666 – sub pecetea tainei

Voi atrage atenţia asupra câtorva generalităţi înainte de a trece la expunerea problemei care ne interesează în cazul de faţă. Biblia este o carte iniţiatică. Asta înseamnă că ea operează cu simboluri şi nu poate fi înţeleasă just decât de cei care deţin cheile simbolurilor în cauză sau măcar au auzit de ele.Dacă nu se porneşte de la această premisă riscăm să citim Biblia ca să ne umplem timpul sau în cel mai bun caz să lecturăm o poveste, ce-i drept frumoasă, dar tot doar o poveste fără nici o legătură cu realitatea. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont de faptul că Apocalipsa lui Ioan este o lucrare gnostică după cum Ioan era, se pare, un adept al gnosticismului moderat. Ori, este fapt cunoscut că gnosticii în textele lor sacre operau cu simboluri. Prin urmare, Apocalipsa nou testamentară este o scriere gnostică şi nu poate fi înţeleasă decât dacă i se decriptează simbolismul. Să luăm aminte la ce spune unul dintre părinţii Bisericii, anume Sf Augustin şi apoi să ridicăm un colţ al vălului ce acoperă taina numărului 666: „Necunoaşterea ştiinţei numerelor împiedică înţelegerea multor pasaje metaforice şi mistice ale scripturilor”

Numărul Fiarei

Stă scris în Apocalipsa Sf Ioan Teologul : „Aici este înţelepciunea! Cine are pricepere să socotească numărul Fiarei, căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13:18)

Cu acest verset am intrat direct îm inima problemei. În primul rând să ne ocupăm strict de partea vizibilă a textului.În text, numarul fiarei este asociat omului dar, particularitatea interesantă este locul unde Sf Ioan a crezut de cuviinţă să insiereze textul : capitolul 13 al revelaţiei sale în versetul 18. Să ne oprim puţin asupra acestor două numere care aparent nu au nici o legătură cu discuţia noastră.Seminţia lui Israel a avut12 profeţi, al 13-lea profet, profetul în plus,care niciodată nu a fost recunoscut de evrei, este Iisus. Numărul versetului ne lămureşte şi mai bine deoarece suma cifrelor 1 şi 8 este 9 ( 1+8=9), 9 fiind numărul care reprezintă omul, iar Iisus se numea pe sine însuşi Fiul Omului! Afirmaţia este , la prima vedere, absolut incomodă şi într-o oarecare măsură blasfemiatoare şi de aceea trebuie să aducem unele lămuriri suplimentare.

În profeţia lui Daniel citim: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Nu trebuie ochi de Roentgen să observăm că din nou Fiul Omului este marcat cu numărul 13! Din prisma lui Daniel şi a lui Densuşianu, Omul a cărui Fiu venea pe norii cerului, reprezenta în antichitate o înaltă putere divină!

Şi mai departe tot Densuşianu ne lămureşte spunând: „ Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus si altul lui Saturn numit Omul”. Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele două zeităţi sunt una şi aceeaşi mare divinitate a preistoriei Zamolxe, căreia i se închina şi Iisus şi pe care o numea Tată. (v. art. Isus marele iniţiat din Dacia).

Mai trebuie observat un lucru: suma numerelor 1+3=4 ori „ în vechile învăţături ale Orientului Apropiat cifra patru era considerată un simbol al deavolului. Dacă cifra trei este considerată numărul care reprezintă Sfânta Treime şi este simbolul stabilităţii universului, 4 este un germen contrar, menit să destabilizeze armonia iniţială. Şi 13 a devenit un număr nefast , rău, din pricina faptului că că suma cifrelor lui – 1+3 – este 4” ne învaţă Nora Nicolae în Revista fenomenelor paranormale şi de astrologie. Întrebăm noi acuma: care armonie? A celor 12 profeţi? Domniţa asta este cu totul pe din afară de subiect pentru că în religia mozaică nu există o sfântă treime iar, în al doilea rând, grecul Pitagora, care şi-a desăvârşit iniţierea în Tracia, după spusa unor autori antici, cifra 4 stătea la baza întregii manifestări a Principiului în lumea materială (patru puncte cardinale, patru direcţii ale marii migraţii hiperboreene din Centrul Suprem/Curtea Veche, patru elemente de bază în natură).


După această destul de lungă paranteză să revenim la numărul Fiarei. S-o luăm metodic. Suma numărului 666 este 18 (6+6+6=18) numărul versetului în care Fiara este asemuită Omului iar 1+8 care este 9 ne demonstrează cu clariate că este vorba de acea putere divină numită Om. Dacă privim 666 inversat obţinem 999 iar de 3 ori 9 însemană 27 număr a cărui sumă înseamă tot 9. Adică , mai pe limba noastră, diversitatea (triplu 9) redusă la Unitate (9) adică omenirea redusă la Om. Zamolxe în calitate de părinte al oamenilor era numit atât Zeu Moş cât şi Omu iar repetarea lui 9 de 3 ori este tocmai legitimarea lui Zamolxe/Omu ca stăpân peste cele trei tărâmuri: cer, pământ şi subteran.

Pe de altă parte, 666 este dublul lui 333 numar a cărui sumă dă tot 9 ! Dar, acest număr înseamnă şi de 3 ori Sfânta Treime, Sfântă Treime inexistentă în tradiţia mozaică şi rabinică, dar existentă în creştinism şi în zamolxianism ceea ce ne arată că o religie decurge din cealaltă în mod firesc.

Pecetea” Fiarei

Stă scris: „ si face (Fiara -n.n) ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi să primească un semn pe mana dreaptă sau pe frunte. Şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele Fiarei sau numărul numelui Fiarei” (Apoc 13: 16-17). Terifiantă treabă pentru unii… pentru că pentru majorotatea relatarea nu continuă, ci se termină aici. Clar si concis: este vorba aici despre cei vânduţi fiarei. Doar că în capitolul următor stă scris : „Apoi m-am uitat şi iată,Mielul stătea pe muntele Sion şi împreună cu el stăteau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scris pe frunte Numele său şi numele Tatălui Său” (Apoc 14:1). Ciudat nu? Şi cei aleşi şi cei damnaţi poartă un semn pus pe frunte. Oare n-o fi vorba de acelaşi lucru spus altfel în amandouă pasajele?Vedem că Fiara îşi pune „pecetea” pe toţi oamenii iar ai Mielului sunt doar o „rămăşiţă” de 144000, număr de taina şi acesta. De ce? Pentru că 0 nu se ia în calcul deoarece ori la ce adaugi sau scazi 0 rămâne tot atâta! Prin urmare, numărul adepţilor Mielului se reduce şi mai drastic ei fiind doar 144. Doar că 1+4+4= 9 iar 9 este numărul Omului, şi prin urmare, al Umanităţii iar Mielul, „Salvatorul”, este chiar Fiul Omului, al lui Zamolxe/ Zeul Om care, în calitatea de părinte al oamenilor, are acest drept de a-şi pune pecetea peste creaţia sa şi chiar dreptul de strica rânduiala celor 12 profeţi. Despre asta însă o să vorbim atunci când vom trata despre „ Războiul din cer”

Ca să fiu şi mai clar în afirmaţiile mele voi menţiona comcluzia la care ajunge Rene Guenon si anume: „trebuie remarcat căci nici numărul 666 nu are o semnificaţie exclusiv malefică; chiar dacă este „ numărul Fiarei”, el a fost întâi un număr solar” iar Iisus în textele patristice este numit şi cu epitetul de „Soare al Dreptăţii”. Ciuat este însă faptul că în cabala iudaică această valoare numerică, 666, este atribuită demonului solar Sorat care are un fonetism foarte asemănător cu Soter (Salvator). Vom mai spune că o variantă a numelui Sorat este stur termen ce înseamnă „ lucru ascuns”, iar 666 reperezintă tocmai această taină, numele ascuns al Fiarei. Dacă stur înseamnă lucru ascuns satar este verbul care desemnează acţiunea de a ascunde dar şi „ a proteja”. Ori în arabă, satar evocă aproape numai ideea de protecţie divină.

Din nou afirmaţii „şocante” care trebuie susţinute cu argumente în regulă, dacă se poate, să fie ele şi de natură materială. Şi culmea că aceste argumente există şi fac referire tocmai la acea protecţie divină şi la pecetea Fiarei!

Pe o placă de marmură descoperită la Tomis stă scris:

AYRELIA – Strălucitoare

BENERIA – Curată

SYMFORO – Măreaţă Doamnă

SYN DIO – Sunt credincioasă

SYN ZE SASE TRI – Sunt cu trei de şase

KAI TETHI GATRI – Dar atât te rog

AYRIS NONAM – Cândva să mă ajuţi

NIASCHARIAN – Să renasc

Surprinzător, nu? Nimic deavolesc în trebuşoara asta poate doar faptu că răstoarnă anumite teorii. Dar cu o floare nu se face primăvara. Primăvara începe cu mai multe flori. Şi iaca că „florile” apar una după alta. Pe un opaiţ descoperit la Drobeta scrie : E NAMOR SSS adică Cu numărul 666 iar pe o placă de marmură descoperită la Tetovo în Macedonia, deci tot pe teritoriul trac, stă scris:

IME KI NAMYR TRES

ZE SASE STE VY MNE MES

CHARIN EK TON I DION ZOSA

(Sunt cu numărul trei de şase care pentru mine este sfânt. Mi-ar plăcea (doresc) să mă înalţ în Tărâmul Zeilor)

Probabil mă veţi întreba de ce S. Pentru că Apocalipsa lui Ioan a fost scrisă în greceşte iar valoarea numerică, iniţială, a lui S în greacă este 6. Adăugăm la aceasta că unii autori antici scriau numele lui Zamolxe cu S, Salmoxe, abia mai tărziu când litera Z ( zeta), a cărei valoare numerică este 7, va înlocui litera S, numele lui Zamolxe va fi scris cu Z. Şi culmea este că şi numărul 7 are tangenţă cu Fiara pentru că ea are 7 capete. Trebuie să observăm aici faptul că amândouă literele, atât S cât şi Z, au forma şarpelui, şarpe care atât pentru daci cât şi pentru creştini este sacru si-l reprezintă pe Zamolxe

Fiara Apocaliptică

Stă scris: „Apoi am stat pe nisipul mării.Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu şapte capete şi zece coarne. Pe coarne avea zece diademe şi pe capete nume de hulă.Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe de urs şi gură ca o gură de leu” ( Apocalipsa 13:1-2). Aceasta este descrierea primei fiare, cea mai aprigă dintre cele menţionate de Apocalipsă. Numai că această Fiară este descrisă prin simboluri. Cum aşa? Aşa, pentru că însăşi Apocalipsa ne spune aceasta ceva mai departe: „ Aici este mintea care are înţelepciune:cele şapte capete ( ale fiarei-n.n) sunt şapte munţi pe care stă femeia ( desfrânata Babilonului-n.n)” (Apocalipsa 17:9). Prin urmare „capetele” fiarei sunt nişte munţi, însă întrebarea este dacă aceşti munţi pot fi localizaţi undeva în spaţiul terestru. Enoh ne spune că da. El relatează în apocriful său următoarele : „Când m-am apropiat am zărit şapte munţi strălucitori, care erau separaţi unul de altul. Pietrele din care erau formaţi erau frumoase şi strălucitoare; ei sclipeau şi radiau iar suprafaţa lor era lustruită. Erau trei către răsărit, cu atât mai de neclintit cu cât erau aşezaţi unul peste celălalt, şi existau trei la miazăzi, la fel de neclintiţi. Erau de asemenea văi adânci dar care erau despărţite unele de altele. În mijloc se ridica un al şaptelea munte. Şi toţi aceşti munţi apăreau de departe ca nişte tronuri majestuoase” (Enoh 24:1-2). Foarte ciudat pentru că Apocalipsa ne mai dă o dezlegare a misterului celor şapte capete: „ (Capetele-n.n) sunt şi şapte împăraţi” (Apoacalipsa 17:10), iar împăraţii stau pe tronuri!Cu o hartă fizică în faţă putem să ne dăm seama că descrierea nu se potriveşte nici unui alt loc din lume decât României actuale, vatra vechii Dacii şi a Imperiului Pelasg! Aceasta pentru că cei trei munţi aşezaţi unul peste altul, situaţi la răsărit, sunt Carpaţii Orientali tăiaţi de văile Bistriţei şi Moldovei, cei trei munţi, de asemenea, asezaţi unul peste altul şi situaţi la miazăzi (S) sunt Carpaţii Meridionali despărţiţi în trei grupe de văile Prahovei şi Oltului iar muntele din mijloc, al şaptelea, sunt Carpţii Occidentali situaţi în mijlocul arcului carpatic. Mai mult, priviţi de sus Carpaţii desenează pe harta României imaginea Maicii cu pruncul ţinut pe genunchi iar România se numeşte „grădina Maicii Domnului”.

Prin urmare, s-ar putea sa ne înşelăm atunci când privim dintr-un singur punct de vedere „ desfrânata babilonului” având în vedere că baba în limba română este echivalent cu mama mare ( a zeilor şi a oamenilor) sau bunică, femeie veche, bătrână. Ori acest nume de Mama Mare, revenea în tradiţia hiperboreana Geei, Mama Pământ a cărei simulacru megalitic, desemnând-o ca stăpână peste cer ,pământ si subteran străjuieşte Platoul Bucegilor cunoscut fiind sub numele de Babele. Ea pare a fi descrisă în referirile apocaliptice cu privirela desfrânata Babilonului pentru că stă scris: „ Femeia era îmbrăcată în purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, pietre scumpe şi cu perle. Ţinea în mână un potir de aur…” ( Apocalipsa 17:4). Ori nu rebuie atenţie specială pentru a vedea că pe icoanele ortodoxe Maica Domnului este aproape întotdeauna îmbracată în roşu, culoare care din punctul de vedere al simbolisticii este echivalentă cu negru ori, numele grecesc al dacilor, anume acela de geţi, semnifică exact denumirea de „ Fii Geei” „cei născuţi din Geea”, pământul negru.

Nu trebuie uitat nici faptul că romanii au numit provincia Dacia cu numele de „ Dacia Felix” care nicidecum nu înseamnă fericită ci mai degrabă mănoasă bogată! Iar Apocalipsa ne subliniază bogăţia „aur pietre scumpe şi perle”. Cât despre potirul de aur pe care-l ţine în mână femeia. acesta, credem noi, este Sf Graal care asemenea lăncii patimilor are dubla putere de a vindeca şi răni în acelaşi timp.

Privit din alt punct de vedere traseul Carpaţilor pe teritoriul României trasează litera D (delta grecesc) iniţiala cu care începe numele lui Dumnezeu şi nu al lui Yahwe!Nici unul dintre numele sub care este cunoscut Yahwe nu începe cu D! Ciudat, nu? Poate este interesant de menţionat aici şi faptul că unul dintre epitetele atrbuite lui Yahwe este El Shaddai care în arabă desemnează Deavolul.

Şi în sfârsit, o a treia „coincidenţă”: lanţul carpato-balcanic împreună cu Carpaţii Păduroşi formază imaginea dagonului dacic străpuns pe la mijloc de Columna Cerului, Axa Lumii sau Întreitul Stâlp al Cerului, format din cele trei vf ale Bucegilor: Omu, Gavanele şi Vf Ascuns. Imaginea sa celestă este constelaţia Dragonului. Ori iată ce ne spune Apocalipsa: „ În cer s-a arătat şi un alt semn şi iată s-a văzut un mare balaur roşu, având şapte capete, zece coarne şi şapte diademe pe capete, Cu coada lui tragea după el a treia parte din stele cerului şi le arunca pe pamânt…” ( Apocalipsa 12:3-4). Vedem aici că balaurul roşu este identic cu fiara care s-a ridicat din mare! Şi mai departe aflăm: „ Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Deavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ” ( Apocalipsa 12:9). Ciudat, Fiara ce se ridică din mare, balaurul celest şi şarpele sau balaurul cel mare (dragonul) sunt imagini identice! Mai mult, cea de-a doua fiară apocaliptică care se ridică din pămat „avea doua corne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur ( Apocalipsa 13:11) ceea ce o face să se identifice cu prima fiară şi cu balaurul. De altfel chiar Apocalipsa ne spune: „ ea lucrează cu toată autoritatea fiarei dintâi”.

În rugăciunea domnească, Tatăl Nostru, se spune „ Tatăl nostru care eşti în cer” ceea ce ne arată că Cerul este însuşi Tatăl oamenilor. Pământul este mama deoarece din el a fost plămâdit omul. Prin urmare avem de-a face cu cuplul divin Tatăl Cer şi Măicuţa Pământ cele două aspecte ale lui Zamolxe:Uranus/Saturn/Apollo şi Geea. Ori tocmai aici este ciudaţenia pentru că suma literelor pământ (6)+cer(3) în limba română este 9, numărul Omului care răsturnat este 6 iar ce este de trei ori şase înseamnă 666 despre a cărui semnificaţie am vb mai sus!

Revenind puţin la şarpe vom spune că acesta este un simbol al lui Seth, „ucigaşul” lui Osiris, ceea ce nu ne miră dacă ţinem cont de semnificaţia malefică dată de egipteni. Însă, noi uităm aproape întotdeauna că şarele are şi semnificaţii benefice prezente chiar în emblematica egipteană în special sub forma şarpelui uraeus cunoscut şi sub denumirea europeană de vasilisc. Este, de asemenea, un simbol al lui Kneph care scoate Oul Lumii pe gură care, la rândul său, nu este nimic altceva decât imaginea Verbului Divin Creator, căci după toate învăţăturile tradiţionale lumea a fost creată prin cuvânt. Şi, pentru că veni vorba de cuvânt, chiar în simbolistica creştină Christos (Cuvântul) este uneori reprezentat sub forma şarpelui care, la origini este un simbol al lui Zamolxe supranumit Omul şi care îl legitimează pe Iisus ca Fiu al Omului. În fapt, şarpele este el însuşi legat de ideea de viaţă deoarce în arabă al hayya înseamnă viaţă şi desemnează chiar şarpele. Mai semnalăm că în arabă unul dintre principalele nume divine este El hayy şi înseamnă Însufleţitorul. Această asociere între şarpe şi ideea de viaţă ne face să întrezărim un raport ciudat între şarpe şi Eva căci în ebraică Hawwa înseamnă” cea vie” mărturie stând unele reperezentări ale iconografiei „păcatului originar” ca şi cea de pe portalul stâng al catedralei Notre Damme din Paris unde şarpele încolăcit în jurul pomului se termină printr-un bust de femeie. Şi oare simbolismul Mamei Mari de pe paftaua lui Negru Vodă nu aduce atât a lebadă cât şi a şarpe cu cap de femeie. De altfel am făcut acest paralelism într-un articol anterior intitulat „ Sf Graal II” asemuind lebada şarpelui.


Pe de lată parte, putem observa o chestiune interesantă pornind de la această paranteză legată de şarpe: pentru a desemna fiara şi numărul ei s-a ales o literă serpentiformă, litera S. Este iniţiala lui Seth pe care egiptenii îl numeau Seth Nehes („cel negru”) care de fapt nu este altceva decât un atribut folosit de toata antichitatea pentru a desemna locuitorii de la Dunărea de Jos. Ori emblema lui Seth în hieroglifele egiptene era un corb iar corbul a fost un simbol religios al hiperboreilor pelasgi fiind însoţitorul lui Apollo/Zamolxe ca zeu al luminii solare. Prin urmare, Seth este identic cu Zamolxe iar dacă reducem numele lui Seth/Set după regulile scrierii avocalice semitice atunci obţinem S T, şarpele atârnat de stâlp care a salvat poporul lui Yahwe atunci când erau muscaţi şerpii veninoşi ai deşertului. Oare de ce Yahwe a fost atât de incompetent încât să nu-ţi poată salva proprii supuşi? Căci stă scris:”Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul,încât mulţi oameni din Israel aumurit…Şi Domnul i-a zis lui Moise: Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; şi oricine este muşcat şi va privi spre el, va trăi.Moise a făcut un şarpe de bronz şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de bronz, trăia”

Foarte ciudat pentru că israeliţii nu aveau icoane şi le era interzisă închinarea la imagini făcute de mâna omului! Ori Yahwe trimite şerpii dar nu îşi mai mântuie supuşii trimiţându-l să se închine unui chip cioplit care nu este altul decât ST: Seth, Şarpele din Pustie. Oare nu aduce destul de mult această ridicare a şarpelui în varful unei prăjini cu stindardul dacic?Şi nu este el oarecum o prefigurarea a răstignirii/schinjuirii de către evrei a Fiului Omului pe cruce cu atât mai mult cu cât însuşi Iisus este reprezentat ca un şarpe în hermeneutica creştină? Nu merge acest toiag cu sarpele atârnat pe el până la identificare cu bastonul lui Aesculap legat si el de ideea de viaţă şi care reprezintă în esenţă şarpele Zamolxe încolăcit pe axa lumii?

Vă las pe dvs să vă raspundeţi întrucât presupun că aţi citit mai mult din blogul nostru.

Război în cer”

Stă scris: „ Şi în cer s-a făcut un război;Mihail şi îngerii lui se războiau cu balaurul. Şi balaurul şi îngerii lui s-au luptat şi ei dar nu au putut birui; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Deavolul şi Satan, acela care înseală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şiîngerii lui” (Apocalipsa 12:7-9). Apoi aflăm că atunci „când se vor împli cei 1000 de ani „Satan va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi Magog ca să-i adune pentru război.Numărul lor va fi ca nisipul mării” Toate bune şi drepte numa că treaba e oleaca ciudată!

Iisus în „rugăciunea domnească” numită „ Tatăl Nostru” enunţa legea corespondenţei: „precum în cer aşa şi pe pământ” iar Hermes Trismegistul, spunea cu 4 milenii înainte de venirea Fiului Omului „ce ste dedesubt e la fel cu ce este deasupra;iar ceea ce este deasupra e la fel cu cu ce este dedesubt, pentru a se înfăptui miracolul unui singur lucru”. Prin urmare răboiul pornit în cer ar trebui trebui să se oglindeasă pe pământ.

Iisus îi acuza pe conducătorii evreilor că ar avea drept tată pe Satan. „Ei i-au zis:Noi nu suntem născuţi din desfrânare; avem un singur Tată: pe Dumnezeu. Isus le-a zis:Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, m-aţi iubi, căci eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am venit de la mine însumi, ci el m-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea mea?Pentru că nu puteţi asculta cuvântul meu. Voi aveţi ca tată pe Deavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi n-a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr… Iar pe mine pentru că spun adevărul nu mă credeţi” (Ioan 8:41-45). O delimitare mai clară nu se poate între Dumnezeul legii vechi, a Vechiului Testament şi cel al legii noi sau a Noului Testament. Să vedem daca această afirmaţie are vreun suport real sau este doar o poveste sau un avertisment în van. Ştim din Evanghelia după Ioan că „Dumnezeu este iubire”. Ori Iehova în tot cursul Vechiului Testament nu are nici o treabă cu iubirea de semeni, de aproapele (iubeste-ţi aproapele ca pe tine însuţi, spunea Iisus), cu dreptatea, cu pacea sau cu oricare alta dintre calităţile Dumnezeului lui Iisus. De ce? Pentru că întreg Vechi Testament este o înşiruire de crime, înşelătorii, incesturi, genociduri, pruncucideri, fratriciduri etc. Despre ce este vb? Să vedem faptic!

Avraam, cel les de Yahwe pentru a fi părintele evreilor îşi începe activitatea de „ales” în felul următor: venind o foamete mare el s-a dus în Egipt, pe când era aproape de intrarea în hotarul Egiptului iată ce-i puie mintea „tatălui credinţei”. El se adreseaza Sarei, soţia sa, spunându-i : ”Iată stiu că esti o femeie frumoasă la faţă.Când te vor vedea egiptenii vor zice: Aceasta este soţia lui!Şi pe mine mă vor omorî iar pe tine te vor lăsa în viaţă. Spun , te rog spune că eşti sora mea ca să-mi meargă bine din cauza ta şi sufletul meu să trăiască datorită ţie” şi…. cu asta o dă fără nici o remuşcare lui faraon, în schimb, Avraam primind tot felu de bogăţii. Dar… Iehova se-nervează pe faraon şi-l loveste cu tot soiul de nenorociri. Drept urmare faraon îl cheamă pe Avraam si-i zice: „ ce mi-ai făcut? Pentrui ce nu mi-ai spus că este soţia ta? De ce ai zis: este sora mea şi am luat-o astfel ca pe soţia mea? Acum ia-ţi soţia; ia-o şi pleacă” şi Avraam plecă cu totată bogăţia pe care i-o dadu faraon în schimbul soţiei lui. În societatea noastră asta se cheama inşelătorie şi jaf ceea ce se pedepseşte penal. Nu mai adăugăm laşitatea şi minciuna! Cam cu asta se ocupa aşa numitul „ tată al credinţei” sub protecţia lui Iehova! Povestea nu-i născocită se află în cartea Genezei 12:10-20. Ce fel de Dumnezeu este acela care permite aşa ceva, ba mai şi ajută la îndeplinirea jafului? Sau…poate e un fapt dictat de iubirea de apropele? Eu nu cred! Dacă-ţi iubeşti aproapele nu-l jefuieşti şi nu-l minţi, cu atât mai mult, nu-l dai gaj ca să trăieşti bine, cum a fost cazul Sarei. Deci fapta lui Avraam este marşavă din orice punct o privim. Şi cum aschia nu sare departe de trunchi, fiul lui Avraam, Isaac, îşi dobândeşte dreptul de întâi născut (nu-l are de drept căci întâiul născut era Esau!) prin înşelătorie şi devine astfel alesul lui Yahwe!

Moise, un alt „sfânt” patriah al Vechiului Testament face un tandem minunat cu Yahwe. De ce? Pentru că sfinţenia este probată, printre altele, de etică. Ori ce etică este aceea în care Moise este de acord cu planul „şefului” său de a ucide toţi întâii născuţi ai Egiptului? Nu, asta nu-i sfinţenie, se chiamă pruncucidere si este penalizabilă cu ani grei de puşcărie sau cu pedeapsa cu moartea. Tot „sfântul” patriarh se face vinovat de instigare la omor şi omor deosebit de grav pentru că, deşi vinovaţi de a strica credinţa evreilor prin confecţionarea vitelului de aur, leviţii (tribul sfânt din care-şi alege Iehova preoţii) primesc ordin de la Moise ca să se înarmeze şi să „ucidă fiecare pe fratele său şi fiecare pe aproapele său, fiecare pe ruda sa” în urma acţiunii sfinte rezultând 3000 de morţi. Oare ce spune Iisus în legătură cu iubirea de aproepele? Zice să bagi sabia în el? Io nu am întâlnit afirmaţia asta nicăieri în Noul Testament! Yahwe nu se dezminte în privinţa asta nici în Noul Testament, el fiind cel care ucide cei 10000 de prunci, prin intermediul regelui Iudeii, în căutarea lui Iisus şi reuşind în cele din urmă să-l ucidă şi pe acesta dar ceva mai tarziu prin intermediul favoriţilor lui, fariseii, conducătorii evreilor. Şi nu vi se pare ciudat că pentru a scăpa de prigoana lui Yahwe, îngerul spune lui Iosif să fugă tocmai în Egipt, Egipt care în Vechiul Testament este duşmanul lui Yahwe?

Regele sfânt al casei lui Israel este David. Dar regele acesta , în „sfinţenia” lui este acuzabil de crimă, prin urmare este un criminal şi un „model” impus de Vechiul Testament. De ce? Pentru că el se îndrăgosteşte de nevasta lui Uriel şi pentru a putea fi cu ea, deşi aceasta se împotriveşte, îl trimite pe Uriel sa moară în bătălie trăind cu femeia acestuia. Asta se numeşte crimă cu premeditare şi ca să fie totul şi mai „sfânt” se garniseşte cu adulter. Ce zicea Iisus despre adulter? Aceasta „lege sfântă” este institută de Moise care face copii cu roaba sa în bratele soţiei sale pe motiv ca Sara nu putea avea copii. Vi se pare ăsta un „act sfânt”? Doar pentru a vea moştenitori? Nu-l mai punem la socotelă pe Solomon un alt rege „sfânt” care avea un harem de 700 de ţiitoare inclusiv din neamurile duşmane ale lui Israel. Nu se numeşte asta preacurvie? Şi revenind la David trebuie spus că în famila regala sacră, căci el era unsul lui Iehova, se întâmplau lucruri foarte ciudate pentru o familie care cât de cât se pretinde normală, nu sfântă. Normală zic. Iată una dintre ele: Amon, fiul lui David, îşi siluieşte sora( adică o violează), pe Tamara, tatăl său nu ia nici o măsură împotriva lui dar când Absalom, fratele lui Amon, îl cheamă pe acesta la un ospăţ şi-l ucide, David îl plânge pe violator iar pe cel care a făcut dreptate îl exilează. Cam asa arată dreptatea lui Yahwe.

Toate acestea le-am spus pentru a se vedea cât se poatede clar că Iisus avea dreptate să-l numeasca pe Yahwe, Satan şi că Yahwe nu are nici o treabă şi, cu atât mai mult, nu este identic cu Dumnezeul Noului Testament care „este iubire” după spusa evanghelistului Ioan.

Iehova , după profeţiile lui Ieremia şi Isaia este foc şi pară împotriva lui Gog şi Magog pe care îşi doreşte din toată inima să-i distrugă. Lamentările lui nu prea ne arată un Dumnezeu atotputernic. Doar cei slabi şi în imposibilitatea de a face ceva ameninţă. Din nou atrag atenţia: în tot cursul Noului Testament nu există ameninţări ca şi cele proferate de Yahwe la adresa Babilonului şi a popoarelor Gog şi Magog. Referindu-se la Babilon, Yahwe declara ca acesta trebuie să devină un deşert nelocuit şi o vizuină a creaturilor din generaţie în generaţie (Isaia 14:12) Se pare că nu este asa şi nici nu o sa fie vreodată pentru că Babilonul acesta este Bab Ili sau Poarta Zeului, locul unde Cerul se uneşte cu Pământul prin aşa numitul Turn Babel care poartă denumirea de Babele şi e situat în Bucegi.. iar Babele au formă de altare sau turnuri!

Dar Babilonul era o civilizaţie înfloritoare şi tolerantă cu toate confesiunile, de ce să fie distrusă? Pentru că Babilonul, fie el cel geografic, fie cel spiritual, se închina lui Baal/Bel care este cel mai mare duşman al lui Yahwe. Ori Ball după toate documentele şi cercetările este Apollo iar Apollo este identic cu Zamolxe căruia i se închină poparele Gog si Magog. Despre aceste popoare ne spune Sf Augustin că sub numele de Gog şi Magog autorii antichităţii înţelegeau pe geţi şi pe massageţi, ori aceste popoare erau descendente ale pelasgilor, caracterul lor de popoare mamă fiind dat de mulţimea lor care” era ca nisipul mării” după spusa Apocalipsului. Revenind puţin la Apollo/ Baal ,aflăm că „În spaţiul greco-roman, (iudeo) reştinii s-au confruntat adesea dramatic cu prezenţa lui Apollo. Deavolii care locuiau în acest idol făceau tot felul de năluciri ( ce păreau minuni) find astfel foarte respectaţi depopor. De asemenea ei vesteau ghicind multe lucruri privind viitorul. Problema oracolelor apolinice, mai ales a marelui oracol din Delphi, este complexă ( am vb despre identificarea lui Apollo cu şarpele în „ Simbolismul sarpelui şi al lupului.Dragonul dacic” . Unori Dumnezeu nu numai că îngăduia, ci chiar obliga spiritele care le posedau pe preotese să rostească dezvăluiri sau preziceri corecte… Deavolul cel Mare (Şarpele cel vechi şi balaurul celest după Apocalipsa -n.n) locuia în zeul Apollo”. Acum judecaţi dvs în lumina celor expuse mai sus care este Deavolul, Zamolxe/Apollo/Baal, Dumnezeul lui Iisus prin puterea căruia Fiul Omului vindeca demonizaţii şi căruia fii lui Yahwe şi ai lui Avraam îi spuneau că vindecă demonizaţii prin puterea lui Belzebuth sau Yahwe ale cărui fapte reprobabile le-am văzut mai sus?

Aceasta este „razboiul din cer”, rivalitatea lui Yahwe împotriva Creatorului, a Zeului Om, război care, după cum am văzut, s-a extins şi pe pământ, fiecare tabară făcând conform spuselor lui Iisus „pofta tatălui său”.Voi adăuga aici câteva crâmpeie de realităţi istorice care vin în susţinerea argumentaţiei mele: Românii , din cele mai vechi timpuri ( Dacia Imperiul pelasg) nu au dus nici un război de cucerire în comparaţie cu evreii care au jefuit şi s-au războit cu filistenii, moabiţii etc, la îndemnul şu cu ajutorul lui Yahwe, pentru a le lua „ pământul fagaduintei”, etc; în vremea lui Alexandru cel Bun, atunci când Europa apuseană persecuta pe husiţi, acesta le-a oferit ospitalitate ceea ce arată toleranţa faţă de alte religii; în timpul lui Antonescu, evreii au fost protejaţi, pe teritoriul românesc, împotriva prigoanei hitleriste; şi, nu în ultimul rând, valahii nu au participat la cruciade, războaiele sângeroase având drept pretext eliberarea „pământului sfânt” şi a Ierusalimului de sub păgâni, războaie care, în plan spiritual, erau în slujba lui Yahwe, Dumnezeul Vechiului Testament.

zamolxe

Bibliografie:

Biblia

Eugen Delcea,Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, voII-lII, ed Obiectiv, Craiova

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, Bucureşti

Hermes Trismegistus, Corpus hermeticum, ed Herald, Bucureşti

Isabela Iorga, Mistere ale pământului românesc. Leagănul omenirii,Ed Antet, Filipeştii de Târg

Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed Humanitas, Bucureşti

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

Reclame

Egiptul Secret

Pelasgii, civilizatorii Egiptului?

Mă veţi întreba probabil cam ce treabă are Egiptul cu Pelasgii. Are pentru că o seamă de autori antici ne dau informaţii destul de exacte pentru a putea afirma aceasta. Apoi există o serie de simboluri credinţe şi mituri egiptene care descriu , ne place sau nu, Dacia nord dunăreană şi credinţele pelasgilor/ hiperboreilor/ dacilor a căror patrie era aici, la râul cel mare si sfânt al întregii antichităţi: Okeanos Potamos / Fluviul Ocean/ Dunărea.

Unii vor fi circumspecţi, alţii, o să spuneţi, din capul locului, că bat câmpii cu succes, însă, istoria se face pe bază de informaţii. Informaţii pe care dacă le cauţi , ele nu întârzie să apară. Să purcedem şi să vedem informaţiile în cauză.

Caracterele generale ale civilizaţiei Egiptului prefaraonic

Prima perioadă a istoriei Egiptului este pelasgă. De ce? Pentru că această perioadă se distinge prin caractere net diferite faţă de perioadele următoare atât din punct de vedere etnic cât şi religios. Pentru aceasta stau mărturie atât vechile tradiţii păstrate de la autorii antichităţiii şi preoţii egipteni cât şi descoperile arheologice, care mărturisesc că, înainte de Egiptul faraonic, a existat un Egipt pelasg.

Bunăoară, ştim de la Manethon, preot egiptean al templului din Sais, a cărui mărturie este confirmată de Diodor din Sicilia, că prima dinastie care a domnit vreodată asupra Egiptului era supranumită „ a zeilor” iar singurul popor care s-a bucurat în toată antichitatea de epitetul de dioi/ divini au fost pelasgii.

Pe de altă parte, prima capitală a Egiptului, anume Theba, poartă un nume pelag , după cum pelasg este şi numele întemeietorului ei. Ea fost întemeiată de un rege pelasg pe nume Ogysus, probabil identic cu Ogyges. La aceasta se adaugă faptul că locuitorii Thebei se credeau cei mai vechi oameni de pe pământ asemeni pelasgilor după cum ne spune tot Diodor din Sicilia.

Tot un carater pelasg avea si religia egipteană. La începuturile religiei lor,după mărturia lui Diodor din Sicilia egiptenii credeau în Tatăl Cer şi Mama Pământ, cei doi Zamolxe, al căror centru spiritual suprem şi patrie natală era Dacia. În vechile papirusuri ce erau depuse lângă corpul defuncţilor în sarcofage şi care azi formează în mare parte Cartea egipteană a morţilor, se face deseori amintire despre ţara cea fericită şi divină din părţile de nord ale lumii vechi, situată langă râul cel mare şi sfânt, unde s-au născut zeii şi unde migrează sufletele celor decedaţi. De altfel, vechii locuitori ai Egiptului au aceeaşi credinţă în nemurire ca şi hiperboreii daci iar…Columna Cerului sau Întreitul Stâlp al Cerului figurează în ornamentica sarcofagelor.

Să vedem acum formaţiunea etnică a Egiptului predinastic. Cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau Pirami ori aceştia sunt tot una cu pelasgii de la Dunărea de Jos, strămoşii iluştri ai dacilor, despre care Herodot spune că sunt „ cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Or, tocmai acesta este sensul etnonimului Pirami despre care, tot Herodot, zice că înseamnă „ om onest şi generos”. De la ei, de la acesti Pirami, derivă la o primă vedere, şi numele Piramidelor pe care arabii le numesc Haram, adică mormimte (h) arimice. Ori Arimi nu este altceva decât un alt etnonim al pelasgilor aşa cum arată toate izvoarele antice referitoare la ei. Că centrul lor politic religios şi administrativ era la Dunărea de Jos stau mărturie monedele de tip Armis descoperite în Dacia şi nicaieri în alta parte.

Piramide şi obeliscuri

Piramidele cele mai renumite se află lângă Gizeh, în apropiere de Memphis, fiind considerate minuni ale arhitecturii antice şi uimind încă lumea modernă cu precizia construcţiei lor. Dar caracterul acestor construcţii funerare grandioase nu este unul egiptean. Ele reprezintă,în fapt, forma tradiţională a construcţiilor funarare pelasge cunoscute azi sub numele de tumuli sau movile funerare care, în România, sunt cunoscute şi sub denumirea de „mormintele uriaşilor”.

Cum am spus mai sus, populaţia cea mai numeroasă a Egiptului predinastic era formată din Pirami, o ramură a pelasgo-arimilor de la Dunărea de Jos, din rândul cărora erau numiţi regii cei vechi ai Egiptului, după spusa preoţilor egipteni. Întrucât faraonii din vremea Egiptului clasic îşi legitimau puterea de la dinastia divină (a Piramilor) ni se pare absolut normal ca numele lor să fie menţinut în numele unor construcţii cu caracter sacral- funerar ce aminteau de forma de înmormântare, în tumuli, din patria de origine a primilor regi pelasgi ai Egiptului.

Curios este însă un alt fapt care vine să confirme presupunerea că piramidele nu sunt decât imitaţii , ce-i drept mai luxoase, ale tumulilor funerari pelasgi: similitudinile dintre piramida lui Keops şi Vf Toaca din Ceahlău, care merg aprope până la identificare.

Astfel, Vf Toaca aflat la altinudinea de 1900m, izbeşte privirea prin aspectul său piramidal. Geometric, vârful este contituit la partea inferioară dintr-un trunchi de piramidă continuat cu un vârf piramidal teşit. Baza trunchiului de piramida este absolut pătrată fapt deosebit de ciudat dacă avem în vedere că probabilitatea ca două creste să se intersecteze în unghi de 90 de grade , în mod natural, este aprope nulă! Unghiul pantei de pe partea de Nord a Vf Toaca este de 52 de grade acelaşi ca şi la Marea Piramidă a lui Keops. Mai mult, construcţia egipteană are una dintre feţe perpendiculară pe direcţia nord ( din nord au venit Piramii în teritoriul Egiptului) iar faţa similară a Vf Toaca se deplasează de la această direcţie cu numai 13 grade; raportul dintre lungimea laturii şi înălţime, folosit de constructorii egipteni este identic cu cel al Vf Toaca. Cercetătorul Ion Ţicleanu ne spune „Piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei iniţiale de pe Vf Toaca”. Şi ca să fiemai limpede toată treaba, datarea piramidei de pe Vf Toaca ar arăta o vechime de 9000-10000 ani pe când cea a lui Keops datează din 2500 î.Ch.

Îmi veţi zice şi ce treabă are Toaca cu mormintele ca să fie prototip pentru aşa ceva? Are, pentru că tradiţia populară în care se oglindeşte memoria ancestrală a poporului, ne spune că Vf Toaca este mormântul unor uriaşi! (v. Art. Uriaşii)

Prin urmare pelasgii de la Dunărea de jos, cunoscuţi în Egipt sub numele de Pirami, întru cinstirea eroilor lor ridicau deasupra mormintelor acestora, tumuli enormi de pământ iar peste acestea, drept semn sfânt o columnă de piatră, imagine miniaturizată a Columnei Cerului, cunoscută şi sub denumirea de Întreitul Stâlp al Cerului. Şi într-adevăr, în tradiţiile egiptene, cerul era susţinut de 4 columne care când erau izolate erau reprezentate printr-un Y iar când erau adunate laolaltă căpătau forma a 4 Y alaturaţi uniţi de o linie trasată deasupra. Toţi aceşti stâlpi se aflau în nord în regiunea divină, aşezaţi pe un singur pisc sau pe patru, însă legaţi între dinşii printr-o catenă montană neîntreruptă. Este vorba despre o preluare deformată a tradiţiei pelasge de către egipteni întrucât vârful pe care se află simulacrul lui Ianus Bifrons are aspectul a două vârfuri de unde numărul vârfurilor în cauză a ajuns de la 3 la 4.

Columnele ridicate pe tumulii pelasgi ca semn sacru de cinstire a eroilor,sunt asemeni crucilor creştine pe morminte care în fapt se reduc la acelaşi simbolism al lui Axis Mundi. În tradiţia şi arhitectura egipteană ele vor fi preluate sub denumirea de obeliscuri. Orioriginea acestor obeliscuri sau „ stâlpi de priponire a soarelui” cum îi numeau egiptenii se reduce tot la Dunărea de Jos.

În comuna Polovragi,pe o colină înaltă ( un tumul) s-a descoperit fragmentul unui monument arhaic, unic în felul său între monumentele preistorice ale Europei străvechi. Este un obelisc lung de 1,09, executat în granit, tăiat în patru feţe cu laturile rincipale de 0,45m.Toate faţetele monumentului sunt foarte fin lustruite, neprezentând nici o inscripţie. Asemănarea dintre acest monument carpatic şi obeliscurile egiptene este mai mult decât spectaculoasă. Cu atât mai mult cu cât, dimensiunile primelor obeliscuri egiptene aşezate lângă carele votive ale regilor sau lângă barca sacră sunt între 1 şi 4 m comparabile cu dimensiunea columnei de la Polovragi.

Faraonii voiau sa se înalţe la cer din Dacia

Herodot atunci când vorbeşte despre egipteni ne spune „ egiptenii se mândresc cu faptul că sunt cei mai vechi oameni din lume”. Ori, singurii oameni cărora textele antice, fie ele greceşti, romane sau de altă natură le atribuiau titlul de divini erau pelasgii iar patria originară a acestora era la Dunărea de Jos. Egiptenii „ credeau că erau,o naţiune divină şi că îi conduceau regi care ei înşişi erau zei întruchipaţi; primii lor regi, afirmau ei, fuseseră zei propriu zişi, care nu dispreţuiau viaţa pe Pământ, cu bucuriile şi necazurile ei, alături de oameni”. Tot Herodot făce însă o precizare deosebit de importantă, anume că Pasărea Phoenix era foarte aproape de sufletul lui Osiris şi venea din locul unde se nasc sau trăisc zeii. Deci acest loc al zeilor era în afara Egiptului. Acest loc al zeilor purta în limba egiptenilor denumirea de Ta-Ur ce se tălmăceşte Ţara (Stră)veche identică cu Curtea Veche reprezentată prin incinta din centrul svasticii care este simbolul esenţialmente Polar/ Central, fiind emblema celor doi Zamolxe, cum am sus de mai multe ori până acum. Acest loc, acestă ţară a zeilor, era plasată la nord peste Marea Meriditerană sau Marea cea Mare

Tradiţiile egiptenilor ne spun că după moarte sufletul faraonului se îndrepta spre Duat, tărâmul lui Osiris, situat în Ţara Zeilor Muntelui. Ajuns acolo trebuia să între în „ Marea Casă a Celor Doi” (Tatăl Cer şi Muma Pamânt, cei doi Zamolxe). Duatul era conceput ca un cerc al zeilor complet închis. Pe lângă acest ţinut curgea un râu ce se împărţea în mai multe braţe iar munţii ce înconjurau Duatul aveau 7 trecători. Luaţi dumneavoastră o hartă ca să vă convingeţi cu proprii ochi că e vorba de Transilvania înconjurată de Munţii Carpaţi care, sunt împărţiţi prin văi adânci în 7 grupe, tocmai cum descrie şi Enoh „Ţara Zeilor”. Zeii pe care urma să-i întâlnească faraonul aici, pentru judecată, se numeau Zeii Muntelui din Ţinutul Ascuns. Ciudat , pentru că tocmai Vf Ascuns este cunoscut, în tradiţia populară românească, sub numele de Altarul Cerului, locul de unde, aşa cum am spus în altă parte, iniţiaţii se ridicau la cer.

Duatul era considerat lumea subterană a lui Osiris sau lumea de dincolo ori Ardealul în textele medievale se numea tocmai „ţara de dincolo ( de păduri)”

Vedem că nemurirea faraonului era legată de munţii care înconjurau Duatul deoarece însuşi Duatul era considerat Tara Zeilor Muntelui. În descrierea de mai sus a Duatului se vede o denumire care atrage atenţia „Marea Casă a Celor Doi”. Ce este această casă? Care este numirea ei geografică şi unde este plasată? Marea Casă a Celor Doi este tot una cu Muntele Vieţii din vechile papire egiptene, plasat la nord de râul Nun, părintele zeilor, tot una cu cu Okeanos Potamos/Dunărea, identic cu râul de mai sus care se împărţea în mai multe braţe. În vecinătatea acestui munte se afla şi poarta numită Ser pe care soarele trecea seara, în barca sa, pentru a reveni a doua zi la orizont. Ori această poartă Ser este identică cu numirea româneasca Fer( Fier). Rugăm să se ţină cont de vorbirea curentă şi de pronunţia „ţărănească” a cuvântului Fier. Având în vedere această „ congruienţă”, observăm că poarta Ser este tot una cu Portile de Fier ale Dunării (râul Nun) de la Cazane. Iar Marea Casă a Celor Doi nu poate fi altceva decât muntele Bucegi unde Cerul şi pământul se împletesc de-a lungul Columnei Cerului, dând naştere vieţii materiale pe care o susţin şi o continuă perpetuu.Prin urmare, Muntele Vieţii sau Casa Celor Doi este locuinţa terestră a celor doi Zamolxe închipuiţi de şerpii caduceului hermetic, locul unde pământul se uneşte cu cerul.


Mitul lui Isis şi Osiris sau ocultarea tradiţiei primordiale

În rezumat, mitul lui Isis şi Osiris, ne relatează următoarele fapte: un număr de 72 de conjuraţi, conduşi de zeul Seth , pun la cale uciderea zeului Osiris care în fapt era fratele lui Seth. Complotiştii , folosondu-se de un şiretlic, reusesc să-l omoare pe zeu în ziua a 17 a lunii Athyr iar ulterior, Seth dezmembrează trupul lui Osiris şi-l împrăştie peste întreg teritoriul Egiptului. Isis, soţia lui Osiris, adună bucăţile, reface trupul soţului ei şi-l învie cu ajutorul magiei. Între Horus, fiul postum al lui Osiris născut în mod miraculos de Isis, şi Seth se va declanşa o lupta în care victoria rămânea mereu indecisă. Pentru a pune capăt acestui conflict , are loc o judecată a zeilor, în oraşul Heliopolis (On), în urma căreia se dă câştig de cauză lui Horus care primeşte prerogativele lui Osiris ce făceau obiectul disputei dintre cei doi zei iar Seth primeste o pedeapsă cel puţin surprinzătoare: „ Ra Horahte glasui:să-mi fie dat mie Seth, fiul lui Nut, ca să şeadă alături de mine, să-mi fie fiu,să bubuie el în ceruri şi să stârnescă teama”.

După unele versiuni ale mitului trupul lui Osiris a fost dezmembrat în 26 de bucăţi după altele în 17, iar altele vorbesc de 14 părţi ale zeului dezmembrat. Dar, cum 14 este dublul lui 7 are şi el un caracter sacru făcând parte din categoria simbolurilor desemnând tradiţia primordială.

Acum să trecem şi să vedem semnificaţiile submerse ale mitului osirian. Osiris desemnează însăşi unitatea tradiţiei primordiale care emană de la Centru, desemnat ceva mai sus sub numele de Curtea Veche, simbolizată prin incinta dinCentrul Svasticii. Dezmembrarea trupului lui Osiris vorbeşte despre „ dezmembrarea tradiţiei primordiale”. În ceea ce priveşte numărul de fragmente în care a fost dezmembrat trupul ui Osiris avem de-a face cu o criptare a informaţiei reale ascunse în mit. Astrfel 1+7=8;2+6=8 iar 14 care este dublul lui 7 ( şapte stele are Ursa Mare, constelaţia sub care se afla Polul Getic, Axis Mundi, Columna Cerului, stele care înconjoară în reprezentările catolice ale Maicii Domnului capul Sfintei Fecioare desemnând-o astfel ca un alt aspect al Marii Mame a zeilor si a oamenilor) căci de două ori 7 înseamnă 14 iar suma numerelor 1 şi 4 este 5 care este numărul colţurilor Pentagramei, simbolul manifestării şi al direcţiilor spre care s-a îndreptat marea” migraţie” hiperboreană / patru puncte cardinale plus Centrul de la care a emanat tradiţia primordială pe care o duceau pelasgii hiperborei cu dânşii în acţiunea lor civilizatoare. 8-ul este din nou un simbol al Centrului Suprem din care au venit Piramii, colonizatorii şi civilizatorii Egiptului prefaraonic, el fiind întalnit şi azi în ormentica populară românească exact cu acelaşi sens.

Mitul devine deosebit de interesant atunci când se observă că toate personajele sale principale sunt însoţite de silaba sacră IO care apare şi în titulatura voievozilor români desemnându-i ca trimisi ai Centrului asa cum am arătat în „ Sacralitatea instituţiei voievodale românesti”. Acest IO, IO(n) al românilor /Ianus al latinilor, este stăpânul cheilor , al marii opere hermetice, solve et coagula simbolizat prin Ianus Bifrons ( cel cu două feţe). În primul rând, trebuie observat că numele lui Osiris începe cu litera o care, reprezentată în spaţiu, este o sferă iar proiecţia ei în plan o face un cerc, dar cercul restrans la locul de origine este un punct iar emanaţia punctului în plan vertical, fie el ascendent sau descendent, dă o dreaptă (litera I)care la rândul său se poate reduce prin contracţie la un puct (deasupra lui I este un puct). Este exact simbolistica Columnei Cerului de-a lungul careia se împletesc cei doi Zamolxe pentru a da naştere manifestării. Şi dacă citiţi cu atenţie ceea ce am spus maisus în legătură cu transformările suferite de sferă veţi vedea ca numele lui Osiris se raporteaza tocmai la acest simbolism.


Seth, „ucigaşul „ lui Osiris poartă în papirusurile egiptene numele de IO şi în acest sens trebuie spun că el este agentul solve adică agentul care rupe echilibrul Centrului pentru a da naştere manifestării. Piramii despre care vorbeam mai sus , nume sub care sunt desemnaţi pelasgii care au colonizat Egiptul,au tocmai acest rol al zeului Seth care rupe tradiţia primodială a Centrului pentru a o duce în Egipt, ea rămânând în fond aceeaşi.

Isis adună bucaţile lui Osiris, deci reface unitatea tradiţiei primordiale emanată de la Centru, ea fiind elementul coagula al marii opere alchimice. Doar că în mitologia roamnă Isis este identificată cu IO, fiica lui Inachos, transformată în căprioară şi persecutată de Junona pentru că era iubită de Jupiter.Trebuie observat aici rolul jucat de Isis în constituirea centrelor tradiţionale paticulare care aveau drept nucleu câte o parte din tradiţia primordială desemnată de Osiris.. O versiune a mitului osirian ne spune că Isis tăinui fiecare bucată din trupul lui Osiris într-un trup omenesc plasmuit din ceară şi mirodenii care, în cazul de faţă, este forma tradiţională particulară, mare cât trupul soţului ei.. Apoi a chemat pe rând toate grupările de preoţi ( sarcerdoţii centrelor secundare emanate din tradiţia primordială) şi le ceru prin jurământ să nu destăinuie ceea ce li se va încredinţa şi fiecăruia îi spuse că i-a încredinţat corpul lui Osiris ( tradiţia primordială integrală).


Ultimul personaj important al mitului , în unele variante, este Toth care mai poartă si numele de IO(h) Toth şi care l-a început a fost părtaşul lui Seth în asasinarea lui Osiris ca mai apoi s-o ajute pe Isus să-i reconstituie corpul. Luaţi în cuplu Isis şi Toth sunt masculinul şi femininul, ce-i doi şerpi ai caduceului hermetic (Zamolxe feminin despre care spune Suidas şi Zamolxe masculin, Tatăl Cer şi Muma Pământ)care se desprind din indisticţia primordială ( Zamolxe unic şi, în sensul terestru, tradiţia primordială) pentru a da naştere manifestării şi tind să se unească în vârful caduceului, numit Aor, pentru a se contopi din nou în zeul unic şi tradiţia primordială, în planuri diferite şi într-un centru nou fondat în cazul de faţă. Pentru a fi mai expliciţi vom spune că Thot este părintele alchimiei egiptene deţinând prin urmare taina solve et coagula şi fiind cunoscut în acest sens sub numele de Hermes Trismegistus care se traduce „cunoscătoar al trei părti a stiintei sacre”. El deţine trei părţi ale cunoaşterii sacre tocmai pentru că a patra este Centrul de la care emana cunoaşterea sa.


Ra , cel mai mare dintre zei, era Zamolxe

Politeismul egiptenilor este de fapt un monoteism deformat fapt datorat deformării tradiţiei Centrului hiperborean de-a lungul timpului. Sutele de zei din listele egiptene nu sunt , în mare parte, decât emanaţiile aceluiaşi zeu suprem, Ra. Acesta, la rândul său, este identic cu Tum, Montu, Ammon, Osiris sau Harmakis.

După vechile papirusuri el a creat toată manifestarea purtând titluri ca domnul domnilor,regele zeilor,părintele părinţilor, puterea puterilor,stăpânul cerului al pământului si al infernului, al apelor, al munţilor, începutul tuturor formelor, creatorul animalelor si al oamenilor. Toate prerogativele unui zeu suprem si unic. Unde-s ceilalti „zei” atunci? Ei sunt în conformitate cu gnoza de mai tarziu doar emanaţii ale zeului suprem. Mai mult, numele său nu este un nume ci un prerogativ Ra având sensul de rege fapt ce demonstrează că tradiţia egipteană se trage din traditia primordială hiperboreană. Cu atât mai mult cu cât, din tradiţiile antichităţii , aflăm că zeul geţilor nu avea nume sau formă aşa cum arată şi disoluţia formelor în structura Sfinxului din Bucegi. Putem aduce si alteprobe în acest sens. Anume india a fost colonizată de pelasgi pe la 1500 î.Ch iar prima carte a revelaţiei hinduse se nume Rig Veda ( vederea regala?)

Să ne aprim asupra lui Ra si sa-i cautam patria de origine.


Acest Ra stăpânea, după doctrinele egiptene, doua reşedinţe una în sud si una în nord şi purta „ diadema sudului si a nordului” În Egipt, reşedinţa sa era la Theba însă reşedinţa sa divină, se afla în nordul râului Nun, în Paur, denumire identică cu ţara Ta-Ur pomenită mai sus când am vorbit despre obeliscuri şi am identificat-o cu Ardealul, Grădina Maicii Domnului. Conform aceloraşi doctrine el susţine cu bratele sale cerul întocmai ca si părintele titanilor Atlas a cărui patrie se afla tot în ţinuturile de miazănoapte, dincolo de Okeanos Potamos/ Nun/ Dunărea. Numele de Amon/Hammon-Ra nu are nici o noimă în limba egiptenilor el corespunzând mai degrabă vechii divinităţi greceşti Omolos adorată de daci şi de români sub numele de Omul. Un alt titlu al lui Ra era Montu şi era adorat în acesta calitate de cătrre egipteni cu numele MOS un cuvânt care nu este egiptean. Dar , ( Zeul) Mos era epitetul sub care era adorat Zamolxe atât în Dacia cât şi în alte părti ale Europei unde s-a extins Imperiul pelasg. Iată ca acum avem o imagine mai clară a afirmaţiei lui Miron Costin „ Noi toţi de la Râm ne tragem” mai exact de la Ra(m) Împărat despre care vorbesc legendele şi colindele româneşti. Ori, acest Ram Împărat este identic cu Amon Ra al egiptenilor care la o privire mai atentă este el însuşi identic cu Regele Lumii/ Zamolxe. Căci nimeni în afara de cel ce stăpâneşte peste Centru, peste Polul imuabil, care poate fi ascuns dar nu pierdut, nu poate purta legitim titlul de Rege al Lumii

zamolxe

Bibliografie:

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, ed Arhetip, Bucureşti

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

V Lovinescu, Dacia Hiperboreană, ed Rosmarin, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

E.Delcea,Enigmele Terrei.Istoria începe în Carpaţi,vol 2-3, Ed Obiectiv, Craiova

Sfântul Graal

 

 

Sântul Graal…o reverie, o legendă care a alimentat imaginaţia atâtor şi atâtor generaţii! Unii spuneau despre această relicvă sacră a creştinătăţii că este vasul sacru din care a băut Iisus la Cina cea de Taină şi în care, mai apoi, atunci când a fost răstignit, Iosif din Arimateea, a strâns sângele şi apa ce au curs din rana deschisă între coastele Sale de lancea centurionului Longinus. După Răstignire, silit de împrejurări, Iosif din Arimateea pleacă în Marea Britanie ducând cu sine preţioasa relicvă. Apoi, Sfântul Graal reapare în legătură cu Arthur şi Cavelerii Mesei Rotunde care îl vor căuta spre al aduce din Marea Britanie în Armorica. Despre însuşi originea Graalului legendele ne spun că ar fi fost cioplit de îngeri dintr-un imens smarald căzut de pe fruntea lui Lucifer atunci când acesta a fost alungat din Eden. Sfântul Graal a fost încredinţat lui Adam în Paradisul terestru dar odată cu păcatul originar acesta a fost pierdut fiind recuperat de Seth şi din nou pierdut până în vremea lui Iisus. După ce unul dintre cavalerii lui Arthur, Galaad, a descoperit ascunzătoarea Graalului acesta a fost pierdut din nou. Ce-ar fi sa pornim sa-l căutăm si noi…Să ne luam după calea trasata de simboluri şi să încercăm a găsi… Castelul Graalului?

caydap161

 

Originea legendei Sfântului Graal

 

Rene Guenon  atrage atenţia în mod deosebit asupra faptului că deşi legenda Graalului apare în secolul XII d.Ch, ea este o adaptare creştină cu rădăcini celtice foarte vechi. De fapt toate romanele cavalereşti ce au ca tema căutarea Sfântului Graal sunt pline de simboluri care nu au de-a face absolut nimic cu mistica creştină, ele aparţinând în marea lor majoritate  credinţelor precreştine. Dar, oare, legenda Graalului să-şi aibă ultima oprire în lumea celtică date fiind rădăcinile sale „foarte vechi”? Julius Evola ne spune că nu : „…învăţătura tradiţională, într-o formă sau alta, a afirmat întotdeauna şi pretutindeni existenţa unei rase purtătoare de la origini a unei spiritualităţi transcendente şi, ca atare, considerată ca fiind „divină” sau „aidoma celei a zeilor”.. Am denumit structura acesteia ca fiind olimpiană, prin acest termen urmărind să desemnăm o superioritate înnăscută, „o natura care, imediat ca atare, este o supranatură”. O forţă din înalt, în cazul unei asemenea rase, este o prezenţă care predestinează pentru conducere, pentru funcţia regală, o desemnează ca rasă a celor ce sunt şi ce pot, iar uneori ca rasă solară”. În legătură cu aceasta, acelaşi Julius Evola, pune vârsta de aur a omenirii. Şi mergând mai departe pe firul raţionamentului, autorul ne uimeşte si mai mult. „Localizarea centrului sau a sediului originar al civilizaţiei olimpiene din vârsta de aur într-o regiune boreală sau nord-boreală…e un alt precept tradiţional fundamental…O tradiţie de origine hiperboreană, în forma sa olimpiană sau în revenirile sale de tip eroic, stă la baza unor acţiuni civilizatoare desfăşurate de neamuri care, în perioada dintre sfârşitul epocii glaciaţiunilor şi neolitic, se răspândesc pe continentul euroasiatic”. Autorul cărţii „Misterul Graalului” ne oferă date păstrate de tradiţie referitoare la diferitele denumiri purtate de ţinutul în care locuia această rasă: „Centrul hiperborean, printre diferitele sale denumiri care au ajuns să îi fie aplicate şi centrului atlantic, le-a avut si pe acelea de Thule, de Insula Albă sau „a strălucirii/strălucitoare” – hindusa shveta-dvipa, ori insula greacă Leuke – de „sămânţa originară a rasei ariene” – airyanem-vaejo -, de Tărâmul Soarelui sau „tărâmul lui Apollo”, ori de Avalon”.

Tulai! Că altceva nu pot zice… De ce? Vă spun imediat! Iată: „ Olimpul  Iliadei nu este Olimpul Thesaliei, ci este Olimpul cel vechi de lângă Oceanos Potamos sau Istru, unde era originea zeilor (Homer), la marginile pământului, ce nutrea multa lume. Olimpul şi Uranul lui Homer sunt munţii cei sfinţi ai teogoniei…acolo unde oamenii erau asemenea zeilor” spune N. Densuşianu.

sfinx

 Si iarăşi:” Sub imperiul lumesc al lui Saturn a existat etatea de aur a Bibliei – acei seculi plini de abundenţă şi de mulţumire, când dominau pe pământ justiţia şi buna credinţă, condiţii esenţiale pentru fericirea morală şi materială a omenirii”. Aici voi da o singură lămurire cu privire la hiperborei întrucât restul sunt menţionate în articolul  meu Dacia Hiperboreană. Ca să fim cât se poate de clari vom menţiona numai mărturia lui Apollonius din Rhodos care spune: „Hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei”.  Iar Insula Albă (Leuke)  nu este alta decât actuala Insulă a Şerpilor situată în apropierea gurilor Dunării atât după Hecateu Abderita cât şi după alţi autori antici şi moderni (N. Densuşianu, E. Delcea). Fără a mai pune la socoteală că singurii oameni consideraţi de greci  divini si asemenea zeilor erau tocmai pelasgii a căror centru politic militar si religios era la Dunărea de Jos.

Prin urmare este mai mult decât evident că originea legendei  Sfântului Graal nu se afla în creştinism, după cum nu se află nici în tradiţia celtică a druizilor ci într-o altă tradiţie , mult mai veche, cea a pelasgilor pe care celţii irlandezi îi echivalează cu seminţia mitică a Tuatha de Danann. 

 

Tradiţia irlandeză. Tuatha de Danann şi Avalonul

 

Istoria legendară a Irlandei este centrată pe faptele unor popoare care au stăpânit-o şi care conform legendelor irlandeze proveneau dintr-un centru pe care Historia Brittonum îl numeşte adesea Hiberia, termen ce pare a deriva din Hyperia, formă denaturată a denumirii Hiperboreea. Între acestea din urmă se evidenţiază seminţia Tuatha de Danann, care se traduce ca „oameni ai zeiţei Dana”, seminţia Tuatha de Danann fiind fii ei.

Cine este această zeiţă Dana, mamă a tuathanilor? Conform wikipedia Dana este zeiţa fertilităţii, a păcii şi a prosperităţii, patroană a lunii, a tenebrelor şi însoţitoare a sufletelor în lumea de dincolo. Ea este reprezentată fie sub forma unei singure divinităţi fie sub forma a trei femei, cifra trei având semnificaţie sacră la toate seminţiile celtice. Pe de altă parte numele cursului superior al Dunării, al cărei bazin era locuit de o numeroasă populaţie celtică, este Danubius, nume rezultat, se pare, din forma Danu a numelui Dana. Dacă privim atributele cu care este înzestrată această zeiţă celtică ne dăm seama  ea are caracterul unei zeiţe mame. Ceea ce este ciudat însă, este faptul  că legendele irlandeze plasează locul de a tuathanilor în Hiperboreea. Iar ceea ce este de-a dreptul uimitor este faptul că zeiţa mamă a pelasgilor de la Dunărea de jos are exact aceleaşi caracteristici ca şi Dana celtică. Pe de altă parte una dintre denumire naţionale ale Dacilor era aceea de Dani/Dati nume de la care derivă toponimul Dania (actuala Danemarca) ce în vechime era locuită de numeroase triburi de Dani. Iată ce ne spune Densuşianu: „Ca divinitate Geea avea în cultul public diferite numiri după diferitele dialecte ale triburilor primitive, pastorale şi agricole…Însă titlul său principal de onoare era Ma (mamă –n.n)” tocmai cum Dana este mama tuathanilor veniţi din regiunea hiperboreană de la Dunărea de Jos. Nu este neglijat nici faptul ca unul dintre pricipalii zei ai celţilor se numea Theutates (zeu tată). De asemenea nu putem neglija asemănarea dintre Dana şi Artemis care, la Efes, era reprezentată  cu pieptul plin de sâni ceea ce semnifică tocmai caracterul de zeiţă mamă hrănitoare a tuturor.  Reprezentările zeiţei mame în spaţiul pelasgo-dacic de la Dunărea de jos sunt identice cu cele menţionate pentru Dana. Ca divinitate unică regină şi mama  ea este întruchipată de Rheea.

rheea

Ca divinitate triplă apare în complexul megalitic din Bucegi sub forma celor trei stânci cunoscute sub numele de Babe. Mai mult această credinţă s-a păstrat în tradiţia română a ursitoarelor care în cele mai multe cazuri sunt în număr de trei.

bucegi_babele

Numeroasele similitudini existente între reprezentările şi credinţele celţilor legate de Dana şi cele ale pelasgilor carpatici ne îndreptăţesc să credem că originea acestei divinităţi supreme celtice, ca principiu si personificare se reduce la Dunărea de Jos acolo unde Homer şi Hesiod  plasează geneza zeilor, lângă vechiul fluviu Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla si Grădina Hesperidelor  ce adăpostea merele de aur

Legendele irlandeze spun că  tuathanii au părăsit ţara la un moment dat,  asumându-si o formă invizibilă , ca locuitori ai unor palate subterane sau ai unor peşteri din munţi, inaccesibile oamenilor, printre care nu mai apar decât în mod excepţional. Foarte ciudat! Aceleaşi sunt credinţele românilor legate de Rohmani sau Blajini. Se crede că rohmanii locuiesc sub pământ şi că odinioară, în timpuri îndepărtate, au locuit  pe suprafaţa pământului. La sfârşitul lumii Dumnezeu  îi va aduce la suprafaţă. Pe de altă parte, despre Ler-împărat se crede că este şeful rohmanilor şi că, curţile sale  s-ar afla într-un palat situat într-o peşteră sau pe un munte mare. Toţi blajinii (rohmanii) sunt consideraţi sfinţi. Io zic că nu mai necesită comentarii asemănarea dintre credinţele celţilor şi ale românilor! Seamănă destul de bine  încât să putem crede că e vorba de aceeaşi sursă tradiţională pelasgă.

După alte legende irlandeze tuathanii s-au întors în ţara de origine, în Avalon. Se presupune că acest Avalon ar fi o invenţie exclusiv celtică. Poate…numai că denumirea Avalonului mitic porneşte de la cuvântul cimric „afal” care înseamnă literal măr. Având în vedere că Avalonul  este perceput în toate legendele celtice ca o insulă atunci avem „Insula merelor”. Această insulă a merelor nu este alta decât Insula Hesperidelor cu merele de aur. Întemeiat pe întreaga literatură antică N. Densuşianu ne demonstrează cu lux de amănunte că Insula Hesperidelor era situată în albia Dunării în apropiere de Cazane identificând-o cu insula Ruşava sau Ada-Kaleh.

adakaleh1909

 În antichitate Gadira, era o insulă mai sus de Ruşava, denumirea sa provenind de la Strâmtoarea Gaditană sau Coloanele lui Hercule,  denumirea străveche a Cazanelor Dunării denumire foarte asemănătoare cu românescul grădină. De fapt această insulă se numea până nu de mult Ogradina după cum spune Stefan Bizantinul

 Tradiţia ne spune că această insulă era în stăpânirea femeilor. După Diodor Sicul insula Cerne, care este tot una cu Insula Ruşava, după părerea întemeiată a lui Densuşianu, se afla în apropiere de muntele Atlas în apropiere de teritoriile locuite de amazoanelor. Acestea erau spiritele femeilor care populau Avalonul celtic după toate datele de până acum.  Şi pentru a fi şi mai clari în privinţa locaţiei Grădinii Hesperidelor vom menţiona pe Palaephat care spune despre Phorcys, tatăl Gorgonelor (şi ele în număr de 3), al Hesperidelor şi al balaurului ce păzea merele de aur de lângă muntele Atlas, era originar din insula Cerne (Ruşava/Ada Kaleh)

ada20kaleh

 Prin urmare patria colonizatorilor civilizatori ai Irlandei, de la care provine şi trama Legendei Graalului  care, prin numeroase aluzii, aminteşte de centrul hiperborean al tradiţiei primordiale (în speţă Dacia), este tot Dunărea de Jos şi din  Carpaţii ce în antichitate se mai numeau şi Atlas.

 

Ciclul arthurian

Căutarea originilor legendei Sfântului Graal ar fi incompletă  fără o privire, sumară deocamdată, asupra  ciclului de legende arthuriene. Acest ciclu de romane cavalereşti  ce implică în fapt căutarea Sfântului Graal şi răspândite în întreaga lume celtică implică numeroase ciudăţenii care confirmă ceea ce m-am străduit să afirm până acum.

 O primă ciudăţenie şi poate cea mai mare a ciclului arthurian este însăşi numele regelui Arthur. Aproape toate etimologiile propuse înclină în a acorda numelui Arthur o etimologie legată de urs (arthos= urs).

urs

Mai ciudat este însă faptul că Arthur pe lângă legătura cu ursul , presupusă de însuşi numele său, este legat şi de Dragon sau Balaur prin numele tatălui său, Uther Pendragon. Caracterul ursid al lui Arthur precum şi regalitatea sa duce la ideea unei funcţii centrale legată de ideea de pol spiritual, cu atât mai mult cu cât regatul său are chiar această valoare de regat spiritual.

Să se ascundă oare ceva în spatele numelui lui Arthur? Să întrebăm autorii antici deoarece ei ne-au lăsat marturii ale tradiţiilor din vremea lor. De aceea suntem de părere că nu trebuie contrazişi. Iată cum descrie Herodian unul dintre preoţii zamolxieni care purta numele Zeului: „Pythagoras mai avea şi un alt adolescent pe care-l dobândise în Tracia, numit Zamolxis, deoarece – la naştere – i se aruncase deasupra o piele de urs. Traci numesc pielea Zalmos”. Ciudat . Parcă ar fi vorba de o iniţiere în care adeptul este consacrat Zeului Urs Zamolxe prin înfăşurarea într-o piele a animalului totemic. Iar acest totem animalier îl reprezenta pe Zamolxe ca deţinător al puterii regale. Pentru a nu exista dubii amintim tradiţia populară a Ursului practicată mai ales în Moldova dar şi în  alte părţi ale României, tradiţie legată de Crăciun, care este unul dintre numele româneşti ale lui Zamolxe. Pe de altă parte, Arthur este urs pentru că se naşte din zeiţa supremă Danu/Dana pe care ceva mai sus am asimilat-o lui Artemis iar această Artemis, ca pereche a lui Apollo, dar în calitate de patroană a vânătorii (războinică ca şi Arthur) era reprezentată printr-o ursoaică. În altă ordine de idei, Dacia era plasată de autorii antici sub constelaţia Ursei Mari fapt ce o punea sub directa oblăduire a Marii Zeiţe Mame.

 Spuneam că Arthur este legat şi de dragon prin numele tatălui său Uther Pendragon. Cristina Pănculescu după ce studiază o gamă largă de simboluri hiperboreene    ajunge la concluzia că Dragonul dacic a ajuns să se insinueze şi în legenda Graalului: „Steagul pe care legendarul rege Arthur l-a ridicat în onoarea tatălui său Uther Pendragon, devenind şi steagul sub care şi-au apărat independenţa Cavalerii Mesei Rotunde (Cavalerii Graalului) a fost un dragon de tip dacic…Deşi erou legendar, Arthur are la bază un personaj istoric, autentic. Acesta a fost căpetenia unei uniuni de triburi celtice, care a apărat cu eroism partea de vest a marii Britanii (Walles) de năvălirile saxone; şi totuşi după cum spune Thomas Malory, în mănăstirea de la Westmister, la altarul Sfântului Eduard, mai există şi azi sigiliul său  imprimat în ceară roşie, montată în beriliu, pe care stă scris: „Nobilul Arthur, împăratul Britaniei, Galiei, Germaniei, Daciei”. Uther Pendragon, tatăl lui Arthur, era înfăţişat ca un dragon în flăcări, pe cer, care nu putea fi decât constelaţia Dragonul. Prin steagul ridicat în onoarea tatălui său, Uter pendragon/Dragonul ceresc, legendarul rege Arthur se legitima ca fiu al Polului – aceea căutare a Graalului, fiind înainte de toate, o expresie a dorului de tatăl care este în ceruri”. Noi am corecta putin ultima afirmaţie spunând…  căutarea înţelepciunii pierdute.

king_arthur_copy

Pentru moment ne vom opri aici cu afirmaţiile noastre, fără a uita să subliniem  trei trebuşoare cel putin interesante: 1. Britania, Galia, Germania şi Dacia se afla pe o axă neîntreruptă şi semnifică direcţia dinspre care a venit tuathanii, Hiperboreea pelasgă (asta se poate observa pe orice harta); 2. Arthur este trimisul Polului/ Centrului pentru Britania, la fel cum Negru-vodă şi Dragoş Muşat au fost deţinătorii  ştiinţei fondării statelor medievale româneşti pe care au fost trimişi să le fondeze după o prealabilă iniţiere în centrul centrului, adică în Munţii Bucegi (vezi articolul „Legendele descălecatelor)i; 3. Existenţa rugăciunii  tatăl Nostru într-o limbă română în plin Ev Mediu tocmai în provincia Walles unde se spune că-şi avea sediul Arthur (v. Mituri Schimbate)

Apoi nu putem să trecem cu vedere legătura între destinul lui Arthur şi insula Avalon…dar, despre aceasta vom vorbi în articolul următor…

(va urma)

 

 

zamolxe

 

Bibliografie:

 

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

Julius Evola, Misterul Graalului, Ed Humanitas, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

E. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, Bucureşti