că nu aflase acolo pe aleasa sa, când să plece de lângă copac se agăţă de spinarea lui o bufniţă . Cu toate că feciorul s-a silit să îndepărteze bufniţa, aceasta se încăpăţâna să rămână  agăţată de spatele său. Se suci el se învârti da nu era nici un chip să scape de pacoste. Văzând că nu-i chip să scape se gândi să se întoarcă acasă cu  păcătoasa de bufniţă în spate. Pe drum însă, vazu el  că după dânsul se ţineau încă 6 bufniţe.  Merse, el săracul, cu bufniţa în spate şi cu alaiul  după dânsul şi se întâmplă să ajungă acasă seara.

Cum intră în odăile sale prinţul, bufniţele se aşezaseră care pe unde, iar ce-a de-a şaptea, ,aceea de i se anină de spate, se aşeză cu dânsul în pat. Ostenit, fiul împăratului a adormit. A doua zi dimineaţă când se trezi  găsi lângă dânsul cea mai frumoasă zână şi lângă ea, şase slujnice la fel de frumoase. Mai văzu, într-un colţ al camerei, şapte piei de bufniţă aruncate una peste alta. Fiul  împăratului se logodi cu zâna şi au participat la cununiile  fraţilor săi.  După un timp, fiul împăratului aruncă pieile de bufniţă pe foc şi atunci zâna şi slujnicele se transformaseră în porumbei. Zâna i-a zis:

– Ai fost nerecunoscător! Cu bine te-am găsit, cu bine să rămâi. Până nu vei izbuti să faci ce n-a făcut om pe lume, să nu dai cu mâna de mine!

Si porumbeii s-au ridicat în văzduh şi au dispărut. În zadar încercară să-l oprească  părinţii , fraţii  şi prietenii. El se duse în lume să-şi caute logodnica.

 Trecu el  dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişti şi tot nu găsi porumbeii. Voinicul nostru se frământa, cerceta, căuta, întreba numai răspuns bun nu afla. Descurajat, voinicul se gândea câteodată să-şi facă sama singur, ,să se arunce în vreo râpă sau să-şi sfărâme capul de colţii de stâncă. Da’ parcă îi spunea inima că odată şi o odată or lua sfârşit şi necazurile sale, şi deodată îşi venea în fire şi se punea din nou pe drum mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă o să găsească şi o să izbândească până la urmă.

 Măcinat de aceste gânduri, voinicul se aşternu la odihnă, dar nu se aşternu el bine, cât auzi mare zarvă. Trei draci îşi disputau moştenirea părintească: o pereche de opinci cu care treceai marea ca pe uscat, o căciulă ce te făcea nevăzut şi un bici care împietrea. Dracii îl rugară pe fiul de împărat să le facă dreptate. El se învoi si spune:

– Vedeţi voi cei trei munţi care se află în faţa voastră? Să vă duceţi fiecare în câte unul, şi cine va veni mai curând, după ce vă voi face eu semn,  ale lui să fie toate astea

Când draci ajunseră în munţi, voinicul nostru, care în timpul asta încălţase opincile şi îşi pusese căciula, plesni de trei ori din bici către cei trei draci şi-i împietri.

Abia devenit stăpân  al celor trei lucruri luate de la draci, el zări un stol de porumbei albi. Îi urmăreşte din ochi şi vede că s-au oprit pe un vârf de munte care întrecea norii.. într-acolo îşi îndreptă şi dânsul paşii. Începu să urce muntele anevoie trecând prin toate greutăţile lumii. Deodată ajunse la intrarea unei peşteri.. Intrând rămase ca lovit de trăznet când văzu nişte palate ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate că nu se mai vazu aşa ceva pe pământ. Acolo locuia logodnica lui, Zâna  Zânelor.. Cum o vazu  plimbându-se prin grădină cu roabele după dânsa, cum o şi cunoscu.. După zână se ţinea şi un copilaş drăguţ căci pasămite rămase grea înainte de a-şi lua zborul de la fiul împăratului. Şi acesta era fiul lor

Feciorul împăratului se aşeză la masă purtând căciula ce-l făcea nevăzut iar zâna se mira cât de iute trec bucatele. Voinicul era flămând că nu mâncase de multă vreme. De trei ori a poruncit zâna să se aducă bucate şi de fiecare dată  voinicul îşi ridica câte puţin  căciula pentru a-l vedea fiu-său. Pruncul  zise:

–         Uite tata, mamă!

–                    Tată-tău , dragul meu, va da peste noi numai când va săvârşi o faptă zdravănă

A treia oară scoase de tot căciula. Se îmbrăţişară cu toţii, fericiţi că sunt din nou împreună. Rămaseră un timp acolo, până într-o zi când voinicul o rugă să plece împreună. Atunci, se întoarseră cu toţii la împărat, tatăl voinicului, şi îşi sărbătoriră nunta cu mare alai. Şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele în pomenire în vecii vecilor!

 

Ce se ascunde în spatele basmului

 

Zâna Zânelor, este un basm popular cules de Petre Ispirescu, ce poate fi aflat în aproape toate culegerile de poveşti populare româneşti. Dar să fie acest basm doar o poveste frumoasă pentru copii? Tot mai mulţi autori din domeniul simbolisticii şi ezoterismului sunt de acord că  basmele poartă în conţinutul lor relicve ale tradiţiilor ezoterice antice. Rene Guenon  atrage atenţia că atunci când o formă tradiţională se află pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi, în mod deliberat, încredinţează memoriei colective a poporului, ceea ce, în caz contrar, s-ar pierde iremediabil. Cu atât mai mult cu cât neînţelegerea  naturală a profanului este o garanţie suficientă că ceea ce avea un caracter esoteric, îşi va păstra şi pe mai departe acest caracter, ,menţinându-se doar ca o mărturie a trecutului îndepărtat, pentru cei care în alte timpuri, vor fi capabili să înţeleagă. Pe de altă parte există şi posibilitatea ca basmul să existe concomitent cu doctrina iniţiatică pe care o prezintă în mod mascat, aceasta fiind rezervată unui grup restrâns de iniţiaţi care primesc lumina direct. Dacă doctrina era rezervată iniţiaţilor, basmul era faţa pe care aceasta o arăta mulţimii după cuvântul care spune: „Vouă vă este dat  să ascultaţi adevărul de-a dreptul, ceilalţi îl ştiu prin parabole”

Prin urmare, basmul conţine în sine elementele unei doctrine secrete prezentată în mod voalat mulţimii. Şi fiecare va pricepe cele ascunse după gradul său de înţelegere.

 

          „Secretele” basmului. Semnificaţia simbolurilor

 

O seama de formulări din cuprinsul acestui basm  dau de gândit. Ele sunt formulări simbolice ce ne deschid o  fereastră spre înţelegerea iniţierii zamolxiene.

Basmul nostru începe, ca aproape toate creaţiile aşa zis populare, cu o proiecţie în atemporal: „ a fost odată ca niciodată”; dar acest caracter atemporal nu schimbă cu nimic realitatea naraţiunii: „că de n-ar fi, nu s-ar povesti”.  Aceasta cu atât mai mult cu cât iniţierea se petrece  în atemporal, urmărind ca finalitate ultimă scoaterea omului de sub tirania timpului prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale, a cunoaşterii  celeilalte feţe a lucrurilor.

Împăratul cel mare şi puternic despre care relatează  basmul este  Posibilitatea, Indistincţia, adică Principiul/Zamolxe nemanifestat încă, dar care se va manifesta  odată cu apariţia bufniţei  ce se agaţă de spatele eroului. Această bufniţă nu este altceva decât aspectul feminin, creator şi dinamic al Principiului nemanifestat, ea luând mai apoi forma Zânei Zânelor. Este înţelepciunea divină a cărei simbol este bufniţa, pasărea  emblematică a Minervei, şi pe care textele hermetice o numesc Fecioara Lumii, iar cele gnostice Sophia. Dintr-un alt punct de vedere ea este motorul care va pune în mişcare şi va dinamiza puterile interioare ale voinicului pentru ca acesta să poată ajunge la iniţierea deplină; acea trezire spirituală şi regenerare psihică care-i va permite în final să revină la Tatăl său. Este vorba aici de trezvia isihaştilor şi iluminarea doctrinelor extrem orientale şi, în acelaşi timp, de mântuirea creştină.

Povestea ne relatează că împăratul îşi ia ce-i trei fii şi-i pune să tragă câte o săgeată pentru a-şi găsi norocul. Fiii sunt posibilităţile aflate în stare latentă în sânul Principiului. Putem observa că săgeţile trase de feciorul cel mare şi cel mijlociu se opresc în planul orizontal pe cand cea a mezinului merge în sus şi apoi se împlântă într-un copac gros si bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea. Primii doi fii ai împăratului, cel mare şi cel mijlociu, simbolizează de fapt două caste sau grupuri sociale anume: casta regală (a se înţelege regalitatea terestră cu tot ce tine de ea) şi casta războinicilor, supusă celei dintâi şi exprimată în povestea  noastră prin fata marelui boier supus al  împăratului. În ceea ce-l priveşte pe fiul mai mic acesta reprezintă puterea sau casta sacerdotală care tinde spre lumea spirituală, spre realizarea deplină a iniţierii, fapt arătat de traiectoria săgeţii fiului celui mic. Conlucrarea celor trei caste face  să fie „precum în Cer aşa şi pe pământ”. Traiectul săgeţilor ne spune chiar despre această conlucrare. Regalitatea conduce, războinicii asigură trăinicia regalităţii iar regalitatea conduce după legea sacră dată de puterea sacerdotală. .Iată verticalitatea unindu-se cu planul orizontal. Locul unde se realizează această unire este   Columna Cerului, Osia Lumii, Axa Lumii  pe care anticii o numeau Axis Boreus sau Polul Getic!. Acesta este simbolizată în povestea noastră prin copacul cel gros şi bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea.

 Până aici basmul pare a avea doar un caracter „de întemeiere”. Spuneam aceasta pentru că avem cel puţin două corespondenţe în folclorul românesc. Este vorba de Mănăstirea Argeşului care a fost construită în unele variante în urma unei trageri cu arcul , ea fiind ridicată în locul unde a căzut săgeata; cea de-a doua este legată de construcţia Mănăstirii Putna: Ştefan cel mare  şi doi supuşi trag cu arcul şi în locul unde cele trei săgeţi au căzut s-a ridicat mănăstirea. Putem observa, de asemenea, că  fiul cel mare si mijlociul dispar la un moment dat din poveste. Aceasta pentru că ei nu mai au nimic de-a face cu iniţierea individuală fapt demonstrat de traiectoria orizontală a săgeţilor  trase de ei. Odată ieşiţi din trama poveştii cei doi fii ai împăratului, povestea  îşi capătă caracterul iniţiatic părăsind caracterul mitului de întemeiere.

Spuneam aceasta pentru că într-un anume plan iniţiatic cele trei săgeţi şi traiectoriile corespund celor trei „artere spirituale” sau curenţi spirituali: ida, pingala şi sushumna iar turnul  din poveste nu este altceva decât coloana vertebrală , linia verticală care leagă între ele centrele energetice (chacrele).

De aici încolo  simbolistica poveşti este una ce tine strict de iniţierea individuală. Am apelat la  termenii indieni  pentru că  aceştia îşi au originea în credinţele zamolxiene, Rama  fiind considerat preot scit, iar Vedele (Revelaţia hindusă) au un nume care este echivalent cu  verbul românesc „a vedea” aici făcându-se referire la vederea spirituală care se mai numeşte şi Revelaţie!

 Vedem că eroul  găseşte săgeata împlântată în Osia Lumii, care privită individual este chiar coloana vertebrală. Săgeata este cea care dezghioacă energiile subtile ale organismului care vor urca treptat (fiul împăratului urca pe copac) înfăptuind, într-un final, Marea Operă Alchimică, realizarea Aurului spiritual înfăţişat, în plan simbolic, de Caduceul lui Hermes.

 Observăm, mai apoi, o regresie,, chiar un eşec al fiului de împărat întrucât  Zâna îl părăseşte. Aceasta se poate datora grabei de a ajunge la final, la iluminare, la mântuire. Toate scrierile iniţiatice, toate revelaţiile autentice ne spun cât de important este să  ne ocupăm de detaliile căii, fără a fixa scopul ultim al acesteia pentru ca „ să nu ne poticnim şi să nu mai ajungem  la final” după vorba unei învăţături asiatice budiste. Prin urmare  voinicul nostru în graba de a ajunge cât mai repede la scopul final  s-a abătut de la cale şi astfel  a fost nevoit să reia drumul de la început,  pentru a dobândi tot ce cea ce câştigase prin metoda scurtă de iniţiere. Spun scurtă pentru că există încă o cale, mai facilă şi mai uşor de urmat, pe care filozofii alchimişti au numit-o ”calea umedă”. Fiul împăratului s-a aventurat pe cea mai grea dintre ele, pe calea numită în alchimie „calea uscată” ce duce direct la starea transcendentă , fără alte intermedieri. Am putea spune un fel de şoc spiritual.

După această regresie urmează  căutarea  fiului de împărat. O căutare care se aseamănă foarte mult cu căutarea Potirului Sacru, a Sfântului Graal (acesta pentru  ca în viitoarele articole  mă voi opri asupra acestui subiect) şi concordă cu  relatările anticilor despre iniţiere.. Această din urmă cale aleasă de fiul de împărat  este presărată cu tot felul de primejdii exprimate prin dracii cu care se întâlneşte şi de la care, odată înfrânţi, el primeşte nişte „ustensile” care, de fapt nu sunt altceva decât acele capacităţi „supraumane” dobândite în urma iniţierii depline. Pentru edificare  nu trebuie decât să privim la persoana umană a lui Iisus. Acelaşi motiv îl întrevedem în epopeea Cântecul Nibelungilor atunci când vine vorba de iniţierea lui Sigfrid ce în final ajunge la Comoara Nibelungilor care nu este altceva decât Înţelepciunea întruchipată în basmul nostru de Zâna Zânelor.

 Descrierea „căutării” Zânei de către fiul de împărat concordă cu cea din orice iniţiere autentică. Basmul ne spune în simboluri:” Trecu dealuri, văi colnice, străbătu păduri întunecoase şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişte. Se frământa cu firea voinicul, cerceta, întreba”. Toate acestea concordă cu relatările anticilor despre iniţiere. Un tânăr iniţiat în misterele lui Osiris ne relatează prin intermediul lui Paul Brunton. „am pătruns până în preajma frontierelor morţii, punând piciorul pe pragul Proserpinei; am fost transportat prin toate elementele. Apoi am revenit pe pământ. Am văzut soarele strălucitor, magnific, în mijlocul nopţii , m-am apropiat de zeii de sus şi de cei de jos; i-am adorat faţă în faţă.” Soarele despre care se vorbeşte în acest citat  este tocmai  ceea ce ne spune  basmul prin cuvintele:” dară parca-i spunea inima că odată şi  odată, o să se sfârşească toate  necazurile sale, şi deodată îşi venea în sine, şi se punea  din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă trebuie să gasescă”

 Legat de starea de zbucium a  voinicului, aceasta este conformă cu o relatare a lui Strabon  despre iniţiere: „Spiritul este îndurerat şi agitat în moarte, tot aşa cum este şi în iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată că se răspândeşte o lumină divină şi miraculoasă…perfect iniţiat, eşti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”. Tocmai ce se întâmplă cu fiul de împărat, la început confuz ,apoi descurajat, îndurerat de pierderea Zânei, trece prin orori închipuite de cei trei draci, ajunge, la final, să găsească peştera luminoasă a Zânei! Ororile aflate în discuţie sunt echivalente şi cu cele douăsprezece vămi ale Cerului prin care trec sufletele pentru a fi purificate total , putând astfel ajunge în domeniile drepţilor.

Odată înfrânte ororile, încercările (dracii în basmul nostru) traseul iniţiatic este vegheat de însăşi Duhul Sfânt, sau aspectul activ si feminin al Principiului, porumbelul fiind unul dintre simbolurile acestuia. Aceştia îl duc  la Muntele înalt unde se află o peşteră în care  locuieşte zâna cu slujnicele sale. În plan material acesta este însuşi marele sanctuar iniţiatic din Bucegi. În plan macroteritorial, Dacia este considerată de antici Centrul Spiritual Suprem al Lumii, în Dacia însă, acest centru se simplifică devenind Muntele Sacru, Bucegiul, Triplul sanctuar iniţiatic, iar, în cadrul sanctuarului, punctul central, adică Osia lumii  este Vârful Ascuns sau Columna Cerului. În planul microcosmic, sau al realizării iniţierii depline, peştera este un echivalent al inimii, pe care o schiţează  sub forma unui triunghi cu vârful în jos, simbol ce apare şi în cazul Graalului, pe care-l reprezenta  de asemenea schematic. Iniţierea este echivalată de multe ori cu urcuşul unui munte, iar când feciorul împăratului termină urcuşul, adică treptele iniţierii, ajunge la peştera care se află în munte. Ori inima în toate tradiţiile sacre autentice este centrul fiinţei umane! După cum inima se află în centrul fiinţei umane , la fel si peştera este situată în interiorul muntelui. Departe de a fi un loc întunecat, atunci când o găseşte voinicul, peştera este un loc luminos cu palate aşa de măiestrit lucrate cum nu s-au mai văzut în lumea oamenilor, după cum ne spune însuşi basmul pe care-l discutăm. Acele palate despre care auzim în basm sunt echivalente virtuţilor dobândite în urma iniţierii. Iată aici pecetea lui David , unirea contrariilor,  a muntelui cu peştera, a triunghiului  cu vârful în sus şi a triunghiul cu vârful în jos, a înţelepciunii umane şi a înţelepciunii divine

Sub un alt aspect este vorba despre reunirea Principului trinitar, Tatăl (împăratul), Mama (Sophia, Fecioara Lumii, Duhul Sfânt, Înţelepciunea divină ce aduce lucrurile la manifestare) şi fiul (iniţiatul perfect care înţelege tainele naturii şi ale Principului Tată  Mamă). Iată cum într-un simbol , în Pecetea lui David  este reunită cea mai profundă învăţătură iniţiatcă: „Precum în cer aşa şi pe pământ”! Şi iată cum basmul nostru  exprimă perfect acest lucru prin revenirea Zânei şi a fiului la Tatăl, a înţelepciunii divine şi a iniţiatului care o deţine în mod obligatoriu şipe care o aduce, într-un final, la origine, la principul din care a emanat. Acum feciorul de împărat este pe deplin iniţiat!

Bănuiaţi că se ascund atâtea mistere în spatele unei poveşti pentru copii sau mai degrabă ar fi mai nimerit să vă întreb: mai credeţi ca este o poveste exclusiv pentru copii?

 

zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas, 1977

2.Oriensis, ed Aion,2006

3.Paul Brunton, Egiptul Secret, ed Venus, 1992

4.Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, 2002

5. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, ed. Ştefan, 2008

 

 

  

 

 

LA MULTI ANI, TERO!

Astazi este ziua unui om. Nu-l cunoasteti voi, da-l cunosc io. Si ma gandeam io asa: oare ce sa ii dau lu` Tero` (aka Georgel) de ziulica lui? Si, mai ales, cum? Ca doara Tero` al nostru e haaaat depaaaaarte. Ca noah, nu-i ardelean de-al nost. Si ce mi-am zis? „Stai ma, daca tot mi-ai facut blog, macar sa-l folosesc in scopuri nobile!” (nu ca n-ar fi deja folosit in astfel de scopuri). Si iaca! La multi ani tie Tero`, multa multa multa sanatate si… lasa ca stii tu mai ce! Te imbratisez cu drag! Solomonar