Din lada de zestre a neamului: „Cartea românească a morţilor” şi Moş Crăciun

 

În primul rând, aş dori să-mi cer scuze pentru îndelunga mea absenţă (trebuşoare personale), apoi aş vrea să vă urez La mulţi ani şi An Nou fericit, că aşa se face. Şi dacă tot am venit p-aici, nu am venit cu mâna goală, ci v-am adus cu mine şi nişte informaţii „mai d-alea” cum v-am obişnuit.

M-am hotărât să mă opresc un pic asupra a două noţiuni din folclorul românesc foarte puţin înţelese de către contemporanii noştri: moartea, de care omul modern se teme ca de dracu, atât de mult încât încercă să nici nu o aducă în discuţie dacă se poate, şi personajul central al sărbătorilor de iarnă, care aproape că au trecut, şi care la fel, este golit de aproape orice sens profund: Moş Crăciun.

Cartea românească a morţilor

Cei pasionaţi de religie, ezoterism, spiritualitate probabil au auzit despre Cartea egipteană a morţilor – o colecţie de texte scrise pe papirus care dau indicaţii defunctului privind comportamentul în „lumea de dincolo”. Alţii, care au aprofundat subiectul în cauză, probabil au citit sau au auzit şi de Cartea tibetană a morţilor, care la fel descrie drumul parcus de sufletul defunctului în lumea de dincolo. Vă veţi întreba „Cum de n-am auzit încă de această carte românească a morţilor?”. Foarte simplu, aceasta nu a cunoscut forma scrisă şi de aia n-aţi auzit de ea. Pentru că Dacii puneau accent mai mare pe memorie decât pe scris (deşi scrisul a apărut în Dacia) întocmai ca şi druizii, amerindienii şi alţii. De fapt aceasta este caracteristica oricărei culturi tradiţionale solide, anume: memoria şi nu textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie, înseamnă în cazul nostru, a lega lumile între ele, lumi care independent de voinţa noastră se împletesc de-a lungul Columnei Cerului ce le leagă ca Osie a Lumii!

Ce am putea spune despre această „carte a morţilor” a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie pe durata a mai bine de 6000 de ani, pe când strămoşii românilor se numeau pelasgi. Ea cuprinde formule de iniţiere a sufletului pentru marea călătorie de aici spre dincolo, un „dincolo” care în fapt, nu desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de moarte.

Această „carte” românească „a morţilor” cuprinde cântecele funerare cântate în satele româneşti de către un cor feminin format îndeobşte din trei femei, fiind catalogate greşit ca bocete. Aceaste „nestemate” poartă în sine mesaje adresate mortului, Zorilor, soţului sau soţiei, postume închipuite de bradul de înmormântare, de „suliţă” sau de steagul de înmormântare. Marea diferenţă între aceste cântece funerare şi bocetele propriu-zise este tocmai lipsa deznădejdii prezente în mesajul bocetelor. Cântecele funerare, prin sonorităţile lor arhaice, contrastează cu bocetele propriu-zise tocmai prin faptul că ele descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă, a celui plecat în lumea drepţilor, subliniind trecerea „dintr-o ţară în altă ţară” sau „dintr-o lume în altă lume”.

Aceste cântece funerare ce, subliniez încă o dată, nu aparţin categoriei bocetelor propriu-zise, nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene, în contrast cu bocetele atestate atât la romani cât şi la greci. Ele ne prezintă uneori, o zeiţă a morţii în ipostază de pasăre de pradă (gaia, corboaică, vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. Alteori aceeaşi zeiţă, deloc lugrubră, cum este cazul lui Hekate greacă, apare sub infăţişare antropomorfă purtând nume ca Măicuţa Bătrână (Mioriţa) sau Maica Precistă.

Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice este lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte. Iadul sau purgatoriul, predicat de religiile creştine, tibetane şi chiar egipteană, lipseşte cu desăvârşire în aceste creaţii ale tradiţiei româneşti, locul lui fiind luat de un peisaj edenic, peisajul „vârstei de aur” peste care stăpâni absoluţi sunt Saturn şi Geea, cei doi Zamolxe în calitate de stapâni ai „lumii de dincolo”.

Ca o ciudăţenie a istoriei, extrapolând cumva dar menţinând paralela făcută la inceput, Cartea egipteană a morţilor deşi scrisă pe papirus şi pe sarcofage, a dispărut; Cartea românească a morţilor, deşi nescrisă vreodată, dar cântată la fiecare înmormântare ţărănească s-a păstrat şi a supravieţuit integral sau aproape, de-a lungul a 6 milenii de istorie.

Un crâmpei de sacralitate românească: Cântecul Zorilor

„Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. În gospodăriile lor bogate şi răsfăţate, ţăranii de azi cred la fel ca strămoşii lor, dacii, că sufletul omului este nemuritor”.

Cântătoarele „Zorilor” sunt învăluite de mister. Ele apăreau doar odată cu moartea, în zori după ce cocoşii au cântat de 3 ori, pe neaşteptate, cântând la fereastra mortului. Ele sunt, de cele mai multe ori, în număr de trei, întocmai ca ursitoarele care „ursesc” destinul noului născut la venirea lui în lume. Şi oare nu este cel plecat dintre noi în marea călătorie spre „dincolo”, un nou născut în cealaltă lume? Sufletul este diafan, asemenea momentului zorilor care încep ziua, motiv pentru care „ursitoarele ţării de dincolo” se numesc Zori. Iar trecerea „pragului” între o lume si alta, nu inseamnă oare o nouă zi într-un alt loc numit plastic „tărâmul de dincolo”?

Uneori lumea le şi uita, de bătrâne şi singure ce erau, iar când oamenii le vedeau din nou cântând la fereastra vreunui mort, nu simteau spaimă în faţa morţii ci un fel de ocrotire plăcută. Ele conduc mortul pe ultimul drum, neamestecându-se cu bocitoarele, stând de o parte şi privind tăcut şi cu ochii secaţi de lacrimi. Atunci când nu mai puteau „cânta din piept”, chemau femeile mai tinere pentru a le învaţa „datu” ritualului numai că… măicuţa Solomia Turnea din satul Bolvaşniţa, care stie a cânta Zorile ne zice: „Cum să-ţi spun eu dumitale, domnule, nu mai poate să-nveţe după noi, fiindcă s-or întors lejile lumii ăsteia. Căci cântecu’ ăsta nu se poate cânta fără o ţâră de credinţă. Dacă s-ar alege trei de-alea tinere să cânte zorile, lumea s-ar uita la ele chior[…].O şi zis una: – aaaa, ce să cântăm? C’apăi râd alelalte de noi… – nişte proaste la cap!….”. Hm… şi-atunci ce facem, lăsăm un lucru unicat în lume, de o arhaicitate extremă, şi, nu în ultimul rând, care ne legitimează ca români, să dispară?

Să ne aruncăm puţin ochii şi să vedem mesajul „Cântecului Zorilor” în 3 variante întâlnite în Banat:

Dă-le dalbe zori                                  Şi te-o îndirepta

Dă-le zori surori                                  La ciopor de miei

Zori de n-ar grăbi                                Ai azi nepoţei

Pân’mi te-am găti                              Să rămâi cu ei

Pân’mi te-am spăla                            La ciopor de miele

Pe mâni pân’la coate                         Alea-s nemurele

De sudori de moarte                          Să rămâi cu ele

Sama să mi-ţi iaiu                             Şi noi ne-om ruga

La mânuţa stângă                             Să-nvii la Rusale

Cătai calea strâmbă                          Că ni-i zâua mare.

Cu pluguri-i arată                               Noi te-om aştepta

Cu spini sămănată                            Cu mese întinse

Cu sânje-i picată                               Cu făclii aprinse

La mânuţa dreaptă                             Cu pahare pline

Că-i calea direaptă                             Cum o fi mai bine.

Cu pluguri-i arată                                Unu-i cu zahar

Cu flori sămănată                               Într-unu-i dor şi amar

Cu lacrimi picată                                Într-unu-s viorele

Sama să mi-ţi iaiu                              Într-unu-i dor şi jele

Sfântu Pătru vine                               …………………….

Să-ţi dea cheili                                  Şi noi ne-om ruga

Şi-i dăscuni porţâli                             Să fii iertătoriu

Să-ţi vezi călili.                                  Cum eşti ducătoriu

La mijloc de cale                               Dintr-o lume-ntr-alta

Maica Precista                                  Dintr-o lume-ntr-alta….

Ea te-o astepta

O altă variantă cântată în duet, unele femei întreabă Zorile, iar celelalte spun răspunsul Zorilor:

– Zorilor, surorilor,

Mândrelor voi zânelor!                        Toate pe el mi-l petrec,

Ian grăbiţi voi de ziliţi –                        – Zorilor,surorilor

Şi pe Ion îl întâlniţi                             Mândrelor voi zânelor!

Şi-l întoarceţi înapoi                           Ian grăbiţi voi de ziliţi.

Să vină el iar cu voi                           Apoi bine voi să faceţi

L-astă lume luminată                         Pe el înapoi să-ntoarceţi

De Dumnezeu bun lăsată.                  L-astă lume minunată

La vânt, ploaie şi la soare                   De bun Dumnezeu lăsată.

Şi la apă curgătoare.                          La vănt ploaie şi la soare

– Noi, acum vezi că grăbim                Şi la apă curgătoare;

Iacă deloc că zilim                             La fraţi,surori şi la mamă

Dar nu-ntoarcem înapoi                      Care pe ea cu dor o cheamă.

Pe Ion a veni cu noi –                         – Bine,că noi o vom grăbi

Ci că vremea ne-a venit                     Şi de loc că vom zili

De pornit la răsărit                            Dar cine-n lume că poate

Unde-un măr mândru-nflorit               Să-mplinească doruri toate?

De tot că s-a veştejit.                       Ce ursita a ursit

– Zorilor, surorilor,                           Şi-n lume s-a împlinit

Mândrelor voi zânelor!                      Rămâne nestrămutat,

Ce grăbiţi voi de ziliţi                        Chiar şi pentru împărat.

Şi pe Ion îl despărţiţi                        A plânge putem şi noi

De jocuri nejucate                           Dimpreună şi cu voi

De lucruri nejucate                          Plângeţi şi voi codrilor

De flori mirositoare?                        Mândrelor pădurilor.

D-albe şi rumenioare                       Plângeţi şi voi munţilor

–Noi grăbim, vezi de zilim               Şi voi mândre văilor.

Nu pe Ion să-l despărţim                 Plângeţi şi voi apelor,

De jocuri nejucate                          Dimpreună pietrelor.

De lucruri nelucrate                        Plângeţi dobitoacelor,

De flori mirositoare                         Dimpreună lemnelor.

D-albe şi rumenioare                      Plângi tu lună şi tu soare

Ci că vremea ne-a venit                  Când omul din lume moare

Acum iară de pornit                       Plângeţi şi voi patru vânturi

Căci, câte flori împipesc,               Din toate patru pământuri.

Toate pe una jălesc.                      Plângi o lume şi alină

Toate lui se-nchin` cu dor.            Clipa cu suspinuri plină

Şi câte din lume trec,                   Că o stea iar a căzut

Şi din lume a trecut

Moş Crăciun

Când vine vorba despre Moş Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă, toată lumea ştie câte ceva. Bunăoară, toată lumea, şi mai ales copiii, îl asociază pe Moş Crăciun cu acel personaj ghiduş, ce apare în toate galantarele marketurilor şi supermarketurilor, îmbrăcat într-un costum roşu, cu un sac plin cu cadouri în spate, având barba şi părul albe. Ce imagine comercială şi goală de sens! Alţii ştiu că Moşu’ trăieşte undeva în Laponia, de unde, în noaptea de 24/25 Decembrie, porneşte, într-o sanie trasă de reni al căror şef este Rudolf, să aducă copiilor jucăriile pe care le confecţionează de-a lungul întregului an cu ajutorul spiriduşilor. Frumos, dar.. neconform cu adevăratul sens al lui Moş Crăciun. Apoi, dacă nu-i nici aşa, nici aşa, cum o fi? O fi cumva, că doar niciodată n-o fost să nu fie!

Dacă povestioarele înşirate mai sus, pătrunse la noi pe filieră occidentală, nu ne spun prea multe, totuşi descătuşarea de forţe umane, materiale şi spirituale din lumea satului românesc, din preajma Crăciunului, ne ridică semne de întrebare serioase privind veridicitatea „tradiţiei” occidentale în legătură cu acest Moş Crăciun. Muierile coc colaci (creciuni, colindeţi sau cocuţi), uneori cu forme ciudate, cu care vor cinsti cetele de urători ce le intră în bătătură cu Capra şi cu Turca, cu colinda, cu Viflaimul şi cu Irozii, cu Căiuţii şi Ursul, cu Moşii.. Este o perioadă a practicilor magice, o perioadă plină de semnificaţii spirituale, o perioadă de reînnoire, când cerurile sunt deschise şi cei curaţi cu inima pot vedea şi cunoaşte cele de „dincolo de lume”.

Să pornim de la simplu spre complicat, asa cum e sănătos. În perioada aceasta până şi bineţe se da altcumva decât în restul anului. Daca pană acum se zice „Bună sara deie Dumnezău” azi se salută cu „Bună sara lu Crăciun” iar răspunsul care vine instantaneu din partea gazdei este „Să trăieşti ficior bătrân”. Arhaicitate? Da. Acesta este firul călăuzitor în povestea noastră, arhaicitatea şi spiritualitatea ancestrală. Pentru că ele ne spun adevărata poveste a lui Moş Crăciun.

Întrebând tradiţia românescă, atât de dragă mie, despre Moş Crăciun aflăm lucruri deosebit de interesante şi surprinzătoare. El este „Bătrânul Crăciun”, un nume semnificativ, şi vom vedea imediat de ce, „Regele Românilor” şi „Regele Păstorilor” „Mai marele peste păstorii din satul unde s-a născut Iisus Christos”. Foarte ciudat, căci acest personaj nu seamănă cu moşuleţul din vitrine şi nici cu cel din povestea cu spiriduşii şi renii! Şi ca să fim şi mai surprinşi aflăm: „Bătrânul Crăciun a domnit aici (în România-n.n) peste uriaşi înainte de venirea romanilor”. Moş Crăciun s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, ne mai zice tradiţia românească.

În refrenele cântecelor rituale de Crăciun, colindele, mai aflăm ceva interesant: un nume, un nume în care savanţii „se agaţă” şi se încurcă în explicaţii care mai de care mai savante fără a binevoi să privească ce zice Măria Sa ţăranu român legat de asta. Este vorba de Ler, Ler împărat care este tot una cu Novac, strămoşul neamului uriaşilor, care la rândul lor sunt numiţi în tradiţia românească novaci. Iar ţăranul român, cel care cinsteşte în fiecare an cum se cuvine pe Crăciun Bătrânul, în concordanţă cu scrierile anticilor, plasează patria uriaşilor în ţinuturile de la Dunărea de Jos, în vechea Dacie.

„Bun, dar”, mă veţi întreba ”ce-i cu epitetul de bătrân atribuit lui Moş Crăciun?”. În limba română, bătrân înseamnă tocmai moş. „Asta ştie oricine” o sa-mi ziceţi.. Dar nu oricine ştie că zeul suprem al dacilor, Zamolxe, în varianta grecească Zalmoxis, înseamnă tocmai (Dumne)zeul Moş, nume pe care Zamolxe îl are în calitate de strămoş al oamenilor.

Mnaseas din Petrae ne zice că dacii cinstesc pe Cronos sub numele de Zamolxe, ori Cronos a fost preluat în mitologia romană sub numele de Saturn, iar Saturn la romani purta epitetul de sennex adică, tocmai „bătrân”! Novac pomenit de tradiţiile româneşti poartă şi el epitetul de bătran.

Zamolxe/Saturn/Cronos este în tradiţiile antichităţii regele vârstei de aur, epocă marcată de îndestulare, când oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji, cum ne spun imnurile vechi. Ori, este de-a dreptul remarcabil faptul că unul dintre epitetele cu care este numit Moş Crăciun în tradiţia românească este tocmai acela de Crăciun sătulul.

„Ler, Doamne Ler” se aude în fiecare seara de Ajun prin satele româneşti. Sintagma „Doamne” s-a păstrat, în Ţările Române, pănă în Evul Mediu târziu ca formulă de adresare către domnii români alături de „Mări(re)aTa”, în fond şi în fapt având aceeaşi semnificaţie. Prin urmare „Doamne”, poartă în sine însuşi sonorităţile majestăţii, atât spirituale cât şi materiale. Or, Măria Sa Ler apare în basmele româneşti cu epitetul de împărat. Iată cum se împletesc lumile, lumea materială şi lumea spirituală, împreună, în refrenele colindelor şi în realitatea istorică.

Novac bâtrânul trăieşte într-un palat alb, pe un munte înalt, şi este regele urieşilor; Ler împărat este „cel mai mare împărat al lumii, El îi conduce pe toţi”, „El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră”, „pe un munte mare”, ”nimeni nu poate găsi acest munte, în afară de cel care place lui Ler împărat”. Mai este nevoie să spunem cine este acest Rege al regilor? O vom spune totuşi pentru cei care înca se întreabă.. Ler, Aleroi, Leru, Leor, sunt tot atâtea nume ale lui Ler împărat, desemnând mantra Regelui Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zamolxe ca stăpân peste neamul oamenilor şi al zeilor.

Să rezumăm: Bătrânul Crăciun este „regele românilor” şi „ regele păstorilor”, identic cu Bătrânul Novac care domnea „într-un mare palat pe un munte înalt”, asemeni lui Ler împărat „cel mai mare Împărat al lumii” şi „conducătorul tuturor”.

Mai există o latură, oarecum misterioasă, a Regelui Lumii, şi aceasta implică simbolismul dublu a lui Ianus Bifrons. Am spus că bătrânul Crăciun este identic cu bătrânul Novac, care în tradiţia românească are un fiu, pe nume Iovea, ce îi urmează în palatul de pe muntele înalt. În mituri, legătura tată-fiu, soră-frate, nu reprezintă ceea ce reprezintă în realitatea fizică, ci doar aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă, Iovea nu este decât aspectul reînnoit al lui Novac/Zamolxe în calitate de Rege al Lumii.

O să mă întrebaţi „şi cam ce treabă au astea cu Moş Crăciun?”. Au, căci Anul Nou, în tradiţia românească, se numeste „fratele Crăciunului”, iar în luna Ianuarie erau la romani Calendele lui Ianus. Ori, numele arhaic a lui Ianus este Iancus, asa cum arată cântările saliene, identic fiind la rândul său cu Iaon/Ion al grecilor şi Ion al românilor. Este de asemenea semnificativ faptul că, prima sărbătoare după Anul Nou, este tocmai Sântionul sau sfântul Ioan Botezătorul în calendarul ortodox!

Pe de altă parte, însuşi simbolismul numelui „bătrânul Novac” ne duce cu gândul la Ianus cel cu două feţe, una batrână şi una tanara, aşa cum apare în unele reprezentări ale artei romane şi în „medalioanele” din lucrările alchimiştilor. Aceasta pentru că Novac înseamnă „cel nou”, or, contrastele de acest tip: nou-vechi, bătrân-tânăr, sunt caracteristice atât lui Ianus cât şi lui Cronos/Saturn, caruia dacii i se inchinau sub numele de Zamolxe, şi căruia poporul român, printr-o alăturare de termeni fericită, i-a zis batrânul- tânăr. Şi, oare nu la echinocţiul de iarnă din 25 Decembrie reînvie soarele lungindu-se ziua din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc Apollo soarele (cerul) şi Iisus Christos ( Soarele dreptăţii) ambii fiind fii ai Zeului Moş, strămoşul oamenilor, Dumnezeu care a facut omul după chipul şi asemănarea lui? Şi într-adevăr, în unele legende româneşti, locul lui Novac este luat de Manea, ori, Zamolxe, în calitate de stăpân al lumii subterane, se numea la romani Manes, iar ca stăpân al cerului Cerus manus (Cerul Mare).

Iată-l pe Regele Lumii, Zamolxe, strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe pamânturile pelasgo-daco-românesti, în ipostaza lui Moş Crăciun. Aceaste semnificaţii nu mai sunt cunoscute în lumea occidentală, se pierd şi în lumea oraşului românesc, doar ţăranii bătrani le mai stiu şi respectă la adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc colindele tradiţionale şi ritualurile ursului şi Caprei, a Turcii şi plugusorului: Având în vedere toate cele spuse mai sus, vom putea spune fără să ne temem că greşim, că Moş Crăciun nu-i nici şeful spiriduşilor, nici mai ştiu io ce arătare comică, ci este emblema, mantra Regelui Lumii, a Principiului ce naşte şi renaşte din sine însuşi.

Deşi lapidar, pentru a nu mai reveni asupra unor explicaţii pe care le-am dat deja în articolele mele precedente, trag nădejde că m-am facut înţeles mai ales pentru cei care citesc blogul nostru fregvent, iar pentru ceilalţi, care abia acum au dat de el, nădăjduiesc că le-am deschis gustul pentru istoria adevarată şi pentru realităţile ascunse în spatele simbolurilor arhaice.

Bibliografie:

1.V. Lovinescu, Dacia HIperboreană, ed. Rosmarin

2.N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip

3.I. Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti (sărbători, obiceiuri,credinţe, mitologie), ed.Agora

Ordinul Solomonarilor. Enigmă sau adevăr istoric?

Ordinul Solomonarilor. Enigmă sau adevăr istoric?

Tradiţii…

Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumatate în realitatea cotidiană a satului românesc. Personaje semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani,gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Se crede că numele solomonarilor îţi are originea în numele regelui biblic Solomon, el însuţi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor.

Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească. El este văzut ca un bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o haină albă ce atârnă peste 7 pieptare.

Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care în credinţele populare acesta fabrică grindina dar care are si un rol de paratrăznet când este împlântat în pămant sau în pragul casei cum aflăm din scrierile lui Ion Creangă, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele).În unele părţi din recuzita solomonarului mai parte şi nişte legături din cârpe ce poartă numele de „moime” nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.

Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Deavolul sau de arhidemonul Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de pregătire ce durează până la varsta de 20 de ani, desfăsurându-se în condiţii foarte dificile.În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.

Ne poate da istoria un răspuns la aceste mito-credinţe? Există o cât de mică referinţă care ne-ar putea îndreptăţi să credem că ordinul solomonarilor a existat şi că există o continuitate istorică în sânul ordinului? Poate fi localizată undeva , pe pământ, acestă şcoală a solomonarilor şi dacă da, atunci unde poate fi plasată ea? Asta vom încerca noi să aflăm în expunerea faptelor ce urmează.

Solomonarii – iniţiaţii lui Zamolxe

Să cercetăm cu atenţie câteva dintre numele tradiţionale ale solomonarilor. Spuneam ceva mai devreme că solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume dintre care un interes aparte în ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi. Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor.

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare? Mă îndoiesc, nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume aflăm că salman este un cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din Zal,rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind si privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM. Prin urmare , numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

Să privim acum puţin asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de credinţele populare. Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului despre care am mai vorbit în articolele mele. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor , nu-l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva)

Ne mai interesează aici încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un balaur(dragon)?(v.Simbolismul lupului şi al şarpelui.Dragonul dacic). Dar aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur este fiul lui Uther Pendragon dar despre aceasta o să vorbesc în părţile ultime ale acestui articol.

Să zăbovim acum puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din legendele populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti. Densuşianu ne spune că la poeţii epici ai Greciei giganţii erau consideraţi nişte oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în zei ( ci numai într-unul singur). Ei distingându-se prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri auncând asupra cerului cu lemne şi aprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el ne spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi că ţara lor era Dacia, or , dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, asa cum am arătat mai sus, este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada pelasgă. Amintim de asemenea că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.

Solomonanţa sau şcoala de solomonărie

Există asa ceva? Dacă există unde poate fi plasată ea?

Am spus că această şcoală este situată undeva la marginile pământului într-o peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere peştera însăşi este o groapă adâncă în interiorul muntelui! Aflăm, de asemenea, că în această şcoală viitorul solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici mă îndeamnă să cred că de fapt solomonarii, la un anumit moment dat purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o supracastă aflată cumva în afara sistemului social.

Într-unul din articolele trecute (v. Sacralitatea intituţiei voievodale româneşti) l-am identificat pe Zamolxe cu Ler Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce aflăm despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi , ori aşa cum am spus deja, în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se spune ca ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la capătul lumii; rohmanii sunt sihastrii ori despre solomonari se spune că nu dorm niciodată în casă ci numai în pesteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel al unui sihastru. Despre solomonari se spune că primesc pomeni, desi nu au nevoie de nimic, pe care le aruncă duhurilor necurate; or rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt (avem aci de-a face cu un tabu) de Pastile lor care se sărbătoresc la o săptămană după al nostru primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie de oul întreg, ca noi păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre solomonari că după ce-si desăvârşesc stagiul se retrag întro pesteră ( deci sub pământ, într-un sens mai larg) unde scriu într-o cartea toatpă învăţătura lumii; or despre Rohmani se spune că locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ ( ase vedea aci caracterul lor de oameni sfinţi). Capătul pămantului despre care se vorbeste în aceste legende îl aflăm lămurit din legendele greceşti care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia!

A,m spus că solomonarii asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de vedere, îmi par a fi o supracastă un grup privilegiat aflat cumva în afara ordiniisociale pe care într-o anumită măsură o dominau. Cazul este evident şi din legendele românilor care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă! Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune Iordanes despre aceştia: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. În articolul „Kogaion-muntele sacrul al dacilor” am vorbit despre treptele iniţierii zamolxiene şi despre faptul că sanctuarul iniţiatic suprem se afla în Bucegi iar ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului identificată cu Vârful Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes asimilate legendelor despre solomonari putem deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele scolii prima dată într-o peşteră pe care o echivalăm cu Peştera Ialomiciarei, ajungeau la nivelul al doilea unde deprindeau alte taine legate pe care le-am nu-mi „Tainele Sfinxului” adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina manifestării principiului şi doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va deveni iniţiat, un personaj semidivin identic cu solomonarul sau rohmanul. Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul solomonarilor afară de legendarii rohamani sau sarabos tereos? Cred că da pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit că aceste clase călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă avem în vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit, izolat cu referire la schitul călugăresc. Vorbesc de un ordin al solomonarilor organizat pe trepte deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii sfinţi ai dacilor între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer nu menţionează întoarcerea ucenicilor la viaţa profană.

În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii constatăm cu uimire că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare fiind data de megalitul numit chiar Babele foarte asemănător cu sumerianul Bab Ili (Casa zeului). Am făcut această precizare întrucât sumerienii au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu mituri  cu tot spre locul viitorului Sumer!

Perpetuarea Ordinului Solomonarilor de-a lungul timpului

Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care putem banui că a făcut parte din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris care zburând pe o săgeată de aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul/ Zamolxe. Este şi aici vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul personaj despre care putem afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă a ordinului solomonarilor/salmanilor.

Ciudat este însă altceva. Tradiţia că solomonarii după înfăptuirea stagiului se retrag într-o peşteră de la marginea pământului unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii. De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatră este identică cu masa rotundă a cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu atunci când aflăm, că unele legende din ciclul arthurian şi graalian identifică Sf. Graal cu o carte, iar cel care deţine această religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii globale! Legenda arthuriană ne mai oferă o surpriză anume numele tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De asemenea, ne mirâm si mai mult, atunci când vedem că masa de piatră sau masa rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere sacralitatea Sf Graal, îl găsim şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a Sarmisegetusei.

O ultimă constatare si termin. Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie extrem de critică. Făcând o paralele cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate ne întrebam: nu erau acestia parte din acei Sarabos despre care vorbeam ceva mai devreme? Poate da, poate nu…

Totuşi, nu trebuie să uităm şi aducem la cunoştina cititorului că… încă se vehiculează legende despre existenţa ultimilor solomonari ! Subliniez ca de fiecare dată atunci când vorbesc despre subiecte delicate: „io mi-am exprimat numai părerea personală”

zamolxe

Bibliografie orientativă:

1. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc

2. N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed Herald, Buc

3. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

4. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5. Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat,Ed Gutinul, Baia Mare

Sfântul Graal

 

 

Sântul Graal…o reverie, o legendă care a alimentat imaginaţia atâtor şi atâtor generaţii! Unii spuneau despre această relicvă sacră a creştinătăţii că este vasul sacru din care a băut Iisus la Cina cea de Taină şi în care, mai apoi, atunci când a fost răstignit, Iosif din Arimateea, a strâns sângele şi apa ce au curs din rana deschisă între coastele Sale de lancea centurionului Longinus. După Răstignire, silit de împrejurări, Iosif din Arimateea pleacă în Marea Britanie ducând cu sine preţioasa relicvă. Apoi, Sfântul Graal reapare în legătură cu Arthur şi Cavelerii Mesei Rotunde care îl vor căuta spre al aduce din Marea Britanie în Armorica. Despre însuşi originea Graalului legendele ne spun că ar fi fost cioplit de îngeri dintr-un imens smarald căzut de pe fruntea lui Lucifer atunci când acesta a fost alungat din Eden. Sfântul Graal a fost încredinţat lui Adam în Paradisul terestru dar odată cu păcatul originar acesta a fost pierdut fiind recuperat de Seth şi din nou pierdut până în vremea lui Iisus. După ce unul dintre cavalerii lui Arthur, Galaad, a descoperit ascunzătoarea Graalului acesta a fost pierdut din nou. Ce-ar fi sa pornim sa-l căutăm si noi…Să ne luam după calea trasata de simboluri şi să încercăm a găsi… Castelul Graalului?

 

Originea legendei Sfântului Graal

 

Rene Guenon  atrage atenţia în mod deosebit asupra faptului că deşi legenda Graalului apare în secolul XII d.Ch, ea este o adaptare creştină cu rădăcini celtice foarte vechi. De fapt toate romanele cavalereşti ce au ca tema căutarea Sfântului Graal sunt pline de simboluri care nu au de-a face absolut nimic cu mistica creştină, ele aparţinând în marea lor majoritate  credinţelor precreştine. Dar, oare, legenda Graalului să-şi aibă ultima oprire în lumea celtică date fiind rădăcinile sale „foarte vechi”? Julius Evola ne spune că nu : „…învăţătura tradiţională, într-o formă sau alta, a afirmat întotdeauna şi pretutindeni existenţa unei rase purtătoare de la origini a unei spiritualităţi transcendente şi, ca atare, considerată ca fiind „divină” sau „aidoma celei a zeilor”.. Am denumit structura acesteia ca fiind olimpiană, prin acest termen urmărind să desemnăm o superioritate înnăscută, „o natura care, imediat ca atare, este o supranatură”. O forţă din înalt, în cazul unei asemenea rase, este o prezenţă care predestinează pentru conducere, pentru funcţia regală, o desemnează ca rasă a celor ce sunt şi ce pot, iar uneori ca rasă solară”. În legătură cu aceasta, acelaşi Julius Evola, pune vârsta de aur a omenirii. Şi mergând mai departe pe firul raţionamentului, autorul ne uimeşte si mai mult. „Localizarea centrului sau a sediului originar al civilizaţiei olimpiene din vârsta de aur într-o regiune boreală sau nord-boreală…e un alt precept tradiţional fundamental…O tradiţie de origine hiperboreană, în forma sa olimpiană sau în revenirile sale de tip eroic, stă la baza unor acţiuni civilizatoare desfăşurate de neamuri care, în perioada dintre sfârşitul epocii glaciaţiunilor şi neolitic, se răspândesc pe continentul euroasiatic”. Autorul cărţii „Misterul Graalului” ne oferă date păstrate de tradiţie referitoare la diferitele denumiri purtate de ţinutul în care locuia această rasă: „Centrul hiperborean, printre diferitele sale denumiri care au ajuns să îi fie aplicate şi centrului atlantic, le-a avut si pe acelea de Thule, de Insula Albă sau „a strălucirii/strălucitoare” – hindusa shveta-dvipa, ori insula greacă Leuke – de „sămânţa originară a rasei ariene” – airyanem-vaejo -, de Tărâmul Soarelui sau „tărâmul lui Apollo”, ori de Avalon”.

Tulai! Că altceva nu pot zice… De ce? Vă spun imediat! Iată: „ Olimpul  Iliadei nu este Olimpul Thesaliei, ci este Olimpul cel vechi de lângă Oceanos Potamos sau Istru, unde era originea zeilor (Homer), la marginile pământului, ce nutrea multa lume. Olimpul şi Uranul lui Homer sunt munţii cei sfinţi ai teogoniei…acolo unde oamenii erau asemenea zeilor” spune N. Densuşianu.

 Si iarăşi:” Sub imperiul lumesc al lui Saturn a existat etatea de aur a Bibliei – acei seculi plini de abundenţă şi de mulţumire, când dominau pe pământ justiţia şi buna credinţă, condiţii esenţiale pentru fericirea morală şi materială a omenirii”. Aici voi da o singură lămurire cu privire la hiperborei întrucât restul sunt menţionate în articolul  meu Dacia Hiperboreană. Ca să fim cât se poate de clari vom menţiona numai mărturia lui Apollonius din Rhodos care spune: „Hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei”.  Iar Insula Albă (Leuke)  nu este alta decât actuala Insulă a Şerpilor situată în apropierea gurilor Dunării atât după Hecateu Abderita cât şi după alţi autori antici şi moderni (N. Densuşianu, E. Delcea). Fără a mai pune la socoteală că singurii oameni consideraţi de greci  divini si asemenea zeilor erau tocmai pelasgii a căror centru politic militar si religios era la Dunărea de Jos.

Prin urmare este mai mult decât evident că originea legendei  Sfântului Graal nu se afla în creştinism, după cum nu se află nici în tradiţia celtică a druizilor ci într-o altă tradiţie , mult mai veche, cea a pelasgilor pe care celţii irlandezi îi echivalează cu seminţia mitică a Tuatha de Danann. 

 

Tradiţia irlandeză. Tuatha de Danann şi Avalonul

 

Istoria legendară a Irlandei este centrată pe faptele unor popoare care au stăpânit-o şi care conform legendelor irlandeze proveneau dintr-un centru pe care Historia Brittonum îl numeşte adesea Hiberia, termen ce pare a deriva din Hyperia, formă denaturată a denumirii Hiperboreea. Între acestea din urmă se evidenţiază seminţia Tuatha de Danann, care se traduce ca „oameni ai zeiţei Dana”, seminţia Tuatha de Danann fiind fii ei.

Cine este această zeiţă Dana, mamă a tuathanilor? Conform wikipedia Dana este zeiţa fertilităţii, a păcii şi a prosperităţii, patroană a lunii, a tenebrelor şi însoţitoare a sufletelor în lumea de dincolo. Ea este reprezentată fie sub forma unei singure divinităţi fie sub forma a trei femei, cifra trei având semnificaţie sacră la toate seminţiile celtice. Pe de altă parte numele cursului superior al Dunării, al cărei bazin era locuit de o numeroasă populaţie celtică, este Danubius, nume rezultat, se pare, din forma Danu a numelui Dana. Dacă privim atributele cu care este înzestrată această zeiţă celtică ne dăm seama  ea are caracterul unei zeiţe mame. Ceea ce este ciudat însă, este faptul  că legendele irlandeze plasează locul de a tuathanilor în Hiperboreea. Iar ceea ce este de-a dreptul uimitor este faptul că zeiţa mamă a pelasgilor de la Dunărea de jos are exact aceleaşi caracteristici ca şi Dana celtică. Pe de altă parte una dintre denumire naţionale ale Dacilor era aceea de Dani/Dati nume de la care derivă toponimul Dania (actuala Danemarca) ce în vechime era locuită de numeroase triburi de Dani. Iată ce ne spune Densuşianu: „Ca divinitate Geea avea în cultul public diferite numiri după diferitele dialecte ale triburilor primitive, pastorale şi agricole…Însă titlul său principal de onoare era Ma (mamă –n.n)” tocmai cum Dana este mama tuathanilor veniţi din regiunea hiperboreană de la Dunărea de Jos. Nu este neglijat nici faptul ca unul dintre pricipalii zei ai celţilor se numea Theutates (zeu tată). De asemenea nu putem neglija asemănarea dintre Dana şi Artemis care, la Efes, era reprezentată  cu pieptul plin de sâni ceea ce semnifică tocmai caracterul de zeiţă mamă hrănitoare a tuturor.  Reprezentările zeiţei mame în spaţiul pelasgo-dacic de la Dunărea de jos sunt identice cu cele menţionate pentru Dana. Ca divinitate unică regină şi mama  ea este întruchipată de Rheea.

Ca divinitate triplă apare în complexul megalitic din Bucegi sub forma celor trei stânci cunoscute sub numele de Babe. Mai mult această credinţă s-a păstrat în tradiţia română a ursitoarelor care în cele mai multe cazuri sunt în număr de trei.

Numeroasele similitudini existente între reprezentările şi credinţele celţilor legate de Dana şi cele ale pelasgilor carpatici ne îndreptăţesc să credem că originea acestei divinităţi supreme celtice, ca principiu si personificare se reduce la Dunărea de Jos acolo unde Homer şi Hesiod  plasează geneza zeilor, lângă vechiul fluviu Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla si Grădina Hesperidelor  ce adăpostea merele de aur

Legendele irlandeze spun că  tuathanii au părăsit ţara la un moment dat,  asumându-si o formă invizibilă , ca locuitori ai unor palate subterane sau ai unor peşteri din munţi, inaccesibile oamenilor, printre care nu mai apar decât în mod excepţional. Foarte ciudat! Aceleaşi sunt credinţele românilor legate de Rohmani sau Blajini. Se crede că rohmanii locuiesc sub pământ şi că odinioară, în timpuri îndepărtate, au locuit  pe suprafaţa pământului. La sfârşitul lumii Dumnezeu  îi va aduce la suprafaţă. Pe de altă parte, despre Ler-împărat se crede că este şeful rohmanilor şi că, curţile sale  s-ar afla într-un palat situat într-o peşteră sau pe un munte mare. Toţi blajinii (rohmanii) sunt consideraţi sfinţi. Io zic că nu mai necesită comentarii asemănarea dintre credinţele celţilor şi ale românilor! Seamănă destul de bine  încât să putem crede că e vorba de aceeaşi sursă tradiţională pelasgă.

După alte legende irlandeze tuathanii s-au întors în ţara de origine, în Avalon. Se presupune că acest Avalon ar fi o invenţie exclusiv celtică. Poate…numai că denumirea Avalonului mitic porneşte de la cuvântul cimric „afal” care înseamnă literal măr. Având în vedere că Avalonul  este perceput în toate legendele celtice ca o insulă atunci avem „Insula merelor”. Această insulă a merelor nu este alta decât Insula Hesperidelor cu merele de aur. Întemeiat pe întreaga literatură antică N. Densuşianu ne demonstrează cu lux de amănunte că Insula Hesperidelor era situată în albia Dunării în apropiere de Cazane identificând-o cu insula Ruşava sau Ada-Kaleh.

 În antichitate Gadira, era o insulă mai sus de Ruşava, denumirea sa provenind de la Strâmtoarea Gaditană sau Coloanele lui Hercule,  denumirea străveche a Cazanelor Dunării denumire foarte asemănătoare cu românescul grădină. De fapt această insulă se numea până nu de mult Ogradina după cum spune Stefan Bizantinul

 Tradiţia ne spune că această insulă era în stăpânirea femeilor. După Diodor Sicul insula Cerne, care este tot una cu Insula Ruşava, după părerea întemeiată a lui Densuşianu, se afla în apropiere de muntele Atlas în apropiere de teritoriile locuite de amazoanelor. Acestea erau spiritele femeilor care populau Avalonul celtic după toate datele de până acum.  Şi pentru a fi şi mai clari în privinţa locaţiei Grădinii Hesperidelor vom menţiona pe Palaephat care spune despre Phorcys, tatăl Gorgonelor (şi ele în număr de 3), al Hesperidelor şi al balaurului ce păzea merele de aur de lângă muntele Atlas, era originar din insula Cerne (Ruşava/Ada Kaleh)

 Prin urmare patria colonizatorilor civilizatori ai Irlandei, de la care provine şi trama Legendei Graalului  care, prin numeroase aluzii, aminteşte de centrul hiperborean al tradiţiei primordiale (în speţă Dacia), este tot Dunărea de Jos şi din  Carpaţii ce în antichitate se mai numeau şi Atlas.

 

Ciclul arthurian

Căutarea originilor legendei Sfântului Graal ar fi incompletă  fără o privire, sumară deocamdată, asupra  ciclului de legende arthuriene. Acest ciclu de romane cavalereşti  ce implică în fapt căutarea Sfântului Graal şi răspândite în întreaga lume celtică implică numeroase ciudăţenii care confirmă ceea ce m-am străduit să afirm până acum.

 O primă ciudăţenie şi poate cea mai mare a ciclului arthurian este însăşi numele regelui Arthur. Aproape toate etimologiile propuse înclină în a acorda numelui Arthur o etimologie legată de urs (arthos= urs).

Mai ciudat este însă faptul că Arthur pe lângă legătura cu ursul , presupusă de însuşi numele său, este legat şi de Dragon sau Balaur prin numele tatălui său, Uther Pendragon. Caracterul ursid al lui Arthur precum şi regalitatea sa duce la ideea unei funcţii centrale legată de ideea de pol spiritual, cu atât mai mult cu cât regatul său are chiar această valoare de regat spiritual.

Să se ascundă oare ceva în spatele numelui lui Arthur? Să întrebăm autorii antici deoarece ei ne-au lăsat marturii ale tradiţiilor din vremea lor. De aceea suntem de părere că nu trebuie contrazişi. Iată cum descrie Herodian unul dintre preoţii zamolxieni care purta numele Zeului: „Pythagoras mai avea şi un alt adolescent pe care-l dobândise în Tracia, numit Zamolxis, deoarece – la naştere – i se aruncase deasupra o piele de urs. Traci numesc pielea Zalmos”. Ciudat . Parcă ar fi vorba de o iniţiere în care adeptul este consacrat Zeului Urs Zamolxe prin înfăşurarea într-o piele a animalului totemic. Iar acest totem animalier îl reprezenta pe Zamolxe ca deţinător al puterii regale. Pentru a nu exista dubii amintim tradiţia populară a Ursului practicată mai ales în Moldova dar şi în  alte părţi ale României, tradiţie legată de Crăciun, care este unul dintre numele româneşti ale lui Zamolxe. Pe de altă parte, Arthur este urs pentru că se naşte din zeiţa supremă Danu/Dana pe care ceva mai sus am asimilat-o lui Artemis iar această Artemis, ca pereche a lui Apollo, dar în calitate de patroană a vânătorii (războinică ca şi Arthur) era reprezentată printr-o ursoaică. În altă ordine de idei, Dacia era plasată de autorii antici sub constelaţia Ursei Mari fapt ce o punea sub directa oblăduire a Marii Zeiţe Mame.

 Spuneam că Arthur este legat şi de dragon prin numele tatălui său Uther Pendragon. Cristina Pănculescu după ce studiază o gamă largă de simboluri hiperboreene    ajunge la concluzia că Dragonul dacic a ajuns să se insinueze şi în legenda Graalului: „Steagul pe care legendarul rege Arthur l-a ridicat în onoarea tatălui său Uther Pendragon, devenind şi steagul sub care şi-au apărat independenţa Cavalerii Mesei Rotunde (Cavalerii Graalului) a fost un dragon de tip dacic…Deşi erou legendar, Arthur are la bază un personaj istoric, autentic. Acesta a fost căpetenia unei uniuni de triburi celtice, care a apărat cu eroism partea de vest a marii Britanii (Walles) de năvălirile saxone; şi totuşi după cum spune Thomas Malory, în mănăstirea de la Westmister, la altarul Sfântului Eduard, mai există şi azi sigiliul său  imprimat în ceară roşie, montată în beriliu, pe care stă scris: „Nobilul Arthur, împăratul Britaniei, Galiei, Germaniei, Daciei”. Uther Pendragon, tatăl lui Arthur, era înfăţişat ca un dragon în flăcări, pe cer, care nu putea fi decât constelaţia Dragonul. Prin steagul ridicat în onoarea tatălui său, Uter pendragon/Dragonul ceresc, legendarul rege Arthur se legitima ca fiu al Polului – aceea căutare a Graalului, fiind înainte de toate, o expresie a dorului de tatăl care este în ceruri”. Noi am corecta putin ultima afirmaţie spunând…  căutarea înţelepciunii pierdute.

Pentru moment ne vom opri aici cu afirmaţiile noastre, fără a uita să subliniem  trei trebuşoare cel putin interesante: 1. Britania, Galia, Germania şi Dacia se afla pe o axă neîntreruptă şi semnifică direcţia dinspre care a venit tuathanii, Hiperboreea pelasgă (asta se poate observa pe orice harta); 2. Arthur este trimisul Polului/ Centrului pentru Britania, la fel cum Negru-vodă şi Dragoş Muşat au fost deţinătorii  ştiinţei fondării statelor medievale româneşti pe care au fost trimişi să le fondeze după o prealabilă iniţiere în centrul centrului, adică în Munţii Bucegi (vezi articolul „Legendele descălecatelor)i; 3. Existenţa rugăciunii  tatăl Nostru într-o limbă română în plin Ev Mediu tocmai în provincia Walles unde se spune că-şi avea sediul Arthur (v. Mituri Schimbate)

Apoi nu putem să trecem cu vedere legătura între destinul lui Arthur şi insula Avalon…dar, despre aceasta vom vorbi în articolul următor…

(va urma)

 

 

zamolxe

 

Bibliografie:

 

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

Julius Evola, Misterul Graalului, Ed Humanitas, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

E. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, Bucureşti                                         

 

Mituri schimbate

„Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.” (Milan Hubl, istoric ceh).

 Cât de bine se potriveşte acest postulat cu realitatea din România! Românii, în marea lor majoritate, şi-au uitat istoria, nu-şi mai cunosc miturile, aderă la „mituri” idioate (romanizare, indo-europenizare), vorbesc o limba presărată din plin cu „neologisme” (ce termen academic!) venite din toate părţile, sărbătoresc chestii care nu au de-a face nimic cu spirtualitatea românească (Halloween), se mănâncă între ei datorită…”concurenţei capitaliste” şi îşi vând ieftin originile invocând „adevărul istoric” şi „sistemul democratic” al societăţii în care trăim! Nu trebuie decât să privim, fie şi în necunoştinţă de cauză, în jurul nostru ca să ne dăm seama de această stare de lucruri.

Apoi daca-i ase, ase să fie! Da’ nu pentru toată lumea. Mai sunt – încă – români interesaţi de originile lor, cărora „miturile” în cauză le ridică anumite semne de întrebare, în ciuda „dovezilor imbatabile” cu care sunt garnisite. Acestora mă voi adresa,  prin prezentul articol, cu riscul de a repeta unele afirmaţii făcute deja în alte articole. Să luăm acum  şi să analizăm unele dintre aceste „mituri”

 

Mitul indo-europenizării

 

Voi reveni puţin asupra mitului indo-europenizării de care m-am ocupat mai în detaliu într-un articol precedent (v. Bulibăşeală cu indo-europeni). Se afirmă insistent în unele lucrări privind istoria veche a românilor că dacii erau indo-europeni şi vorbeau o limbă indo-europeneană. Atât şi nimic mai mult !  

Oricine citeşte cărţi de istorie e musai să fie convins de treaba asta. Io unu, am probleme în a crede acest mit mai ales când o citesc pe Marija Ghimbutas, cercetătoare la universitatea California din Los Angeles. Ca să vedeţi de unde sare iepurele! Iată concluziile la care a ajuns cercetătoarea americană:

 „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î. Ch, axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului. Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate (unde trăiau tot daci – n.n), după cel de-a doilea război mondial, asociate cu datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”.

 Dacă indo-europenii au stat la baza culturii şi civilizaţiei actuale, unde sunt ei? De ce ne încăpăţânăm să vedem ceva ce nu se poate vedea. Asta înseamnă aiurare, nălucire, înseamnă a ne minţi pe noi înşine convingându-ne că ceva ce nu există este real!

 Şi ca să ne lămurim ce înseamnă „vechea civilizaţie Europeană” amintită de Marija Ghimbutas să-l lăsăm pe N. Densuşianu să ne explice:

 „(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau „cei mai vechi oameni de pe pământ”. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor numele de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale”.

 Dacă izvoarele istorice, în speţă greceşti ne spun că pelasgii şi nu indo-europenii au fost promotori civilizaţiei actuale eu zic că e cazul să-i credem dată fiind şi infatuarea grecilor care nu recunoşteau altă cultură şi civilizaţie  superioară lor.

Prin urmare, limba vorbită de daci nu are cum fi indo-europeană, ci limba pelasgă, mai ales că, toate izvoarele literare antice plasează patria pelasgilor la Dunărea de Jos aşa cum face şi Marija Ghimbutas sau Densuşianu şi mulţi alţii între care îi amintim pe Felix Colson – Franţa – care afirma că  „toţi dacii sunt pelasgi” sau Juls Henri Klaproth, care vorbeşte de răspândirea dacilor în Asia. A se observa că, în majoritate,  aceşti autori care afirmă descendenţa pelasgă a dacilor, sunt străini!

Mărturiile antice ne vorbesc despre limba pelasgă, dar nu ne spun nimic despre o limbă indo-europeană cu radicali „mârâiţi”, „grohăiţi” etc. Limba pelasgilor era una clară, vorbită, nu mârâită sau grohăită aşa cum ne arata Quntilian, care afirmă că, dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. Această afirmaţie, coroborată cu cea a lui Isidor din Sevilla, care numeşte ce-a mai veche limbă latină, „limba bătrână” ne trimite la concluzia că limba dacilor, moştenită de români în mare parte, era una protolatină sau latina vulgară, fapt dovedit şi de imaginea de pe Columna Traiana,  în care dacii tratează cu romanii fără translator, în deplină înţelegere.

Şi ca să fim pe deplin lămuriţi  care era acea limbă din care se trag majoritatea limbilor europene, vom da câteva mostre de cuvinte daco-româneşti descoperite prin limbile antichităţii

În primul rând cred că ar fi interesant de ştiut că Homer, poetul grec, scria… româneşte! Să vedem despre ce-i vorba. În opera sa găsim cuvinte ca: aer = aer; agros = agro; aroo = a ara; au = sau; bous = bou; brahion = braţ; keros = ceară; kitara = ceteră; kinos = câ(i)ne; kopto = a coace; kome = coamă; korde = coardă; duo = doi; farmakon = farmec; fero = a feri; frigos = frig; lego = a lega; luke = a luci; marmaros = marmură; meu = al meu; noi = noi ; octo = opt; orfanos = orfan; petre = piatră; septa = şapte; sudor = sudoare; taurios = taur; (şi mai sunt încă o seama da’ nu vreau să transform articolu’ într-o listă de dicţionar).

      Apoi la sumerieni – migraţi de lângă Tărtăria de Mureş cu scriere cu tot – avem peste 80 de cuvinte identice ca forma şi cu acelaşi înteles şi în limba daco-românească!

     La fel, în limba etruşcilor întâlnim peste 30 de cuvinte daco-româneşti.    

     Un cuvânt-două, hai, mai treacă meargă! Dar când sunt de ordinul zecilor deja avem probleme în a crede că acea limbă primordială nu era pelasgă ci indo-europeană…

       Şi exemplele ar putea continua cu numeroase limbi antice sau moderne dar mă voi rezuma la a vă mai uimi o dată! Iată ceva ce pare de domeniul „ştiaţi că…?” … în secolul XVI celţii din provincia Wallace (Anglia), vorbeau  nu un dialect indo-european ci … româneşte! Iată şi dovada: rugăciunea Tatăl Nostru !

Poerinthele nostru  acela ce esti în cheri

Svintzascoese numele teu

Vie emperetzioe ta

Facoesa voe ta,cum en tzer ase şi pre poementu

Poene noastre datorii le  nostre, cum şi ni se loesoem datorniczilor noştri

 Si nu dutze pre noi la ispitire

 Tze ne mentueste pre noi de vicleanil. Amin!

Cred ca e revelator, nu?

 Să lăsăm acum indo-europenizarea şi să ridicăm câteva probleme legate de romanizare

 

Problemele mitului romanizării

 

Ştim încă de la şcoală, că românii sunt rezultatul amestecării/corcirii dacilor cu romanii. Nimic mai eronat şi mai de prost gust! Cum putem afima asta, când legenda Dochiei, echivalenta Daciei străvechi, a împietrit sub privirile lui Traian care dorea s-o ducă la Roma? Asta înseamnă pur şi simplu – în limbaj demitizat – că Dacia nu i-a acceptat niciodată pe romani!  

Dacă romanii au fost atât de bine primiţi şi chiar iubiţi în marea masă a dacilor de ce, s-au retras imediat după ce au secătuit toate bogăţiile Daciei? 

De ce dacii asimilaţi, romanizaţi – ceea ce presupune că ştiau latina romanilor – „greşeau” (scriind în protolatina pelasgă) în inscripţiile lor de pe pietre? Având în vedere că romanii au ocupat doar o mică parte a Daciei lui Decebal, cum se explică că dacii liberi vorbeau aceeaşi limbă cu romanizaţii? Cum se explică expediţiile dacilor liberi în alianţă cu alte popoare împotriva romanilor dacă aceştia erau atât de îndrăgiţi şi respectaţi încât dacii erau dispuşi să renunţe la limba şi cultura lor pentru a le adopta pe cele romane? Nu-s cam multe probleme neelucidate şi care, fie vorba între noi, la un examen atent nu stau în picioare?. Acum am ridicat doar nişte întrebări îndreptăţite tocmai pentru a atrage atenţia asupra falsităţii mitului „romanizării”. Am putea spune mai degrabă, despre o „dacizare” a Imperiului Roman întrucât în perioada 286 -324 patru împăraţi daci se succed la cârma Imperiului constituind o veritabilă dinastie  danubiană! Mai mult, Galerius, alt împărat al Romei de origine dacă, dorea să schimbe denumirea Imperiului Roman în Dacia Mare!

Într-un articol viitor, voi reveni  asupra acestei probleme, a romanizării dacilor, cu argumente  istorice şi cu mai multe detalii.

 

Mitul lui Ler Împărat

 

În colindele şi legendele poporului român aflam de existenţa unui personaj numit Ler Împărat.

Istoricii se chinuie din toate puterile să ne convingă cum că acest Ler Împărat era … Galerius !

Întreb şi eu acum: cu ce probe e susţinută această afirmaţie? A putut intra Galerius în legende doar pentru ca a acordat o atenţie specială Daciei sau datorită originii sale dacice?

Miturile şi legendele româneşti spun altceva şi nu fac deloc referire la Galerius! E bine oare să-l uităm pe Ler Împărat şi să ne închinăm la chipul cioplit împus de Vechiul Testament, în speţă la Yahwe?

Iată ce spune tradiţia despre acest misterios Ler Împărat: El este cel mai mare Împărat al Lumii, El îi conduce pe toţi, El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră (v. zâna  Zânelor sau Iniţierea Zamolxiană), El locuieşte pe un Munte Mare şi nimeni nu poate găsi acel munte în afară de cel ce-i place lui Ler Împărat. Mulţi români au găsit muntele dar nu s-au mai întors de acolo. Toţi curtenii lui Ler Împărat sunt călugări.

După cum se poate observa, nu prea este vorba despre un personaj cu existenţă fizică, ci de unul cu existenţă spirituală !

Îmi daţi voie să mă îndoiesc la modul serios că, impăratul Galerius avea drept curteni „numai” călugări?  Cred că vă îndoiţi şi dvs!

 Spuneam un pic mai sus că „mulţi români” au găsit muntele lui Ler Împărat şi nu s-au mai întors, devenind călugări la curtea lui ideatică!

În folclorul românesc, apar nişte personaje numite Blajini, Rohmani, Rahmani, Rucmani, despre care se spune că sunt sfinţi (exact ca şi despre ktiştii şi capnobataii daci, amintiţi de Strabon). Ei locuiesc la capătul Lumii aproape de Apa Sâmbetei care este o altă denumire a lui Okeanos  Potamos/Dunărea.

Toţi aceşti rohmani sunt preoţi sihaştri (Boreas ca şi Rama erau preoţi sciţi/daci) şi tot din legende, aflăm că locuiesc în Macarele, nume identic cu Macaron Nesai, care în greceşte desemnează Insulele Fericiţilor (Porţile Raiului sunt un ţinut aproapiat de acest loc)

Şi pentru a întări ceea ce probabil aţi intuit deja: „Şeful Rohmanilor este Ler Împărat” ne spun unele tradiţii româneşti.

Nu cred că Galerius era capabil de o asemenea cinste! Mai explicit, nu cred că Galerius l-ar fi putut înlocui vreodată în inima şi credinţele dacilor pe Zamolxe! Căci ce-l mai mare Rege al Lumii şi unicul care se bucura de acest titlu în mitologia daco-românească era Zamolxe!

Ler Împărat seamănă până la identitate cu altă figură des întâlnită în legendele româneşti Ram Împărat al cărui nume constituie rădăcina  „ram” „râm” din care se formează numele unor localităţi ca Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Sărat (ambele aflate în vecinătatea Kogaionului).

       Mai mult, cronicarul spune „Toţi de la Râm ne tragem”… nu de la Roma !  de la Râm ! de la Zeul suprem, Zamolxe, făuritorul omul – calitate în care este numit Zeul Moş.

Şi iată şi taina eminesciană încriptată în „Scrisoarea a treia” şi descriind plenitudinea spirituală a Daciei Mari : „Şi de-aceea, tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul/Mi-e prieten numai mie, iar ţie, duşman este !”.

 Destul de clar zic eu.

 Prin urmare, Ler Împărat, echivalentul lui Ram Împărat în mitologia românească, nu este Galerius, ci Zamolxe.

Dacă legendele bătrânilor spun asa, spiritualitatea neamului spune aşa, atunci de ce vin alţii să ne spună că nu e aşa ? Ce noroc avem că mai există încă oameni care cunosc tradiţia originară păstrată în legende!

 

Denaturarea miturilor legate de marii conducători ai românilor

 

 Dintr-o trăsătură de condei d-l Lucian Boia , renumit „istoric”, ne spune foarte supărat: „În loc să exploatăm miturile care ar putea folosi atingerii unui ţel unanim acceptat, cum ar fi integrarea în structurile occidentale, preferăm să reluăm poveştile fabricate de comunişti”! – prin aceste „poveşti”, dânsul înţelegând istoriile despre Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare!

 De parcă nu ar exista o tradiţie populară legată de ei, cu mult dinainte de comunişti, de parcă poporul nu le-ar fi închinat balade şi cântece făcând din ei personaje legendare încă din timpul vieţii!

Dar nu, ei sunt  mituri comuniste!

Bineee, să fie !… puteţi aduce şi probe în afirmaţia asta?

Eu cred că nu există aşa ceva.

 În plus, să renunţăm cu totul la aceste mituri ale României ar însemna culmea slugărniciei şi prostiei, asta însemnând a renunţa la rădăcinile noastre pentru „mirajul” UE!

Alţii au desfiinţat imaginea lui Mihai Viteazu ca întregitor, unificator al tuturor românilor pe motiv că acesta n-ar fi avut un plan anume în legătură cu această acţiune.

I-aş invita pe respectivii domni istorici care susţin treaba asta, să încerce ei, să ocupe un minim teritoriu – nu o ţară – fără un plan, să vedem cam ce se poate întâmpla ? Eşec total, garantat!

S-a ajuns să se afirme că, exclamaţia lui Mihai, din momentul Unirii de la Alba Iulia : „Asta-i pohta ce-am pohtit eu – Ardealul, Moldova şi Ţara Românească” au fost redate greşit de Nicolae Iorga (ca să vedeţi încă o mostră de „deşteptăciune” a „savanţilor autententici” în comparaţie cu un „amărât” de Iorga!)

        Nu cred că mai trebuie să insistăm asupra mitului Dracula care terfeleşte imaginea lui Vlad Ţepeş. Şi noi, care voiam să facem parcul Dracula!

Cu ce preţ ? Cu vânzarea miturilor noastre pe care stă temelia spirituală şi naţională a poporului!

 Aş putea să adaug aici, că subit, Iancu de Hunedoara a devenit sârb, Eminescu polonez şi încă o tonă de aberaţii „ştiinţifice!

Dar mă voi opri aici!

Atrag atenţia doar, că spiritualitatea şi temelia  naţională a unui popor se aşează pe mituri, fie ele religioase, fie istorice.

Dacă am permite ca aceste mituri să fie şterse, am mai fiinţa noi ca popor? La ce ne-am mai putea raporta?

Io zic să le păstram, aşa cum sunt (aceia dintre noi care le mai ştim), să le spunem si altora) şi să atragem atenţia celor ce vor să le distrugă că „neamul nost e fără de-nceput/ şi fără de sfârşit p-acest pământ”!

 

Bibliografie

 

1.Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania, Paradisul regăsit, Ed Obiectiv

2.V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

3.P.L. Tonciulescu/ E. Delcea, Misterele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv

4.Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv

5.Cristina Pănculescu, Kogaion,muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan

6. N. Densuşianu, Dacia Preistorica, ed Arhetip

  

zamolxe