Horea

 

 

Ţara Ardealului gemea sub talpa grofilor. Ţăranii erau robiţi, bătuţi, omorâţi pentru pricini mărunte ori chiar şi fără pricină, numai aşe, că stăteau în ceasul ăl’ rău în locu în care nu trebuia. Munca era multă, păstă poate: robota crescusă, zeciuiala aşişderea, zile dă lucru gratis şi daruri pentru familiile nemeşilor. Tăt cu tătu, erau mai multe zile de lucru pentru grof dăcât  o dat Dumnezo în săptămână. Taxele crescusără şi ele fără măsură încât numai’ apa şi aeru nu să plăteau. Nu mai era nici o leje afară numai. . de bunu plac a nemeşilor.

Din istea baiuri  ce munceau poporu de jos şi din lacrămile ce să uscasără demult pă obrazu iobagului să rădică Nicula Ursu, dă loc din Albac, zâs altcum Horea că-i plăcea a hori la fluier. Aşe l-or ţâne minte urmaşii: Horea

Aşe, cam pă când o dat muguru pomului şi firu’ ierbii, Horea s-o gătat să margă la Viana, cu plânjere la împărăţie dăspră cum şi ce fac grofii.

– Muiere, gată merindea c-o vinit vremea a mă duce să vorbesc împăratului de baiurile multâmii, a norodului dă jos, la ce îi suspus dă cătră nemeşii cia hulpavi!

Ajuns la Viana, Horea aşteptă în anticamera împăratului a fi primit. Într-un târzâu, sluga împăratului zâsă:

– Să intre Horea!

Horea o intrat în locu unde împăratu primea pă solii viniţi din tăte părţile lumii. S-o ivit şi împăratu’ şi-o fost izbit dă simplitatea omului istuia şi forţa pă care o trimetea afară. Împăratu era obişnuit  că lumea să i să ploconească, să-i facă temenele şi să-i bată mătănii ca la unu’ dintră puternicii lumii. Horea nu făcu nic din tăte aste, numai plecă oleacă capu în sămn dă salutare. Sta drept, d-a-mpicioarele, mare în simplitatea lui de tăran iobag din Munţâ Apuseni. Împăratu fu încurcat păntru câteva mominte apoi zâsă cu glas puternic:

– Vorbeşte! Am înţeles că  eşti reprezentantul  ţăranilor din Transilvania!

– Da, Măria ta, io mi-s şi-am vinit să aduc plânjere gre în contra grofilor hulpavi!

După o clipă dă tăcere Horea o zâs:

– Muncile şi dările păntru grofi s-or făcut  dă trii uări mai mari dă oarece ani încoace, În tătă săptămâna slujim grofului cătă cinci zâle. Şi când merem acasă, în zâua a şasa, ca să lucrăm şi pă sama noastă oarice, iarăşi nu ne dau pace şi nie cheamă, ba-ntr-o partie, ba-n alta, fără rând, iarna, primăvara , vara, toamna. Apoi, să ştie Măria ta că noi sântem ăi dă secerăm, cosâm, noi strânjem bucatiele, noi le cărăm, da nu păntru noi, că tăte le dăm domnilor. Cărnuri, paseri, oauă, peşti, răşină, zdremţăle dă pă noi le dăm, păntru morile dă hârtie a domnilor ca să aibă  pruncii grofilor ce ceti. Noi, Măria ta, nu ştim a ceti şi nici a scrie, numa unii, tare puţâni, cumu-s io, Ursu Nicula, care dân ceea pricină m-or trimis oamenii la Măria ta. Şi nu numai pă domni îi răbdăm în spatie ci şi pă slujile lor care, dă multie ori îs mai răi ca domnii, că ăl dă să rădică dă jos şi uită dă unde o plecat, îi mai lacom ca cela de la care o învăţat. Leje nu ieste dăcât numai bunu plac a grofului. Şi tăte ar fi cum ar fi, da a mai gre îi bajocora, nie bat, nie căzniesc, nie ieu  cinstea… Şi-atunci  noauă ce nie mai rămâne Maria Ta? Să nie pustiim dă pă pământu nost, dă pă pământu nost să nie pustiim, ori…

O vinit o clipă dă tăcere şi apoi Horea spusă:

…ori să nie rădicăm? Cu tăţ să nie rădicăm păntru a nu mai fi la bunu plac al grofilor

Împăratu rămasă mut de mnirare. Ist  ţăran avu daru să-l uimească cu curaju lui şi cu simplitatea cu care zâsă cuvintele ce le zâsă. Măria sa împăratu cujeta la cele auzâte şi dădu a dreptatie dân cap.

Horea apucă drumu dă întoarcere. Trimasă veste să  să adune ţăranii care dă pă unde or fi. Dădu poruncă că dă la fiece casa dă ţăran iobag să  vină câtie un uom înarmat  şi să să alăture răsculaţâlor la adunarea dă la Mesteacăn. Tăţi obidiţâ Ardealului să rădicară  să vie la Mesteacăn care cu furci, care cu coasă, care cu topoară o cu ce aveau pă lângă casă şi să pute folosâ dă armă.

În vremea asta, în tabăra răsculaţâlor, ficioru lui Horea îl întrebă:

-Tătuţă, cum îi împăratu? Cum arâtă el? Cum vorbeştie el?

-Apoi, dragu tatii, împăratu îi şi el uom ca tăţi uoamenii, numa că are vorba încâlcită, nu vorbeştie  dirept. Numa noi , ţăranii, vorbim aşe. Dacă iasă binie, atunci tătă cinstea şi fala îs a lui, dacă iară, nu iasă binie, atunci n-ai priceput tu ce-o zâs iel

-Şi ce i-ai zâs tătuţă?

-I-am zâs dă robie. Că dragu tatii, să ştii tu dă la minie, în robie, nu-i atâta dă rea robia, cât rău îi că dacă ţâne pre mult, uomu să învaţă cu ea, să obişnuieştie cu fruntia-n tărână, cu sărumâna, cu ploconitu, cu plecăciunea. Îi ca pasărea ce proastă care să-nvaţă cu colivia dă uită să mai zboare ori să tieme să nu afle stăpânu că nu o uitat a zbura. Aşe sântem noi amu şi d-aia trăbuia să-nceapă. Orişicum, cu ori fără voia împăratului, da trăbuia să-nceapă!

Oaminii să strânjeau în număr tăt mai mare la Mesteacăn şi pân-prejuru satului. În mijlocu multâmii rădicate apăru Horea şi-atunci i să adusă spră judiecată pă grofu locului cu tăţ a lui: muierea şi pruncii.

– Măria ta, zâsă unu dintre ţărani, i-am adus la tinie spră judiecare!

Horea rădică glasu:

-Io nu-i pot judieca, nu-i cunosc, n-or fost stăpânii mnei! Judiecaţâ-i voi!

Ţăranu care-l adusă pă nemeş în faţa lu Horea zâsă strâgând:

-Să ptiară! În furci cu el!

Horea să-ncruntă:

– Binie dară, dacă aşe ţâi voia, să ptiară! Începe cu pruncii că doară şi ii îs neam de grof, da judiecă cu dreptatie ce pediapsă li să cuvinie!

Ţăranu zăbăvi oleacă în mânia lui. Horea întoarsă privirile roată păstă mulţâme şi dădu cu uăchii de un bătrân alăturat norodului:

– Moşule! Tie văd cel mai vârsnic dă pă aci, ie zâ dumeta,, care-i ce mai gre pediapsă păntru voi?

-Viaţa! O viaţă ca a noastă pediapsă să chiamă! zâsă uomu după ce să cujetă oleacă

Horea rădică iar glasu să fie auzât dă tătă lumea:

– Apoi, dacă-i aşe, dân care pricină nu-i osândiţi la a duce o viaţă ca a voastră? Să fie iobagi, că mai rău îl doare pă cela dă ptică dă sus dăcât pă cela ce-i obişnuit cu ie! Da pruncii luatâ-i voi, că ii îs mici săracii, n-au nici o vină!

O muiere din rându răsculaţâlor să dusă şi luă pruncii  dă mânuţâ. Grofu să uită la ea a mulţămită şi-i zâsă:

– N-o să uit nană Mărie!

– Ba îi uita domnule! Tătdauna, când să ajunje sus, să uită! zâsă muierea cu glasu uomului care ştiie  ce spunie.

Tăcerea să lăsă păstă mulţâme. La un răstâmp ţăranu mânios care vrusă să trimeată la moartie pă grof şi tătă casa  lui strâgă:

– Să alungăm tăţ ungurii  dă pă pământurile noaste! Să nu mai rămână nici urmă!

Mâna lu Horea să tinsă spre unu dântră ţărani şi glasu lui iar să făcu auzât dă tăţ:

– Aista-i ungur! Îl chiamă Adalbert! Să batie ca şi noi ,românii, în contra nemeşilor! Credieţi voi că dă pre mult binie s-o alăturat el nouă? Ce facem cu iel, omorâmu-l? Istalalt, şi arăta un alt uom  dân mulţâme, îi săcui, iobag ca şi noi, omorâmu-l şi pă asta?

Privirea lui Horea era tăiosă şi poruncitoare. Uăchii scăpărau scântiei când s-or oprit la un ţăran ce luasă pă dânsu hanile unui grof:

– Da cu aista ce făcem? Îi român d-a nost, îl chiamă Ioan a lu Ciobanu şi uită-l că traje la grofie, nu mai is pă poftă zdremţăle noaste! Apoi pântră ghinţ io zâs uomului: Dutie mă să nu tie văz!

Horea o zâs mai dăpartie:

-Să făcem cunoscute  vrerile noaşte!

-Cândia Niculae, scrie ! Astăzi, 24 novenvrie 1784 io Horea zâc: prima –iobăgie să nu mai fie, a doua – nici nemeşi să nu mai fie, a triie –fiecare să-ş găsască o slujbă după putierile lui dân care să trăiască, fie iel nobil sau om dă rând…

 

Şi ţăranii iobagi or pornit să-şi facă dreptatie mai dăparte. Rădicarea obijduiţâlor o cuprins tătă Transilvania. Şi Horea împărţa dreptatia lui la tătă lumea. Când o vinit iarna o dat drumu poporului la căşile lor şi el s-o tras în munţî, în Pădurea Scorocetului, la loc ferit şi sâgur, cu gând să rădice iar uamenii în primăvară până s-a face dreptatie cu tătu. Numai că s-o aflat oaricine să-l vânză.

Pân sate umbla poruncă împărătiască că cine a şti zâce undie să ascundie Horea o fi răsplătit cu liberarea dân iobăgie şi a fi plăchit cu aur. Unu, Ion a lu Căuaciu să gânde în sânea lui: „Mă duc şi le spui inde să ascundie Horea şi Cloşca că doară împăratu nu minţăşte”. Gărzâle împăratului s-or dus după spusa lu Ion a Căuaciului i-or prins, i-or pus în lanţuri grele şi or luat drumu Bălgradului cu prinşii după ei.

Pă drum Horea, ostenit dă greutatia lanţurilor şi cu buzăle arsă dă setie să opri în drept la un izvor şi o vrut să beie da soldatu o hăţât lanţurile şi nu l-o lăsat. Atunci Horea o zâs plin dă năcaz şi dân tăt sufletu:

–  Săcătură!.. şi apa izvorului o săcat ase că nici soldaţî n-or mai avut cu ce-şi ostoi setia. Aste erau zvonurile care îmblau  prin tăte satele după prindierea lui Horea.

Amu Horea sta în lanţuri grele  în tiemniţăle Bălgradului. Şi păntru că poporul nu voia a credie că Horea o fost prins, împăratu dete poruncă că  Horea şi Cloşca, numit altcum Ioan Oarcă, să fie purtaţi în lanţuri pân locurile fărădelejilor lor. Pă undie treceau uoamenii zâceau:” Horea, împăratu nost! Şi bădiţa Cloşca, căpitanu lui” să dăscoperau apoi  şi rămâneau ase, în admiraţie, păntru craiul lor, pân ce căruţa condamnţilor să perdea în zare. Bărbaţâ blâstămau, muierile planjeau, copchii să opreau dân jocu lor pă undie treceau ei. Mulţ îngenuncheau şi să închinau în faţa lui Horea ce stea drept, în picioare, cu lanţurile în mâni, în căruţa care-l duce la Bălgrad, undie avea a fi pus iar în tiemniţă şi anchetat până în zua caznielor.

Ajuns odată la Bălgrad, Horea fu  trimes la comisia de anchetă a împăratului. Nu spusă nimic. Apoi fusă chiemat Cloşca, da nici dă la iel nu avură a afla nimic. Apoi, văzând iei că nu pot ajunge nicăierea cu întrebările, împuternicitu imperial o cerut a-l vede pe Horea. Socotia el că pân viclenie a scoate dă la el ce n-or putut scoatie anchetatorii. Horea fu dus, în lanţuri, la legatu imperial. L-or bagat înlontru. Legatu s-o oţărât  către slujbaşi:

-Nu v-am zis, fără lanţuri, Horea este oaspetele meu!

Lui Horea îi fură scoasă tăte lanţurile şi odată rămăşi sânguri legatu o început cu glas domol:

-Bună seara, Horea.

-Bună să-ţ fie inima domnule!

-Şezi la masa mea şi mănâncă din ce vrei. Acolo în faţa mea.

Horea să aşeză în capu mesii şi rămasă ase în aştieptare.

-Am auzit, zâsă legatu, că cei de la comisia de anchetă n-au reuşit să scoată nimic de la tine.

– Şi aţ gândit că oi măturisâ în faţa bucatielor şi a vinului! zâsă Horea cu un zâmbet amar.

-Horea, pentru faptele săvârşite, pedeapsa este tragerea pe roată, adică or să ţi se frângă picioarele, apoi mâinile, apoi coşu pieptului…

-Domnule, tătă lume moare înt-un fel! Io, nădăjduiesc a muri aşe fel încât ţăranilor, când ş-or aduce amintie, să le fie ruşinie a mai sta cu fruntia plecată în ţărână în faţa grofilor, în faţă la niştie uoameni fără inimă,în faţă la niştie nimenia ! Ş-apoi, dă când cu rădicarea norodului, io am ştiut d-atuncia încă că am bătut mâna şi cu moartea!

Legatu o dat glas mai dăpartie:

….apoi trupu o sa-ţi fie spintecat în patru şi atârnat în patru părţi de ţară!

Horea o zâmbit:

-Apoi, oi ave un mormânt larg…larg cât tătă Ţara Ardealului!

Văzând că Horea nu să tinsă dă nici un fel dă bucate si că nici dân vin nu bău, legatu i-o zâs:

-Nădăjduiesc că nu te temi  că vreau a te otrăvi?

-N-ai dumnieta aie inimă domnule. Pă cinie-ţ mai căzni atunci ? zâsă râzând Horea

-Pentru crimele şi prădălniciile ce ai săvârşit…dădu a zâce legatu numai că l-o oprit Horea care zâsă:

-Dacă-i crimă a-ţ cota libertatia atunci am săvârşit şi faptă dă omorâre. Zâceţi că am prădat, da iei nu ni-or prădat pă noi până  într-atâta că nici haine a mai pune pă noi nu mai avem. Zâceţi că am săvârşit crimă? Câţi nemeşi or perit la rădicarea poporului?

Legatu cujetă apoi zâsă:

-Cam 200…

-Cu  ce măsură cântăreşti domnule? o întrebat Horea

-Cu măsura împăratului care m-a împuternicit pe mine sa-l reprezint  în ancheta răscoalei

– Îi măsură mincinoasă domnule păcum îi şi stăpânu iei! zâsă Horea. Înt-un tărzâu Horea spusă:

-Să nu fii mânios domnule că nu ai putut afla dă la minie ce t-ai dorit. Îi o taină care o adunat pre mulţi uoameni în juru iei. Nu-i a me, nu-i a nici unuia, îi a noastă şi io oi duce-o cu minie dâncolo. Poate că iar ni-ţ robi, da românii ş-or aduce aminte  că io, Nicula Ursu, zâs Horea, i-am învaţat ce-i libertatia, pă unii cu vorba bună, pă alţii cu focu, cu coasa ori cu săcurea, ca să fie pă priceperea fiecăruia.

-Toate astea se vor uita Horea!

– Nu nie cunoşti domnule… şi d-aia nu nie putieţi stăpâni. Românii, nu s-or mai sâmţât robi vreme de trii săptămâni cât o ţânut focurile, şi asta n-o putieţi lua înapoi! Rămâi cu binie domnule!

Şi iaca ca vini şi zua dă 28 fevrarie a anului 1785. Zâua în care o fost omorât din porunca împăratului, Horea, împăratu nost şi Cloşca, în cetatia Bălgradului, pân trajere pă roată. Zâua plină dă jele, că şi ceru şi pământu şi uaminii tăţi plânjeau după Măria sa Horea. Dân poruncă împărătiască, fusără adunaţi câtie trii uameni din orisicare sat dân Munţî Apuseni ca să le fie învăţătură dă minte a să mai rădica în contra nemeşilor.

Dă bună dimineaţă nemeşii or început a sărbători cum să cuvine zua asta în care să videau scăpaţ dă tăte grijile. Prima dată or început cu plăţile vânzătorilor. La intrarea în piaţu cetăţî grofii or tins masă mare la care şedea legatu imperial şi slujile lui iar pă masă să aflau plăţâle celor ce-or vândut.

Legatu zâsă:

-Apropiaţi-vă să vă luaţi plata dată vouă de bunăvoinţa imperială! Pişpecu, adicătielea episcopu, să aleasă cu o medalie de onoare că ajută cu prinderea lu Crişan, care să spânzurasă în închisoare, iar Ioan a lu Căuaciu  cu un hârtie pân care era liberat din iobăgie şi oarice galbeni. Aista era preţu cu care o fost vândut Horea şi dă care vânzătoru nu s-o putut bucura. Câci căpătă actu Ion a lu Căuaciu să dusă fuga spră sat strâgând bolând de fericire: „Mi-s liber! Am scăpat de iobăgie”. O umbră s-o dăsprins din rândurile ţăranilor adunaţi în piaţ, şi ascunzându-să şi înşelând vijilenţa soldaţâlor o ajuns înaintea lui Ion în sat. Când ajunsă Ion, uamenii l-or primit încruntaţi la marjinea satului, nici nu i-or dat voie a intra în ţarina satului, să nu spurce locu. Un uom tăcut să dusă spră Ion, scoasă cuţâtu şi-l vârâ în grumazu lui Ion. Ion dădu a strâga da nu să auzâ numai un gâlgâit că sânjele îi umplusă gura. Uomu dă plini dreptatia faptielor lui Ion zâsă:

– Taci mă spurcatule că glas dă câne nu mere la cer, şi scuipând pă iel o mai zâs: Amu ieşti liber, nu ti-ar primi pământu!

 

La intrarea din piaţu cetăţii să orânduiră soldaţâ. Nu mai ierea mult şi căruţa condamnaţâlor trăbuia să aducă pă Horea şi pă Cloşca  ca să fie supuşi caznielor. Căruţa apăru  şi Horea să rădică în picioare şi şi-o rochit privirea  păstă multâme. Apoi, încet s-o scoborât dân căruţă, cu Cloşca care l-o urmat. Mereau cu pas măsurat cătă locu unde urma a fi căzniţi. Treceau pă o uliţă care de o partie şi dă alta avea o mare dă ţărani năcăjiţi, cu capitiele plecate şi care îndată ce l-o văzut o început a şuşoti: „Horea, împăratu nost! Măria sa Horea! Bădiţa Horea!” fiecare după priceperea lui şi după cum îl sâmţa. Horea să opri în faţa unui tânăruţ ce şedea în rându dân faţă. Tânăru ierea fiu-sau şi plânjea ca un prunc. Horea bagă un dejt sub bărbia lui şi zâsă:

-Ce faci mă, plânji? Tu plânji mă? Apoi zâsă cu glas mare sa-l audă tătă lumea: Să fie pentru ce dân urmă oară , înţelesu-mai? Îţi ave vreme să plânjeţi când tăte or intra în făgaşu lor şi or fi iar aşe cum le-o dat Dumnezo!

Ficioru să opri a mai plânje, da tare cu greu, fusă sânguru rămas în picioare, că restu, tăţi s-or înjenunchiet să cinstească pă Horea si moartea lui ce ierea atâta dă aproape.

 Horea ajunsă la locu execuţii şi încetu urcă scară şi să opri pă platformă urmat aproape de Cloşca. Legatu împărătiesc începu a ceti sentinţa cu glas tare să audă tătă lumea şi cu opriri păntru a da condamnatului  putinţa de a răspundie:

– „Sentinţa procesului împotriva lui Horea din ziua de 28 februar a anului 1785. Numitul Nicula Ursu, zis şi Horea să face vinovat de jaf şi crimă…

Horea nu zâsă nimic, numa zâmbi că aşe videau grofii şi împăratu  dreptatia, ca pă crimă şi ca pă jefuire.

– …de ridicare împotriva legilor nobiliare ale statului Transilvania şi împotriva autorităţii imperiale

Horea zâsă:

-Apoi dacă asta-i vină, să coţi dreptatia ălora obijduiţi, ălora robiţi şi supuşi poftielor domneşti , mă fac vinovat de rădicare împotriva lor. Apoi cu glas puternic o zâs: Dacă am rădicat poporu nu l-am rădicat numai că aşe am vrut io, l-am rădicat c-o fost musai, că nu mai pute ţăranu a duce ce-i pune nemeşu în spinare, că i-o ajuns cuţâtu la os. D-aia m-am sculat  şi am rădicat tătă Ţara Ardealului cu minie odată!

–                     … şi de faptul că a declarat că Ardealul, domeniu imperial, este al românilor

Horea zâsă tare şi răspicat şi sâmplu, să-l priceapă tătă lumea adunată la faţa locului:

–                     Păcum şi ieste!

Un cârd de popi să urcară pă platformă. Mulţâmea şedea tătă înjenunchiată, muierile planjeau, bărbaţâ lăcrămau şi blăstămau. Pişpecu să apropie dă Horea şi începu:

-Pământ ieşti şi în pământ vei merge….

Horea prive în zare, apoi să uită la pişpec şi la medalia ce strălucea pe chiptu lui, zâcând:

– Taci părintie! Lasă-nie a muri în pace!

Popa muţâ. Apoi Horea să întoarsă spre Cloşca  şi-i zâsă parcă din altu veac:

-Îs proşti ,mă Ioane, îs proşti! Bălgradu…Bălgradu lu Vodă Mihai , ni-l dau astăz nouă. Nu l-am luat noi, ni-l dau iei dă bună voie. Şi cum vor iei a ne uita românii când nu l-or uitat nici pă cel Mihai vodă care io unit, aşe cum i-am unit noi, şi le-o arâtat cum îi a fi liber.

Apoi tăcu, să uita numai în zare, drept, cu fruntia sus, parcă-l videa acolo sus pă Mihai vodă. Vini  călău. Horea să uită la el dârz. Călău căzu în jerunţ şi zâsă:

– Horea, Măria ta, io îs numa un slujbaş al împărăţâiei şi plinesc porunca împăratului, tăte aste le spusă cu voce vinovată ca şi cum şi-ar fi cerut iertăciune.

-Scoală, plinieşte dară porunca împărătiască!

Cloşca fu luat dă ajutoarele călăului şi tins pă lemn ca să fie zdrobit cu roata. Când l-or luat Horea i-o zâs sâmplu:

-Meri cu binie Ioane!

Apoi oasăle începură a trosni sub greutatia roţâ. Cazna lu Cloşca să sfârşisă, îşi dădu sufletu. Horea rădică glasu şi zâsă:

-Să le vorbiţi pruncilor voşti dă libertatie,  daţâ-i la şcoli, suferiţi de foame, trăjeţi cu ghinţii, să fie mai învaţaţ ca pruncii grofilor, şi câtiodată mai aminchiţâ-le şi dă minie, da mai rar… ca să nu să ieftiniască

…. Şi Horea nost s-o duc la străbunu Mihai, în ceru sfinţâlor, la Dumnezo ăl bun şi milostiv.

 

Pă câmpia Bălgradului iera frig da în inimile uaminilor era cald păcum lacrimi calde le curau pă obrazurile bărboase ascultând povestea străbunului lor. Iereau trimişii moţâlor la Marea Unire. Bătrânul care le-o zâs povestea împăratului lor, a Măriei sale Horea, să scutură ca şi cum ar fi fost trezât din visare şi zâsă :

-Io, Ioan Ursu, dân neamu lu Horea, vă zâc: azi at primit de la bădiţa Horea, dezlegare de a plânje, că iacă, astăzi trii s-o făcut unu…Ţara Ardealului, Ţara Moldovei şi Ţara Româniască, tăte-s una aşa cum o vrut şi Măria sa Horia !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iconoclasmul: O perspectiva istorico-teologica

 

1. Prolegomena/Generalităţi

 

Disputa care a izbucnit în lumea teologică a Imperiului Bizantin şi cunoscută sub numele de iconoclasm, nu a fost, totuşi, numai o simplă ceartă între teologi sau între diverse curente de opinie, ci ea a avut mai degrabă, un puternic substrat teologico-politic, substrat determinat de anumiţi factori istorici şi sociali, factori alimentaţi la rândul lor, de problema hristologică ce a divizat creştinismul răsăritean pe parcursul secolelor V-VII.

Pentru ceea ce Biserica Ortodoxă numeşte Sfânta Tradiţie, existenţa imaginilor şi cinstirea lor nu reprezintă altceva decât o dovadă şi, în acelaşi timp, o mărturisire a evenimentului înomenirii lui Iisus Hristos, precum şi a ceea ce teologic este desemnat ca iconomie a mântuirii.

Aspectul acesta al cinstirii imaginilor sfinte şi al relicvelor a rămas Occidentului oarecum destul de îndepărtat sau pe un plan secundar, deşi nu străin cu desăvârşire. Cu toate acestea, evenimentele care au dus la acţiunea de repudiere şi de distrugere a icoanelor, au tulburat în secolele VIII-IX, mai precis între anii 726-787 şi 815-843, nu numai partea răsăriteană a Bisericii, ci şi pe cea apuseană.

Dacă pentru creştinătatea răsăriteană cinstirea imaginilor implica dimensiunea sacrului la nivelul său ontologic cel mai profund, adică punând în joc însăşi mântuirea celor care se declarau pro sau contra, pentru occident prezenţa imaginilor sacre era justificată doar prin utilitatea lor catehetică şi pedagogică.

În acest sens, papa Grigorie cel Mare, venerat de altfel de ambele părţi ale creştinătăţii ca sfânt, îi scria către anul 600 epicopului Serenus de Marsilia, explicându-i acestuia că, pentru cei neinstruiţi, imaginile sacre sunt ceea ce reprezintă Scripurile pentru cei culţi; de aceea, ele nu trebuie distruse, dar nici cinstite in chip special. Această poziţionare va rămâne, de fapt, atitudinea fundamentală pentru Occident. Cu totul alta era opinia Orientului creştin, lucru care a dus la frământările de care aminteam mai sus. Asupra câtorva considerente de ordin istoric, precum şi asupra argumentelor cinstitorilor icoanelor, în special asupra celor doi corifei ai creştinătăţii răsăritene din perioada iconoclastă – Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Teodor Studitul – ne vom opri şi noi cu precădere pe parcursul rândurilor care urmează.

 

2. Precizări terminologice

 

Termenul “iconoclasm” provine din alăturarea a două expresii greceşti sau, mai bine zis, a unui substantiv şi  a unui verb: eikon (imagine) şi klao (a sparge, a rupe, a distruge). În plan teologic sau teoretic, expresia desemnează criza ivită în sânul Bisericii care a dus la lupta împotriva icoanelor şi la distrugerea lor.

În plan istoric, termenul desemnează “faptele prin care o atare doctrină s-a exprimat sau s-a concretizat, nu doar prin intermediul formulelor doctrinare, ci şi prin acţiunile care au ajuns până la distrugerea violentă – ‘spargerea’ – imaginilor, şi la persecuţia celor care le cultivau”.

Derivat din substantivul sau/şi adjectivul concret iconoclast, termenul iconoclastie este un sinonim al celui de iconoclasm. De aceea, “nu este iconoclast doar acela care profesează o doctrină contrară cultului imaginilor sacre, dar – poate chiar mai ales – cel care practică sau promovează distrugerea imaginilor, tocmai cu scopul de a împiedica împlinirea cultului. Cel care se limitează numai la ostilitatea teoretică s-ar numi iconofob sau iconomaf (sic!), în timp ce termenii opuşi (care îi desemnează pe susţinătorii cultului imaginilor) ar putea fi iconofil, şi cu un sens mai intens, iconodul”.

 

 

 

 

3. Premisele istorice, sociale, politice şi teologice ale declanşării crizei iconoclaste

 

Aşa după cum au relevat cercetările istorice – inspirate în ultimă instanţă nu doar din sursele specifice unei astfel de cercetări, ci şi din scrierile cu conţinut teologic ale timpului –, criza iconoclastă a stat din anumite puncte de vedere în strânsă legătură cu ascensiunea fulgerătoare a lumii islamice, cu ofensiva acesteia îndreptată împotriva a ceea ce ea considera a fi lumea necredincioasă, deci cu ofensiva politică, socială, militară şi, desigur, teologică, împotriva lumii creştine. La baza ascensiunii acesteia fulgerătoare a lumii islamice a stat unificarea clanurilor razboinice de nomazi din deşerturile Arabiei, cărora, aşa cum remarca reputatul bizantinolog Stelian Brezeanu, “noua religie agresivă a lui Mahomed le-a dat un steag şi un ţel”.

În jurul anului 630, atunci când Mohamed începe a propovădui noua religie destinată în opinia lui să convertească lumea întreagă, Constantinopolul, cunoscut şi sub numele de Noua Romă – apelativ ce dorea a reflecta rădăcinile străvechi ale Imperiului Bizantin – şi statul Sasanizilor se aflau la capătul unui conflict istovitor derulat în spaţiul ocupat odinioară de civilizaţiile antice demult apuse. Învins de către împăratul bizantin Heraclius, imperiul persan, cu o economie ruinată, traversa o criză şi o instabilitate internă profundă, instabilitate accentuată, printre altele, şi de intrigile politice generate de lupta pentru putere. Cu toate acestea, nici învingătorii, adică bizantinii nu se aflau într-o situaţie cu mult mai bună. Cu o economie aflată la fel ca şi cea a învinşilor, într-un accentuat proces de decădere şi de descompunere, Imperiul Bizantin era măcinat şi de certurile teologice interne generate de aşa numita erezie monotelită şi monoenergetă, o erezie hristologică ce va contribui şi ea, alături de altele mai vechi, precum monofizitismul şi nestorianismul şi de influenţele teologice islamice, la declanşarea crizei iconoclaste. Mai mult, vechile structuri administrative diocleţiano-constantiniene se dovedeau a fi tot mai anacronice, iar armata, bazată în mare parte pe mercenari, aducea statului costuri tot mai greu suportabile.

Apusul Europei, la rândul său, se afla şi el marcat de anumite frământări generate atât de disputele teologice, cât şi de jocurile şi intrigile politice. Evanghelizarea anumitor părţi ale populaţiilor germanice şi recâştigarea ereticilor arieni şi semiarieni pentru ortodoxie, au dus la extensiunea autorităţii pontificale a episcopului Romei precum şi la mărirea veniturilor şi prestigiului teologic al Romei. Paralel, patriarhul bizantin al Constantinopolului revendica pentru el apelativul de “ecumenic”, generând astfel opoziţia făţişă a papei de la Roma, care vedea în aceasta o atingere a prerogativelor sale. Victoria obţinută asupra arabilor la Potiers in anul 732, a dus la o afirmare crescândă a regatului franc, trezind, totodată însă, în cercurile bisericeşti, ideea unor alternative la alianţele cu Constantinopolul, alternative care i-au oferit papei o putere tot mai mare. În aceste condiţii, ruptura dintre papă şi împăratul bizantin preocupat tot mai mult de problemele sale orientale, devenea tot mai evidentă, ea manifestându-se odată cu izbucnirea crizei iconoclaste. Poziţia papei era una fundamental favorabilă cultului imaginilor sacre, deşi teologia episcopilor Romei în privinţa icoanelor, aşa cum am arătat în introducere, se deosebea din anumite perspective de cea bizantină orientală, accentual căzând pe partea catehetică a imaginilor sacre şi nu atât pe dimensiunea lor soteriologică, de factor determinant în procesul mântuirii.

Spre deosebire de aceste două poziţii favorabile cultului icoanelor, islamul pretindea că, fiind cea mai recentă dintre religiile de la acea vreme, deţinea şi cel mai înalt grad de revelare a lui Dumnezeu, revelaţie care, în opinia sa, interzicea orice reprezentare a divinului. Ca atare, islamul îndrepta împotriva creştinismului acuza de idolatrie şi de politeism. Această acuză a constituit unul dintre factorii care i-au determinat pe împăraţii bizantini ai secolelor VIII şi IX să purceadă la o “purificare” a creştinismului tradiţional; această purificare avea ca punct de plecare înlăturarea cultului icoanelor. Cu toate acestea, acţiunea iconoclaştilor nu avea drept scop imitarea din punct de vedere teologic a islamului, ci făcea parte dintr-o ofensivă îndreptată împotriva islamului care să ducă la asigurarea superiorităţii creştinismului. Deşi împăraţii dispuneau de forţa armată şi de pârghiile decizionale specifice statului, ei s-au lovit de problema moştenirii culturii religioase. Din trecutul lor păgân, creştinii moşteniseră gustul pentru imagistica religioasă. Atacată uneori de anumiti teologi ai Bisericii primare, arta religioasă tridimensională a dispărut treptat din Orientul creştin, făcând însă loc unei reprezentări bidimensionale, de genul celei exprimate sub forma icoanelor pictate. Este semnificativ însă faptul că, împăraţii iconoclaşti erau de provenienţă armeană sau isauriană, creştinii acestor naţiuni fiind mai puţin înclinaţi spre reprezentări religioase. De asemenea, o mare parte a Imperiului Bizantin, nevorbitor de limbă greacă, era influenţat de erezia hristologică monofizită, ceea ce a contribuit la alimentarea iconoclaştilor cu un anumit gen de argumente teologice, defavorabile cultului icoanelor.

Pe lângă acestea, un alt factor determinant în ivirea crizei iconoclaste, l-a constituit mostenirea spiritualismului elen, căci, aşa cum se desprinde din analiza elementelor implicate, acţiunea împăraţilor Leon al III-lea Isaurul (717-741) şi Constantin al V-lea Copronimul (741-775) – numit astfel deoarece la Botez, conform unei tradiţii păstrate, ar fi urinat in cristelniţă, semn interpretat de contemporani a fi de rău augur (Copronim = cel cu nume de gunoi) – par a fi fost determinate iniţial de factori neteologici. Spiritualismul elen, valorificând argumentele filosofice neoplatonice, a putut însă să-şi construiască argumentarea sa iconoclastă şi datorită curentului teologic eretic numit origenism şi condamnat de Biserică în secolul al VI-lea. Există chiar mărturii care atestă faptul că, sfetnicii teologici ai lui Leon al III-lea Isaurul erau în mare parte adepţii origenismului ca sistem de gândire filosofico-teologică. Acest lucru este important şi raportat la islam, deoarece aceasta a condus la un soi de iconoclasm pur “grecesc”, diferit radical din punct de vedere filosofic şi teologic de cel oriental Islamic, ceea ce întăreşte aserţiunea enunţată mai sus şi anume că, iconoclasmul bizantin nu s-a dorit a fi o imitare a teologiei islamice defavorabilă oricărei reprezentări a divinului.

Oricum, ceea ce împăratul Leon al III-lea Isaurul nu a înţeles atunci când a declanşar persecuţia iconoclastă, a fost faptul că, pentru Biserică, icoanele nu erau doar simple imagini sau simple ilustraţii, deşi, aşa cum am văzut, Apusul creştin accentua mai mult funcţia lor cathetică. El nu a realizat, de asemenea, că, cine se atingea de icoane se atingea de însăşi dogma hristologică pentru care Biserica suferise aşa de mult în secolelel precedente. Acţiunea distrugerii icoanelor a fost, printre altele, numai un pas mic spre atacarea monahismului şi a vieţii ascetice, elemente constitutive legate de destinul şi funcţia catehetico-soteriologică a icoanelor; la rândul lor, acestea au condus mai apoi la atacarea însăşi maternităţii divine a Fecioarei Maria, la negarea apelativului ei de Theotokos ( = Născătoare de Dumnezeu). Raţionalizarea credinţei – căci acesta era, la urma urmei, scopul acţiunii iconoclaste – nu s-a oprit doar la jumătatea drumului, adică doar la simpla înlăturare a icoanelor din biserici, ci a mers mult mai departe, atacând însăşi fiinţa şi misterul creştinismului: Sfânta Liturghie. Venerarea Evangheliei, a icoanelor, a crucii, precum şi a moaştelor şi a altor relicve sfinte, alcătuieşte un tot unitar cu misterul liturgic al prezenţei divine. De aceea, apare de înţeles mai ales reacţia cercurilor monahale prin reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei stări bisericeşti; vom numi aici doar două nume dintre cele mai importante: Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Teodor Studitul, ale căror argumente teologice în favoarea cinstirii icoanelor vom încerca şi noi să le analizăm succinct pe parcursul rândurilor următoare.

 

4. Sf. Ioan Damaschinul – câteva repere asupre vieţii, operei şi activităţii lui

 

Sf. Ioan Damaschinul, considerat în mod convenţional pentru Răsăritul ortodox creştin drept ultimul mare părinte bisericesc, a reprezentat în secolele VII-VIII una dintre cele mai luminate minţi ale Imperiului Bizantin. Spirit enciclopedic, Sf. Ioan Damaschinul a încercat sintetizarea cunoştinţelor epocii sale într-un proiect de mare anvergură, comparabil, poate, doar cu cel aristotelic. Două dintre cele mai cunoscute opera ale sale Dogmatica şi Dialectica reprezintă şi astăzi documente de bază cu privire la vocabularul filosofic şi religios, încercându-se prin ele integrarea aristotelismului în gândirea creştină; Dogmatica a rămas şi constituie pentru Biserică textul de referinţă în înţelegerea dogmei creştine.

Născut în Siria la Damasc – de unde şi numele de „Damaschin(ul)“ – în jurul anului 675, Sf. Ioan Damaschinul făcea parte dintr-o familie înstărită care deţinea funcţii importante în administraţia fiscală a ţării. Bunicul său, Mansur, avusese parte de un rol istoric ingrat, tratând capitularea şi predarea Damascului în mâinile arabilor la 4 septembrie 635. Tatăl Sf. Ioan Damaschinul, Serghie – cu numele arab Sargun-ben-Mansur – a fost consilierul califilor Mo-Awia şi Abd-el-Melik, putându-i oferi fiului său o educaţie aleasă. Ca urmare a acestei pregătiri, Sf. Ioan Damaschinul a putut ocupa după moartea tatălui său funcţia acestuia, până în anul 718, când califul Omar al II-lea porneşte o ofensivă anticreştină. Acesta este momentul în care el renunţă la averi, la sclavi şi la demnităţi, retrăgându-se împreună cu fratele său, Cosma, la mânăstirea Sf. Sava din Palestina, unde a trăit ca preot şi călugăr până la sfârşitul vieţii sale, oficiind, de asemenea, şi serviciile religioase în Biserica Învierii din Ierusalim.

Teolog de marcă, imnograf şi melod, el a combătut erezia iconoclastă după declanşarea acesteia de către împatul Leon al III-lea Isaurul, scriind trei tratate şi luând parte la sinodul antiiconoclast al episcopilor orientali. A trecut la cele veşnice în anul 749, fiind înmormântat la mânăstirea Sf. Sava.

 

5. Argumentele teologice ale Sfântului Ioan Damschinul în favoarea cinstirii icoanelor – o expunere succintă

 

Sf. Ioan Damschinul a fost primul teolog creştin care a oferit o adevărată sinteză a icoanelor. Cu toate acestea, la el rămân unele neclarităţi, care vor fi lămurite abia în a doua etapăa disputei iconoclaste. El a scris „Cele trei cuvinte împotriva celor care resping icoanele“ în jurul anului 730, tratate care se axează mai ales asupra reproşului de idolatrie adus creştinilor iconoduli. Pe lângă acest aspect, Sf. Ioan Damschinul se apleacă şi asupra altor aspecte, oferind cultului icoanelor un fundament solid, tratând despre noţiunea de chip şi despre cinstirea lui.

În opinia sa, noţiunea de chip are mai multe sensuri. În general, arată Sf. Ioan Damaschin, chipul este o asemănare care exprimă un model anume, deosebindu-se însă, prin ceva, de acel model. El enumeră cinci categorii de chipuri. Important pentru tema de faţă este cea de-a cincia categorie şi anume, imaginile celor cărora dorim să le păstrăm amintirea. Aceste imagini pot fi, la rândul lor, de două feluri: cele consemnate prin descrieri scriptice şi cele redate prin pictură. Prin urmare, chipul este văzut de Sf. Ioan Damaschin drept un concept analogic. El ţine însă să precizeze faptul că, în cazul icoanelor, legătura care uneşte icoana cu modelul sau prototipul ei este mult mai dificilă decât în cazul altor categorii. Este însă surprinzător faptul că, Sf. Ioan Damaschin nu menţionează concret, care este această legătură. Ideea sa principală este aceea de participare, în perspectiva căreia el vede asemănarea care face chipul mai mult sau mai puţin desăvârşit. Cu toate aceasta, Sf. Ioan Damaschin nu introduce neapărat o distincţie netă între chipul natural şi chipul artificial şi care va fi fundmentală în cea de-a doua fază a disputei iconclaste. În privinţa iconofobilor, cum că venerarea icoanelor ar fi prea mult legată de ceea ce este pământesc şi de material sensibilă, Sf. Ioan Damaschin îşi construieşte argumentaţia pornind de la hristologie. În Hristos Iisus, materia însăşi a fost sfinţită, trupul său material, real, fiind sfinţit prin unirea ipostatică cu Logosul divin. În acest sens, Sf. Ioan Damaschin putea afirma că, cinstirea pe care el o aduce materiei nu este una care ar face din aceasta un idol, sau care ar transforma-o în Dumnezeu, ci este o cinstire care relevă faptul că materia este umplută de energie divină şi de har.

Materia joacă, aşadar, un rol important in iconomia mântuirii oamenilor, ea nereprezentând marginea cea mai de jos, partea cea mai îndepărtată de Dumnezeu ca în neoplatonism; ea nu este o piedică în calea mântuirii, ci, dimpotrivă, prin intratea în relaţie cu Hristos, ea devine un locus, deci un loc în care se mijloceşte mântuirea. Totuşi, trupul lui Hristos, prin unirea sa ipostatică cu Logosul divin, este prin natura sa un alt mod de a fi asemenea cu Dumnezeu decât icoana, care este unită cu Hristos numai prin aceea ca ea îl reprezintă pe Hristos. De aceea, celor materiale nu le revine nici un cult doar prin ele însele, fapt care, într-adevăr, ar reprezenta idolatrie.

Desigur, prin aceasta nu se poate afirma că, la Sf. Ioan Damaschin ar lipsi o perspectivă mai personalistă cu privire la icoană. În acest sens, el afirmă că icoanele sunt sfinţite prin numele persoanelor care sunt înscrise pee le. Credinciosul care vede acest nume, vede chiar pe cel pe care el îl desemnează. Se poate vorbi, aşadar, la Sf. Ioan Damaschin, de o continuă identificare a icoanei cu modelul ei. Cel care priveste icoana lui Hristos, îl priveşte pe Hristos însuşi. Acestea ar fi, succinct, punctele pe care Sf. Ioan Damaschin se sprijină atunci când vrea să dovedească justeţea actului cinstirii iconelor. Pe lângă acestea, la Sf. Ioan Damaschin se mai găsesc şi alte aspecte, cum ar fi, de exemplu, distincţia dintre adorare (gr. latreia) care se datorează numai lui Dumnezeu şi venerare (gr. proskynesis) care se aduce numai sfinţilor (Fecioarei Maria i se aduce supravenerare) şi celor sfinţite (Evanghelie, cruce, icoane, moaşte, relicve etc.). În acest sens, Sf. Ioan Damaschin spunea:

„Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii (…) Tradiţia închinării la icoane este nescrisă, după cum nescrisă este şi închinarea spre răsărit, închinarea la cruce, şi altele foarte multe asemenea acestora.“

Sf. Ioan Damaschin a avut, de asemenea, meritul de a arăta limitele pe care le are puterea imperială în problemele teologice; şi chiar dacă în sistemul său teologic există unele lipsuri, acestea sunt inerente unei încercări de anvergură de sistematizare teologică precum cea la care s-a angajat el.

 

6. Sf. Teodor Studitul – câteva repere asupre vieţii, operei şi activităţii lui

Sfântul Teodor Studitul (759-826) a fost un strălucit imnograf şi teolog ortodox şi stareţ al Mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul de la Studion, la marginea Constantinopolului. Cea mai importantă contribuţie teologică a sa, Despre sfintele icoane, constituie o scriere de apărare a cinstirii icoanelor, fiind redactată în timpul celei de-a doua perioade a iconoclasmului. A trăit în timpul împăratului Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiind născut din părinţi evlavioşi, Fotino şi Teoctista. Călugărindu-se, a fost hirotonit preot de către Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului,a jungând mai apoi stareţ la mânăstirea Studion – de unde şi numele „Studitul”. Împreună cu Sfântul Tarasie l-a mustrat public pe împăratul Constantin al VI-lea (780-797), fiul împărătesei Irinei, deoarece acesta divorţase şi se recăsătorise. Acest fapt a avut ca urmări faptul că Sfântul Tarasie a fost scos din scaunul său patriarhal, Sf. Teodor a fost bătut şi mai apoi izgonit la Tesalonic. Mai apoi, devenind Irina împărăteasă (797-802), el a fost rechemat din exil. După moartea Irinei, Sf. Teodor a fost din nou exilat de către împăratul Nichifor I (802-811), care căuta şi el diverse motive pentru a înlătura cultul icoanelor. Un nou exil l-a suferit Sf. Teodor pe timpul împăratului Leon Armeanul fiind trimis la Metop, lângă lacul Apoloniada, în Frigia unde a şi fost maltratat. Şi de acolo a fost trimis la Smirna şi închis într-o temniţă, unde, la fel, a fost maltratat. Rechemat din exil odată cu urcarea pe tron a lui Mihail II Gângavul (820-829), a trecut la cele veşnice în anul 826.

7. Argumentele teologice ale Sfântului Teodor Studitul în favoarea cinstirii icoanelor – o expunere succintă

 

Punctul de plecare al Sf. Teodor Studitul în argumentaţia sa referitoare la cinstirea icoanelor, l-a reprezentat paradoxul întrupării Fiului lui Dumnezeu şi anume, faptul că ceea ce era nevăzut a devenit văzut. De aceea, teologia sa cu privire la icoane, s-a concentrate mai ales pe dovezi pur teologice şi anume, pe taina persoanei lui Hristos.

Sistematizând argumentele sale, ele pot fi structurate după cum urmează:

a)                      Icoana – chip al persoanei;

b)                     Icoana – un loc al prezenţei personale;

c)                      Privirea la icoană nu este o simplă privire în icoană, ci este o privire duhovnicească;

d)                     Icoana – pecete a kenozei (= micşorării, golirii) lui Dumnezeu.

Faptul întrupării Fiului lui Dumnezeu are pentru Sf. Teodor Studitul consecinţe majore: prin aceasta, noi am văzut persoana sa, sau exprimat în limbaj teologic, am văzut ipostasul Cuvântului (Logosului) lui Dumnezeu. Sf. Teodor Studitul va fi primul care va remarca faptul că, icoana nu reprezintă natura sau firea cuiva, ci persona sa. Icoana redă mereu chipul unei personae. Pentru a răspunde obiecţiei iconoclaştilor, cum că Hristos uneşte ipostatic în persoana sa firea umană cu cea divină şi, prin urmare este imposibilă redarea sa în icoană, natura divină nefiind circumscribilă, spre deosebire de cea umană care este, Sf. Teodor Studitul recurge la distincţia aristotelică ce formulează principiul conform căruia o noţiune generală nu are subzistenţă concretă decât in indivizi concreţi. De aceea, pentru el, în contrast cu platonismul, umanitatea o constituie indivizii concreţi care există, în vreme ce conceptul general nu există decât în mod conceptual-abstract. Pornind de la această remarcă, Sf. Teodor Studitul defineşte persoana în funcţie de două aspecte: pe de-o parte, ea este o existenţă autonomă, pe de altă parte ea poate fi definită şi descrisă prin însuşiri şi caracteristici precise. Dacă Hristos Iisus ar fi asumat numai natura umană comună, El ar fi putut fi cunoscut ca om numai spiritual-conceptual, natura umană a sa, neexistând de sine conform dogmei hristologice, înainte de întrupare, ea fiind asumată prin enipostaziere în momentul întrupării. Urmând aceasta logică, Sf. Teodor Studitul trage o puternică linie de demarcaţie între descriere şi scriere, între a circumscrie şi a picta. Astfel, datorită noţiunii sale de persoană “compusă”, Sf. Teodor Studitul a relevat caracterul insuficient al argmentaţiei iconoclaştilor, care înţelegeau greşit noţiunea de persoană. Aşa după cum susţineau iconofilii, atât lucrarea lui Hristos, cât şi persoana sa erau cele vizate în disputa iconoclastă. Pentru a ilustra acest aspect, Sf. Teodor Studitul a trebuit, pe lângă clarificarea noţiunii de persoană, să invoce şi distincţia dintre theologia şi ikonomia, argumentând că, în cazul în care cultul datorat icoanei care-l reprezintă pe Hristos ar fi desfiinţat, acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu „iconomia“ sa, ceea ce ar fi dus la imposibilitatea obţinerii mântuirii prin el. Cu alte cuvinte, Sf. Teodor Studitul subliniază aspectul soteriologic al cultului icoanelor, un aspect teologic drag Răsăritului creştin ortodox, aşa după cum am subliniat şi noi în prima parte a lucrării de faţă. Dacă Hristos ar fi asumat un trup care nu putea fi reprezentat, aşa după cum doreau iconoclaştii să sugereze, atunci, spune Sf. Teodor Studitul, mântuirea atribuită lui îşi pierdea valoarea.

 

8. Câteva gânduri de final

 

Datorită contribuţiei numeroşilor teologi iconofili, dar mai ales datorită clarificărilor aduse de cei doi mari corifei, Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Teodor Studitul, precum şi datorită martirajului suferit de către monahi şi de alte stări ecleziale în timpul persecuţiei iconoclaste, iconoclasmul a fost judecat şi condamnat de către Biserică la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 787 şi mai apoi la Sindoul din 843 drept erezie. S-a ajuns la concluzia că, atât în teorie, cât şi în practică iconoclasmul recapitula toate ereziile din trecutul Bisericii, nefiind altceva, decât suma unor greşeli şi erezii. Adversarii cinstirii icoanelor au fost excomunicaţi, iar averile lor confiscate. La iniţiativa delegaţilor papali, în mijlocul Catedralei Sf. Sofia din Constantinopol, a fost pusă o icoană, pentru a fi venerată în mod solemn de către toţi oamenii. Iconoclasmul încheie, aşadar, seria marilor erezii hristologice. Spre deosebire de fiecare erezie în parte, care luau doar un aspect al iconomiei mântuirii în discuţie, iconoclasmul punea în discuţie iconomia mântuirii în ansamblul ei.

Sinodul de la Niceea din anul 787 a definit corect doctrina icoanelor, înlăturând abuzurile care existau, desigur, în Biserică referitoare la cinstirea acestora. Ele trebuei venerate, deoarece venerarea în sine se acordă nu materiei, ci celui reprezentat pe icoană. Distincţia între venerare şi adorare a devenit de atunci clasică în teologie, fiind un argument forte în lupta împotriva iconoclaştilor.

 

Bibliografie

1.          S. Brezeanu, Istoria Imperiului Bizantin (Ed. Meronia: Bucureşti, 2007).

2.          J. Meyendorff, Teologia Bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare (= Teologi Ortodocşi Străini); (Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române: Bucureşti, ²1996).

3.          J. Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi (Ed. Anastasia: Bucureşti, 1996).

4.          P. Deseille, Ce este Ortododxia? Cateheze penru adulţi (Ed. Reîntregirea: Alba Iulia, 2004).

5.          I. Petre, Iconoclasmul. Atitudini şi conflicte implicate de problema iconoclasmului (Lucrare de seminar prezentată la “Istoria Bisericii”, la Pr. Prof. Dr. E. Dumea – Institutul Teologic Romano-Catolic “Sfântul Iosif” – Iaşi, 2006); (Referat postat la http://www.e-referate.ro/referate/Iconoclasmul2006-09-15.html şi accesat la 08.01.2009).

6.          Art. Teodor Studitul, postat la http://ro.orthodoxwiki.org/Teodor_Studitul şi accesat la 09.01.2009.

7.          P. Evdokimov, Ortodoxia (= Seria Teologi Ortodocşi Străini); (Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al  Bisericii Ortodoxe Române: Bucureşti, 1996).

8.          D. Fecioru, Introducere: viaţa şi opera Sfântului Ioan Damaschin, în: Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica (= Mari Scriitori Creştini) (Ed. Scripta: Bucureşti, ³1993).

9.          Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica (= Mari Scriitori Creştini) (Ed. Scripta: Bucureşti, ³1993).

10.     Chr. Schönborn, Icoana lui Hristos. O introducere teologică (Ed. Anastasia: Bucureşti, 1996).

11.     J. Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei. Vol. II: Spiritul creştinătăţii răsăritene (600-1700) (Ed. Polirom: Iaşi, 2005).

12.     L. Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă (Ed. Anastasia: Bucureşti, 1994).

Dondos Adrian Mircea

Dmitriy Malikov- Serghei Prokofiev- „Romeo si Julieta”

Doru Caplescu- omul-orchestra

Pe la mijlocul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, Doru Căplescu (1957-2003) avea să fie o tânără revelaţie prin sound care dădea un aer proaspăt, inovator muzicilor lui Nicu Alifantis (discului interpretat de Anda Călugăreanu, dar şi albumelor composed & sung by Alifantis însuşi: Piaţa Romană nr.9 şi Risipitorul de iubire), lui Mircea Baniciu (Secunda 1) sau evergreen Aurei Urziceanu, Vreau să vii în viaţa mea.

Numai vârsta sa tânără (abia împlinea 30 de ani) ne reţinea de la a-l numi maestru. În peisajul pop românesc Doru Căplescu devenea un magician al sunetului sintetizat, încercând de fiecare dată să imprime compoziţiilor sale ori pieselor pe care le orchestra un traiect sonor mai puţin investigat la noi, dar cu atât mai tentant, mai fascinant. Armoniile prelucrate la synthesizer ce-i poartă marca stilistică inconfundabilă sunt de fapt nişte admirabile poeme de muzică electronică. În decembrie 1989, Doru Căplescu a compus, orchestrat, interpretat şi produs 22, un maxi-single devenit repede videoclip, pe versuri de Alexandru Andrieş (în care cânta şi grupul Song condus de Ioan Luchian Mihalea). Melodia, difuzată la scurtă vreme după execuţia cuplului Ceauşeştilor, se inspira din realitatea sângeroasă a „schimbării la faţă” a României ceauşiste.

Câteva recente reeditări în format CD ale unor discuri de vinil apărute în perioada optzecistă au făcut să ajungă la cei care nu l-au uitat pe Doru Căplescu piesele pe care acest foarte promiţător muzician (compozitor, trompetist, aranjor, claviaturist şi programator de muzică) le-a orchestrat pentru alţi muzicieni, într-o manieră insolită. Putem asculta acum – masterate în condiţii tehnice deosebite – orchestraţiile lui Doru Căplescu pentru diverşi autori de pop. Din păcate (dar asta este o hibă veche în lumea românească), se trece foarte uşor peste acest detaliu – aportul orchestratorului, al oricărui alt colaborator în producerea / interpretarea unei lucrări – şi astfel numele celui care a fost un fel de mastermind al respectivelor albume rămâne în continuare, pentru marea majoritate, necunoscut, nefiind tipărit pe coperta CD-urilor respective. Practic, recunoaşterea contribuţiei sale la succesul discurilor cu pricina se rezumă deocamdată la două-trei vorbe de complezenţă, rostite cu vădită parcimonie de autorii lor.

Doru Căplescu este – la fel ca alţi câţiva artişti de marcă din lumea pop autohton: Richard Oschanitzky, Dan Andrei Aldea sau Radu Goldiş – insuficient cunoscut. Şi-a ales un singur mentor şi model: pe prietenul său de o viaţă, compozitorul „în evantai” Adrian Enescu, artist cu o redutabilă forţă componistică ce acoperă zona muzicii pop, jazz, de scenă şi film şi – last, but not least – domeniul muzical insolit al muzicii electronice. Şi pentru Doru Căplescu muzicianul ideal era un om-orchestră, cu o mare seriozitate şi dragoste faţă de meserie, dornic să defrişeze zone sonore încă neexplorate de nimeni.

Ultima apariţie TV a lui Doru Căplescu a fost găzduită de emisiunea lui Doru Ionescu, Remix Underground. Proaspăt sosit din Olanda (unde s-a mutat în 1994), punea la cale – împreună cu prietenul său, muzicianul Dan Creimerman – un proiect de anvergură, prin care o serie de evergreens din muzica pop românească a anilor ’60-’70-’80 urmau să fie remixate şi încredinţate unor voci tinere, contemporane. Timpul însă n-a mai avut răbdare şi proiectul a îngheţat. Apariţiile discografice pomenite mai sus reprezintă, fără îndoială, un pas important în (re)descoperirea acestui artist, cu o forţă şi un talent singulare în generaţia sa, plecat prematur la cele veşnice.-ului-ul-ul

Preluat de pe http://agenda.liternet.ro

Un articol de:  Marian Radulescu (dec. 2008)

Solomonar

Sfântul Graal

 

 

Sântul Graal…o reverie, o legendă care a alimentat imaginaţia atâtor şi atâtor generaţii! Unii spuneau despre această relicvă sacră a creştinătăţii că este vasul sacru din care a băut Iisus la Cina cea de Taină şi în care, mai apoi, atunci când a fost răstignit, Iosif din Arimateea, a strâns sângele şi apa ce au curs din rana deschisă între coastele Sale de lancea centurionului Longinus. După Răstignire, silit de împrejurări, Iosif din Arimateea pleacă în Marea Britanie ducând cu sine preţioasa relicvă. Apoi, Sfântul Graal reapare în legătură cu Arthur şi Cavelerii Mesei Rotunde care îl vor căuta spre al aduce din Marea Britanie în Armorica. Despre însuşi originea Graalului legendele ne spun că ar fi fost cioplit de îngeri dintr-un imens smarald căzut de pe fruntea lui Lucifer atunci când acesta a fost alungat din Eden. Sfântul Graal a fost încredinţat lui Adam în Paradisul terestru dar odată cu păcatul originar acesta a fost pierdut fiind recuperat de Seth şi din nou pierdut până în vremea lui Iisus. După ce unul dintre cavalerii lui Arthur, Galaad, a descoperit ascunzătoarea Graalului acesta a fost pierdut din nou. Ce-ar fi sa pornim sa-l căutăm si noi…Să ne luam după calea trasata de simboluri şi să încercăm a găsi… Castelul Graalului?

 

Originea legendei Sfântului Graal

 

Rene Guenon  atrage atenţia în mod deosebit asupra faptului că deşi legenda Graalului apare în secolul XII d.Ch, ea este o adaptare creştină cu rădăcini celtice foarte vechi. De fapt toate romanele cavalereşti ce au ca tema căutarea Sfântului Graal sunt pline de simboluri care nu au de-a face absolut nimic cu mistica creştină, ele aparţinând în marea lor majoritate  credinţelor precreştine. Dar, oare, legenda Graalului să-şi aibă ultima oprire în lumea celtică date fiind rădăcinile sale „foarte vechi”? Julius Evola ne spune că nu : „…învăţătura tradiţională, într-o formă sau alta, a afirmat întotdeauna şi pretutindeni existenţa unei rase purtătoare de la origini a unei spiritualităţi transcendente şi, ca atare, considerată ca fiind „divină” sau „aidoma celei a zeilor”.. Am denumit structura acesteia ca fiind olimpiană, prin acest termen urmărind să desemnăm o superioritate înnăscută, „o natura care, imediat ca atare, este o supranatură”. O forţă din înalt, în cazul unei asemenea rase, este o prezenţă care predestinează pentru conducere, pentru funcţia regală, o desemnează ca rasă a celor ce sunt şi ce pot, iar uneori ca rasă solară”. În legătură cu aceasta, acelaşi Julius Evola, pune vârsta de aur a omenirii. Şi mergând mai departe pe firul raţionamentului, autorul ne uimeşte si mai mult. „Localizarea centrului sau a sediului originar al civilizaţiei olimpiene din vârsta de aur într-o regiune boreală sau nord-boreală…e un alt precept tradiţional fundamental…O tradiţie de origine hiperboreană, în forma sa olimpiană sau în revenirile sale de tip eroic, stă la baza unor acţiuni civilizatoare desfăşurate de neamuri care, în perioada dintre sfârşitul epocii glaciaţiunilor şi neolitic, se răspândesc pe continentul euroasiatic”. Autorul cărţii „Misterul Graalului” ne oferă date păstrate de tradiţie referitoare la diferitele denumiri purtate de ţinutul în care locuia această rasă: „Centrul hiperborean, printre diferitele sale denumiri care au ajuns să îi fie aplicate şi centrului atlantic, le-a avut si pe acelea de Thule, de Insula Albă sau „a strălucirii/strălucitoare” – hindusa shveta-dvipa, ori insula greacă Leuke – de „sămânţa originară a rasei ariene” – airyanem-vaejo -, de Tărâmul Soarelui sau „tărâmul lui Apollo”, ori de Avalon”.

Tulai! Că altceva nu pot zice… De ce? Vă spun imediat! Iată: „ Olimpul  Iliadei nu este Olimpul Thesaliei, ci este Olimpul cel vechi de lângă Oceanos Potamos sau Istru, unde era originea zeilor (Homer), la marginile pământului, ce nutrea multa lume. Olimpul şi Uranul lui Homer sunt munţii cei sfinţi ai teogoniei…acolo unde oamenii erau asemenea zeilor” spune N. Densuşianu.

 Si iarăşi:” Sub imperiul lumesc al lui Saturn a existat etatea de aur a Bibliei – acei seculi plini de abundenţă şi de mulţumire, când dominau pe pământ justiţia şi buna credinţă, condiţii esenţiale pentru fericirea morală şi materială a omenirii”. Aici voi da o singură lămurire cu privire la hiperborei întrucât restul sunt menţionate în articolul  meu Dacia Hiperboreană. Ca să fim cât se poate de clari vom menţiona numai mărturia lui Apollonius din Rhodos care spune: „Hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei”.  Iar Insula Albă (Leuke)  nu este alta decât actuala Insulă a Şerpilor situată în apropierea gurilor Dunării atât după Hecateu Abderita cât şi după alţi autori antici şi moderni (N. Densuşianu, E. Delcea). Fără a mai pune la socoteală că singurii oameni consideraţi de greci  divini si asemenea zeilor erau tocmai pelasgii a căror centru politic militar si religios era la Dunărea de Jos.

Prin urmare este mai mult decât evident că originea legendei  Sfântului Graal nu se afla în creştinism, după cum nu se află nici în tradiţia celtică a druizilor ci într-o altă tradiţie , mult mai veche, cea a pelasgilor pe care celţii irlandezi îi echivalează cu seminţia mitică a Tuatha de Danann. 

 

Tradiţia irlandeză. Tuatha de Danann şi Avalonul

 

Istoria legendară a Irlandei este centrată pe faptele unor popoare care au stăpânit-o şi care conform legendelor irlandeze proveneau dintr-un centru pe care Historia Brittonum îl numeşte adesea Hiberia, termen ce pare a deriva din Hyperia, formă denaturată a denumirii Hiperboreea. Între acestea din urmă se evidenţiază seminţia Tuatha de Danann, care se traduce ca „oameni ai zeiţei Dana”, seminţia Tuatha de Danann fiind fii ei.

Cine este această zeiţă Dana, mamă a tuathanilor? Conform wikipedia Dana este zeiţa fertilităţii, a păcii şi a prosperităţii, patroană a lunii, a tenebrelor şi însoţitoare a sufletelor în lumea de dincolo. Ea este reprezentată fie sub forma unei singure divinităţi fie sub forma a trei femei, cifra trei având semnificaţie sacră la toate seminţiile celtice. Pe de altă parte numele cursului superior al Dunării, al cărei bazin era locuit de o numeroasă populaţie celtică, este Danubius, nume rezultat, se pare, din forma Danu a numelui Dana. Dacă privim atributele cu care este înzestrată această zeiţă celtică ne dăm seama  ea are caracterul unei zeiţe mame. Ceea ce este ciudat însă, este faptul  că legendele irlandeze plasează locul de a tuathanilor în Hiperboreea. Iar ceea ce este de-a dreptul uimitor este faptul că zeiţa mamă a pelasgilor de la Dunărea de jos are exact aceleaşi caracteristici ca şi Dana celtică. Pe de altă parte una dintre denumire naţionale ale Dacilor era aceea de Dani/Dati nume de la care derivă toponimul Dania (actuala Danemarca) ce în vechime era locuită de numeroase triburi de Dani. Iată ce ne spune Densuşianu: „Ca divinitate Geea avea în cultul public diferite numiri după diferitele dialecte ale triburilor primitive, pastorale şi agricole…Însă titlul său principal de onoare era Ma (mamă –n.n)” tocmai cum Dana este mama tuathanilor veniţi din regiunea hiperboreană de la Dunărea de Jos. Nu este neglijat nici faptul ca unul dintre pricipalii zei ai celţilor se numea Theutates (zeu tată). De asemenea nu putem neglija asemănarea dintre Dana şi Artemis care, la Efes, era reprezentată  cu pieptul plin de sâni ceea ce semnifică tocmai caracterul de zeiţă mamă hrănitoare a tuturor.  Reprezentările zeiţei mame în spaţiul pelasgo-dacic de la Dunărea de jos sunt identice cu cele menţionate pentru Dana. Ca divinitate unică regină şi mama  ea este întruchipată de Rheea.

Ca divinitate triplă apare în complexul megalitic din Bucegi sub forma celor trei stânci cunoscute sub numele de Babe. Mai mult această credinţă s-a păstrat în tradiţia română a ursitoarelor care în cele mai multe cazuri sunt în număr de trei.

Numeroasele similitudini existente între reprezentările şi credinţele celţilor legate de Dana şi cele ale pelasgilor carpatici ne îndreptăţesc să credem că originea acestei divinităţi supreme celtice, ca principiu si personificare se reduce la Dunărea de Jos acolo unde Homer şi Hesiod  plasează geneza zeilor, lângă vechiul fluviu Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla si Grădina Hesperidelor  ce adăpostea merele de aur

Legendele irlandeze spun că  tuathanii au părăsit ţara la un moment dat,  asumându-si o formă invizibilă , ca locuitori ai unor palate subterane sau ai unor peşteri din munţi, inaccesibile oamenilor, printre care nu mai apar decât în mod excepţional. Foarte ciudat! Aceleaşi sunt credinţele românilor legate de Rohmani sau Blajini. Se crede că rohmanii locuiesc sub pământ şi că odinioară, în timpuri îndepărtate, au locuit  pe suprafaţa pământului. La sfârşitul lumii Dumnezeu  îi va aduce la suprafaţă. Pe de altă parte, despre Ler-împărat se crede că este şeful rohmanilor şi că, curţile sale  s-ar afla într-un palat situat într-o peşteră sau pe un munte mare. Toţi blajinii (rohmanii) sunt consideraţi sfinţi. Io zic că nu mai necesită comentarii asemănarea dintre credinţele celţilor şi ale românilor! Seamănă destul de bine  încât să putem crede că e vorba de aceeaşi sursă tradiţională pelasgă.

După alte legende irlandeze tuathanii s-au întors în ţara de origine, în Avalon. Se presupune că acest Avalon ar fi o invenţie exclusiv celtică. Poate…numai că denumirea Avalonului mitic porneşte de la cuvântul cimric „afal” care înseamnă literal măr. Având în vedere că Avalonul  este perceput în toate legendele celtice ca o insulă atunci avem „Insula merelor”. Această insulă a merelor nu este alta decât Insula Hesperidelor cu merele de aur. Întemeiat pe întreaga literatură antică N. Densuşianu ne demonstrează cu lux de amănunte că Insula Hesperidelor era situată în albia Dunării în apropiere de Cazane identificând-o cu insula Ruşava sau Ada-Kaleh.

 În antichitate Gadira, era o insulă mai sus de Ruşava, denumirea sa provenind de la Strâmtoarea Gaditană sau Coloanele lui Hercule,  denumirea străveche a Cazanelor Dunării denumire foarte asemănătoare cu românescul grădină. De fapt această insulă se numea până nu de mult Ogradina după cum spune Stefan Bizantinul

 Tradiţia ne spune că această insulă era în stăpânirea femeilor. După Diodor Sicul insula Cerne, care este tot una cu Insula Ruşava, după părerea întemeiată a lui Densuşianu, se afla în apropiere de muntele Atlas în apropiere de teritoriile locuite de amazoanelor. Acestea erau spiritele femeilor care populau Avalonul celtic după toate datele de până acum.  Şi pentru a fi şi mai clari în privinţa locaţiei Grădinii Hesperidelor vom menţiona pe Palaephat care spune despre Phorcys, tatăl Gorgonelor (şi ele în număr de 3), al Hesperidelor şi al balaurului ce păzea merele de aur de lângă muntele Atlas, era originar din insula Cerne (Ruşava/Ada Kaleh)

 Prin urmare patria colonizatorilor civilizatori ai Irlandei, de la care provine şi trama Legendei Graalului  care, prin numeroase aluzii, aminteşte de centrul hiperborean al tradiţiei primordiale (în speţă Dacia), este tot Dunărea de Jos şi din  Carpaţii ce în antichitate se mai numeau şi Atlas.

 

Ciclul arthurian

Căutarea originilor legendei Sfântului Graal ar fi incompletă  fără o privire, sumară deocamdată, asupra  ciclului de legende arthuriene. Acest ciclu de romane cavalereşti  ce implică în fapt căutarea Sfântului Graal şi răspândite în întreaga lume celtică implică numeroase ciudăţenii care confirmă ceea ce m-am străduit să afirm până acum.

 O primă ciudăţenie şi poate cea mai mare a ciclului arthurian este însăşi numele regelui Arthur. Aproape toate etimologiile propuse înclină în a acorda numelui Arthur o etimologie legată de urs (arthos= urs).

Mai ciudat este însă faptul că Arthur pe lângă legătura cu ursul , presupusă de însuşi numele său, este legat şi de Dragon sau Balaur prin numele tatălui său, Uther Pendragon. Caracterul ursid al lui Arthur precum şi regalitatea sa duce la ideea unei funcţii centrale legată de ideea de pol spiritual, cu atât mai mult cu cât regatul său are chiar această valoare de regat spiritual.

Să se ascundă oare ceva în spatele numelui lui Arthur? Să întrebăm autorii antici deoarece ei ne-au lăsat marturii ale tradiţiilor din vremea lor. De aceea suntem de părere că nu trebuie contrazişi. Iată cum descrie Herodian unul dintre preoţii zamolxieni care purta numele Zeului: „Pythagoras mai avea şi un alt adolescent pe care-l dobândise în Tracia, numit Zamolxis, deoarece – la naştere – i se aruncase deasupra o piele de urs. Traci numesc pielea Zalmos”. Ciudat . Parcă ar fi vorba de o iniţiere în care adeptul este consacrat Zeului Urs Zamolxe prin înfăşurarea într-o piele a animalului totemic. Iar acest totem animalier îl reprezenta pe Zamolxe ca deţinător al puterii regale. Pentru a nu exista dubii amintim tradiţia populară a Ursului practicată mai ales în Moldova dar şi în  alte părţi ale României, tradiţie legată de Crăciun, care este unul dintre numele româneşti ale lui Zamolxe. Pe de altă parte, Arthur este urs pentru că se naşte din zeiţa supremă Danu/Dana pe care ceva mai sus am asimilat-o lui Artemis iar această Artemis, ca pereche a lui Apollo, dar în calitate de patroană a vânătorii (războinică ca şi Arthur) era reprezentată printr-o ursoaică. În altă ordine de idei, Dacia era plasată de autorii antici sub constelaţia Ursei Mari fapt ce o punea sub directa oblăduire a Marii Zeiţe Mame.

 Spuneam că Arthur este legat şi de dragon prin numele tatălui său Uther Pendragon. Cristina Pănculescu după ce studiază o gamă largă de simboluri hiperboreene    ajunge la concluzia că Dragonul dacic a ajuns să se insinueze şi în legenda Graalului: „Steagul pe care legendarul rege Arthur l-a ridicat în onoarea tatălui său Uther Pendragon, devenind şi steagul sub care şi-au apărat independenţa Cavalerii Mesei Rotunde (Cavalerii Graalului) a fost un dragon de tip dacic…Deşi erou legendar, Arthur are la bază un personaj istoric, autentic. Acesta a fost căpetenia unei uniuni de triburi celtice, care a apărat cu eroism partea de vest a marii Britanii (Walles) de năvălirile saxone; şi totuşi după cum spune Thomas Malory, în mănăstirea de la Westmister, la altarul Sfântului Eduard, mai există şi azi sigiliul său  imprimat în ceară roşie, montată în beriliu, pe care stă scris: „Nobilul Arthur, împăratul Britaniei, Galiei, Germaniei, Daciei”. Uther Pendragon, tatăl lui Arthur, era înfăţişat ca un dragon în flăcări, pe cer, care nu putea fi decât constelaţia Dragonul. Prin steagul ridicat în onoarea tatălui său, Uter pendragon/Dragonul ceresc, legendarul rege Arthur se legitima ca fiu al Polului – aceea căutare a Graalului, fiind înainte de toate, o expresie a dorului de tatăl care este în ceruri”. Noi am corecta putin ultima afirmaţie spunând…  căutarea înţelepciunii pierdute.

Pentru moment ne vom opri aici cu afirmaţiile noastre, fără a uita să subliniem  trei trebuşoare cel putin interesante: 1. Britania, Galia, Germania şi Dacia se afla pe o axă neîntreruptă şi semnifică direcţia dinspre care a venit tuathanii, Hiperboreea pelasgă (asta se poate observa pe orice harta); 2. Arthur este trimisul Polului/ Centrului pentru Britania, la fel cum Negru-vodă şi Dragoş Muşat au fost deţinătorii  ştiinţei fondării statelor medievale româneşti pe care au fost trimişi să le fondeze după o prealabilă iniţiere în centrul centrului, adică în Munţii Bucegi (vezi articolul „Legendele descălecatelor)i; 3. Existenţa rugăciunii  tatăl Nostru într-o limbă română în plin Ev Mediu tocmai în provincia Walles unde se spune că-şi avea sediul Arthur (v. Mituri Schimbate)

Apoi nu putem să trecem cu vedere legătura între destinul lui Arthur şi insula Avalon…dar, despre aceasta vom vorbi în articolul următor…

(va urma)

 

 

zamolxe

 

Bibliografie:

 

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

Julius Evola, Misterul Graalului, Ed Humanitas, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

E. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, Bucureşti