Uriaşii

Uriaşii în tradiţiile populare

Uriaşii, acest popor fantastic al tradiţiilor româneşti, ne este prezentat ca aparţinând primelor timpuri ale antropogenezei. Ei sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume precum: urieşi, jidovi, tătâni, tartori sau tătari. Ei ar fi locuit pământul înaintea oamenilor obişnuiţi iar legendele povestesc multe lucruri ciudate despre neamul lor.

image0041

Uriaşii făceau parte din categoria oamenilor giganţi, un singur uriaş fiind echivalentul a douăzeci şi cinci de oameni obişnuiţi[1] Datorită puterilor lor extraordinare sunt numiţi cu epitetele de „pozniţi” şi „voinici fără pereche”. Dimensiunile lor erau colosale. Capul lor era cât o bute mare, părul lung şi încâlcit, ochii extrem de mari, trupul planturos, mâinile şi picioarele lungi şi mersul şleampăd. Când se deplasau călcau din deal în deal[2], puteau duce o vacă în spate fără vreun efort, puteau transporta copaci imenşi din care îşi construiau case iar când se delasau prin pădure, prăvăleau în urma lor copacii făcând pârtii largi prin pădure. Când beau secau pâraiele şi râurile, revărsau lacurile când se scăldau, cu ciocanele lor erau în stare să prăvălească stânci enorme, iar paloşele lor erau în stare să reteze vârfurile munţilor.[3]

Femeile uriaşilor erau voinice, muncitoare, guralive şi posedau un caracter mult mai blând decât al soţilor lor.

Deşi deseori amintiţi în legende şi basme ca luptători, uriaşii erau paşnici de felul lor, devenind periculoşi numai când erau agresaţi sau înfuriaţi. Deşi există menţiuni mitico-folclorice despre uriaşi antropofagi (posibil căpcăunii cunoscuţi şi sub denumirea de cap-câni) aceştia nu mâncau carne de om ci mai degrabă trăiau în bună înţelegere cu oamenii. Se spune că stirpea uriaşilor a dispărut în urma potopului.

De altfel, unul dintre cele mai cunoscute motive în poveştile despre uriaşi este tocmai acela al luării oamenilor în poală de către fata de uriaş dimpreună cu boii şi cu plugul cu care aceştia lucrau pămantul. Motivul semnifică, aşa cum vom vedea, o acţiune civilizatoare a uriaşilor asupra oamenilor obişnuiţi, aceşti uriaşi nefiind chiar atât de fantastici pe cât par. Revelatoare în acest sens este o legendă din satul Căpâlna (jud Sălaj) : Familia de uriaşi de la Podu Gogoronii, unde se află Casa Uriaşului, avea trei copii, doi feciori şi o frumuseţe de fată pe nume Nimilica, care este descrisă ca fiind foarte prietenoasă cu oamenii ”mici” pe care-i ocrotea şi îngrijea. Nimilica cea frumoasă (Nimilica in limba traco-daca ar fi însemnat Nimicuţa, Micuţa), culegând hribe prin pădure, ajunse la marginea unei poeniţe unde vede nişte făpturi mici – de acolo de sus le vede ca pe nişte furnici – scormonind pamântul cu un cârlig tras de boi, şi aceştia mici, după măsura lor. Şi-a zis frumoasa Nimilica: Ce bine m-aş juca cu acele mici jucării, hai să le iau acasă… Se coborî în vale, luă jucăriile în zadie, şi le duse acasa şi se jucă cu ele. Soseşte tatăl şi vede acele mici făpturi cu care se juca frumoasa Nimilica şi o întrebă: De unde le ai fetica mea?… De jos de lângă râul mare, acolo scormonesc pamântul cu un cârlig. Şi mai sunt şi altele, toate scormonesc pamântul şi şesul de lângă râu… Fetica mea, nu ai făcut bine că le-ai luat de la rostul lor, du-le-n grabă şi le aşează frumuşel de unde le-ai luat. Aceste mici făpturi sunt urmaşii noştri pe aceste plaiuri. Noi suntem trecători pe aici dar ei vor moşteni dealurile, pădurile, văile şi râurile care acum sunt ale noastre… du-le fiica mea acolo de unde le-ai luat… Nimilica adânc s-a întristat, a ascultat însă povaţa tatălui şi le-a pus din nou în zadie şi le-a dus la locul lor. Frumoasa Nimilica ieşea deseori pe culmea dealului şi privea spre valea râului cel mare şi admira micile făpturi. A trecut vremea zi de zi… Dar într-o zi uriaşii şi-au strâns lucrurile şi au plecat..[4]

Toponimia românească, de asemenea, cuprinde numeroase denumiri ce derivă din numele uriaşilor. Există o seamă de peşteri cu nume ciudat precum : Peştera Uriaşilor, Pivniţa Uriaşului; o seamă de dealuri sau denivelări ale terenului, posibili tumului ce poartă nume ca : Movila Uriaşului, Mormântul Uriaşului; şi construcţii megalitice, aparţinând artei construcţiilor ciclopice ce poartă denumiri ca Cetatea Uriaşului sau Jgheabul Uriaşilor[5]; nume de localităţi precum :Novaci, un alt nume sub care sunt cunoscuţi uriaşii în legendele româneşti, Zidina,Jidova, Jidovina . Uriaşii conform mai multor relatări locuiau şi în cetăţile istorice pe care nu se stie când le-au părăsit, existând numeroase mărturii orale despre rămăşiţele pământeşti ale uriaşilor6. O asemenea mărturie ne aduce Ioniţă Florea, un locuitor al comunei Popeşti ( jud Giurgiu) în vârstă de 80 de ani , care a participat la săpăturile efectuate de Dinu V. Rosetti la Argedava, o cetate dacică ieşită din comun prin mărimea ei şi care în opinia lui V. Pârvan a fost prima cetate de scaun a lui Burebista. „Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la acea vreme. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu – n.r.) foarte ma­re, cam de vreo două sau trei ori cât al unui om. Le-am spus arheolo­gilor. Şeful era atunci Ro­setti (Dinu V. Rosetti – n.r.). Ne-a trimis imediat aca­să pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când gă­seam oasele, arheologii ne tri­miteau a­casă, să nu ve­dem noi ce e acolo. Dar noi ve­deam, că nu eram orbi. Şi uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâ­na mea în 1950″, [7]. La aceasta se adaugă mărturiile orale ale tăranilor din Orlat şi Sibiel, localităţi situate în Mărginimea Sibiului. Aceste mărturii vin să întărească relatările mitico- fabuliste cum că oamenii obişnuiţi au convieţuit în buna înţelegere cu uriaşii în primele timpuri ale istoriei.

Cercetările asupra miturilor despre uriaşi, destul de abundente pe teritoriul românesc şi cu o tipologie variată, ne arată că ele au la origine surse foarte vechi , arhaice, ce nu sunt influenţate de înrâuriri biblice[8]Unele dintre legendele despre uriaşi se pare totuşi că au suferit un minim proces de încreştinare dar există oarecare reticenţe privind acest proces având în vedere că biblia, atât în Noul cât şi în Vechiul Testament vorbeste despre Uriaşii Gog şi Magog venite din miazănoaptea cea îndepărtată. Asupra acestui subiect vom reveni în detaliu când vom vorbi despre Giganţi.O asemenea legendă ne spune că oamenii obişuiţi au dorit pentru ei Ţara de Lapte şi Ţara de Miere dar când au ajuns la ea au găsit-o ocupată de uriaşi. Plângându-se lui Dumnezeu oamenii, Preaputernicul le-a zis că i-ar fi făcut şi pe ei la fel de mari dacă erau la fel de credincioşi[9] dar aşa vor trebui să se înapoieze.

Legendele despre uriaşi abundă în teritoriul românesc ele extinzându-se pe întreg spaţiul carpato-daubiano-pontic. Ceea ce este si mai ciudat însă în aceste legende este faptul că în conştiinţa celor care mai stiu aceste poveşti uriaşii sunt implicaţi direct în filiaţia pelasgi-daci-români excluzând aproape în totalitate elementul roman. Un ţăran din Sibiel, loc din Mărginimea Sibiului unde legendele despre uriaşi se îmbină cu cele despre daci şi Decebal, ne spune cu mult prea multă convingere : „Traian nu i-o putut birui pe daci!”…”Da’ nu-i bai că i-o bătut ( Traian pe daci –n.n) că noi tot din daci ne tragem”…” …noi, românii, am fost mereu ăi mai viteji din Europa. Noi şi sârbii şi grecii. De zece ori mai viteji decât italienii, care se trag din Traian. Asta înseamnă că noi ne tragem din daci, pentru că şi ei erau ăi mai viteji din Europa şi nu se temeau de nimica. Noi nu ne putem trage din romani. Aşe simt io”[10].

De neamul urieşilor: Titanii

Cei mai vechi şi mai renumiţi dintre neamurile uriaşilor au fost Titanii care în miturile arhaice erau numiţi „genul antic pământean” şi „Fii Terrei” [11. Hesiod ne spune că primii copii ai Geei din împreunarea cu Uranus au fost tocmai aceşti titani, în număr de doisprezece, şase bărbaţi şi şase fete[12]. Faptul că Hesiod aduce vorba despre prima formă de religiozitate întâlnită în lume, anume credinţa în Cer (Uranus) şi Pământ (Geea) precum şi denumirile acestor copii ai Geei (a se înţelege cu sensul de autohtoni) ne fac să credem că patria de origine a Titanilor se afla la Dunărea de Jos iar grecii înţelegeau prin acestă numire o denumire etnică. Cu atât mai mult cu cât vechii greci numeau autohtonii din Dacia, pe daci, cu numele de geţi ce ar însemna „născuţi din Geea” iar pelasgii, înainte mergătorii dacilor, erau „născuţi din pământul negru” fapt ştiut tot din izvoarele mitico-istorice greceşti. Mai mult, numele acestor titani se pot reduce la numiri geografice din zona Dunării de Jos.. Unul dintre aceşti titani purta numele de Hyperion, nu ce poartă înţelesul de Ţara de Dincolo denumire ce face referire la Dacia întregă percepută ca Hiperboreea mitică în imaginarul grecesc sau , reducând la scară, dar rămânând în acelaşi teritoriu , numai la Transilvania care în cronicile maghiare era numită Ţara de dincolo (de păduri). Că Hyperion înseamnă ( din) Ţara de Dincolo ne stă mărturie şi Odiseea (VI.4) care aminteşte de Hyperia, regiunea aflată în apropiere de locurile ciclopilor de unde au emigrat pheacii, un alt nume al pelasgilor în izvoarele greceşti[13]. Ceilalţi unsprezece titani îşi reduc de asemenea numele la râuri sau munţi din Dacia[14]. Deducem de aici că patria neamului urieşesc al titanilor era langă Okeanos Potamos, Okeanos fiind chiar numele unuia dintre titani şi care nu este altul decât fluviul cel sfânt al antichităţii dacice Istrul sau Dunărea.

După cum patria titanilor nu era Grecia, la fel nici numele lor nu este grecesc. Homer făcând referire la aceştia îi numeşte pe titani cu epitete precum „protopărinţii oamenilor distinşi”[15]. Prin urmare, grecii îi percepeau pe titani ca părinţi ai oamenilor după cum arată şi rădăcina „tata” la care se reduce în cele din urmă cuvântul titan. Forma grecizată titanes, prin radicalul „tata” la care poate fi redusă, este identică în fond şi formă cu forma românească a cuvântului „tătâni”, nume sub care mai sunt cunoscuţi uriaşii în tradiţia populară românească, tătâni însemnând în limba română taţi, părinţi.

Pe langă denumirea de tătâni, uriaşii mai sunt cunoscuţi în tradiţiile româneşti sub numele de tătari. Despre acesti tătari tradiţia culeasă de Nicolae Densuşianu ne spune că odată formau un popor puternic, care locuise înainte vreme pe teritoriul provinciei româneşti Valahia, înaintea românilor iar dacii nu erau decât un fel de tătari[16]. Imediat ne putem da seama că nu este vorba despre triburile tătarilor care au tranzitat şi ţara noastra la 1241, mai ales că este vorba şi de filiaţia tătari- daci-români de care vorbeam ceva mai devreme. Acestora li se atribuie unele resturi de ceramica descoperite în acestă provincie şi unele menhire care erau considerate a marca mormintele uriaşilor, unele chilii săpate în stânci asemenea acelor din zona Întorsurii Buzăului sau de la Corbii de Piatră, unele dintre cetăţile cu ziduri sau din pământ cum este Argedava, prima cetate de scaun a lui Burebista şi nu în ultimul rând mormintele tumulare sau toponimia unor sate părăsite, unde s-au descoperit şi resturi de construcţii antice, sate denumite cu termenul generic de sălişti tătăreşti.

Această numire de tătari atribuită uriaşilor în tradiţiile populare româneşti nu este în fond decât o altă formă a numirii tătâni cu care Homer şi ţăranii români îi investiseră pe titani. Procesul lingvistic care a dat naştere acestei denumiri de tătari pentru a desemna neamul uriaşilor este tranformarea literei „n” din tătâni în „r” rezultând astfel termenul de tătari[17, caci rădăcina acestui nume etnic se reduce defapt tot la radicalul „tata”. Această particularitate lingvistică se va păstra în ţările române până la mijlocul Evului Mediu.

Dealtfel, forma tătân cu sensul de titan, în care se văd oglindiţi uriaşii tradiţiei româneşti este consfinţită de Codicele Voroneţian ce păstrează în paginile sale formulări precum: „Dumeneca a saptea a sfinţilor tătari (a se înţelege a sfinţilor părinţi), legea tătărească (legea părintească), obicnitelor tătăreşti ( obiceiuri tătăreşti, părinteşti. Iar o baladă populară din Brasov ne spune astfel:

Frumoasă masă e-ntinsă

De mulţi boieri e cuprinsă

Da’ la masă cine şede?

Tăţi bunii Braşovului

Şi tartorii târgului

Denumirea tartor, în sensul bun al cuvântului, adică acela de „cap, sef, părinte” păstrată în popor se reduce la timpurile pelasgo-dace şi se fundamentează pe unul dintre epitetele lui Zamolxe.

De la unii autori antici cum este Mnaseas din Petrae aflăm că dacii adorau pe Zamolxe ca pe Cronos iar Cronos în mitologia romană este echivalentul lui Saturn şi de aici putem deduce echivalenţa Saturn-Cronos-Zamolxe. Această identitate a divinităţilor în discuţie se datorează faptului vechii pelasgi porniţi din Dacia, care era patria lor după toate izvoarele greceşti şi romane, au colonizat la un moment dat atât Grecia , cât şi Italia. Odată dedusă identitatea dintre aceste divinităţi, în fond una şi aceeaşi, dar cu numiri etnice diferite observăm că unul dintre epitetele de care se bucura Saturn/Cronos în teogoniile greceşti este acela de Tartaros identic ca formă şi sens cu românescul „tartor”. Mai mult, pentru greci, forma Tartar reprezenta lumea de dincolo iar prin inversiune fonetică obţinem Tătar. Ceea ce este de-a dreptul ciudat este că în Transilvania, Tara de Dincolo, se află o localitate cu numele de Tărtăria, locul unde a părut scrisul pentru prima dată, mai vechi cu o mie de ani decât cel sumerian.

Prin urmare Saturn/Cronos/Zamolxe se legitima prin epitetul tartaros acordat lui de lumea grecească drept zeul tătarilor, a tătânilor, a neamului uriaşilor. Deasemenea, Egiptul îl cunoaste pe saturn cu epitetul de tatunen, denumire foarte apropiată de românescul tătâne, fiind invocat sub titlul de „ părinte al părinţilor”. Conform istoricului roman Suetonius, Apollo a cărui patrie se afla în părţile Dunării de jos, după cum arată epitetul său de Hiperborean şi după tradiţiile greceşti care plasa Hiperboreea în aceste ţinuturi, şi care pare a fi doar o formă, aceea a luminii solare, a zeului suprem pelasgo-dac Zamolxe, era adorat în unele părţi ale Romei cu epitetul de Tortor, foarte asemănător cu românescul tartor şi care pare a deriva, în acestă lumină, cuvântul tătar.

Cel mai cunoscut reprezentat al nemului titanilor este Prometheu, despre care întreaga antichitate avea imaginea unui erou civilizator, cel mai înţelept dintre titani.

heracles19_jpg

După cum putem observa, titanii, vechii uriaşi, nu erau altceva decât un neam pelasg, mai ales că în genealogiile străvechi, Titan, părintele titanilor ar fi fost nepot al lui Pelasg. Gradul de rudenie al acestor genealogii antice arată de cele mai multe ori filiaţia anumitor triburi sau neamuri întregi la o anumită tulpină genealogica adică la un neam mama.

…şi iar de neamul uriaşilor. Giganţii

Conform teogoniilor greceşti giganţii erau unul şi acelaşi neam cu titanii. Statura lor era de o mărime colosală şi erau deosebit de puternici. Aveau faţa teribilă, purtau plete iar pe picioare aveau solzi asemenea balaurilor şi aruncau asupra cerului cu pietre şi lemne aprinse[18]. Oare, nu este aceasta o referire, încă o dată la filiaţia pelasgo-dacă, având în vedere ritualul tragerii cu săgeţi, menţionat în legătură cu dacii, în norii aducători de furtună?

Giganţii, conform aceloraşi izvoare, erau un popor de munteni, or despre dacii care încă în antichitatea clasică erau consideraţi urmaşi ai pelasgilor şi hiperboreilor, se spunea că „ dacii triesc nedezlipiţi de munţi”, iar în epoca romană dacii erau consideraţi încă urmaşi ai vechilor titani şi giganţi. La fel cum ne spun şi legendele din Mărginimea Sibiului, de la Orlat şi Sibiel.

Autorii greci ne spun că patria giganţilor se afla în regiunea muntelui Phlegra unde se întâmplase în fapt şi gigantomahia sau războiul zeilor greci cu giganţii. Or urmarind scrierile antice, acest munte numit Phlegra era situat pe teritoriul Daciei fiind localizată de către N. Densuşianu în clisura Dunării, în zona Porţile de Fier.

Toponimia Banatului păstrează oronimul Pregleda. Acesta este un munte lipsit de pădure, suprafaţa sa fiind acoperită numai de stâncărie arsă iar în vecinătatea sa se află peştera Avernus, unde miturile greceşti spun că au fost închişi giganţii acoperiţi fiind mai apoi cu munţi şi cu stânci.<[19 Or pe teritoriul comunei Izverna se află o peşteră imensă în muntele Pregleda. În coastele acestui munte există şi o surpătură imensă , care conform cu legendele locului, a fost făcută de un uriaş[20]. Prin urmare şi în conformitate cu informaţia oferită de miturile Greciei antehomerice ne aflăm, odată ce pătrundem în Clisura Dunării, pe teritoriul giganţilor.

De la Pregleda spre nord încep culmile muntelui Retezat în a cărui parte de sud-vest se află culmea Gugu care pentru disertaţia noastră are o însemnătate aparte deoarece aici trăieşte o populaţie de păstori, robuşti , înalţi având un port şi nişte tradiţii cu totul şi cu totul interesante. Aceştia sunt guganii sau gugulanii. Ei trăiesc încă din antichitate pe culmile munţilor din judeţele Mehedinţi şi Gorj, trăind într-o comunitate izolată iar originea lor este plasată în regiunea de peste munte, în „ţara gugănească”. Acest nume de gugani se pierde în negura timpurilor pelasge deoarece variaţii ale acestui nume le întâlnim în scrierile istorice ale antichităţii cu referire directă la giganţi. Avem bunăoară o localitate cu numele Gigonus, unde se spune că a avut loc titanomahia; Gigon epitet sub care era cunoscut Hercules în antichitatea clasică grecească şi care identificat în tradiţia românească sub numele de Iovan Iorgovan poartă epitetul de „ fecior de mocan ( păstor)”.

Rădăcina „gug” sub forma „Gog” o aflam atât în Vechiul Testament , cât şi în Noul Testament sub forma a două etnonime: Gog şi Magog.[21]Vorbind despre aceste două popoare, Sfântul Augustin ne spune că trebuie să înţelegem prin aceste nume pomenite în Apocalipsă pe geţi şi masageţi[22] care au caracterul unor popoare mame. Având în vedere aceste menţiuni despre Gog şi Magog precum şi povestea lui David , ucigătoaul uriaşului Goliath, corelate cu legenda română menţionată la începutul acestei expuneri, putem spune că tradiţia biblică are la bază tradiţiile antice despre giganţi şi ţara lor de la Dunărea de Jos şi nu invers.

Dacă până acum ne-am referit doar la titani şi giganţi şi la tradiţiile româneşti legate de acestia , în tradiţiile antichităţii mai apare o denumire pentru neamul uriaşilor şi anume aceea de ciclopi deveniţi faimoşi prin arta lor de a construi, realizările lor constructive aparţinând artei megalitice sau construcţiilor ciclopice.

10-ciclopi

Ciclopii, uriaşii constructori

Menţiunile istorico- mitizate lasate nouă de către autorii greci amintesc despre ciclopi ca un alt nume al uriaşilor de la Dunărea de Jos. Istoricii greci amintesc de cetatea ciclopică de la Micene, de zidurile ciclopice ale Troiei ridicate de Apollo, ajutat de Poseidon şi Aea. Numai că Troia era o cetate tracă iar Apollo este zeul Hiperboreilor, patria sa fiind la Istru ( Dunăre). Nu ne vom opri aici asupra tuturor menţiunilor autorilor antici despre arhitectura ciclopică şi răspândirea ei, ci vom încerca să stabilim patria lor de origine în concordanţă cu mărturiile antice şi cu tradiţia mitică românească.

Cele mai vechi notiţe cu referire la ciclopi le aflăm la poetul epic grec Homer. Acesta ne spune că ciclopii erau un popor prin excelenţă pastoral, locuind pe munţii cei înalţi din nordul Thraciei ( Daciei) distingându-se prin statura lor uriaşă. Prin urmare şi aceşti ciclopi erau uriaşi. Când trebuie să-i localizeze pe aceşti ciclopi, Homer ne spune că trăiau în vecinătatea lui Pontos (Illiada,IX.39) prin care grecii întelegeau Pontul Euxin ( Marea Neagră)[23. Ciclopul Polyphem cu care se va întâlni Ulise este descris ca un uriaş enorm ce părea că este un pisc înalt de munte cu creştetul acoperit de păduri (Odiseea,I.70). În limbaj demitizat aceasta însemnând că avea o statură extrem de mare şi puternică, iar locul în care se vor întâlni va fi de fapt o construcţie ciclopică, în speţă, un staul (Odiseea,IX.237) situat lângă Polovragi, săpată de mana omului în stâncile naturale, având dimensiuni colosale. Ceea ce vine să confirme ipoteza noastră că ciclopii aparţineau de fapt clasei uriaşilor sau Titanilor numiţi si giganţi, este faptul că poporul numeşte acest loc Oborul Jidovilor sau al urieşilor[24]

La acesti ciclopi fac referire si următoare versuri dintr-o colindă românească:

Ciobani mândri şi voinici

Care nu sunt de aici

Ci veniţi din lumea mare

Pe gorgane şi pe vale[25]

Am spus ceva mai devreme că uriaşii în tradiţia poporului român apar şi ca voinici fără pereche. Cu această colindă ajungem la un alt gen de construcţii ciclopice, anume gorganele sau tumulii funerari de forma unei cupole, sau conici, însă de dimensiuni mari şi neacoperiţi de pădure. Cunoscuţi sub diferite nume în tradiţia populară românească (morminte, movile, culmi, holumpuri, silistre, popine, gruie sau grunie, gruieţe) ei sunt asimilaţi de cele mai multe ori cu uriaşii. Ori după dimensiunile lor mari, aceste morminte aparţin artei construcţiilor funerare ciclopice. Un asemenea tumul este cel de langă Popeşti (Argedava) despre care localnicii spun a fost ridicat de uriaşi sau de jidovi şi că asemenea movile sau măguri se găsesc până dincolo de Teleorman[26]. Aceşti tumuli erau marcaţi întru amintirea mortului de câte o stană sau columnă de piatră. Despre acest obicei de a ridica menhire pentru a marca mormintele celor mai însemnaţi dintre ei ne vorbeşte un bocet din Transilvania unde bradul urma a fi pus :

La un cap de fată

La un stan de piatră

La fel, în pădurea Rica aflată în regiunea secuiască din Transilvania avem un menhir de 3 stânjeni înălţime numit „ Piatra Ricei”. Despre acest menhir şi despre destinaţia sa ne spun localnicii care cred că aici ar fi fost îngropată o regină a cărei cetate se afla pe dealul de desupra văii[27].

fig_3

Trebuie menţionat că în multe regiuni de pe teritoriul României au existat cimitire preistorice întregi care în popor aveau numele de Mormintele uriaşilor, ale Jidovilor, ale Dacilor sau Lazilor, mormintele lor fiind marcate prin bolovani mari şi nescrişi, adică prin menhire. În acest sens menţionăm necropola de la Argedava unde s-au descoperit mormintele a 80 de uriaşi cu o înalţime medie de patru metri şi Hudeştii Mici (Moldova).

Tot din categoria monumentelor ciclopice fac parte şi sculpturile megalitice ce împânzesc Carpaţii, dintre care cele mai importante sunt Sfinxul şi Babele din Munţii Bucegi. În munţii României există încă o seamă de Sfincşi precum si alte figuri megalitice ce amintesc de cultul pelasg al celor doi Zamolxe cunoscuţi vechilor greci sub numele de Saturn şi Geea, simbolizaţi prin cei doi şerpi ai caduceului hermetic.

Pliniu cel Bătrân[28] ne spune că primii care au construit turnuri sau fortificaţii pe înălţimi au fost ciclopii. Ori este interesant aici de specificat legenda uriaşilor de pe muntele Ceahlău. Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.
Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit, curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul…
După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi.
Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor..
[29]

În urma coroborării izvoarelor mitico-istorice şi a tradiţiilor româneşti vedem un fapt cel puţin ieşit din comun, acest popor, pe care l-am numit la început fantastic, a devenit pe parcursul studiului, cât se poate de real, cu existenţă în plan fizic şi cu o patrie cât se poate de reală. Iar acest neam în plan istoric sunt pelasgo-dacii iar patria lor este Dunărea de Jos.

Şi pentru a încheia acest capitol al lucrării de faţă vom termina pe tonul cu care am început. Vasile Lovinescu ne relatează despre un domn învăţat care explica unui tăran român că svastica este un semn oriental. Tăranul îl ascultă ia rla finalul discuţiei afirma convins: „ Nu! E a nost! Îl avem de pe vremea urieşilor”. Ciudată acestă memorie ancestrală a românilor care face posibilă o continuitate etnică şi mitologică de mai bine de 7000 de ani, descinzând din imemorialele timpuri pelasge, trecând prin perioada Daciei clasice, făcând faţă cu succes „romanizării”, travesând toate vicisitudinile Evului mediu pentru a se transmite nealterată ţăranului român din epoca moderna.


1. Pamfil Bilţiu/ Maria Bilţiu, op cit, p27

2. Ibidem,p.27

3. R. Vulcănescu, op cit, p 255

5. Lazăr Seineanu,Influienţa orientală asupra limbii şi culturii române,Buc.,1900,p.280

6. Pamfil Bilţiu / Maria Bilţiu, op cit, p.27

8. V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed.Albatros, Buc., 1995, p.584

9. P. Bilţiu/Maria Bilţiu,op cit, p28

11. Vergilius, Aeneida,VI.v.580

12. Hesiod, Theogonia,v.133-136

13. N.Densuşianu, Dacia Preistorică, ed. Herald, buc., 2001, p861-862

14. Ibidem, p 708-709,nota 3

15. Iliada,XIV.v.201

16. N.Densuşianu, op cit, p.713

17. Ibidem,p 567

18. Ibidem,p.715

19. Strabon, Geographia,VI.3.5

20. N. Densuşianu, op cit, p717

21. Biblia,Vechiul Testament, Iezechiel 38:39;Ieremia cap. 4-6; Noul Testament, Apocalipsa,20:7-10

22. Cf. N. Densuşianu, op cit,p723

23. Strabon, Geographia,I.2.10

24. N.Densuşianu, op cit, p467, nota2

25. Ibidem, p.469, nota4

27. N.Densuşianu, op cit, p166, nota1

28. Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, VII.57

Anunțuri
Published in: on 28/04/2009 at 20:26  Comments (50)  
Tags: , , , , , , , , , , , , ,

Luati seama…

Suntem în Postul Mare… mâine va fi Vinerea Mare … nu vă voi vorbi despre Acela care acum 2000 de ani suferea martiriul răstignirii  pe muntele Golgota pentru vina de a nu fi avut nici o vină. Vă voi povesti însă ca de la spirit către spirit pentru ca cine are urechi de auzit să audă.Vă voi vorbi altfel decât v-am obişnuit până acum.

Luaţi sama … să nu străluciţi căci strălucirea acestei lumi este trecătoare. Căci mare este diferenţa între strălucire şi lumină. „Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a reusit s-o curprindă”. Strălucirea fascinează, lumina vindecă şi călăuzeşte şi luminează celui ce se află în beznă. Căci strălucirea dispare pentru că vine de la alţii, lumina este veşnică pentru că iese de la sine însuşi. Luaţi deci sama să luminaţi. Nu căutaţi a fascina prin strălucire, căutaţi a mângâia prin lumina ce  curge din voi.

Luaţi sama  a nu vă dori puterea. Nu vă doriţi a  conduce. Nu vă doriţi a vă impune punctul de vedere. Nu vă doriţi să porunciţi. Căci  cel ce dă porunci  conducând pe alţii se pierde pe sine însuşi.  Spuneţi numai, dar spuneţi cu convingere şi cuvântul vostru pentru că este drept va fi împlinit de la sine. Nu prin forţă să vă impuneţi ci prin înţelegere. Căci pe oricine veti înţelege, vă va înţelege si el pe voi, sau macar va încerca să vă înţeleagă. Slujiţi dar, dar slujirea foastră să nu fie sclavie. Căci regele care slujeşte poporul înţelegându-l şi făcându-l să priceapă că poruncile lui vin din dragoste şi înţelegere faţă de supuşi acela a câştigat pe însuşi poporul  care-l conduce

Luaţi sama să nu ştiţi. Luaţi sama să cunoaşteţi. Căci iarăşi, între  a cunoaşte şi a şti este mare diferenţă. A şti despre ceva înseamnă  a cunoaşte nimic şi despre nimic pentru că ştiinţa se opreşte la suprafaţa lucrurilor. A cunoaşte înseamnă identificarea cu obiectul cunoaşterii. Cel ce ştie şi spune „cunosc!” se află în minciună şi confuzie. Cunoaşteţi dar că sunteţi şi celelalte toate se vor supune pentru că le cunoaşteţi în esenţa lor, nu le veţi şti doar învelişul. Când ai trecut dincolo de învelişul despre care ştii poţi spune „cunosc” şi cunoaşterea voastră atunci va fi înreagă.

Luaţi sama sa nu vă pierdeţi sufletul atunci cu ce-l mai poate răscupăra? Luaţi sama să nu fiţi orbiţi de strălucirile lumii acesteia  caci ele ucid sufletul. Ascultaţi înţelepciunea ce curge din voi căci voi toţi sunteţi fii ai Marelui Tată. Nu huliţi, nu vă supăraţi. Nu vă cereţi iertare dacă aţi greşit cumva pe calea voastră, comportaţi-vă asa fel încât cel căruia i-aţi greşit să simtă că vă pare rău. Nu vă lăudaţi cu ceea ce ştiţi căci ştiinţa expusă astfel nu are valoare, ea străluceşte, uimeşte chiar răneşte uneori. Spuneţi ce cunoaşteţi astfel încât  aproapele vostru să nu simtă dominat, şi dacă cunoaşterea voastră este reală veţi fi ascultaţi.

 Nu vreau să învăţ pe nimeni nimic, nu vreau nici măcar să fiu crezut în cele ce am spus. Eu doar am spus, rămane să mă credeţi sau nu,  dar  vreau să vă rog înainte de a mă acuza de ceva,  să priviţi în voi ca să mă contraziceţi. Toate cuvintele astea sunt o înţelegere personală asupra înţelepciunii veacurilor, nu sunt de la mine pentru că eu nu sunt un înţelept.

 Lumina Învierii să vă călăuzească paşii pe calea voastră oricare ar fi ea!

zamolxe

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Published in: on 16/04/2009 at 20:09  Comments (11)  

Românii aflaţi sub dominaţie străină- Basarabia

moldova_flag

După anexarea la Rusia, în 1812, procesul de impunere a administraţiei şi legislaţiei ruseşti, de rusificare,  a urmat în mod firesc. În ceea ce priveşte compoziţia etnică a provinciei căzute în stăpânirea ţariştilor, în recensământul alcătuit chiar de autorităţile ruse la 1817 s-a constatat că în Basarabia locuiau 96526 de familii sau gospodării, dintre care 83848 de români (419240 locuitori-86%), circa 6.000 familii de evrei (30000 de locuitori), 3226 familii de lipoveni (19130 de locuitori), 1200 familii de greci (6000 de locuitori), armeni, bulgari, găgăuzi (sub 1000 de familii). În total provincia număra 482000 de locuitori. La 1862 numărul românilor era de 515927 de locuitori dintr-un total de 1003499 adică 51,44%. Urmau ucrainienii, în număr de 215625 (21,50%), evreii (9,56%), ruşii (6,80%), bulgarii (5,60%), germanii (2,99%), ţiganii (1,29%), polonezii, armenii, grecii, găgăuzii şi alte populaţii ce reprezentau sub un procent fiecare. În 1897 datorită colonizărilor numărul românilor a scăzut la        47,58% (920919) din 1935401, urmaţi de ucrainieni, în număr de 382169 (19,75%), evrei (11,79%), ruşi (8,05%), bulgari (5,33%), germani (3,11%), ţigani (0,45%), polonezii, armenii, grecii, găgăuzii şi alte populaţii ce reprezentau sub un procent fiecare. În schimb românii ocupau abia a patra poziţie în oraşe, după evrei, ruşi (inclusiv funcţionari, militari), şi ucrainieni conform unei statistici din 1912.

Iniţial Basarabia şi-a păstrat autonomia administrativă. Erau folosite în paralel limbile română şi rusă iar funcţionarii români şi cei ruşi judecau după pravilele existente. Primul guvernator civil al regiunii a fost numit boierul moldovean Scarlat Sturdza în 1813 cu reşedinţa la Tighina şi apoi la Chişinău. Deoarece Sturdza a decedat în acelaşi an, funcţia a fost preluată de generalul Harting, atunci comandat militar al regiunii.

  În 1828 a avut loc o nouă organizare administrativă a Basarabiei care fusese declarată deja, din 1818, provincie de graniţă (oblastie) cu centrul la Tighina.  Prin noua lege limba rusă a fost declarată limbă unică în administraţie şi justiţie. Era înfiinţată funcţia de guvernator civil iar Basarabia era inclusă în gubernia Novorosiisk. Cu toate acestea în deceniul IV încă se mai permitea folosirea limbii române în instituţiile regiunii.

            În 1867 limba română a fost interzisă. Pentru a modifica structura etnică a populaţiei autorităţile ţariste au procedat la deportarea multor români şi colonizarea provinciei cu ruşi, ucrainieni, germani, găgăuzi, bulgari, evrei, polonezi.

            În Basarabia principala formă a luptei naţionale a devenit lupta pentru păstrarea limbii române. În 1848 s-a publicat gazeta „Românul” iar în 1862 boierul Cristi a cerut permisiunea de a deschide o tipografie dar solicitarea a fost respinsă. În cadrul mişcării naţionale s-au afirmat intelectuali de marcă precum Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Pantelimon Halippa. Ca forme de acţiune politică au fost folosite presa („Basarabia”, „Cuvânt moldovenesc”), societăţile culturale, contactele cu oamenii politici şi de cultură din Iaşi şi Bucureşti. Pe plan spiritual s-au înregistrat realizări importante. În 1813 s-a înfiinţat Seminarul de la Chişinău în urma unui decret semnat de către ţar la sugestia mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni în care se preda şi în limba română. Numai între 1813 şi 1820 s-au construit aproape 200 de biserici noi. În ceea ce priveşte învăţământul, spre sfârşitul secolului XIX s-au tipărit cărţi şi manuale: Abecedar, Carte de citire, Gramatică, Dicţionar ruso-moldovenesc.  

            Mişcarea naţională s-a intensificat după revoluţia rusă din 1905-1907. Au apărut două curente principale: moderat, condus de Pavel Dicescu (reprezentanţii săi au înfiinţat Societatea pentru Cultura Naţională  şi cereau introducerea limbii române în şcolile de stat ca limbă de predare şi obiect de studiu) şi radical, format mai ales din studenţi, care, influenţaţi de social-democraţii ruşi, aveau revendicări mai ferme: acordarea autonomiei Basarabiei, adoptarea unui statut special pentru populaţia românească, introducerea limbii române în şcoli şi în administraţie. Ideile acestui curent erau exprimate prin publicaţia „Basarabia”, apărută în 1906.

Basarabia

Mişcarea naţională din Basarabia s-a intensificat în vara anului 1917, pe fondul tendinţei Ucrainei de a-şi extinde dominaţia în zonă. La Chişinău şi-a deschis lucrările Congresul ostaşilor moldoveni, la 20 octombrie/2 noiembrie 1917. În acelaşi timp, la 2/15 noiembrie guvernul sovietic condus de Lenin a adoptat „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia” care consfinţea dreptul popoarelor din fostul Imperiu Ţarist la autodeterminare până la despărţirea de statul rus. Congresul mai sus amintit a proclamat „autonomia  teritorială şi politică a Basarabiei” şi a hotărât constituirea Sfatului Ţării ca organ reprezentativ avându-l ca preşedinte pe Ioan Inculeţ. În decembrie Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, membră cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.

Conducerea Republicii Democratice Moldoveneşti a cerut intervenţia armatei române în provincie datorită atmosferei de nesiguranţă create de trupele revoluţionere ruse aflate pe teritoriul său. În acest context, ca urmare a trecerii trupelor române în Basarabia şi a ciocnirilor cu cele ruse, la 13/26 ianuarie guvernul condus de Lenin a rupt relaţiile cu România şi a confiscat tezaurul BNR aflat la păstrare în Rusia.

La 22 ianuarie/4 februarie 1918 Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti în urma proclamării idependenţei Ucrainei şi a izolării Republicii Democratice Moldoveneşti de centrul Rusiei.

În urma discuţiilor cu guvernul român, la 27 martie/9 aprilie 1918 Sfatul Ţării, format din delegaţi ai întregii populaţii, a votat, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri unirea cu România

 

Bibliografie

 

          Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, 1998.

         Gh. Platon, Ioan Agrigoroaie, ş.a., Cum s-a format România modernă. O perspectivă asupra modernizării, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1993.

Deceneu

 

Astazi…

LA MULTI ANI, IMPARATE!!

iti ureaza prietenii, trupa de nebuni 😉

Published in: on 06/04/2009 at 12:43  Comments (33)  

Hadrian (II)

 hadrian2

Trupele demoralizate şi moartea lui Traian puteau constitui un nou pericol în acele zile. Imperiul se afla într-o stare de agitaţie destul de gravă, iar duşmanii din afara graniţelor acestuia începuseră să se regrupeze. La foarte scurt timp după aclamarea sa ca împărat, Hadrian a ordonat evacuarea completa a trei regiuni: Mesopotamia, Asiria şi Armenia Mare. O a doua măsură importantă a fost îndepărtarea lui Quietus din Iudeea, măsură care i-a bucurat pe evrei deoarece Quietus fusese cel care, la ordinul lui Traian, masacrase evreii babilonieni. Numind în posturi cheie oameni de încredere, Hadrian părăseşte estul pentru a venera rămăşiţele pământeşti ale ilustrului său predecesor care porniseră în drumul lor spre Roma- o Romă pe care Hadrian nu avea să o vadă încă. În nord, în Dacia, se întrevedeau probleme. Quadratus Bassus (trimis acolo de Traian) murise şi el recent, garnizoanele romane din zonă erau slăbite. Se cereau măsuri urgente, una din ele fiind numirea unui înlocuitor pentru Bassus, şi anume Arvidius Nigrinus.

Hadrian nu uită nici problema succesiunii. Moneda bătută acum la Roma confirmă asta, având pe verso legenda “adagio”, cu Traian şi Hadrian strângându-şi mâinile, astfel legitimitatea succesiunii fiind evidentă. O altă măsură interesantă, dar explicabilă având în vedere firea înclinată spre superstiţii a împaratului a fost blocarea izvorului de la Daphne. Apele acestui izvor considerat profetic îi preziseseră că va domni, iat Hadrian nu voia ca ele să prezică acest lucru şi altcuiva.

Răvaşele au început să sosească de peste tot- unul dintre acestea însă l-a facut sa acţioneze, luând o decizie şocantă pentru Roma la acea data: cuceririle la nord de Dunărea Inferioară au fost abandonate- câmpiile Olteniei şi Munteniei, flancul sud-estic al Carpaţilor şi sudul Moldovei, precum şi demontarea podului de peste Dunăre. Începuse să se împrăştie zvonul că Hadrian intenţiona să abandoneze întreaga Dacie cucerită cu atâtea eforturi, prilej ca duşmanii săi să caute să-l îndepărteze. Foarte probabil este faptul că Hadrian şi-a petrecut iarna lui 118 la nordul Dunării, încercând să restabilească ordinea şi încheind o pace cu roxolanii. În locul lui Avidius Nigrinus la comanda Daciei a fost numit Marcius Turbo care, nefiind senator, stârnise asftel multe nemulţumiri în anumite cercuri de la Roma, nemulţumiri care începuseră să-l îngrijoreze pe Hadrian determinându-l să ia măsuri care nu-l vor face deloc popular. Cu toate acestea se impuneau măsuri dure, un prim complot împotriva împăratului fiind organizat. Nigrinus, indignat de numirea lui Turbo, a complotat spre a-l ucide pe Hadrian, precizează H.A. Fireşte, a avut şi complici: Lusius Quietus, îndepartat din postul său din Iudeea, C. Palma şi P. Celsus, ultimii doi bucurându-se de mari onoruri în vremea lui Traian. Executarea acestora a căzut în sarcina lui Attianus, tutorele său de odinioară. Măsura luată va arunca relaţia împăratului cu senatul într-un con de umbră puţin dorit de ambele părţi.

Spre mijlocul lui iulie al aceluiaşi an 118, Hadrian se afla de-acum în Italia. Va fi primit cu entuziasm pentru că avusese grijă ca înainte de venirea sa să fie împărţiţi bani plebeilor, precum şi pentru că, aşa cum precizează H.A., “în convorbirile cu oamenii de rând era foarte comunicativ, detestând pe cei care, sub motiv că trebuie respectată demnitatea imperială, nu-i priveau cu ochi buni asemenea plăceri în raporturile sociale”. Întâlnirea cu senatorii este descrisă în două feluri diferite: Dio spune că “Hadrian era atât de sensibil la ce se vorbea în popor încât a vorbit el însuşi, spre a se apăra de acuzaţii şi a jurat că nu el poruncise moartea lor” (a celor patru), pe când H.A. precizează: “Înaintea senatorilor el şi-a cerut iertare pentru ceea ce făcuse şi a jurat că niciodată nu va pedepsi un senator, decât atunci când Senatul însuşi, prin vot, va impune asta.”

Interesantă este devoţiunea lui Hadrian faţă de predecesorul său Octavian Augustus- o statuie a acestuia din urmă, realizată în anii tinereţii, reprezentându-l pe Augustus la o vârsta fragedă îşi găseşte locul în dormitorul împăratului, alături de larii (zeităţile) casei. De asemenea, renunţarea lui Hadrian la politica expansionistă (abandonarea teritoriilor din Asia precum şi a celor din sudul provinciei Dacia) avea ca justificare exemplul lui Augustus- care, totuşi, renunţase la politica expansionistă abia în ultimii ani ai domniei sale. Măsuri menite să câştige simpatia plebei au fost: o distribuţie suplimentară de grâne, dovada fiind o emisiune monetară din 118 (şi alta în 119), precum şi organizarea de jocuri şi lupte de gladiatori destul de costisitoare.  Scutirea masivă de datorii a celor care întârziaseră plata acestora către stat este descrisă de Marius Maximus în “Vita Hadriani” (principala sursă de inspiraţie pentru H.A.): “Fără să precupeţească nimic, în încercarea de a câştiga popularitatea, el a iertat pe debitorii din Roma şi din Italia de sume imense de bani, pe care aceştia le datorau fiscului şi a făcut acelaşi lucru în privinţa datornicilor din provincie. Pentru a recâştiga încrederea oamenilor, documentele conţinând sumele datorate (syngrafi) au fost arse în Forul lui Traian”. De asemenea, proprietăţile celor condamnaţi, care erau confiscate, intrau în tezaurul public (aerarium publicum). Aceste măsuri, printre altele, aveau să restabilească bunele relaţii între împărat şi Senat, relaţii devenite destul de subrede în urma executării celor patru complotişti.

Hadrian decide să continue şi programul iniţiat de Traian “alimenta”, programul social venit în spijinul copiilor săraci, care avea dublu scop: pe de o parte cinstirea predecesorului sau (care fusese zeificat), iar pe de altă parte întărirea poziţiei sale în Italia, loc unde s-a desfăşurat programul.

Pe plan militar, zonele “fierbinţi” ale imperiului erau asigurate: Catilius Severus guverna Siria, Ummidius Quadratus preluase conducerea Moesiei Inferior. Cum misiunea lui Turbo în Dacia şi Pannonia Inferior luase sfârşit, Sex. Iulius Severus a primit funcţia de legat precum şi comanda singurei legiuni cantonate pe teritoriul Daciei, XIII Gemina.  Severus va fi considerat, mai târziu, cel mai talentat dintre generalii lui Hadrian.

În altă parte a Imperiului, în Britannia, se duceau încă lupte, iar în Egipt revolta evreilor lăsase numeroase urme cărora trebuia să li se facă faţă. În această perioadă nu foarte stabilă a domniei sale, Hadrian pune la punct planul care-l va face celebru- vizitarea tuturor provinciilor întinsului imperiu, cu scopul de a-şi consolida puterea şi a restabili pacea atât de mult dorită.

Hadrian părăseşte Roma în 111 navigând, cel mai probabil, de la Ostia la Marsilia, monedele bătute câţiva ani mai târziu numindu-l “restaurator” (restitutor) al provinciei Gallia. “De aici- din Gallia- el a trecut în Germania”, ne spune mai departe H.A. Aşadar, scopul călătoriei sale era să vadă atât Germania cât şi Britannia, cu intenţia de a “aranja” personal lucrurile în aceste zone precum şi cu planuri legate de frontiere. Lăsese Roma pe mâini bune, menţinerea ordinii căzând în sarcina lui Turbo- Hadrian îşi va putea astfel continua drumul prin provincii ani buni de acum înainte.  Fireşte, nu singur.  În suita sa îi putem întâlni pe prefectul gărzii, S. Clarus, personaj foarte cult care-i servea şi ca secretar şi partener de discuţii, Sabina, Neratius Priscus şi mulţi alţi apropiaţi ai împăratului.

roman-army

În Germania, cortegiul a poposit la Moguntiacum (Mainz), unde era cantonată Leg. XXII Primigenia şi care constituia un start potrivit pentru derularea inspecţiilor pe frontieră. De acolo, el se putea lesne deplasa în regiunile de la est de Rin pentru a examina lucrările de întărire a graniţelor. Frontiera se proiecta inegal către nord, câmpia Watterau, inţesată de ferme ţărăneşti, suplimentând soldaţii romani. Hadrian dispune marcarea marginii imperiului cu palisade de lemn care, pe lânga scopul pur practic de marcare a frontierei reprezenta şi o metoda de a-i ţine pe soldaţi activi şi ocupaţi pe timp de pace.

A existat o serie largă de măsuri luate de Hadrian pentru restaurarea disciplinei militare. “Deşi mai degrabă dornic de pace decât de război, el şi-a antrenat soldaţii de parcă războiul era pe cale să înceapă”. În loc de ordine, împăratul dă legionarilor exemplu propriu insuflând în ei puterea propriei sale rezistenţe la munca fizică şi “mâncând bucuros sub cerul liber hrana simplă a legionarilor, şuncă şi brânză şi vin aspru”.

Dupa modelul înaintaşilor săi Scipio, Augustus şi Traian, Hadrian încearcă cu succes restabilirea străvechii discipline romane, “disciplina maiorum”. În cartea 69 a lui Dio Cassius se menţionează că Hadrian “a inspectat toate garnizoanele şi castrele, pe unele le-a mutat, în locuri mai potrivite, pe altele le-a închis, înfiinţând în locul lor noi tabere”  precum şi “atenţia deosebită manifestată de împărat nu doar faţă de echipamentul militar, de arme, maşini, tranşee, redute şi palisade, dar şi faţă de comportamentul social al soldaţilor şi ofiţerilor, faţă de traiul şi obiceiurile acestora. Tot ce înseamnă lux şi luxură au fost eliminate. Soldaţii au fost instruiţi pentru orice fel de bătălie, unii au fost decoraţi, alţii pedepsiţi şi Hadrian le-a arătat personal tuturor cum trebuie făcute lucrurile şi le-a oferit propriul exemplu de viaţă austera, renunţând la carul imperial şi preferând sa meargă pretutindeni pe jos sau călare, cu capul descoperit, indiferent că se afla sub soarele Spaniei sau cuprins de gerurile Germaniei”.

Anul 122 îl va găsi pe Hadrian în Britannia, H.A. precizând vizita precum şi contruirea Zidului care avea să “despartă pe barbari de romani”, deoarece “britonii nu puteau fi ţinuţi sub stăpânire romană”. Datorită violentelor mişcări ale britonilor din insulă, Hadrian decide să aducă o altă legiune, şi anume VI Victrix pentru a se alătura garnizoanei britanice. De asemenea, H.A. spune că “Hadrian a reparat multe abuzuri comise în Britannia şi a aşezat lucrurile” în zonă.

La scurt timp după sosirea sa aici, împăratul primeşte o scrisoare din partea proconsulului Asiei, L.S. Granianus, care-i cere să ia o hotărâre în legătură cu creştinii. Răspunsul lui Hadrian este unul surprinzător, cel puţin pentru posteritate, ştiute fiind persecuţiile multor împăraţi romani faţă de creştinii acelor perioade. Răspunsul său se regăseşte în “Istorie ecleziastică”, o traducere făcută de Eusebius după Iustin- Hadrian dă ordin ca creştinii să fie judecaţi în mod normal de crimele de care sunt acuzaţi înainte de a fi pedepsiţi, simpla apartenenţă la creştinism nefiind suficientă pentru a justifica persecuţiile. Totodată, Hadrian ameninţă cu aplicarea de pedepse foarte dure asupra celor care vor face acuzaţii mincinoase la adresa creştinilor.

Un document al unui veteran al armatei din Britannia ne vorbeşte despre ce a făcut împăratul la sosirea pe insulă: “Cavaleriştilor şi infanteriştilor care serveau în cele treisprezece alae şi în cele treizecişişapte de cohorte, aflaţi în Britannia sub conducerea lui Aulus Platorius Nepos, care l-a înlocuit în mod onorabil pe Pompeius Falco… Lor, copiilor şi urmaşilor lor, cetăţenia romană şi dreptul de a se căsători legal; cu soţiile pe care le aveau în momentul când le-a fost acordată cetăţenia sau, dacă sunt necăsătoriţi, cu soţiile pe care şi le vor lua (cu condiţia ca fiecare să aibă o singură soţie).

Vizitează linia de frontieră, moment în care ia decizia construirii zidului de piatră care-i va purta numele şi care există şi astăzi având o lungime de 117 km, 6 metri inalţime şi 3 metri grosime, străbătând de la est la vest Marea Britanie. Lipsa pădurilor este aceea care-l va determina să facă zidul din piatră si nu din lemn, cum s-a întâmplat în Germania. În interiorul zidului de piatră s-a turnat un amestesc de argila şi pietriş, mortarul fiind folosit doar pentru castrele turnate din milă în milă.

wall5

Neastâmpărul lui Hadrian îl mână prin alte şi alte locuri din Britannia pe care doreşte să le viziteze, peste tot având grija restaurării disciplinei care-l va face celebru în istoria Imperiului Roman. Patruzeci de ani mai târziu, tribunul senatorial al Leg. VI Victrix (pe vremea lui Hadrian), P. Laelianus, nu va uita lecţiile împăratului, rupând cu mâna lui podoabele de pe cuirasele legionarilor, total neeficiente şi poruncind ca şi căptuşelile moi ale şeilor să fie aruncate.

Alte măsuri au fost distribuirea de grâne, construirea de drumuri noi şi repararea celor deja existente. Hadrian nu a iernat în Britannia. Înainte de a pleca, ia o decizie oarecum personală: îi înlocuieşte din funcţie atât pe prefectul gărzii sale cât şi pe şeful Cancelariei, bănuindu-i de relaţii mult prea apropiate în raport cu Sabina, care îl însoţea în Britannia şi cu care relaţiile lui Hadrian erau, oricum, deja răcite. H.A. confirmă că “Hadrian obişnuia sa-i spioneze nu doar pe servitorii săi, ci şi pe cei ai prietenilor: prin intermediul unor agenţi el reuşea să afle tainele tuturor şi amicii săi nu aveau habar că le cunoaşte secretele, până când el însuşi nu le vădea acest lucru”- avem aşadar motive să credem că suspiciunile lui erau justificate.

Înainte de căderea iernii, Hadrian trece în Gallia cu gândul de a vizita Spania, traseul său urmând să treacă prin Lugdunum (Lyon), apoi să coboare pe valea Rhonului spre Pirinei- itinerarul i-a fost însă scurtat de o veste proastă. În Alexandria izbucniseră noi revolte provocate de dispute religioase, prefectul Egiptului, Haterius Nepos, solicitând expres şi de urgenţă sosirea împăratului la faţa locului. În iarna lui 123 Hadrian ajunge la Tarraco (Tarragona) în Spania, convocând o mare adunare în vederea luării unor decizii importante- în primul rând a solicitat o nouă recrutare de trupe (dilectus), menită să completeze Leg. VII Gemina, din care o mie de soldaţi fuseseră trimişi în Britannia. Tot în Tarraco are loc un nou atentat la viaţa împăratului- un sclav al gazdei sale “s-a repzit asupra lui cu o sabie, cuprins de furie”, precizează H.A. Hadrian îl dezarmează predându-l slujitorilor şi, pentru că s-a stabilit că omul era nebun, împăratul îl lasă pe mâna unor medici cu porunca să fie îngrijit şi tratat.

Chestiunile din Spania fiind rezolvate într-un timp relativ scurt, Hadrian se va îndrepta spre Răsărit de unde nu încetau să sosească mesaje îngrijorătoare.

(va urma)

 

Solomonar