De ce a dispărut România?

….lucru dracului. Zice-ti-vă  părerea ca-i tara  voastra si a noastra!

 

Published in: on 05/06/2011 at 00:18  Comments (22)  
Tags: , , , ,

De dincolo de timpuri…

….a aparut si cartea „De dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito credintele romanilor” scrisa de „zamolxe”.

Aceasta pagina este in exclusivitate conceputa pentru a prelua comenzile la cartea „De dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito credintele romanilor”, scrisa de mine.

Comenzile vor fi preluate prin intermediul unui comentariu respectiv mail la barhoata_dan@yahoo.com sau, telefonic la 0771-390930 si vor confirmate telefonic (urmeaza sa va sun eu pentru a verifica autenticitatea comenzii – pentru cei care comanda prin intermediul comentariului sau mail).

Comenzile sunt onorate prin intermediul Postei Romane cu plata ramburs: la costul cartii de 20 lei se vor adauga taxele postale.

Comenzile primite din Oradea vor fi inmanate personal, evitandu-se astfel costurile suplimentare de transport.

Decebal. Razboaiele dacice.

I. Decebal ca figura istorica


Poporul Daciei, unit pentru prima data sub un singur stindard de catre Burebista (sec. I ien) si ocupand un teritoriu extins la nordul Dunarii, era numeros si impregnat cu o cultura razboinica, astfel incat o societate militarista, cum era cea romana, era perfect capabila sa inteleaga pericolul pe care Dacia il reprezenta pentru pentru cele doua provincii imperiale de la sudul fluviului- Moesia si Dalmatia. Dupa disparitia lui Burebista (44 ien), telul regilor daci care i-au urmat la tron pare sa fi fost, in principal, mentinerea unitatii politice a intregii vetre dacice cuprinse in spatiul carpato-danubiano-pontic, acest lucru venind in contradictie cu presiunea exercitata de Roma asupra teritoriilor geto-dace dintre Dunare si Carpatii Meridionali, teritoriu care reprezenta un pericol care ar fi putut sa le pericliteze dominatia la Dunarea de Jos.

In timpul dinastiei Flaviilor, frontiera Dunarii avea sa devina tot mai primejdioasa pentru Roma. Atat dacii cat si roxolanii au inceput sa lanseze incursiuni tot mai ample, un atac de mare anvergura avand loc in anul 85 AD, sub domnia mezinului lui Vespasian,  imparatul Domitian. In aceasta crancena confruntare, guvernatorul Oppius Sabinus a fost ucis, iar legionarii romani s-au vazut nevoiti sa se baricadeze in castre intru asteptarea intaririlor. Nu este cert cine anume era rege al Daciei in acea perioada, insa un lucru pare a fi sigur- tanarul general dac Decebal se remarcase, lucru care, un an mai tarziu, il va aduce la carma Daciei (Diurpaneus, care se presupune ca era rege, va abdica in favoarea lui). Tot in acel an 86, Domitian a luat masuri de reorganizare militara si administrativa a Moesiei, pentru a o face mai usor de aparat in fata indraznetelor atacuri dacice. Astfel, provincia este scindata in doua parti: Moesia Superior in vest si Moesia Inferior in est, fiecare regiune primind cate doua legiuni puse sub comanda a cate unui legatus Augusti pro praetore, timp in care armata comandata de Corenlius Fuscus facea pregatiri pentru o invazie la N de Dunare.

Decebal, proaspat ajuns pe tronul Daciei in urma acestor miscari strategice ale dusmanului, a reactionat rapid in vederea intaririi si perfectionarii aparatului administrativ al statului si stimularii populatiei pentru aparare, dupa cum relateaza Dyon Chrystostomul (orator grec care a vizitat dacia in 96):

Am ajuns la niste oameni intreprinzatori, care nu aveau  ragazul sa asculte cuvantari, ci erau agitati si tulburati ca niste cai de curse la potou, inainte de plecare, nerabdatori sa treaca vremea, cei pe care ravna si infocarea ii fac sa loveasca pamantul cu copitele. Acolo, la ei, puteai sa vezi peste tot sabii, platose, lanci, toate locurile fiind pline de cai, arme si oameni inarmati.”[1]

In acest timp, C. Fuscus, care de un an de zile facea pregatiri intru pedepsirea regelui dac, a trecut Dunarea cu numeroase forte aflate sub comanda sa pe un pod de vase, inaintand pe teritoriul inamic spre Sarmizegetusa. Lasandu-l sa se indeparteze cat mai mult de baza, Decebal i-a facut propuneri inselatoare de pace, atragandu-l si mai adanc in teritoriul tarii pentru ca, in cele din urma, sa-l irite la culme pe nepravazatorul Fuscus pretinzand, ca pret al pacii, sa i se verse anual cate doi oboli de fiecare locuitor al imperiului. Fuscus s-a lasat atras intr-un loc stramt, la Tapae, unde Decebal, dupa o lupta scurta, dar sangeroasa, a nimicit cea mai mai parte a armatei romane, Fuscus pierzandu-si astfel viata. Victoria regelui dac a avut un succes rasunator, Decebal castigandu-si altfel aliati ca: sarmatii iazygi, marcomanii si quadii.

Un an mai tarziu, in 88, Domitian a fost nevoit sa revina in Moesia si sa organizeze o noua campanie ofensiva impotriva Daciei, armata romana fiind pusa sub conducerea grl. Tettius Iulianus, care a reusit sa invinga trupele dacice la Tapae, nu insa fara pierderi considerabile in randurile armatei sale.

Atat Roma, impotriva careia au izbucnit razvratiri de-a lungul intregii frontiere Danubiene, cat si Dacia, care suferise o grea infrangere la Tapae, si-au dorit pacea- o pace pecetulita intre Domitian si Diegis (fratele regelui dac), prin care Decebal a acceptat o oarecare supunere fata de Roma, in schimbul careia a primit din partea Imperiului subsidii anuale, mesteri si ingineri pentru a intari defensiva Daciei, lucruri care erau vazute la Roma ca un umilitor tribut platit „barbarilor”.

II. De la pacea cu Domitian la razboaiele cu Traian

Dimitian a fost asasinat in anul 96, fiind urmat la tron de Nerva care a renuntat dupa doi ani in favoarea fiului sau adoptiv, Traian. Dio Cassius ne spune:

Dupa ce a trecut catva timp la Roma, Traian a pornit campania impotriva dacilor; caci el nu uitase faptele lor marsave din trecut si era mohorat din pricina tributului pe care ei [dacii] il primeau anual. El observa ca an de an, ingamfarea si puterea lor sporeau. Decebal, afland despre apropierea lui s-a speriat, intrucat stia ca in ultimul razboi nu pe romani ci doar pe Domitian reusise sa-l invinga. Or acum, el trebuia sa-i infrunte si pe romani si pe imparatul lor, Traian.”[2]


Orgoliul ranit al romanilor nu trebuie privit doar ca un pretext- convingerea ca o revansa era necesara, in contextul starii de spirit expansioniste, a fost un catalizator puternic al declansarii razboaielor de mai tazriu. Cum remarca Hadrian Daicoviciu, „Decebal  nu se comporta ca un rege clientelar[3]. Pe de alta parte, asa cum multi cercetatori o sustin, aceste campanii au fost in mare masura determinate de ratiuni economice, avand in vedere cantitatea de aur dacic si alte bogatii, acea Dacie despre care cercetatorul american Paul MacKendrick afirma ca „simboliza pentru romani un El Dorado, o Californie a antichitatii, ca avea faima de a detine bogatii incalculabile”[4]

III. Primul razboi dacic (101-102 AD)

  1. Prima campanie

Cu un efectiv de aproximativ 100.000 de soldati, Traian porneste ofensiva la nordul Dunarii. Decebal, a carui armata numara cam jumatate din cea a Romei, porneste rapid la o reorganizare- o parte a armatei primeste misiunea de a tine piept romanilor in camp deschis, in timp ce o alta parte a fost destinata apararii fortificatiilor, in special apararea zonelor din jurul Sarmizegetusei Regia.

In timpul campaniei, in preajma imparatului s-au aflat personalitati marcante ale momentului: Licinius Sura, Q. Senecius, L. Quietus si viitorul imparat Aelius Hadrianus. Fortele romane au pornit inaintarea pe drumul cel mai scurt, dinspre Dunare spre Valea Bistrei (spre Tapae), tiinta fiind, desigur, capitala Daciei. Un avertisment primit din partea aliatilor Daciei (scris pe o ciuperca) n-a putut insa sa opreasca trupele romane, care si-au continuat inaintarea, defrisand paduri si construind poduri peste apele iesite-n cale. Batalia de la Tapae a ramas insa nedecisa, fara un deznodamant hotarator, dacii evitand mai apoi o noua batalie, opunand rezistente scurte de hartuire. Cand armata romana a reusit cu greu sa ajunga in muntii din preajma capitalei, venise iarna, iar Traian a dispus incetarea atacurilor.

  1. A doua campanie

Poate cea mai sangeroasa din istoria razboaielor daco-romane, a doua campanie are in centru o uriasa contraofensiva la Dunarea de Jos unde Decebal, reusind admirabil sa tina planul secret, a deschis un nou front menit sa slabeasca or chiar sa faca sa dispara presiunea romana asupra cetatilor din zona M-tilor Orastiei. Aliindu-se cu burii si sarmatii, initiativa strategica a trecut cu totul de partea regelui dac, el punand astfel armata romana condusa de Traian intr-o situatie aproape imposibila. Trecand Dunarea pe gheata, dacii au atacat garnizoanele romane de la sudul fluviului, indreptandu-se spre pasurile Balcanilor, astfel dispozitivul strategic al lui Traian fiind complet dat peste cap. Lasand o mica parte a armatei sale in munti, atat cat era necesara pentru apararea cetatilor deja cucerite, Traian se indreapta in graba spre Drobeta. Reuseste sa ocupe platoul de la Adamclisi, unde de altfel s-a dat si batalia decisiva, angajand in lupta absolut toate trupele romane disponibile, inclusiv trupele destinate sa apere tabara, practica foarte rar intalnita in analele militare romane.

Cativa ani mai tarziu (108) la Adamclisi Traian a inaltat un monument pentru glorificarea victoriei sale.

Pe de alta parte. Decebal reusise cu succes, desi cu pierderi insemnate, ceea ce isi propusese: respingerea fortelor romane (in frunte cu Traian) din apropierea capitalei.

  1. A treia campanie

Rezolvate problemele din zona pontica, aramata romana a pornit spre nord, patrunzand fara intarziere in masivul muntilor Surianu si Godeanu spre a-i lovi pe daci dinspre sub. In zona Petrosani, o solie dacica a venit la Traian- tratativele au esuat, imparatul respingand putin mai tarziu inclusiv solia reprezentata de insusi regele Decebal. Deoarece vaile erau periculoase, armata romana si-a continuat inaintarea „urcand pe inaltimi, ocupand cu mari primejdii varf dupa varf”[5] , inaintand spre capitala, lucru care l-a determinat pe Decebal sa reia tratativele cu Traian care, cu trupele istovite si slabite de prelungitul efort si razboi, hotaraste incetarea ostilitatilor.

Pacea, incheiata in toamna lu` 102, impunea regelui dac conditii grele- Decebal ramanea aliat al Romei, fara nici un fel de subsidii, insa trebuia sa inapoieze materialul de razboi primit de la romani, mesterii si sa darame cetatile. Pentru a fi sigur ca ii vor fi acceptate conditiile, Traian va lasa o garnizoana romana in sesul Hategului, la 40 de km departare de Sarmizegetusa Regia.

Pentru daci, pacea s-a dovedit a fi un armistitiu.

IV. Al doilea razboi dacic (105-106 AD)

La fel, putem spune ca Traian nu facuse decat sa amane ceea ce era inevitabil, deoarece a reluat preparativele militare in vederea cuceririi Daciei, si asta cunoscand firea lui Decebal, intuind ca regele dac nu ar fi putut fi determinat sa cedeze atat de repede. Decebal, pe partea cealalta, nu a respectat conditiile impuse de Roma- s-a apucat de reconstruirea cetatilor daramate si a inceput sa atraga mesteri si fugari din imperiu. De asemenea, a reinceput negocieni cu vecinii in vederea stabilirii unor noi aliante, alungandu-i pe iazygi (aliatii romanilor de-acum) si atacand prin surprindere garnizoanele romane cantonate pe teritoriul Daciei, atragandu-l in cursa, sub pretextul unor tratative, pe comandantul trupelor romane de la nord de Dunare, Pompeius Longinus. Folsindu-se de el, facandu-l prizonier, Decebal a incercat sa ii intimideze pe romani, cerandu-le (in schimbul vietii lui Longinus) sa evacueze teritoriile cucerite din Dacia. Traian a devenit ezitant, dar Longinus a rezolvat dilema punandu-si capat zilelor in prizonierat. Aceste actiuni periculoase ale lui Decebal i-au facut pe romani sa actionze in graba. Traian, sosit din Italia, se opreste la Drobeta, unde aduna forte impresionante (aprox. 14 legiuni) si se inconjoara de un stat major puternic: Liciunius Sura, T.C. Lavianus, Quadratus Bassus, Lusius Quietus cu puternica sa cavalerie maura,  grl. Hadrian si a lui Legio I Minervia. Podul de la Drobeta, construit (reconstruit?) de Apolodor va permite trupelor sa treaca Dunarea cu usurinta. Cu aproape 200.000 de oameni, romanii au avansat pe sase coloane, patrunzand pe la Tapae in depresiunea Hategului. Au urcat apoi pe valea Muresului. De unde au coborat spre Sarmizegetusa. Inaintarea a fost lenta, datorita rezistentei indarjite intalnite in cale, care a provocat insemnate pierderi armatei imperiale.

Dupa lungi eforturi de aparare, rezistenta Sarmizegetusei incepe sa slabeasca, cohorte romane patrunzand in interiorul cetatii prin brese create in zid. Caderea capitalei n-a insemnat insa sfarsitul luptei, Decebal continuand defensiva de pe inaltimile fortificate. Se retrage apoi in munti, sperand sa refaca o armata cu care sa continue rezistenta, cu ajutorul bastarnilor si roxolanilor din Carpatilor Orientali. Un detasament roman il urmareste insa, cu ordin sa-l captureze, iar Decebal, pentru a nu cadea in mainile lor, se sinucide (scena a CXLV-a de pe Columna ni-l prezinta la radacina unui stejar, taindu-si gatul cu o sabie incovoiata). T.C. Maximus, care-l urmarise, ii taie capul, ducandu-l lui Traian in tabara de la Rannistorum.

In 11 august, razboiul era incheiat in mod oficial.


[1] Dyon Chrystostomul, “Discursuri”, 12,19

[2] Cassius Dio, “Istorii”, 68,6

[3] H. Daicoviciu, op. cit., p. 342

[4] Paul McKendrick, „The Dacian Stones Speak”, Chapel Hill, 1975, p.71

[5] Cassius Dio, LXVIII, 8,3

Bibliografie selectiva:

  1. „Istoria militara a poporului roman”, Ed. Militara, Bucuresti 1984, vol. I;
  2. C-tin C. Giurescu,. „Istoria romanilor”. Ed. ALL Educational, Bucuresti 2003, vol. I;
  3. Eugen Cizek, „Epoca lui Traian”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica. Bucuresti 1980;
  4. Dumitru Almas, „Decebal”, Ed. Meridiane, Bucuresti 1972
  5. Philip Mathyszak, „Dusmanii Romei- de la Hannibal la Attila”, Editura ALL, Bucuresti 2008;
  6. Anthony Birley, „Hadrian”, Edit. Bic ALL, Bucuresti 2007.

(va urma)

Solomonar

Unde a aparut scrierea?

Când vine vorba de începuturile scrierii îi mare dandana. În 1965 Vojtech Zamarovsky zâcea foarte convins „La început a fost Sumerul” completând concluziile lui Samuel Noah Kramer care zâcea şi el foarte convins: „Istoria începe în Sumer”. Asta înseamnă, având în vedere presupusa primordialitate a culturii şi civilizaţiei sumeriene că şi scrisul a apărut tot aici. Da! Şi să nu dea Dumnezău să zică altcineva altceva! Cu tăte astea io am mari îndoieli atunci când aflu de la un sumerolog rus pe nume A. Kifişin că „scrierea sumeriană a apărut, în sudul ţării dintre râuri la sfârşitul mileniului IV î.e.n, pe neaşteptate, într-o formă pe deplin dezvoltată”. No, aci-i baiu, că doară nu le-o picat din cer scrierea gata tocmită! De la acelaşi autor aflăm încă o trebuşoară interesantă: „Studiul legilor dezvoltării interioare a pictografiei sumeriene arată că , la sfârşitul mileniului IV î.e.n, scrierea pictografică, ca structură, nu se afla în stadiul de formare, ci în declin”. Hopa altă bubă, cum or descoperit astia scrierea dacă scrierea lor era în declin? Nu ne şti` nime dintre academicienii noştrii lămuri la întrebarea asta aşa că-i musai să apelăm iarăşi la străini. Acelaşi sumerolog rus ne zice o concluzie menită să ne pună pe gânduri: „ Din toată structura scrierii sumeriene, care număra în jurul a 38000 de semne şi variante, s-au folosit nu mai mult de 5000, care au provenit din 72 cuiburi-simbol străvechi. Procesul de polifonizare (adică, de diversificare sonoră a unuia şi aceluiaşi semn) a cuiburilor structurii sumeriene a început însă cu mult timp înainte….Ciuburile –simbol s-au dezintegrat în grupuri polifonice cu mult înainte de sosirea sumerienilor în ţara dintre cele două răuri”. Io văd aci două lucruri semnificative: o scriere dezvoltată gata să dispară şi că sumerienii or venit de undeva şi locu îi, bag io sama în prostia me, locu unde s-o dezvoltat scrisu` până la stadiul în care l-au preluat ei. Şi iată că din „ inventatori” sumerienii au ajuns elevi, ce-i drept sărguincioşi, dar tot elevi!

Locul unde a apărut scrierea

În 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa, face o descoperire pe şantierul arheologic de la Tărtăria de Mureş ( jud Alba). Erau trei tăbliţe din lut ce purtau pe ele diferite forme . Două dreptunghiulare, si una rotundă, cea din urmă purtând semne semănând foarte bine cu scrierea zisă sumeriană. S-or fi jucat ăia de la Tărtăria cu băţu pe pământ într-un moment de hodină din goana lor după capre?

tartaria4

Academicienii” şi „savanţii” noşti zâc că dacii nu cunoşteau scrisul. Numai că bulgarii nu sunt de aceeaşi părere. Academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev zâce aşa: „ tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene”. Concluzia ne-o dă tot el ca să nu ne mai batem capu: Aceasta ar însemna, pur şi simplu ( şi fără drept de apel – n.n) că scrierea sub forma pictogramelor a apărut în sud-vestul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum”. Şi ca să fie şi mai limpede totul tot el ne zice, ce-i drept cam nesigur: „ Dacă în toate cele trei cazuri este vorba de scris, atunci se impune o concluzie surprinzătoare: Avem de-a face cu cea mai veche scriere din lume!”. Dacă şi cu parcă.. mai trebuie încă ceva ca să mă convingă. Ce? Păi dacă-i scris trebe să se poată ceti, nu? Da! Şi s-o aflat cineva să-l şi cetească.

După ce cercetează materialul, V. Titov, sumerologul expert al laboratorului Institutului de Arheologie al Academiei de Ştiinţe URSS ajunge la următoarele concluzii:

1.Tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg răspândit, de origine locală ( ca şi lutul din care au fost făcute, după alte cercetări-n.n)

2.Textul unei tăbliţe enumeră 6 totemuri antice, care coincid cu „manuscrisul” din oraşul sumerian Djemdet-Nasra şi, de asemenea, cu „manuscrisele” din săpăturile ce aparţin culturii Kereş

3.Semnele de pe această tăbliţă trebuiesc citite în cerc, în sens contrar mişcării acelor de ceasornic

4. (…) Această tăbliţă a fost tradusă astfel: „ În (cea de a) patruzecea domnie pentru buzele ( gura) zeului Şaue cel mai vârstnic după ritual a fost ars” No dară! Mai limpede nu se poate!

tablitele-de-la-tartaria

Deci e vorba de scris nu de jocu cu batu pe pământ ! Surprinzator şi contrar părerilor „ academicienilor” şi „savanţilor” noştri, ruşii şi bulgarii, după cum s-o văzut, zâc că dacii cunoşteau scrisu’! Şi nu numa că-l cunoşteau ci ei l-or inventat că aşe zâce datarea cu carbon radioactiv ( C 14) care plasează ale bucăţi de pământ (importante!) pă la 6200-5200. Deci cel mai devreme în mileniul V î.e.n când Sumerul încă nu exista! S-o zâs că sunt copii după scriere sumeriană. Bun! De acord! Da numa dacă îmi poate spune cineva de unde scoatem Sumerul în mileniul V î.e.n.

Am spus că pe lângă tăbliţa rotundă care cuprinde o scriere ideografică pe care am şi tradus-o prin bunăvoinţa savantului V. Titov, mai sunt două rectangulare care au inscripţionate pe ele imagini vegetale si animale. Acum, având sub ochi cele trei tabliţe şi afirmaţiile lui Kiffisin privind scrierea „ sumeriană” şi dezintegrarea cuiburilor simbol în strucuri polifonice reprezentate grafic putem concluziona . Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă nu numai un sintem de scriere cu „ evoluţia” scrierii până în momentul când a fost preluată de „ sumerieni” şi dusă în ţara dintre cele două râuri! Şi nu-i oare interesant ( şi grăitor) faptu că în vecinătatea Tărtăriei se află localitatea Simeria? Nu-i ea foarte apropiată etimologic şi fonetic de Sumer sau poate Sumeru-i masculinu de la Simeria/ Sumeria? Şi din nou interesant îi că în tăt Sumeru nu afli numele zeului Şaue da Ardealu-i plin de toponime care amintesc de el (Şeuşa-Alba;Şeulia de Mureş,Şăuşa, Şăulia,Şăuliţa-jud.Mureş;Şăulia-jud Cluj; Şauaeu (Eu Şaue?) – jud Bihor) ceea ce din nou arată ca tăbliţele sunt locale, din Dacia şi nu din Sumer! Şi iacă că (scuzaţi cacofonia) scrisu o fost inventat de „ sălbaticii” daci de la Tărtăria şi apoi dus în Sumer, contrar părerii aproape unanim răspândite.

Şi ca să nu ne rezumăm numai la aceste date verificăm trebuşoara cu scrisu si apelam la autorii antici. Că dacă afirmăm ceva tre s-o facem în cunoştinţă de cauza nu că aşe vrem noi şi zacem după cum ne place. Şi iacă ,Diodor din Sicilia ne zâce în Biblioteca Istorică nişte informaţii absolut interesante care, databile cu vreo 2000 de ani înainte de descoperirea de la Tărtăria vine să o confirme: „Ba chiar se spune că, atunci când Cadmos adusese în Fenicia literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăreia numele şiforma sa. Aceste litere au fost numite, cu denumire generală, feniciene, căci din Fenicia fuseseră aduse de eleni; ar mai fi avut şi denumirea specială de pelasgice, fiindcă pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor”. Apoi zice tot el:” cât priveşte pe Linos, se spune că el a însemnat cu litere pelasgice isprăvile întâiului Dyonissos, înfăţisând în lucrarea sa şi celelalte legende. La fel s-ar fi folosit de scrierea pelasgică şi Orfeu, Pronapides, dacălul lui Homer, un foarte dăruit meşter al cuvântului”.

tabel1

Or dacii în străvechimea istorică se numeau pelasgi cum ştiţi deja cei care vizitaţi blogu şi cum ştiau şi anticii! Deci, vrem, nu vrem scrisu a existat în Dacia independent de voinţa „savanţilor” şi „academicienilor”!Peste tate astea mai este ceva.

Scrierea Dacilor stravechi a dat naştere nu numai scrierii ideografice sumeriene ci şi „ alfabetului” cretan liniar A şi B, alfabetului grec, latin, runic şi chirilic.

scrieri

Alfabetul „ latin” a fost preluat de etrusci în mileniul III î.e.n şi dus în Italia din zona munţilor Apuseni fapt dovedit de cuvintele etrusce identice fonetic si din punct de vedere al înţelesului (cupe-cupă; nuna-mamă, la români nună =naşă, a doua mamă; ranem-rană,a răni;Tisa-tisa, puţin; vinus-vin). Toate semnele existente în alfabetul gotic ( runic) şi chirilic există în Grota Fundu Peşterii din Munţii Buzăului. Multe dintre aceste semne se păstrează în răbojul plutaşilor de pe Bistriţa.

În concluzie, scrierea atât cea ideografică cât şi cea alfabetiformă, au apăru în Dacia, cu dovezi în regulă, cu acte de naştere şi tot ce vreţi. Inclusiv cu mărturii materiale ( arheologice) şi literare ( autorii antici). Avem merite deosebite în antichitate si nu numai numai că mai trebe şi să ni le recunoaştem.

Bibliografie:

1. P.L. Tonciulescu, E. Delcea. „Secretele Terrei- Istoria incepe in Carpati”, vol. I

2. C. Barsan, „Revansa Daciei”

3. P.L. Tonciulescu, „Romania, paradisul regasit”

zamolxe

 

Asia „casa cu daci”

Articol scris pentru consursul lui Visurât si Arhi

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute dacii în Asia?

O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu ,
Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!

Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !

Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu

Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.

O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.

Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.

Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).

După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).

Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.

În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu. Pentru originea pelasgă a statuete de la Tell-Asmarcivilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!

La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.

Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.

Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.

Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)

Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

Rama, printul scit

Rama, printul scit

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.

Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.

Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani,

armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.

Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.

Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).

Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.

După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.

De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.

Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.

Herodot de asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.

În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .

Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.

Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa

La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.

Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.

Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.

Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.

Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).

Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau pană în China.

După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.

Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.

După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.

Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.

Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?

Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului

Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.

Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)

Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !

Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.

Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)

zamolxe

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti

2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova

3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea

4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

Dacia hiperboreană

                              articol înscris în concursul lui Visurât şi Arhi  

 

 

Hiperboreea… o legendă, un ţinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizaţie străveche care continuă să fascineze… un spaţiu care, ca şi Atlantida, este mutat după voie, fără sprijin mitologic sau istoric, în diferite locaţii care mai de care mai năstruşnice. Respectivii domni ar face bine să mai arunce ochii peste relatările antichităţii pentru a vedea ce mărturii există despre această ţară. Majoritatea istoricilor moderni, după „cercetări laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasată undeva în zona Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordică. Tot ce se poate ….numai că la Polul Nord nu este sol fertil şi nici nu se fac două recolte pe an, cum spuneau Hekateu şi Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei în Extremul Nord nu este decât o interpretare forţată a mitologiei greceşti şi nu se bazează pe nici un fel de documente istorice! S-a încercat, de asemenea, „implantarea” Hiperboreei în Arhipelagul Britanic sau în Islanda urmând ramura celtică a europenilor care se presupune a fi descendenţi ai hiperboreenilor. Interesant dar neconform cu realitatea deoarece celţii au apărut cam târziu pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor direct „scoborâtor” din hiperboreeni!

Datorită multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei şi al hiperboreenilor mă simt îndreptăţit sa întreb: Prin această strămutare a Hiperboreei, după opiniile unuia sau a altuia dintre cercetători, nu se încearcă de fapt a se ascunde regiunea geografică în care era plasat acest tărâm mitic, cu adevărat? Nu se încearcă manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice şi publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografică a Hiperboreii? şi asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla această Hiperboreea! Nu cumva se mizează pe faptul că atunci când dă de o ştire de genul „Hiperboreea era la Polul Nord ”, cititorul neavizat uită să-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea în cunoştinţă de cauză şi citeşte uimit noua teorie, unii chiar întrebându-se „cum de nu m-am gândit la asta?”! Şi iaca cum curiosul nostru, nu mai poate găsi adevărul prin hăţişul ipotezelor care mai de care mai atrăgătoare şi unele chiar „probate” istoric ! Eu sunt ardelean ! Ştiţi cum sunt ardelenii? Stau strâmb şi judecă drept şi pe îndelete. Aşa făcând lucrurile, am ajuns la concluzia că toate aceste teorii sunt falsuri grosolane, fondate doar pe imaginaţie, cu suport material ioc! Am luat (tot pe îndelete), mărturiile antice la puricat şi s-a ivit cu totul altceva şi în altă parte….nu-i la Polul Nord ! V-am înnebunit cu dovezile ? Vi le prezint şi dumneavoastră ca să vă convingeţi singuri!

 

Puţină ordine prin …Hiperboreea! 

 

            Pe lângă istoricii „profesionişti” ai Occidentului, care plasează Hiperboreea după bunul lor plac, mutând-o ba în Islanda, ba în Groenlanda, ba în Arhipelagul Britanic există şi unii autori mai „modeşti” să spunem, dar care marcaţi de bun simt, nu fabulează ci consultă izvoarele istorice şi îsi formulează concluziile în conformitate cu acestea. Între aceştia menţionăm o pleiadă de autori precum Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mioara Căluşiţa Alecu şi…Rene Guenon, din operele cărora ne-am inspirat în prezentul studiu.

Nicolae Densuşianu demonstrează cu lux de amănunte unde se afla această mult discutată Hiperboreea, în lucrarea sa de excepţie „Dacia Preistorică”, în care acordă un spaţiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstrează cu probe în regulă, că Hiperboreea anticilor nu era alta decât Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflându-se insula cea sfântă a lui Apollo şi a lui Ahile.

           Vasile Lovinescu demonstrează de asemenea cu „acte în regula „ că Hiperboreea era Dacia în studiul său „Dacia Hiperboreană”, încheiat în 1936 şi publicat în foileton în revista franceză Etudes Traditionnelles. Studiul va apărea ca volum abia după război, mai întâi în limba italiană, apoi în limba franceză si abia apoi în limba română. Curios nu, ce interes avem noi pentru istoria naţională ?!. Să nu uităm că studiul lui Lovinescu va apărea în limba română abia în 1994!

            Mioara Căluşiţa Alecu vine şi ea cu date noi şi stupefiante dar fondate istoric nu fabulând precum occidentalii. Ea ne demonstrează că celebra Tula, din hiperboreea, pământul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decât actuala Tulcea, oraş din Delta Dunării.

              Există totuşi şi occidentali de bun simţ.Unul dintre ei, Rene Guenon, în corespondenţa lui cu Vasile Lovinescu, afirmă, după ce studiază materialul trimis de acesta din urmă, că Dacia ar putea fi centrul tradiţiei hiperboreene „trebuie să vă spun (lui Lovinescu –n.n) că ideea că Dacia a fost una din etapele centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta” iar în alt loc acelaşi autor se pronunţă textual „tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mult mai pură decât cea a celţilor” (sâc!)

  

Mărturii istorice despre Hiperboreea

        

       Mărturiile anticilor ne dau de înţeles că dacii erau hiperboreeni şi locuiau în Hiperboreea.

              Astfel Pindar, în Olimpicele sale, ne vorbeşte despre Apollo care după ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a întors în patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or în toate tradiţiile antice, Istrul desemna Dunărea, ceea ce demonstrează două lucruri deosebit de importante:

                       1) – Apollo – zeul luminii solare, era de origine traco – dacică ;

                       2) – fapt si mai important – traco-dacii de la Dunăre au fost constructorii vestitei cetăţi Troia. (în acest sens pledează şi descoperirile arheologice care atestă că piesele ceramice descoprite în stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacică Cucuteni cu centrul de iradiere în Moldova).

              Tot aici, trebuie să îl menţionăm şi pe Clement din Alexandria, care făcând referire la marele preot dac Zamolxe, spunea că este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este că şi marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean iar adoraţia de care avea parte ca zeu naţional, este o mărturie convingătoare că locuitorii din nordul Dunării erau hiperboreii, iar ţara lor era Hiperboreea.

Stabon confirma localizarea geografică a Hiperboreenilor şi a ţării lor, spunând că primii care au descris geografic părţile cunoscute ale lumii străvechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunărea) (Geografia XI.62)

            Alte scrieri antice ne spun că hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau în nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

             De la Macrobius aflăm că nu doar Dunărea era un fluviu hiperborean ci şi Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o mărturie în plus că habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontică, ci se întindea până în Asia, unde izvoarele antice îi plasează pe massageţi în timpul antichităţii clasice.

             De asemenea, Pliniu cel Bătrân ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum îi numea Nicolae Densuşianu), locuitor lângă Munţii Ripaei (Carpaţi), în Tracia, era de neam hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7)

Avem mărturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanţa), că este constrâns să-şi petreacă viaţa în stânga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); iar în alt loc acelaşi Ovidiu, ne vorbeşte despre Cardines Mundi sau axul boreal din ţara geţilor ( Tristele, II,19, 40, 45).

Marţial, adresându-se soldatului Marcellinus care pleca în expediţie în Dacia îi spune: „tu mergi acum să iei pe umerii tăi, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Marţial numeşte triumful lui Domiţian asupra geţilor ”Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).

Vergilius scria despre Orfeu care „singuratic, cutreiera gheţurile hiperboreene… şi câmpiile niciodată fără zăpada din jurul munţilor Ripaei (Carpaţi)” (Georgicele, Iv,5,5 17)

Având în vedere doar aceste mărturii ale autorilor antici vedem că localizarea geografică a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordică ci cea de 45°, latitudine nordică, la care se afla în antichitate Dacia şi la care se află actualmente România!

 

 

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia

 

             După legendele antice, Hiperboreea era localizată dincolo de punctul de unde suflă vântul de nord, Boreas. Să analizam un pic această afirmaţie mitică.

Zeii grecilor, nu trăiau prea departe de tara acestora.. Ei sălăşluiau in Dacia, tara din care plecaseră de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, trăiseră titanii şi tot acolo, vestitele amazoanele aveau o ţară în care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla şi vântul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagră, străbătea strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ajungând până în Grecia!

„La nord de Tracia”, scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atât însă se pare că dincolo de Istru există pământ nelocuit şi infinit” .

Toate aceasta ne arată că limita orizontului geografic al grecilor antici, se întindea doar până la Dunăre (Istru)

De altfel şi respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeaşi părere cănd referindu-se la expediţia lui Alexandru Macedon la Dunăre, spune: „Era aventură îndrăzneaţă, care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) încă de la început … (expediţia –n.n) fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip şi formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor şi nordul necunoscut. Alexandru însuşi, considera acest fapt ca fiind de mare importanţă, căci pe ţărmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunărea – n.n) el celebră un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles şi divinităţii Dunării”

Legendele cele sacre ale antichităţii clasice plasau patria lui Apollo în Hiperboreea (Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot în Hiperboreea se născuse şi mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestită în toată antichitatea pentru cultul ei închinat lui Apollo. Această insulă se numea Leuke (Albă) actuala Insulă a Şerpilor din dreptul vărsării Dunării în Marea Neagră. Pe această insulă se afla cel mai mare şi mai vestit templu a lui Apollo din toată antichitatea despre care vorbeşte Hecateu Abderita

Tot de hiperboreeni se leagă si istoria înfiinţării templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi

Că centrul cultului apolinic se afla în Hiperboreea dacică, ne-o dovedeşte şi faptul că cei mai cunoscuţi profeţi apollinici Olen şi Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducătorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum şi primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul său pentru credinţa apolinică. El a compus mai multe imnuri sacre în onoarea lui Apollo, în care amintea şi despre hiperborenii care mergeau în pelerinaj la Delos însoţind femeile pioase care erau închinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie şi înfiinţarea hexametrului (ritm de vers)

Abaris, alt profet apolinic din părţile Hiperboreei, a stârnit o adevărată senzaţie în rândurile grecilor prin viaţa frugală şi prin dreptatea-i caracteristică. Numai că aceste două caracteristici sunt aplicabile şi anahoreţilor geto-daci, acelor ktistai şi capnobatai despre care vorbeşte Strabon care duceau o viaţă de meditaţie şi apropiere de Zeu. În ceea ce priveşte dreptatea, aceasta este trăsătura de bază prin care Herodot îi desparte pe daci de ceilalţi traci. El spune: ”dacii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Acest Abaris, călătorind prin ţinuturile Greciei în timpul apostolatului său pentru întărirea credinţei apolinice introdusă de Olen, arăta tuturor o săgeată de aur despre care zicea că e simbolul lui Apollo. Este foarte interesant de stiut că dacii vedeau săgeata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo şi Zamolxe par a fi unul şi acelaşi zeu. În sprijinul acestei ipoteze, pledează şi epitetul de „hiperboreu” atribuit atât lui Zamolxe – după cum aflăm din scrierile lui Clement din Alexandria, cât şi lui Apollo – după cum aflăm din scrierile lui Aristotel.

 

Hiperboreea – polul spiritual al lumii

          

              Polul getic, este o denumire asociată cu Hiperboreea în toate textele antice care se referă la acest subiect. El defineşte de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemănător Insulei Fericiţilor din mitologia greaca, adică locul unde pământul este în stare să comunice cu cerul, de fapt un spaţiu mitico geografic, cosmic si teluric în acelaşi timp.

             Sub acest aspect era percepută Hiperboreea de către grecii din epoca antichităţii clasice. De fapt, mărturia lui Pindar ne lămureşte în acest sens: ”nimeni, nici pe pământ, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunată care duce spre ţinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Această mărturie ne spune şi altceva însă, ea mărturiseşte despre orizontul limitat al cunoştinţelor geografice elene; ceea ce se afla în nodul Dunării era pentru ei încă la începutul perioadei clasice un mister şi ţinea de geografia mitică nu de geografia reală.

             Conform aceluiaşi Pindar, hiperboreenii erau o seminţie sfântă, scutită de boli şi bătrâneţe, care nu cunoşteau războiul (insă, îl vor învăţa mai târziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptători ai antichităţii).

Prin urmare, Pindar şi nu numai el, ne descoperă o Dacie/Hiperboreea, mistică în care oameni duceau un trai paradisiac de început de timp, de epocă de aur a omenirii

Prin urmare, Mioriţa noastră nu ne induce în eroare când spune:

„Pe-un picior de plai

Pe-o gură de rai…”

              Această baladă a geniului popular, fie ea antică, fie mediavală, valorifică o tradiţie foarte veche confom căreia Dacia/Hiperboreea era un ţinut paradiziac, plaiul teluric devenind în ordinea lucrurilor sacre gură de rai.

               Aş dori sa mai menţionez că medicii lui Zamolxe erau renumiţi în toată lumea antică şi mai pricepuţi decât grecii în tratarea diferitelor afecţiuni cum ne spune Platon: „Văzând că Harmide e de aceeaşi părere cu mine prinsei inimă, îmi regăsii încrederea în mine, puţin câte puţin, mă înflăcărai şi îi zisei: tot aşa şi cu descântecul acesta, Harmide: l-am învăţat în oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune că au puterea să te facă nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaţia de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade a încerca să vindecăm trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească. Căci dacă acesta ar merge rău,, este peste putinţă ca partea să meargă bine” (Charmides)

                 La acesta adăugăm şi faptul că aproape toţi marii învăţaţi ai Greciei antice au fost iniţiaţi în Tracia cei mai cunoscuţi fiind Aristotel şi Pitagora!

    Închei afirmându-mi credinţa că Dacia a fost într-o vreme, pierdută pentru noi în negurile istoriei, centrul spiritual şi cultural (civilizator) al lumii vechi. Dacă am privi cu luare aminte trecutul, şi astfel să învăţam din el, credinţa mea este că am putea redeveni ceea ce am fost cândva. Numai că asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docilă a „normelor” europene sau americane care ne fură ochii în fiecare zi !

 

                                           Zamolxe                                 

Bibliografie:

 

         

               1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip,Bucureşti, 2002

2. Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, Ed. Obiectiv, Craiova, 2004

3. Eugen Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2002

4. ***** Oriensis, Ed. Aion, Oradea, 2006

5. Mioara Căluşiţa Alecu, Înţelepciune Străbună, Ed. Miracol, 2002

 

Vorbe memorabile explicate in contextul lor istoric- Grecia Veche

BUCURATI-VA, AM INVINS!

(cHAIRETE, ENIKESAMEN)

Vestea adusa la Atena de Philippides, solul lui Miltiades, dupa victoria de la Maraton(490 ien). Alergase 42 de kilometri si, rostind-o, a cazut si a murit. Maraton a ramas ca nume al probie de atletism care consta in alergarea pe o distanta de circa 42 de kilometri.

STRAINE CE TRECI PE AICI, TE DU SI VESTESTE LA SPARTA: MORTI NOI ZACEM DUPA CE LEGILOR EI NE-AM SUPUS!

(O XEIN’, ANGHELLEIN LAKEDAIMONIOIS HOTI TEDE KEIMETHA TOIS KEINON RHEMASI PEITHOMENOI)

Epitaf scris de Simonide din Ceos (556-467 irn) si sapat in stanca de la Termopile spre amintirea celor trei sute de spartani de sub comanda regelui Leonidas, morti pana la unul pentru a intarzia cat mai mult cu putinta inaintarea enormei armate a persilor lui Xerxes (480 ien). Termopile este o trecatoare ingusta la sud de muntele Oeta care deschidea drumul spre Grecia centrala. Pe acolo, dupa nimicirea detasamentului spartan, a trecut „uriasul stol de pasari invesmantate in sumbru azur” de care vorbeste Eschil in Persii. Vor fi infranti curand gratie geniului si darzeniei atenianului Temistocle, in batalia navala din golful de langa Salamina.

MACEDONIA NU TE INCAPE!

(MAKEDONIA S’U CHOREI)

Vorba vadit apocrifa atribuita de Plutarh (in Alexandru, 6) regelui Filip al Macedoniei si adersata fiului sau Alexandru, care avea sa fie Alexandru cel Mare: „Baiatul meu, cauta-ti un regat vrednic de tine! Macedonia nu te incape!”. Cuvintele acestea, de nimeni rostite la vremea lor, s-au dovedit, dupa evenimente, adevarate: Alexandru si-a croit nu un regat, ci un urias imperiu euro-afro-asiatic care se intaindea pana la Indus.

DA-TE PUTIN LA O PARTE DIN SOARE!

(MIKRON APO TU HELIU METASTETHI)

Raspuns insolent al filosofului cinic Diogene din Sinope (413-327 ien), adresat, la Corint, lui Alexandru cel Mare. Tanarul rege al Macedoniei venise la Corint, in 335, sa consolideze Liga de la Corint, organizata de tatal sau Filip al II-lea, un stat federal sub hegemonie macedoneana. Era lume multa acolo, in preajma cuceritorului, oameni politici, filosofi, veniti sa-l felicite. Nu si Diogene, care se tinea deoparte, stand undeva intins la soare. Alexandru, cu o intreaga suita, s-a dus el la Diogene, l-a salutat si l-a intrebat daca are sa-i ceara ceva. Diogene s-a ridicat putin, l-a privit pe Alexandru in ochi si i-a spus: „Da, sa te dai putin la o parte din soare!”. Umbra regelui il deranja(Plutarh, Alexandru, 14).

NU-MI STERGE CERCURILE!

(NOLI TURBARE CIRCULOS MEOS)

Vorba e a lui Arhimede (287-212 ien), si a fost ultima pe care a rostit-o. Siracuza, a carei rezistenta la sediul roman a fost mult prelungita de masinariile inventate cu acest prilej de Arhimede, a fost cucerita in 121 ien. Strazile erau pline de soldati romani, dintre care unul a dat peste Arhimede, care, absorbit, trasa pe nisip figuri geometrice. Mustrat astfel de matematician, legionarul l-a ucis.

Dupa: Francois Bluche, De la Caesar la Churchill

Published in: on 01/08/2008 at 17:18  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

Antinous

„Cel mai insemnat dintre imparatii romani” – asa il descria un istoric al Romei imperiale pe Hadrian, cu mai ine de un secol in urma. Ceea ce i-a impresionat pofund pe istoricii antici cat si, in egala masura, pe savantii moderni, era energia inepuizabila a acestui om, „marsaluind in fruntea legiunilor sale prin vastul Imperiu” si „neostoita lui curiozitate”. Si-a petrecut mai bine de jumatate din domnia sa de 21 de ani departe de Roma si Italia, calatorind aproape in fiecare provincie a intinsei sale stapaniri- prezenta imparatului in peste 30 de provincii este bine documentata. De altfel, atunci cand a urcat pe tron, la 41 de ani, mai bine de jumatate din viata de adult si-o petrecuse departe de Roma. Sursele antice ne ofera cel putin o descriere a lui Hadrian: o figura inalta si impunatoare, si extrem de inzestrat din punct de vedere fizic, caci calarea si mergea mult pe jos, se antrena la lupta cu sabia si la aruncatul sulitei, si vana deseori. Totodata, era elegant iar ochii ii erau „stralucitori si sfredelitori”. Putea fi „placut la vorba si avea un farmec aparte”, aratandu-se foarte popular si prietenos chiar fata de supusii cei mai umili, care trebuie sa-l fi vazut mai des decat pe oricare alt imparat. Dar „ambitia sa neostoita”, dorinta arzatoare de a excela in toate dmeniile si a se remarca, pe spezele expertilor din orice fel de sfera de activitate, l-au transformat cu siguranta intr-o persoana dificila.

Bithynium-Claudiopolis poate fi considerat orasul de bastina al celui care va deveni obiectul pasiunii dezlantuite a imparatului, Antinous. Mai precis, Antinous era un fiu de taran, casa parintilor aflandu-se intr-un loc numit Mantinium (locuitorii din Mantineea il vor comemora mai tarziu pe Antinous cu o fervoare deosebita; insasi numele tanarului aminteste de o legenda locala, care trebuie sa fi fost cunoscuta si la Bithynium- potrivit acestei legende, Mantineea fusese intemeiata, initial, in alta parte, dar fiindca oracolul i-a poruncit, Antinoe, fiica regelui Cefeu, a adus poporul in locul harazit de zei, ghidata de catre un dragon). Sursele antice nu ne spun unde si cand l-a vazut prima data Hadrian. Dintre toate numeroasele portrete ale lui Antinous, majoritatea sunt idelizate, infatisand un adolescent imberb, si doar unul singur ni-l prezinta ca pe un tanar de 20 de ani. Acest lucru ne permite sa credem ca el s-a aflat alaturi de Hadrian timp de aproape 7 ani- cu alte cuvinte, din toamna lui 123 sau primavara lui 124 si pana la moartea lui, in octombrie 130. Dupa toate probabilitatile, Hadrian l-a vazut pentru prima data la Claudiopolis, desi s-a presupus ca aceasta intalnire a avut loc la Heracleea, unde Antinous participa la concursurile atletice rezervate baietilor. Dar, indiferent de locul si momentul intalnirii, prezenta lui langa imparat nu este nicaieri consemnata inainte de calatoria in Egipt, in anul 130.

In septembrie 128, la cinci ani dupa ce a fost initiat in primul grad al Misterelor, Hadrian a mers din nou la Eleusis (Misterele din Eleusis erau sarbatori bianuale tinute in Grecia antica in templul din Eleusis, dedicate zeitei Demetra si fiicei ei persefona din recunostinta pentru darul agriculturii). El s-a alaturat celorlalti „Mystae”, facand baia rituala in mare, tinand post timp de trei zile si apoi participand la aducerea statuii lui Iachus de la Atena. Antinous se va fi aflat si el acolo, chiar daca nici o sursa nu-i atesta prezenta. Dar multimea marturiilor ulterioare, ce asociaza numele lui Antinous cu misterele eleusiene, fac plauzibila ipoteza ca el ar fi fost initiat alaturi de imparat.

Poetul egiptean Pancrates compune un poem despre o vanatoare la care participa cei doi, din care s-au pastrat cateva fragmente, printre care: „Caci el [Hadrian] dorea sa puna la incercare indemanarea frumosului Antinous, fiul ucigasului lui Argus[Hermes](…)”.

Pe la jumatatea lui octombrie 130, flotila imperiala a ajuns la Hermopolis in Egipt, catre izvoarele Nilului. Acesta este orasul hermesului egiptean- zeul Thoth, care dezlega toate tainele. Pe 22 octombrie festivalul Nilului era in curs si doua zile mai tarziu se desfasura comemorarea mortii lui Osiris- ziua in care s-a inecat Antinous. Incidentul este raportat lacunar de catre Dio Casius ,Historia Augusta si Aurelius Victor. Dio incepe:

Antinous era din Bithynium, un oras bithynian pe care-l mai numic si Claudiopolis, si el devenise paidika [baiatul favorit] al lui Hadrian; si a murit in Egipt, fie cazand in Nil, cum scrie Hadrian, fie, cum s-a intamplat de fapt, fiind oferit drept sacrificiu. Caci Hadrian era, in orice caz, asa cum am spus, foarte atras de cele mai bizare arte si se folosea de divinatii si incantatii de orice fel. Astfel Hadrian l-a onorat pe Antinous- fie din pricina iubirii pentru el, fie ca el alesese sa moara de buna voie, caci trebuia sa renunte la viata din proprie vointa, spre a dobandi ceea ce imparatul dorea- intemeind un oras pe locul unde Antinous isi implinise destinul si dandu-i numele frumosului tanar. De asemenea, i-a inaltat statui, sau mai curand imagini sacre, practic in toata lumea. In cele din urma, el a declarat ca zarise o stea, pe care o considera ca fiind a lui Antinous si cu bucurie asculta povestile depanate de companionii sai, cum ca staua se zamislise din sufletul lui Antinous si ca atunci aparuse pentru prima oara. Ca urmare, el a fost ridiculizat, mai ales pentru ca, atunci cand murise sora sa, Paulina, nu i-a acordat nici un fel de onoruri.”

HA este inca si mai laconica:

Pe cand naviga pe Nil, l-a pierdut pe Antinous al sau, pentru care s-a jelit ca o femeie. Sunt diverse povesti despre Antinous- unii spun ca s-ar fi oferit el insusi drept jertfa, pentru binele lui Hadrian, altii- ceea ce frumusetea si senzualitatea lui Hadrian sugereaza. In orice caz, grecii, la dorinta imparatului, l-au cinstit pe tanar ca pe un zeu, sustinand ca prin el s-ar fi dat si oracole, despre care se presupune ca insusi Hadrian le-ar fi compus.”

Descrierea lui Aurelius Victor deriva probabil din aceeasi pierduta „Vita Hadriani” a lui Marius Maximus, pe care se bazeaza, in mare, si HA. Intreaga relatare pe care Victor o face asupra regimului lui Hadrian numara mai putin de 300 de cuvinte, mai bine de un sfert fiindu-i dedicate lui Antinous:

Ca urmare a inclinarii lui Hadrian catre luxura si voluptate, zvonuri rautacioase s-au auzit despre desfranarea sa cu barbati si despre pasiunea arzatoare facuta pentru tanarul sau insotitor, Antinous; de aceea si pentru nici un alt motiv, a fost intemeiat un oras numit dupa Antinous si hadrian i-a inaltat statui efebului. Unii pretind ca a procedat asa din pietate sau din cauza religiei: motivul fiind, zic eu, ca Hadrian voia sa-si lungeasca viata si cand magicienii au cerut un voluntar sa i se substituie, toti au refuzat, dar Antinous s-a oferit el inusi- de aici si mai sus pomenitele onoruri ce i-au fost acordate. Vom lasa insa chestiunea nedecisa desi, in cazul unei personalitati acomodante, privim asocierea dintre persoane de varste diferite cu suspiciune

Daca Hadrian n-ar fi aratat atatea dovezi de recunostinta- ce necesitau onoruri totale- raposatului Antinous, poate ca povestile ostile despre moartea tanarului nu ar fi circulat niciodata. Orice s-ar fi intamplat, insa, Hadrian s-a vazut obligat sa insiste in scris ca moartea lui Antinous fusese accidentala. Dar exista indicii ca s-ar fi incercat innabusirea zvonurilor potrivit carora disparitia tanarului ar fi fost voluntara. Un collegium de adoratori ai Dianei si ai lui Antinous din lanuvium, langa Roma, infiintat 6 ani mai tarziu, prevedea normele pentru inhumarea normelor membrilor sai- doar cei care se sinucideau nu putau beneficia de onorurile funerare. Alte dovezi suplimentare fac ca moartea voluntara a lui Antinous sa para probabila. Mai ales ca divinizatul Antinous, desi identificat sau portretizat ca diferiti zei greci, in special Hermes, Dionysos si Pan, a fost alaturat lui Osiris, in orasul ce urma sa-i poarte numele. Faptul ca moarta sa a vut loc chiar in ziua in care Osiris se inecase cu greu ar puta trece drept o coincidenta. Pe langa asta, potrivit unei vechi practici stravechi, cei care se inecau in Nil primeau onoruri divine. Cu siguranta Antinous auzise despre aceste traditii. Pe de alta parte, conceptul sacrificiului personal pentru a salva viata cuiva era destul de familiar atat grecilor cat si romanilor.

Mai exista insa si alte dovezi care merita sa fie luate in considerare si care pot face lumina in privinta starii de spirit a lui Hadrian. Este poate inutil sa ne lansam in speculatii, cand adevarul poate nu va fi niciodata descoperit. Astfel, se poate presupune ca Antinous s-a inecat de buna voie, stiind ca Hadrian isi facea griji privitoare la sanatate. Oricum, este destul de plauzibil ca tanarul dobandise un fel de dorinta de a muri. El il insotea de ceva timp pe Hadrian, pare clar- chiar daca toate sursele nu afirma fara echivoc acest lucru, si se afla acum la varsta cand, pentru greci, relatiile traditionale onorabile cu un barbat nu mai erau acceptate. Unii dintre principalii elenisti moderni au ajuns la aceeasi concluzie- ca pozitia lui Antinous devenise de neconceput si el a cautat o ale de iesire.

In orice caz, se pare ca pe 30 octombrie Hadrian a „intemeiat” oficial „orasul lui Antinous” (Antinoopolis) pe malul drept al Nilului, vis-a-vis de Hermopolis si aproape de locul unde Antinous murise.