Dizertaţii pe marginea unei hieroglife

 

Am să vă atrag atenţia de aceasta dată asupra literei latine „P”. În mod sigur vi se va părea o literă banală pe care o utilizam zilnic facând parte din alfabetul latin. Aşa şi este din perspectiva omului modern care a uitat că în spatele lumii materiale întotdeauna se află ceva imaterial care o susţine şi o determină. Dar din perspectiva ştiinţei sacre, este cu totul altă poveste şi la această poveste mă voi referi în cele ce urmează. Voi lasă aci gandirea umană, discursivă, pentru a intrega hieroglifa lui „P”, în gândirea „intuitivă”, sintetică, cumva supraumană, dar care este accesibilă omului tocmai prin simbol ca esenţă a realităţii umane sau supraumane.

Toată lumea ştie că literele sunt simboluri , în concepţia unora arbitrare, ce reunite între ele traduc în formă vizibilă cuvinte. Ori cuvântul, când este spus sau scris generează stări, idei, într-un cuvânt crează ceva.Ce nu ştiu cei care consideră simbolurile literale arbitrare este că de fapt nimic nu este arbitrar ci totul funcţionează în virtutea unei perfecte analogii şi complementarităţi între Principiu şi manifestare, între cele vazute şi cele nevăzute. În Evanghelia după Ioan aflăm următoarea formulare: „La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” . Apoi aflăm citind acelaşi evanghelist: „Şi Cuvântul a luat trup”. Iată omul ca simbol manifestat al lui Dumnezeu, microcosmosul reprezentând macrocosmosul în toată plenitudinea lui. Nu este nici o blasfemie aici deoarece ştiinţa scară ne învaţă că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi mai mult: în timpurile vechi divinitatea supremă, creatoare a oamenilor şi a lumii materiale avea ca titlu de glorie şi măreţie chiar denumirea de Omu!

Consideraţii asupra literei P

Urmând aceste consideraţii, ce ar putea cuprinde zeci de pagini, ne-am abătut de la scopul prezentului articol, dar ele sunt de un real folos pentru a pricepe cum stau lucrurile cu litera „P”. Orice cuvânt are un început, pe care literaţii şi grămăticii, l-au numit iniţială. Vi se pare cumva arbitară această denumire? Iniţial în ordinea firească a lucrurilor înseamnă punct de pornire, Principiu, Principiu care va stabili forma şi înţelesul cuvântului.Vi se va părea de-a dreptul ciudat atunci când veţi afla că originea scrisului (contrar celor spuse de manualele de istorie) este în Ardeal şi că Ardeal în varianta Hardeal înseamnă Casa Domnului şi prin extensie Paradisul terestru! Numele poporului care locuia Paradisul terestru era acela de pelasgi. Iată cum Principiul (Zamolxe) corespunde Omului situat în Paradisul terestru stăpânit de pelasgi care aveau credinţa că erau născuţi din cer şi din pământ, din material şi imaterial.

Să revenim la tema iniţială şi să analizăm hieroglifa lui P şi implicaţiile sale. Dacă privim cu atenţie această literă vom observa că ea are forma unei săbii cu gardă dar şi forma unei chei. Aceste doua forme distincte dar complementare în esenţa lor se elagă de simbolismul lui Ianus şi de simbolismul axial. Ianus Bifrons, Principiul decompus în cele două componente de bază ale sale, principiul feminin şi principiul masculin, Zeul şi Zeiţa, Ianus/Iancus/Iancu-Iana/Ianca ,ce-i doi Zamolxe, închipuiţi ca doi şerpi în jurul caduceului hermetic ce odată ajunşi în vârful lui se contopesc în unul singur, dualitatea manifestată tinzând şi reuşind în cele din urmă să reconstruiască Principilu primordial, Aorul din vârful caduceului. Cele două feţe ale lui Ianus Bifrons sunt numite de multe ori în ştiinţa sacră Ianus Caeli şi Ianus Inferni iar Saturn şi Geea, ce-i doi Zamolxe, erau consideraţi ca stăpâni peste tarâmul subteran şi peste cel uranian. Iată cum ne dezleagă misterele lumii materiale şi spirituale o simplă literă.

januscoin2

Despre Ianus/Zamolxe se mai spune că este şi deţinătorul cheilor. Aici nu este vorba de chei în sensul material al cuvântului ci de cheia ştiinţei sacre alchimice, a ştiinţei „dizolvării” şi „coagulării” pe care alchimiştii au preluat-o sub forma „Solve e coagula”. Este cheia iniţierii în tainele lumii şi a celor de dincolo de lume, iniţiere care adună ceea ce a fost pierdut.Nu este ciudat totuşi că Iisus spunea în Evanghelii că a venit pentru cei rătăciţi (literal: „oile cele pierdute”)?

Pe de altă parte ne atrage atenţia o altă afirmaţie a lui Iisus şi anume: „Eu nu am venit să aduc pacea, ci sabia!” Peste tot pe unde apare în tradiţiile antice sabia este un simbol axial, ax care se află în strânsă legătură cu Polul, care la rândul său este identic cu ideea de Centru. Ori, pentru toţi autorii antici Axis Mundi (Axa Lumii) se afla sub Polul Getic (v. Maţial care se exprimă farte clar în acest sens). Axa Lumii mai este cunoscută şi sub numele de Columna Cerului sau Întreitul Stâlp al Cerului deasupra căruia coboară lumina sub forma unei săbii imagine figurată şi pe mormântul lui Avram Iancu de la Ţebea! (vezi imaginea din Kogaion Muntele sacru al getilor)Şi că tot vorbeam de complementarite şi întregire ceva mai devreme legătura între paradisul terestru şi paradisul ceresc se face tocmai de-a lungul Axei Lumii care se află în Bucegi unde se află şi cele mai vechi icoane din lume: Sfinxul şi Babele. Prin urmare, afirmaţia lui Iisus, spune sub formă de parabolă că el era trimisul Polului, al Centrului, al lui Zamolxe.

P din monograma lui Iisus Christos

Hieroglifa lui P apare bine definită şi în monograma lui Iisus Christos cunoscută lumii creştine sub numele de christma. Să analizăm un pic această figură şi înţelesurile ei care scapă privitorului profan. Întreaga figură este înscrisă într-un cerc, cercul întotdeauna semnifică lumea manifestată . Prin urmare este clar că avem de-a face cu un simbol, un simbol al cărui înţeles ne scapă de cele mai multe ori.Privind în spatele figurii (cu ochiul minţii) deducem acolo un Punct, Principiu care generează întreaga figură. La scară macrocosmică este Principiul care generează prin însăşi existenţa sa întreaga manifestare. La nivel material este centrul originar, Paradisul terestru care generează prin existenţa şi voinţa sa imperiul pelasg.Din punctul central se desprind patru raze care au un dublu sens manifestarea şi întoarcerea la origine. Mai mult cele patru raze reprezintă crucea sfântului Andrei. Ori Andros în greacă înbseamnă Om iar titlul de glorie al pelasgilor pentru Zamolxe era tocmai Omu Prin centrul acestei cruci trece litera P cu coada prelungită. Ea străbate , în viziunea mea , cele trei tărâmuri,lumea superioară, a arhetipurilor, lumea intermediară,a manifestării şi lumea inferioară sau a non-manifestării. Faptul că P îşi are bucla în ceea ce am numit lumea superioară ne dă explicaţia monogramei christice: Phosphoros „Cel strălucitor” Ori Zamolxe sub forma Apollo era tocmai zeul strălucirii solare. Dacă această monogramă îl desemnează pe Iisus ca trimis al cerului, prin înţelesurile deja menţionate ale literei P aflăm şi alte informaţii. Această literă îl desemnează pe Iisus ca trimis al Omului, al lui Zamolxe pelasgic, prin simbolismul său axial acela de sabie şi ca iniţiat trimis din Centrul Lumii pentru a duce lumina cunoaşterii celor ce s-au desprins de sursa originară.

180px-monograma_iisus_hristos2

Alte semnificaţii ale literei P

Vom observa încă de la început că toate cuvintele care desemnează atribute zamolxiene în limba română încep cu P.

Bunăoară, potenţă şi derivatele sale, pot, a putea, putere, este un atribut ce se referă la regalitatea sacră zamolxiană ce se întindea peste toate cele trei tărânuri şi de la care deriva şi regalitatea umană (v. Sacralitatea instituţiei voievodale româneşti). Mai mult numele lui Zamolxe ce-l desemneazpă ca stăpân al apelor în mitologia greacă este Poseidon, nume derivat din atributul de putere al lui Zamolxe, adică Posis + das (Zeul potent, care poate, puternic)

poseidonmelos-l3

A se observa că „Sabia” de lumină ce coboară peste Vârful Ascuns/ Stâlpul Cerului are drept echivalent în limba română paloş. Un cuvânt care începe tot cu litera P. Ciudat nu? Prin putinţele pe care ni le oferă ştiinţa literelor paloşul românes ne dă vechiul phal(o)us emblema lui Shiva ca zeu binevoitor şi atotputernic. Dar şi onphalos adică „Buric” aci cu sensul de „Buricul pământului”, Casa Domnului, Hardeal,Ardeal

Dacă adăugăm încă o buclă la P obţinem litera B. A şi B sunt primele litere ale alfabetului latin dar şi a alztor alfabete. Din prismă spirituală A este Impulsul, Principiul , Zamolxe care l-a generat pe B iar B a creat toate lucrurile. Foarte ciudat! Revenind la forma iniţială a lui P care prin modificarea esentei sale a dvenit B vedem că unul dintre cele mai importante simulacre megalitice ale Geei, principiul femin al lui Zamolxe Principiul Unic, se numeşte cu o denumire care începe tot cu iniţiala P: Panaghia, situată pe cea mai înaltă culme a Ceahlăului. Mai mult Geea purta supranumele de mama a zeilor şi a oamenilor, pământul matern, mama dela care porneşte manifestarea în lumea fizică. De altfel chiar şi textele gnostice insistă pe acest astect al principiului feminin.

Curios este încă un lucru. Dacă observăm cu atenţie întreaga catenă carpatică situată pe teritoriul ţării noastre şi prelungirea ce trece dincolo de Dunăre , în Bulgaria, putem ghici forma literei P!

16_harta

Acum să readunăm ce-am împrăstiat odată cu derivarea lui B din litera P. Astfel, vom „schilodi” litera P tăindu-i bucla. Vom avea un I. Iată că am revenit Iniţială, litera de la începul oricărui cuvânt, la Principiul cuvântului. Iar dacă vom privi de sus aceast I vom avea doar un punct, principul care generează toate formele şi toate ideile.

O complicaţie stranie a literei P

Am vorbitmai sus de Polul getic, ori semnul Polului de cele mai multe ori este svastica, svastică care face parte din zestrea ancestrală a poporului român, fiind găsită în toată cultura ţărănescă sub diferite forme. Cea mai ciudată dintre ele este svastica clavigeră ce are la terminaţiile braţelor niste motive ce seamănă cu litera P. Să aibîă acestea doar un sens pur ornamental? Poate acum, dar în trecut ele reprezentau ceva şi acest ceva era legat de iniţierea zamolxiană. De ce? Pentru că având în vedere că litera P are forma unei chei această svastică este formată în fapt de 4 chei.

images3

Semnificaţia acesteia este legată de ceea ce ne spunea Iisus în rugăciunea tatal nostru: precum în cer asa şi pe pămant” dar tine mai şi mai mult de acel solve e coaguala al alchimistilor deoarece Ianus Bifrons este stapânul iniţierii în Marile şi micile misterii. În sens mai larg, simbolismul svasticii formate din 4 p sau chei este tocmai conlucrarea iniţiatică între principiile creatore masculin şi feminin, Saturn/Apollo şi Geea/Rheea,şi între manifestările lor materiale el şi ea, femeia şi barbatul, ce toate tind să ajungă în Centru, la Principiu! Avem de-a face aci din nou cu simbolismul caduceului.

zamolxe

 

 

Reclame

Sfântul Graal

 

 

Sântul Graal…o reverie, o legendă care a alimentat imaginaţia atâtor şi atâtor generaţii! Unii spuneau despre această relicvă sacră a creştinătăţii că este vasul sacru din care a băut Iisus la Cina cea de Taină şi în care, mai apoi, atunci când a fost răstignit, Iosif din Arimateea, a strâns sângele şi apa ce au curs din rana deschisă între coastele Sale de lancea centurionului Longinus. După Răstignire, silit de împrejurări, Iosif din Arimateea pleacă în Marea Britanie ducând cu sine preţioasa relicvă. Apoi, Sfântul Graal reapare în legătură cu Arthur şi Cavelerii Mesei Rotunde care îl vor căuta spre al aduce din Marea Britanie în Armorica. Despre însuşi originea Graalului legendele ne spun că ar fi fost cioplit de îngeri dintr-un imens smarald căzut de pe fruntea lui Lucifer atunci când acesta a fost alungat din Eden. Sfântul Graal a fost încredinţat lui Adam în Paradisul terestru dar odată cu păcatul originar acesta a fost pierdut fiind recuperat de Seth şi din nou pierdut până în vremea lui Iisus. După ce unul dintre cavalerii lui Arthur, Galaad, a descoperit ascunzătoarea Graalului acesta a fost pierdut din nou. Ce-ar fi sa pornim sa-l căutăm si noi…Să ne luam după calea trasata de simboluri şi să încercăm a găsi… Castelul Graalului?

caydap161

 

Originea legendei Sfântului Graal

 

Rene Guenon  atrage atenţia în mod deosebit asupra faptului că deşi legenda Graalului apare în secolul XII d.Ch, ea este o adaptare creştină cu rădăcini celtice foarte vechi. De fapt toate romanele cavalereşti ce au ca tema căutarea Sfântului Graal sunt pline de simboluri care nu au de-a face absolut nimic cu mistica creştină, ele aparţinând în marea lor majoritate  credinţelor precreştine. Dar, oare, legenda Graalului să-şi aibă ultima oprire în lumea celtică date fiind rădăcinile sale „foarte vechi”? Julius Evola ne spune că nu : „…învăţătura tradiţională, într-o formă sau alta, a afirmat întotdeauna şi pretutindeni existenţa unei rase purtătoare de la origini a unei spiritualităţi transcendente şi, ca atare, considerată ca fiind „divină” sau „aidoma celei a zeilor”.. Am denumit structura acesteia ca fiind olimpiană, prin acest termen urmărind să desemnăm o superioritate înnăscută, „o natura care, imediat ca atare, este o supranatură”. O forţă din înalt, în cazul unei asemenea rase, este o prezenţă care predestinează pentru conducere, pentru funcţia regală, o desemnează ca rasă a celor ce sunt şi ce pot, iar uneori ca rasă solară”. În legătură cu aceasta, acelaşi Julius Evola, pune vârsta de aur a omenirii. Şi mergând mai departe pe firul raţionamentului, autorul ne uimeşte si mai mult. „Localizarea centrului sau a sediului originar al civilizaţiei olimpiene din vârsta de aur într-o regiune boreală sau nord-boreală…e un alt precept tradiţional fundamental…O tradiţie de origine hiperboreană, în forma sa olimpiană sau în revenirile sale de tip eroic, stă la baza unor acţiuni civilizatoare desfăşurate de neamuri care, în perioada dintre sfârşitul epocii glaciaţiunilor şi neolitic, se răspândesc pe continentul euroasiatic”. Autorul cărţii „Misterul Graalului” ne oferă date păstrate de tradiţie referitoare la diferitele denumiri purtate de ţinutul în care locuia această rasă: „Centrul hiperborean, printre diferitele sale denumiri care au ajuns să îi fie aplicate şi centrului atlantic, le-a avut si pe acelea de Thule, de Insula Albă sau „a strălucirii/strălucitoare” – hindusa shveta-dvipa, ori insula greacă Leuke – de „sămânţa originară a rasei ariene” – airyanem-vaejo -, de Tărâmul Soarelui sau „tărâmul lui Apollo”, ori de Avalon”.

Tulai! Că altceva nu pot zice… De ce? Vă spun imediat! Iată: „ Olimpul  Iliadei nu este Olimpul Thesaliei, ci este Olimpul cel vechi de lângă Oceanos Potamos sau Istru, unde era originea zeilor (Homer), la marginile pământului, ce nutrea multa lume. Olimpul şi Uranul lui Homer sunt munţii cei sfinţi ai teogoniei…acolo unde oamenii erau asemenea zeilor” spune N. Densuşianu.

sfinx

 Si iarăşi:” Sub imperiul lumesc al lui Saturn a existat etatea de aur a Bibliei – acei seculi plini de abundenţă şi de mulţumire, când dominau pe pământ justiţia şi buna credinţă, condiţii esenţiale pentru fericirea morală şi materială a omenirii”. Aici voi da o singură lămurire cu privire la hiperborei întrucât restul sunt menţionate în articolul  meu Dacia Hiperboreană. Ca să fim cât se poate de clari vom menţiona numai mărturia lui Apollonius din Rhodos care spune: „Hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei”.  Iar Insula Albă (Leuke)  nu este alta decât actuala Insulă a Şerpilor situată în apropierea gurilor Dunării atât după Hecateu Abderita cât şi după alţi autori antici şi moderni (N. Densuşianu, E. Delcea). Fără a mai pune la socoteală că singurii oameni consideraţi de greci  divini si asemenea zeilor erau tocmai pelasgii a căror centru politic militar si religios era la Dunărea de Jos.

Prin urmare este mai mult decât evident că originea legendei  Sfântului Graal nu se afla în creştinism, după cum nu se află nici în tradiţia celtică a druizilor ci într-o altă tradiţie , mult mai veche, cea a pelasgilor pe care celţii irlandezi îi echivalează cu seminţia mitică a Tuatha de Danann. 

 

Tradiţia irlandeză. Tuatha de Danann şi Avalonul

 

Istoria legendară a Irlandei este centrată pe faptele unor popoare care au stăpânit-o şi care conform legendelor irlandeze proveneau dintr-un centru pe care Historia Brittonum îl numeşte adesea Hiberia, termen ce pare a deriva din Hyperia, formă denaturată a denumirii Hiperboreea. Între acestea din urmă se evidenţiază seminţia Tuatha de Danann, care se traduce ca „oameni ai zeiţei Dana”, seminţia Tuatha de Danann fiind fii ei.

Cine este această zeiţă Dana, mamă a tuathanilor? Conform wikipedia Dana este zeiţa fertilităţii, a păcii şi a prosperităţii, patroană a lunii, a tenebrelor şi însoţitoare a sufletelor în lumea de dincolo. Ea este reprezentată fie sub forma unei singure divinităţi fie sub forma a trei femei, cifra trei având semnificaţie sacră la toate seminţiile celtice. Pe de altă parte numele cursului superior al Dunării, al cărei bazin era locuit de o numeroasă populaţie celtică, este Danubius, nume rezultat, se pare, din forma Danu a numelui Dana. Dacă privim atributele cu care este înzestrată această zeiţă celtică ne dăm seama  ea are caracterul unei zeiţe mame. Ceea ce este ciudat însă, este faptul  că legendele irlandeze plasează locul de a tuathanilor în Hiperboreea. Iar ceea ce este de-a dreptul uimitor este faptul că zeiţa mamă a pelasgilor de la Dunărea de jos are exact aceleaşi caracteristici ca şi Dana celtică. Pe de altă parte una dintre denumire naţionale ale Dacilor era aceea de Dani/Dati nume de la care derivă toponimul Dania (actuala Danemarca) ce în vechime era locuită de numeroase triburi de Dani. Iată ce ne spune Densuşianu: „Ca divinitate Geea avea în cultul public diferite numiri după diferitele dialecte ale triburilor primitive, pastorale şi agricole…Însă titlul său principal de onoare era Ma (mamă –n.n)” tocmai cum Dana este mama tuathanilor veniţi din regiunea hiperboreană de la Dunărea de Jos. Nu este neglijat nici faptul ca unul dintre pricipalii zei ai celţilor se numea Theutates (zeu tată). De asemenea nu putem neglija asemănarea dintre Dana şi Artemis care, la Efes, era reprezentată  cu pieptul plin de sâni ceea ce semnifică tocmai caracterul de zeiţă mamă hrănitoare a tuturor.  Reprezentările zeiţei mame în spaţiul pelasgo-dacic de la Dunărea de jos sunt identice cu cele menţionate pentru Dana. Ca divinitate unică regină şi mama  ea este întruchipată de Rheea.

rheea

Ca divinitate triplă apare în complexul megalitic din Bucegi sub forma celor trei stânci cunoscute sub numele de Babe. Mai mult această credinţă s-a păstrat în tradiţia română a ursitoarelor care în cele mai multe cazuri sunt în număr de trei.

bucegi_babele

Numeroasele similitudini existente între reprezentările şi credinţele celţilor legate de Dana şi cele ale pelasgilor carpatici ne îndreptăţesc să credem că originea acestei divinităţi supreme celtice, ca principiu si personificare se reduce la Dunărea de Jos acolo unde Homer şi Hesiod  plasează geneza zeilor, lângă vechiul fluviu Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla si Grădina Hesperidelor  ce adăpostea merele de aur

Legendele irlandeze spun că  tuathanii au părăsit ţara la un moment dat,  asumându-si o formă invizibilă , ca locuitori ai unor palate subterane sau ai unor peşteri din munţi, inaccesibile oamenilor, printre care nu mai apar decât în mod excepţional. Foarte ciudat! Aceleaşi sunt credinţele românilor legate de Rohmani sau Blajini. Se crede că rohmanii locuiesc sub pământ şi că odinioară, în timpuri îndepărtate, au locuit  pe suprafaţa pământului. La sfârşitul lumii Dumnezeu  îi va aduce la suprafaţă. Pe de altă parte, despre Ler-împărat se crede că este şeful rohmanilor şi că, curţile sale  s-ar afla într-un palat situat într-o peşteră sau pe un munte mare. Toţi blajinii (rohmanii) sunt consideraţi sfinţi. Io zic că nu mai necesită comentarii asemănarea dintre credinţele celţilor şi ale românilor! Seamănă destul de bine  încât să putem crede că e vorba de aceeaşi sursă tradiţională pelasgă.

După alte legende irlandeze tuathanii s-au întors în ţara de origine, în Avalon. Se presupune că acest Avalon ar fi o invenţie exclusiv celtică. Poate…numai că denumirea Avalonului mitic porneşte de la cuvântul cimric „afal” care înseamnă literal măr. Având în vedere că Avalonul  este perceput în toate legendele celtice ca o insulă atunci avem „Insula merelor”. Această insulă a merelor nu este alta decât Insula Hesperidelor cu merele de aur. Întemeiat pe întreaga literatură antică N. Densuşianu ne demonstrează cu lux de amănunte că Insula Hesperidelor era situată în albia Dunării în apropiere de Cazane identificând-o cu insula Ruşava sau Ada-Kaleh.

adakaleh1909

 În antichitate Gadira, era o insulă mai sus de Ruşava, denumirea sa provenind de la Strâmtoarea Gaditană sau Coloanele lui Hercule,  denumirea străveche a Cazanelor Dunării denumire foarte asemănătoare cu românescul grădină. De fapt această insulă se numea până nu de mult Ogradina după cum spune Stefan Bizantinul

 Tradiţia ne spune că această insulă era în stăpânirea femeilor. După Diodor Sicul insula Cerne, care este tot una cu Insula Ruşava, după părerea întemeiată a lui Densuşianu, se afla în apropiere de muntele Atlas în apropiere de teritoriile locuite de amazoanelor. Acestea erau spiritele femeilor care populau Avalonul celtic după toate datele de până acum.  Şi pentru a fi şi mai clari în privinţa locaţiei Grădinii Hesperidelor vom menţiona pe Palaephat care spune despre Phorcys, tatăl Gorgonelor (şi ele în număr de 3), al Hesperidelor şi al balaurului ce păzea merele de aur de lângă muntele Atlas, era originar din insula Cerne (Ruşava/Ada Kaleh)

ada20kaleh

 Prin urmare patria colonizatorilor civilizatori ai Irlandei, de la care provine şi trama Legendei Graalului  care, prin numeroase aluzii, aminteşte de centrul hiperborean al tradiţiei primordiale (în speţă Dacia), este tot Dunărea de Jos şi din  Carpaţii ce în antichitate se mai numeau şi Atlas.

 

Ciclul arthurian

Căutarea originilor legendei Sfântului Graal ar fi incompletă  fără o privire, sumară deocamdată, asupra  ciclului de legende arthuriene. Acest ciclu de romane cavalereşti  ce implică în fapt căutarea Sfântului Graal şi răspândite în întreaga lume celtică implică numeroase ciudăţenii care confirmă ceea ce m-am străduit să afirm până acum.

 O primă ciudăţenie şi poate cea mai mare a ciclului arthurian este însăşi numele regelui Arthur. Aproape toate etimologiile propuse înclină în a acorda numelui Arthur o etimologie legată de urs (arthos= urs).

urs

Mai ciudat este însă faptul că Arthur pe lângă legătura cu ursul , presupusă de însuşi numele său, este legat şi de Dragon sau Balaur prin numele tatălui său, Uther Pendragon. Caracterul ursid al lui Arthur precum şi regalitatea sa duce la ideea unei funcţii centrale legată de ideea de pol spiritual, cu atât mai mult cu cât regatul său are chiar această valoare de regat spiritual.

Să se ascundă oare ceva în spatele numelui lui Arthur? Să întrebăm autorii antici deoarece ei ne-au lăsat marturii ale tradiţiilor din vremea lor. De aceea suntem de părere că nu trebuie contrazişi. Iată cum descrie Herodian unul dintre preoţii zamolxieni care purta numele Zeului: „Pythagoras mai avea şi un alt adolescent pe care-l dobândise în Tracia, numit Zamolxis, deoarece – la naştere – i se aruncase deasupra o piele de urs. Traci numesc pielea Zalmos”. Ciudat . Parcă ar fi vorba de o iniţiere în care adeptul este consacrat Zeului Urs Zamolxe prin înfăşurarea într-o piele a animalului totemic. Iar acest totem animalier îl reprezenta pe Zamolxe ca deţinător al puterii regale. Pentru a nu exista dubii amintim tradiţia populară a Ursului practicată mai ales în Moldova dar şi în  alte părţi ale României, tradiţie legată de Crăciun, care este unul dintre numele româneşti ale lui Zamolxe. Pe de altă parte, Arthur este urs pentru că se naşte din zeiţa supremă Danu/Dana pe care ceva mai sus am asimilat-o lui Artemis iar această Artemis, ca pereche a lui Apollo, dar în calitate de patroană a vânătorii (războinică ca şi Arthur) era reprezentată printr-o ursoaică. În altă ordine de idei, Dacia era plasată de autorii antici sub constelaţia Ursei Mari fapt ce o punea sub directa oblăduire a Marii Zeiţe Mame.

 Spuneam că Arthur este legat şi de dragon prin numele tatălui său Uther Pendragon. Cristina Pănculescu după ce studiază o gamă largă de simboluri hiperboreene    ajunge la concluzia că Dragonul dacic a ajuns să se insinueze şi în legenda Graalului: „Steagul pe care legendarul rege Arthur l-a ridicat în onoarea tatălui său Uther Pendragon, devenind şi steagul sub care şi-au apărat independenţa Cavalerii Mesei Rotunde (Cavalerii Graalului) a fost un dragon de tip dacic…Deşi erou legendar, Arthur are la bază un personaj istoric, autentic. Acesta a fost căpetenia unei uniuni de triburi celtice, care a apărat cu eroism partea de vest a marii Britanii (Walles) de năvălirile saxone; şi totuşi după cum spune Thomas Malory, în mănăstirea de la Westmister, la altarul Sfântului Eduard, mai există şi azi sigiliul său  imprimat în ceară roşie, montată în beriliu, pe care stă scris: „Nobilul Arthur, împăratul Britaniei, Galiei, Germaniei, Daciei”. Uther Pendragon, tatăl lui Arthur, era înfăţişat ca un dragon în flăcări, pe cer, care nu putea fi decât constelaţia Dragonul. Prin steagul ridicat în onoarea tatălui său, Uter pendragon/Dragonul ceresc, legendarul rege Arthur se legitima ca fiu al Polului – aceea căutare a Graalului, fiind înainte de toate, o expresie a dorului de tatăl care este în ceruri”. Noi am corecta putin ultima afirmaţie spunând…  căutarea înţelepciunii pierdute.

king_arthur_copy

Pentru moment ne vom opri aici cu afirmaţiile noastre, fără a uita să subliniem  trei trebuşoare cel putin interesante: 1. Britania, Galia, Germania şi Dacia se afla pe o axă neîntreruptă şi semnifică direcţia dinspre care a venit tuathanii, Hiperboreea pelasgă (asta se poate observa pe orice harta); 2. Arthur este trimisul Polului/ Centrului pentru Britania, la fel cum Negru-vodă şi Dragoş Muşat au fost deţinătorii  ştiinţei fondării statelor medievale româneşti pe care au fost trimişi să le fondeze după o prealabilă iniţiere în centrul centrului, adică în Munţii Bucegi (vezi articolul „Legendele descălecatelor)i; 3. Existenţa rugăciunii  tatăl Nostru într-o limbă română în plin Ev Mediu tocmai în provincia Walles unde se spune că-şi avea sediul Arthur (v. Mituri Schimbate)

Apoi nu putem să trecem cu vedere legătura între destinul lui Arthur şi insula Avalon…dar, despre aceasta vom vorbi în articolul următor…

(va urma)

 

 

zamolxe

 

Bibliografie:

 

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

Julius Evola, Misterul Graalului, Ed Humanitas, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

E. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, Bucureşti