Hadrian (I)

hadrian3Născut pe 24 ianuarie 76 AD, cel mai probabil la Roma ( unele surse afirmând că în Italica, sudul Spaniei), Publius Aelius Hadrianus era fiul senatorului roman Hadrianus Afer şi al Domitiei Paulina, o femeie de viţă nobilă dintr-o familie cu vechi rădăcini cartagineze. Linia paternă a lui Hadrian este diferită, strămoşii săi ajungând în Spania cu aproximativ 300 de ani în urmă, ca şi soldaţi în armatele lui Scipio, trăgându-se, aşa cum Hadrian menţionează, din regiunea Hadria, situată pe coasta răsăriteană a Italiei.

Historia Augusta specifică relaţia de rudenie a lui Hadrian cu Traian (53-117 AD), al doilea dintre aşa-zişii “împăraţi buni” ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai faimoşi în acelaşi timp. Hadrianus Afer este un văr (consobrius) al lui Traian. În 76 AD, anul naşterii nepotului său Hadrian, Traian se afla în Siria, ca şi guvernator al acesteia.

traian

 Cele doua familii (Aelii, din care se trăgea Hadrian şi Ulpii, din care se trăgea Traian şi care erau înrudite) erau, cu siguranţa, foarte bogate, căci apartenenţa la tagma senatorială impunea acest lucru- o avere uriaşa, cele două familii făcând parte, după cum s-au exprimat unii autori, din “mafia colonială spaniolă”, o “etichetă” pusă pe fruntea acestora de posteritate pe buna dreptate, uneori.

S-a presupus (deşi nici o sursă nu confirmă cu exactitate acest lucru) că Hadrian şi-ar fi petrecut o parte a copilăriei în Asia, unde unchiul său Traian a fost proconsul în anii 79-80- un singur legat al acestuia acolo este cunoscut, şi anume T. Pompeius Bassus, însa alţi doi se presupune că au fost prezenţi: A. Iulius Quadratus şi Hadrian Afer. Legăturile cu Asia şi, implicit, cu lumea elenistică, se pare că au stat la baza filoelenismului împăratului Hadrian însă, pe de altă parte, trebuie sa se ţina cont de prezenţa grecilor în Roma, oraş în care locuitorii vorbitori de greacă îi depăşeau numeric pe cei din oricare polis grecesc. Important, într-o oarecare măsură, pentru evoluţia evenimentelor din viaţa tânărului Hadrian este decesul lui Hadrianus Afer, survenit undeva in anii 85 sau 86; astfel unchiul său, viitorul împărat Traian, devenindu-i tutore legal. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Traian se căsătoreşte cu Plotina- tânăra femeie, cu doar câţiva ani mai în vârsta decât Hadrian, va juca un rol destul de important în viaţa acestuia de adult, relaţia dintre ei doi fiind una trainică pe tot parcursul vieţii viitoarei împărătese. Tot în această perioadă se leagă o strânsă prietenie între el şi verişoara lui, Matidia, cu a carei fiică (Sabina) Hadrian se va căsători mai târziu. Voi reveni însă asupra relaţiilor dintre Hadrian şi cele două femei la momentul potrivit.

Mă voi opri în continuare puţin asupra domniei împăratului Domitian (dec. 69- sept. 96 AD), pentru a clarifica pe cât posibil circumstanţele venirii la tron a lui Traian precum şi situatia generală din imperiu în acea epocă de apus a dinastiei Flaviilor şi ascensiunea Dinastiei Antonine- cea mai puternică şi stabilă, din toate punctele de vedere, din istoria Romei antice. Fiu al lui Vespasian, Domitian este proclamat împărat de către Garda Pretoriana în septembrie 81, la o zi după moartea neaşteptată a fratelui său Titus. Şi-a început domnia prin vaste programe de restabilire a situaţiei economice a imperiului, întărirea graniţelor şi un elaborat program de construcţii, potenţând totodata monarhia absolută, centralizată şi birocratizată, aparatul funcţionăresc fiind perfecţionat, alături de o accentuare ostentativă a despotismului, lucru care i-a atras mulţi duşmani. În timpul domniei tatălui său, Vespasian, frontiera dacică a devenit tot mai primejdioasă, dacii efectuând incursiuni tot mai dese în sudul Dunării, zdrobind aproape orice rezistenţă pe care o opuneau romanii. Dacii creaseră un stat puternic înca din secolul anterior, în timpul lui Burebista, beneficiind de o civilizaţie şi cultură foarte avansate- un pericol real la graniţele Imperiului Roman. Unii autori (precum Eugen Cizek) tind să creadă însă că Domitian nu a urmărit anexarea statului dac la Imperiu, ci doar o dezbinare a acestuia şi, eventual, o transformare a lui în regat clientelar. Atacurile dacice înmulţindu-se şi guvernatorul Moesiei fiind ucis, Domitian se vede obligat să plece spre Moesia, împreună cu întăririle armate cerute de castrele romane din zonă. “Domiţian a pregătit o expediţie asupra acestui neam (dacii) dar s-a abţinut să fie un participant activ”, scrie Dio Cassius. Tot el ne spune, în continuare: “Decebal, trimisul dacilor, a trimis soli la Domitian, cerând pace; dar în loc să accepte pacea, împăratul l-a trimis pe Fuscus împotriva dacilor, cu o mare armată.” Leg. V Alaude a fost serios lovită, iar Cornelius Fuscus a pierit în această îndrăzneaţă campanie romană la nord de Dunăre. Înfrângerea romanilor a provocat un val de revoltă în rândurile populaţiei din Pannonia. Venirea iernii a zădărnicit intenţia lui Domitian de a se razbuna, astfel încât, sub presiunea revoltelor apărute pe toată graniţa Dunării, Domitian s-a văzut nevoit să amâne totul- revoltele respective au însemnat, practic, începutul sfârşitului pentru Domitian, care a sfârşit asasinat în toamna lui 96. La tron a urmat Nerva, a cărui vârsta nu i-a permis să guverneze decât doi ani. Cea mai mare realizare a acestuia a fost alegerea unui succesor: şi anume Traian, a cărui ascensiune, putem bănui, a fost pregătita încă din timpul vieţii lui Domitian.

Deşi cea mai apropiată rudă de sex masculin a noului împărat, încă de la începutul domniei lui Traian, Hadrian a intrat în conflicte cu acesta din motive aparent stupide- Historia Augusta precizează faptul ca tânărul s-ar fi apropiat prea mult de unul din pajii (favoriţii) lui Traian, fapt ce a dus la o lungă ranchiună din partea acestuia. De asemenea, la urechile lui Traian ajuseseră veşti şi despre împrumuturile contractate de nepotul său, împrumuturi care se ridicau la cote nu tocmai neglijabile- era cunoscută încă de pe atunci pasiunea lui Hadrian pentru vânătoare şi placerea lui de a achiziţiona cai şi câini de rasă scumpi. Hadrian îşi va reabilita oarecum imaginea în faţa unchiului său abia în timpul razboaielor dacice- o reabilitare binevenită de altfel, care-l va ajuta mai târziu să urce el însuşi pe tronul imperial.

Se poate considera că prima misiune mai importantă a lui Hadrian a avut loc în anul 101 când, în calitate de cvestor, dar şi de membru al consiliului imperial, acesta l-a însoţit pe Traian în Dacia, unde începuseră ostilităţile- zece legiuni stăteau gata de atac pe malul Dunării, însoţite de 60 000 de soldaţi din trupele auxiliare şi adiţionale (provenite din armatele de Rasarit şi din Britannia). Hadrian însă nu rămâne la Dunăre decât un an, an în care a avut timp să lege strânse prietenii cu înalţi comandanţi romani, cum ar fi Sosius Senecio, Pompeius Falco (cel care va comanda mai târziu Leg. V Macedonica şi va deţine, sub Hadrian, importante funcţii în stat), precum şi Iulius Quadratus Bassus, comandant al Leg. XI Claudia.

Plecat la Roma, va deţine, deşi nu avea vârsta legala de 31 de ani, funcţia de pretor- însa nu pentru mult timp. În 4 iunie 105 va pleca împreună cu Traian spre Dunăre, ca şi comandant al leg. I Minervia. Între anii 102-105, regele Daciei, Decebal, se pregăteşte de contraofensivă, printre măsurile adoptate de acesta numărându-se fabricarea de arme, primirea de transfugi romani, refacerea cetăţilor şi ridicarea de noi fortificaţii. Cercetatorii moderni consideră aproape în unanimitate că cel de-al doilea razboi dacic a fost provocat de însuşi Decebal. Pe de altă parte, istoricul român Hadrian Daicoviciu atrage atenţia ca Xiphilin (istoric bizantin de la sfârşitul secolului al XI-lea) nu menţionează nicăieri acest lucru şi că, deşi Columna îi prezintă pe daci atacând primii, “aceasta poate fi o denaturare oficială a faptelor”. Oricum, indiferent de cum au stat în realitate lucrurile, războaiele purtate între 105-106 la nord de Dunăre au fost crâncene, dându-i tânărului general posibilitatea să se afirme mai mult ca niciodată. În primăvara lui 106, dacii au fost împinşi spre interiorul ţării. Sarmizegetusa este cucerită, regale dac se sinucide, urmând o perioada de cateva luni de stârpire a rebelilor daci care continuau lupta. Abia la sfârşitul anului 106 începe construirea de noi forturi împrejurul frontierelor.

columna-trajana-amp

În Dacia, de acum provincie romană, sunt lăsate două legiuni, guvernarea acesteia fiind încredinţată lui Iulius Sabinus. La începutul domniei lui Hadrian, aşezarea romană de la Apulum va deveni capitala Daciei Superior în care va fi cantonată Leg. XIII Gemina. La sfârşitul războiului Hadrian rămâne în nord ca şi guvernator al provinciei Pannonia Inferior, primind sarcina foarte importantă de a asigura flancul vestic al armatei romane şi de a-i ţine în frâu pe turbulenţii sarmaţi iazygi cărora Traian refuza să le înapoieze teritoriile ocupate mai demult de Decebal. Însoţit de soţia sa, Hadrian se va instala într-o reşedinţă probabil proiectată chiar de el pe o insulă de pe Dunăre, reşedinţă ce avea să devină, ulterior, cea mai impresionantă cladire din zonă. H.A. ne spune: “El a întărit disciplina militară şi a chemat la ordine pe administratorii care-şi exercitau fără frâu atribuţiile”. Posibil datorită meritelor sale în timpul guvernării Pannoniei, Hadrian obţine cu zece ani mai devreme (adica la vârsta de 32 de ani) titlul de consul sufect “in absentia” pentru că el continuă să guverneze provincia şi în 109, succesorul său fiind menţionat abia în iulie 110. În autobiografia sa, Hadrian afirmă că “Sura urma să fie adoptat de către Traian[…]”, care Sura a murit la scurt timp după aceea, Hadrian putând fi şi chiar fiind considerat din acel moment succesorul lui Traian, mai ales că relaţiile dintre cei doi se restabiliseră. Unii autori (precum Anthony Birley) afirmă că este posibil ca Hadrian (dar şi Sura, pe de altă parte) să-l fi ajutat pe Traian să realizeze “De bello dacico”.

În timpul şederii lui Hadrian în Pannonia, popularitatea împăratului la Roma creştea pe baza uriaşelor bogăţii cucerite din Dacia, acestea făcând posibil un vast program architectonic, program în care se va implica şi Hadrian- implicare care va duce, într-o bună zi, la certuri între Hadrian şi Apollodor din Damasc, care i-a replicat viitorului împărat să-şi vadă de problemele lui şi “să nu se amestece în chestiuni serioase”, replică dură care i-a adus ulterior necazuri, Hadrian neuitând afrontul adus.

Hadrian petrece un an-doi la Roma, timp în care se apropie şi mai mult de unchiul său, alături de care vâna şi pescuia. Totodată este foarte probabil ca în aceasta perioadă de relativ calm Hadrian să fi început construcţia la ceea ce avea să fie mai apoi opulenta Villa Hadriana de la Tibur (astăzi Tivoli, în apropierea Romei).

Gândurile lui Traian încep să se îndrepte din ce în ce mai des în ultimul timp spre partea estică a imperiului şi pregătirea viitoarei campanii în Asia astfel că, în 112 este atestată pentru prima dată prezenţa la Atena a lui Hadrian care-l va însoţi pe împărat în această parte a lumii. Aici el face cunoştinţă cu lumea culturală elenistică, lucru care îi va întări filoelenismul pentru care era, oricum, deja celebru. Îl întâlneşte pe Epictet, înţelept şi filosof frigian cândva sclav la Roma, la ale cărui discursuri Hadrian a participat în timp ce se afla în casa unui oarecare Quadratus, foarte probabil Iulius Quadratus, prietenul său mai vechi. Tot aici se va apropia şi de doi barbaţi care îi vor deveni, mai apoi, prieteni de încredere: spartanul Herculanus şi, mai ales, Herodes Atticus, un tânăr dintr-o familie foarte bogată, filantrop de anvergură şi senator cu titlu onorific al lui Traian. Hadrian a fost invitat să devină cetăţean al Atenei, titlu pe care l-a acceptat cu încântare, fiind apoi ales “archon eponymus”- urma să deţina vechea magistratură supremă (arhonte), iar anul atenian îi va purta numele.

În decursul anului 113 lui Traian i se iveşte pretextul de a încheia, o dată pentru totdeauna, socotelile cu parţii, pe care-i “pândea” de ceva timp. Parthia se divizase în urmă cu puţini ani în trei părţi, conduse de trei regi diferiţi: Pacorus, Vologaeses şi Chosroes. De o dată mai recentă era şi intenţia parţilor (niciodată dusă la bun sfârşit) de a se alia cu Decebal împotriva cotropitorilor romani. Pe de altă parte Chosroes, cel mai puternic dintre rivalii la tron, îl detronase cu de la sine putere pe suveranul armean nominalizat de Roma şi-l instalase la tron pe fiul acestuia fără să-l consulte pe Traian, care Traian a şi început pregătirile pentru război.

Chosroes, alarmat de-acuma de intenţiile împăratului, îi trimise acestuia o scrisoare prin care implora pacea, exlipcându-şi gesturile recente. Comentariul lui Traian referitor la scrisoarea reglui part nu este unul liniştitor: “Relaţiile prieteneşti se vădesc din fapte, nu din vorbe. Când voi ajunge în Siria, voi face ce voi considera de cuviinţă”. I. Quadratus Bassus a fost transferat în Siria, Egiptul primise un nou prefect, Pompeius Falco a fost trimis să guverneze Moesia Inferior- schimbări în posturi cheie care demonstrau hotărârea împăratului de a-şi asigura atât înaintarea cât şi spatele. În drumul spre Asia l-au însoţit multe personalităţi ale momentului, printre care şi Hadrian şi Cornelius Palma, devenit consul chiar în acel an.

În primul rând trebuia rezolvată problema Armeniei. În anul 114 o armată romană a traversat Eufratul şi a capturat Arsamosata, unul din cele mai importante oraşe ale Armeniei. Phartamasiris, regele Armeniei Mari, a venit la Traian cu speranţa că împăratul însuşi îi va aşeza (după ce o lăsase la picioarele lui) coroana regală pe cap, lucru care nu s-a întâmplat, Traian fiind proclamat Imperator de către trupele adunate, semn tradiţional al victoriei. Pe drumul de întoarcere, Phartamasiris a fost ucis în circumstanţe neelucidate. Armenia era astfel anexată, dar venise rândul Mesopotamiei, căreia romanii i-au cucerit rapid două oraşe. Traian şi-a petrecut iarna în Antiochia, fiind martorul unui cutremur devastator în care şi-au pierdut viaţa câţiva prieteni, fiind el însuşi rănit. Primăvara îl va găsi din nou pe teritoriul inamic, urmând un an (115) plin de confruntări militare obositoare şi nu fără pierderi destul de însemnate pe frontal roman. În 116 atinge ţărmul Golfului Persic, exprimându-şi dorinţa de a ajunge în India, la fel ca Alexandru Macedon.

Aflat în Babilon, află vestea cum că o revoltă izbucnise “în toate teritoriile cucerite mai înainte”, precum şi că începuse o răscoala a evreilor din trei provincii: Cyrenaica, Egipt si Cipru, răscoală ce avea să capete proporţii alarmante, fapt care-l determină pe împărat să-i ceară lui Lusius Quietus să alunge marea comunitata evreiască din Mesopotamia pentru a preîntâmpina alte şi alte necazuri. Porneşte el însuşi să asedieze cetatea Hatra- decizie care, în cele din urmă, îi va fi fatala. Cetatea rezistă, trupele romane se decimează şi Traian se îmbolnăveşte din pricina condiţiilor vitrege. Copleşit de probleme (izbucnise şi un nou război în Dacia), Traian îl numeşte succesor pe Hadrian. O nominalizare surprinzătoare (şi oficială) a fost cea a a lui Quietus ca şi consul sufect şi guvernator al Iudeii- astfel, mai vechiul duşman al lui Hadrian ajungea într-o poziţie importantă. Numirea lui Hadrian ca şi succesor nu fusese însa una oficială- aceasta va apărea abia în 11 august 117, după moartea lui Traian. Adopţia, se presupune, fusese pusă în scenă de către însăşi Plotina.

(va urma)

Solomonar

Bibliografie selectiva:

Birley, Anthony R., „Hadrian”, edit. BIC ALL, Buc. 2007

„Istoria militară a poporului român” . Edit. Politică, Buc. 1984

Cizek, Eugen, „Epoca lui Traian”, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, Buc. 1980

„Acta Musei Apulensis”, nr. XIV/1976

O călătorie iniţiatică.Popa Holban

    Când ajunse pe peronul gării Sinaia era deja seară. Un vânticel răcoros îi umfla năile. Aprinse o ţigară şi s-a îndreptat spre ieşirea din gară. Avea de gând să viziteze Mănăstirea Sinaia şi să se informeze asupra istoriei tăbliţelor de plumb descoperite atunci când se pusese piatra de temelie a Peleşului. De aici, avea de gând să plece mai departe să vădă cu ochii lui Muntele Sfânt, Kogaionul dacilor. Întrucât era cam târziu, s-a îndreptat cu pas domol spre o viluţă ponosită unde şi-a luat o cameră spre a rămâne peste noapte.

padure12

Pătrunse în holul foarte puţin pretenţios al vilei , salută îngândurat receptionera şi ceru o cameră, fata , după ce semnă de primire,cu un zâmbet binevoitor, îi urează şedere plăcută şi îi dă cheia. Ajuns în cameră se trânti pe pat , îmbrăcat, aprinse o nouă ţigară şi începu să se gândească la următoarea zi care urma să-i reverve numeroase surprize. În minte îi veneau fel de fel de gânduri: Muntele Sfânt, ultimii sacerdoţi ai unei religii uitate dar subzistente în tradiţiile ţăranilor, mesajul ancestral al tăbliţelor de plumb de la Sinaia….şi a adormit. Un somn greu presărat cu vise ce porneau de la aceeaşi temă: Muntele Sfânt.

Dimineaţă se trezi, cum i se întâmpla foarte rar, odată cusoarele. Se uită la ceas: 6. Se aşeză cuminte pe marginea patului, deşi ardea de nerăbdare să plece spre locul primei sale vizite, Mănăstirea Sinaia. Se facu opt, clopoptele băteau slujba de dimineaţă. Strivi ţigara în scrumieră şi ieşi. Din mers salută iar draguţa receptioneră şi ieşi în stradă îndreptându-se cu pas vioi spre mănăstire. Ajuns aci, intră în biserică, se închină ca tăt omu la icoane şi se aşeză, într-un colţ mai retras să asculte, el cu el, slujba. Avea de gând ca după terminarea slijbei să vorbească cu unul dintre călugări, oricare i-o ieşi înainte , să-l ducă să viziteze muzeul mănăstirii.

Se retrăsese în el atât de mult încât aproape că nu mai auzea slujba şi cântecele liturgice ce se spărgeau de pereţii sfântului lăcaş. O mână care adăstă pe umărul său l-a făcut să tresară. Întorse capul, un călugăr tânăr, cu o faţă angelică, se aplecă să-i şoptească ceva la ureche. Ceea ce-i şopti avu darul să-l surprindă peste măsură:

Sunteţi aşteptat! Stareţul vrea să vă voarbească! zise călugărul cu voce abia auzită.

Gândurile au dat năvală. Oare ce are stareţul cu mine? De ce a trimis să mă invite la o discuţie tocmai pe mine, un străin abia poposit de aseară în Sinaia? Ce avea să-mi spună atât de important încât nu suferea amânare, nici măcar până la sfârşitul slujbei? Toate aceste gânduri i se învălmăşeau în minte în timp ce mergea grăbit, în urma tânărului călugăr ce-l conducea spre chilia stareţului. După scurt timp călăuza se pri în faţa unei uşi pe care o deschise fără zgomot şi îl pofti să intre.

În faţa sa, stând pe un scaun simplu, stareţul îl măsură cu o privire plină de interes şi respectuoasă.

Doamne dă bine, salută eu când intră în încăpere.

Doamne ajută, răspunse personajul din faţa sa.

Analiza personajul. Un bărbat între două vârste, spătos, cu barba înspicată de fire albe. Ochii săi negri ca şi cărbunele trădau încă o vitalitate de om tânăr. Îi zâmbea respectuos, oarecum rezervat. Într-un târziu întrebă:

Cum a fost călătoria? V-aţi odihnit bine?

Am ajuns aseră. Am luat o cameră şi am dormit până azi dimineaţă. M-am odihnit bine, mulţumesc de întrebare. Aştepta momentul în care stareţul avea să-i dezvăluie secretul întrevederii. Ceea ce l-a surprins din primul moment, pe lângă atitudinea sa respectuoasă, chiar rezervată, era faptul că nu l-a abordat cu „Fiule” cum au obiceiul călugării şi popii.

Continuară o vreme să schimbe amabilităţi după care se lăsă un moment de tăcere, spartă la un moment dat de vocea staretului care spuse:

Domnule nu vă cunosc, dar v-am chemat aci, să vă transmit un mesaj. „Ete la el, zise, în zeflemea, în gandul lui, domnule!”. Aseară,continuă stareţul, un sihastru venit din munţi mi-a spus că cineva va intra de dimineaţă la slujbă şi că acel cineva, adică dumneavoastră, că mi-aţi fost descris în toate detaliile, trebuie să ajungă la el pentru că ştia că la un moment dat o să apăreţi.

Din tonul său deduse că „respectivul sihastru” se bucura de toată stima şi admiraţia stareţului , ba mai mult, parca-i purta chiar un fel de veneraţie. Cele ce auzise îl făcură să amuţescă cu totul. Adică nu el ci altcineva voia să-l vadă! Cine şi pentru care motiv? Într-un târziu reuşi să îngaime:

-Cine este acest sihastru?

-Veţi vedea spuse stareţul. Nu s-a întâmplat să se înşele niciodată până acum! Pe faţa sa se vedea admiraţia. Apoi continuă:

-Maine dimineaţă vom pleca spre schitul de la Peştera Ialomicioarei. Acolo o să vă întâlniţi. Trebuie să fiţi foarte important în ochii lui dacă va chemat acolo. Nu coboară decât foarte rar printre oameni. Stă singur acolo sus şi contemplă Muntele Sfânt.

Altă lovitură. Pentru un creştin, şi mai ales pentru unul ce purta un rang ecumenic însemnat, adică stareţ al unei mănăstiri, muntele sfânt trebuia să fie Golgota, locul unde a fost crucificat Isus, ori acesta era hăt departe, în Palestina, în apropierea Ierusalimului, deci nu putea fi vorba de acel munte. Deodată i se aprinse lămpiţa de control: „ Kogaionul, muntele sfânt al dacilor” muntele cel mai sfânt al întregii antichităţi!

În noaptea ceea nu se lipi somnul de el. Gânduri, gânduri şi iar gânduri…cine era acel personaj care se pare că avea darul clarviziunii? Şi mai ales de unde îl cunoştea, în cele mai mici detalii, aşa cum îi spuse stareţu, că doar aşa spusese că i-am fost descris în cele mai mici detalii? De asemenea ştia că Ialomicioara era „peştera zeilor” dar ce-l înnebunea mai tare era că nu ştia ce urma a se întâmpla acolo. Aşa îl apucă zorii, tot croşetând şi destrămând gânduri.

În sfârşit se auzi o bătaie uşoară în uşă. Se uită la ceas: 7. Nici măcar nu-şi dăduse seama cum trecuse timpul.

-Bună dimineaţa, zise zâmbind respectuos tânărul călugăr care-l conduse deunăzi la stareţ. Sânteţi gata de drum? Stareţul vă aşteaptă.

-Aşteptaţi numai un moment. Intră să-şi ia ţigările şi haina după care ieşi şi se îndreptă spre mănăstire având alături pe tânărul călugăr. În faţa mănăstirii, stareţul deja îl aştepta.

-Doamne-ajută!

-Doamne-ajută! Pornim ca-i drum lung până la peşteră. Vom urma firul apei. Ştiţi cum se numeşte apa asta? Evident o să-mi spuneţi Ialomiţa sau Ialomicioara, numai că el mai are un nume pe care nu-l mai ştie multă lume: Naparis, cel Curat, Cerescul Divinul. Numai popa Holban şi încă câţiva îi mai spun aşa!post-28-12029054702

Ştia că Naparis era numele vechi al acestui râu, numele pe care străbunii i l-au dat şi pe care românii îl lăsaseră în cărţile de istorie. Ceva îi atrase atenţia în spusele stareţului: popa Holban. Aflase, prin urmare, cum se numea misteriosul personaj care-l aştepta, sus, la peşteră. După un răstimp de tăcere, întrerupt doar de susurul apei printre pietre, spuse:

-În seara în care am ajuns la Sinaia am avut nişte vise ciudate şi ceea ce este mai straniu este că eu de obicei nu visez. Când dorm, dorm adânc şi nu visez.

Stareţul se opri şi se întoarse spre el cu interes:

-Ce aţi visat?

-Un bătrân, cu barbă lungă şi albă,părul îi cădea valuri albe peste umeri…

Stareţul nu-l lăsă să termine şi zâmbind cu subînţeles zice:

-N-au fost vise!

-Dar ce atunci?

Stareţul parcăşi continuă gândul:

-Şi eu am ştiut dinainte de a veni personal că va veni şi va dori să se întâlnească cu cineva. Mi-a apărut şi mi-a zis că va veni

Spuse toate acestea cu un ton natural de parcă ar fi fost un lucru perfect normal. I se părea din ce în ce mai ciudat, totul şi mai ales acest popă Holban despre care, până în prezent, tot ce auzise era legat de paranormal. Continuară drumul în tăcere, el privind jocul apei printre pietre, ascultând ciripitul păsărilor în crengile pădurii ce se întindea ca o masă compactă la mică distanţă de marginile râului…îşi îmbăta sufletul cu frumuseţile pământului, a apei, a cerului, le aduna în el pentru a le putea înţelege, gusta, pipăi…

Într-un târziu, ajunseră la schitul Ialomicioara. În spatele schitului se deschidea gura neagră a peşterii, în vecinătate se afla o stâcă cu aspect uman. Stareţul spuse:

-Stânca asta se numeşte „Străjerul”. El păzeşte intrarea în teritoriul sacru al Muntelui Sfânt. Se spune că a fost odată bărbat şi că a fost transformat în piatră de Dumnezeu ca să vegheze drumul spre peşteră şi spre Platoul Bucegilor. Era uimit atât de frumuseţea sălbatică a locurilor cât şi de cunoştinţele stareţului. Peste tot era o linişte de început de lume, pănă nici păsările nu mai cântau. Fu trezit din visare de către stareţ:

-Iată-l! Popa Holban ne aşteaptă în gura peşterii!

-Cum se poate asta? Acum câteva secunde am trecut cu privirea peste gura peşterii şi nu era nimeni acolo….

Stareţul spuse simplu şi cu emoţie în glas:

-A apărut! Popa Holban merge unde vrea, când vrea…Nu ştiu cum face, e taina lui, nu am întrebat niciodată, şi nu am să-l întreb nici de acum înainte! El spune singur când ceva trebuie ştiut!

Toate acestea le vorbiră pe drum spre gura pesterii unde aştepta acest atât de misterios personaj : popa Holban. Când ajunseră mai aproape astfel încât să desluşească limpede trăsăturile noului venit, el fu scuturat de un fior ce se prelinse de-a lungul şirei spinării: era omul din vis. Instantaneu îşi aduse aminte că atunci, în vis, bătrânul îi spuse: „ Ai venit! Te-am aşteptat de mult!” apoi dispăruse. Popa Holban era un bărbat uscăţiv, deşi puternic, cu păr lung şi alb, barba-i albă cobora unduind pană spre mijlocul pieptului. Era îmbrăcat în straie albe, ţărăneşti, fără înflorituri, iar pe deasupra purta un cojoc la fel de alb. Mijlocul îi era cuprins de un brâu din piele de bivol. Mâinile i se terminau în degete prelungi, fine, care totuşi tradau o putere şi o vigoare demne de invidiat. Faţa popii Holban era parcă taiată în stâncă, pomeţii obrajilor proieminenţi, arcade proeminente frunte înaltă, boltită. Părea o statuie a vreunui zeu păgân. Nici un muşchi nu se mişca pe faţa lui arsă de soare

Ajuns în faţa lui Holban stareţul îngenunche şi-i sărută mâna cu respect şi sfială

-Părinte, am adus pe omul pe care îl aşteptai!

Holban îşi puse mâna pe capul stareţului şi zise cu o voce care parcă venea de dincolo de timp:

-Binecuvântarea lui Zamolxe să vie peste tine! Acuma, meri în pace! Tu ţ-ai gătat treaba! Apoi îşi mută privirea asupra celui pe care l-a aşteptat iar acesta s-a cutremurat sub privirea vie şi cercetătoare a popii Holban. Nu putea îngaima un singur cuvânt în faţa acestui bătrân simplu şi impunător căruia un preot creştin îi spunea părinte şi care-l binecuvântase pe acesta cu puterea unui zeu păgân şi demult uitat. Fragmente de legende î se perindauprin cap: ultimul mare preot al dacilor liberi, lupul alb… Toate păreau acum şi aici.. reale.

-Să mergem! Nu prea avem….timp! zise Holban

– Pentru ce? reuşi îngaime el

– Măicuţa noastră cea dintotdeauna şi Zamolxe, părintele nostru, vor să-ţi vorbească. După ce vei afla cine eşti, te voi duce sus să vorbeşti cu Sfinxul!

Părintele Holban încupu să mergă dar curios nu spre gura peşterii ci spre o altă parte a peretelui stâncos, opus peşterii. Ciudat! Parcă întrega sa făptură lumina. El, se frecă la ochi, dar efectu era acelaşi. Cu certitudine Holban strălucea, emana lumină, vie, vizibilă, o lumină care se distingea de lumina zilei.Ajuns în faţa peretelui stâncos ridică mâinile si spuse câteva cuvinte pe care ucenicul nu le-a putut înţelege şi peretele se dădu în lături. Holban nu avea nici torţă nicialtă sursă de lumină, atunci adevărul s-a relevat: lumina emana din el. În întunericul peşterii se vedea bine . Ce era şi mai curios era că înşişi pereţii peşterii emanau lumină. El, ucenicul, se afla în Peştera Zeilor! După ce printr-un efort susţinut s-a recules din perplexitatea situaţiei, avu curajul să întrebe:

-Părinte, cum ai apărut dintr-o dată în gura celeilalte peşteri?

-T-oi spune dragu meu! Nu există timp, oricând poţi fi în locul în care îţi doreşti! Există numai eternitatea, în care toate lucrurile fiinţează în acelaşi timp. Eternitatea nu poate fi nici măsurată, nici limitată. Este totul în tot, când contemplezi eternitatea nu ai cum să te limitezi în timp. Stiu ce ştii dragul meu! Nu-i nici prea mult, nici prea puţin. Tăbliţele de la Sinaia, pe care noi, preoţii lui Zamolxe, le-am întocmit sub o formă accesibilă oamenilor de rând,nu au date, nu au ani, deoarece totul porneşte din eternitate şi se sfârşeşte tot acolo.

pe12082

În timpul acesta ajunseră într-o încăpere. Lumina albă, diafană părea a izvorî din toate părţile din pereţi din podea iar acum Holban era de-a dreptul strălucitor. Se sprijini cu o mână de perete. Parcă se auzea un cântec, suav, lin, liniştitor. Retrase mâna si repetă gestul. Da, piatra rece a peretelui îi descânta:

„ Nu te mira că soarta noastră doare

Că viaţa se transformă, în chin, venin, amar

Căci ne-am vândut şi suflet, şi străbuni şi-altare

Şi pe Zamolxe l-am schimbat în vin”

Deşi blajin, nespus de suav, descântecul durea. Durerea ascunsă în el îi umplu mintea, trupul, pătrunse până în ulştimul ungher al fiinţei sale. Lacrimile-i curgeau, îl durea soarta neamului său şi ceea ce-l durea si mai tare era că ştia că descântecul e înspăimântător de real.

-Părinte!

Holban statea drept în mijlocul încăperii. Parcă nu-l auzea.

-Părinte!

Holban se întoarse şi-i spuse zambind:

-Taci şi ascultă! Durerea ta o să te vindece! Durerea aceasta e mântuirea neamului nostru.În curând se vor trezi tot mai mulţi si vor auzi descântecul de peste veacuri. Taci şi ascultă! Nu te speria! Tu ai trecut dincolo, ca si mine şi alţii înaintea mea. Vei auzi cântecul lupului alb care se bucură atunci când un om din neamul lui se întoarce.

Piatra rece a peşterii continua să-i cânte acelaşi cântec suav şi dureros:

„Când ziua aceea veni-va

Durere ce zbuciumă suflet, şi slovă de carte

Sculas-a,din vremuri,să-ntrebe:

„A cui e pământul Daciei mari?”

Durerea lui era aproape de necontrolat. Holban privea inflexibil, poate purta o urmă de zâmbet în colţul buzelor, dar era numai o părere. Durerea era administrată strop cu strop. Peste descântecul suav şi nemilor se auzi vocea lui Holban:

-Tot ceea ce nu te omoară, te face mai puternic! Asta e crucea ta! Să ştii, să ştii durerea neamului, s-o porţi în tine şi s-o spui. Otrava picurată de descântec te face imun la fantasmele vieţii uşoare, la uitare, o să-ţi aducă aminte în veci cine esti! Căci omul nu moare, trece prin vremi, evoluiază şi apoi merge dincolo când a închis cercul. Asta e legea lui Zamolxe! În tine curge sângele dacilor liberi, descântecul rezonează cu cele ce ai acumulat tru de-a lungul timpurilor.

După o vreme vocea lui Holban se auzi din nou:

-Ai auzit durerea ce se ascunde în sufletul neamului, în sufletul celor puţini care mai păstrează sămânţa dacilor liberi. Acum e momentul să afli cine esti, apoi o să mergem la Sfinx! Acolo vei vorbi cu Zamolxe!

Holban îi puse mâna pe creştet. Capul i se învârtea credea că o să leşine. Gândurile o luaseră razna. Căldura ce ieşea din mâna lui Holban era una nefirească. Aluca pe o pantă, în necunoscut, fără putinţă de întoarcere. Auzi de foarte departe vocea lui Holban:” Ţine minte cine eşti! Să nu-ţi fie frică nici un moment! Frica omoară omul”

Vedea pe marele rege Decebal. Vedea cetatea Sarmisegetusa. Era pace. Un nor se îndrepta spre mândra cetate. Vedea armata romană. Îl durea, literalmente simtea durerea. Fu mândru atunci când văzu curajul dacilor care apărau trecătoarea dela Tapae. Văzu cetăţile dacilor căzând rând pe rând sub puterea armatei romane. Durerea îi străpunse inima ca un cuţit când văzu Sarmisegetusa în flăcări. Se văzu pe sine. Se bătea ca un apucat împreună cu ultimii apărători ai Sarmisegetusei. Se chircea sub durerea care-l strângea ca într-o menghină. Toţi au murit, toţi până la unu, au murit atunci când n-au mai putut rezista şi decât să cadă robi romanilor s-au aruncat în propriile săbii.

Vocea lui Holban îl chema înapoi: „Hai! Acum ştii tot!”

S-a trezit ca dintr-un vis urât.

-Acum ştiu! Am murit apărând Sarmisegetusa capitala dacilor liberi!

-Hai, zise Holban. O ameţeală uşoară l-a cuprins. Spaţiul s-a comprimat şi în clipa următoare se aflau în faţa Sfinxului. Lângă Sfinx şedea smeţ Lupul Alb. Privea atent la noul venit. Popa Holban îi era cunoscut. Deschise botul dar din gura lui nu ieşi urlet de fiară ci un cântec:

„ Doar neamul putea-va să-nfrângă

Imensa povară ce-apasă asupra-i

Strângând împrejuru-i uitatele taine

Iubirea de oameni, de neam şi de ţară”

Apoi un urlet triumfător brazdă cerul. Lupul Alb se bucura că fiul dacilor liberi a revenit la rădăcina sa. La sămânţa neamului său. Se bucura să-l vadă. Urletului său iau răspuns alte urlete de lupi. Era feeric, luna lumina Platoul Bucegilor, lupii cântau pentru pământ şi pentru cer! Descântecul Lupului Alb îi rămase în gând. Exista o speranţă totuşi pentru neamul său care si-a uitat străbuni şi uitat iubirea de semeni.

sfinxul-bucegi-iarna2

-Mărite Doamne, spuse Holban, ţi-am adus înainte pe unul dintre fii dacilor liberi. Apoi se închină.

Un tunet, ba nu, o voce răspunse. Venea din cer şi din pământ din tot ce mişca în jurul lor.Numai el şi Holban o puteau înţelege:

-Tu aparţii la ceea ce nu moare! Tu şi neamul tău nu sunteţi ataşaţi imperiului unic al timpului! Aţi rupt lanţurile timpului, de acum vă aflaţi în veşnicie. Durerile tale şi a lor v-au scos în afara timpului. Cu timpul veţi fi tot mai mulţi. Veţi contempla veşnicia din prisma nemuririi pe care Părintele vostru şi al oamenilor a pus-o demult ca Lege a voastră şi pe care voi aţi uitat-o!

– Când se va întâmpla asta Stăpâne? a reuşit să îngaime cu voce slabă

-Atunci când toţi veţi şti să înviaţi credinţa, bunacuviinţă, pacea, legea şi ordinea, numai atunci durerea voastră va putea fi abolită. Momentu asta e încă departe dar eu aştept aici până va fi aşa cum am spus.Atunci când inimile se vor deschide şi darurile pământului se vor contopi cu cele ale cerului iar voi le veţi folosi pentru bunăstarea oamenilor abia atunci veţi găsi liniştea şi pacea. Mergi cu bine!

Se aşternu liniştea. Soarele răsărea din nou între nori trandafirii şi ei o luară încet , cu pas domol, pe drumul de întoarcere spre schitul Ialomicioara de unde el, purtând un nou suflet şi o nouă ştiinţă urma să revină acasă.

(Această povestire este fictivă, ca toate poveştile ….)

zamolxe

 

 

 

 

 

 

 

Ordinul Solomonarilor. Enigmă sau adevăr istoric?

Ordinul Solomonarilor. Enigmă sau adevăr istoric?

Tradiţii…

Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumatate în realitatea cotidiană a satului românesc. Personaje semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani,gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Se crede că numele solomonarilor îţi are originea în numele regelui biblic Solomon, el însuţi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor.

Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească. El este văzut ca un bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o haină albă ce atârnă peste 7 pieptare.

Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care în credinţele populare acesta fabrică grindina dar care are si un rol de paratrăznet când este împlântat în pămant sau în pragul casei cum aflăm din scrierile lui Ion Creangă, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele).În unele părţi din recuzita solomonarului mai parte şi nişte legături din cârpe ce poartă numele de „moime” nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.

Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Deavolul sau de arhidemonul Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de pregătire ce durează până la varsta de 20 de ani, desfăsurându-se în condiţii foarte dificile.În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.

Ne poate da istoria un răspuns la aceste mito-credinţe? Există o cât de mică referinţă care ne-ar putea îndreptăţi să credem că ordinul solomonarilor a existat şi că există o continuitate istorică în sânul ordinului? Poate fi localizată undeva , pe pământ, acestă şcoală a solomonarilor şi dacă da, atunci unde poate fi plasată ea? Asta vom încerca noi să aflăm în expunerea faptelor ce urmează.

batran

Solomonarii – iniţiaţii lui Zamolxe

Să cercetăm cu atenţie câteva dintre numele tradiţionale ale solomonarilor. Spuneam ceva mai devreme că solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume dintre care un interes aparte în ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi. Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor.

ceata21

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare? Mă îndoiesc, nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume aflăm că salman este un cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din Zal,rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind si privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM. Prin urmare , numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

sfinx-diana

Să privim acum puţin asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de credinţele populare. Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului despre care am mai vorbit în articolele mele. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

vultur_bicefal

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor , nu-l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva)

Ne mai interesează aici încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un balaur(dragon)?(v.Simbolismul lupului şi al şarpelui.Dragonul dacic). Dar aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur este fiul lui Uther Pendragon dar despre aceasta o să vorbesc în părţile ultime ale acestui articol.

00056fo7

Să zăbovim acum puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din legendele populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti. Densuşianu ne spune că la poeţii epici ai Greciei giganţii erau consideraţi nişte oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în zei ( ci numai într-unul singur). Ei distingându-se prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri auncând asupra cerului cu lemne şi aprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el ne spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi că ţara lor era Dacia, or , dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, asa cum am arătat mai sus, este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada pelasgă. Amintim de asemenea că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.

Solomonanţa sau şcoala de solomonărie

Există asa ceva? Dacă există unde poate fi plasată ea?

Am spus că această şcoală este situată undeva la marginile pământului într-o peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere peştera însăşi este o groapă adâncă în interiorul muntelui! Aflăm, de asemenea, că în această şcoală viitorul solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici mă îndeamnă să cred că de fapt solomonarii, la un anumit moment dat purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o supracastă aflată cumva în afara sistemului social.

peisaj

Într-unul din articolele trecute (v. Sacralitatea intituţiei voievodale româneşti) l-am identificat pe Zamolxe cu Ler Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce aflăm despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi , ori aşa cum am spus deja, în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se spune ca ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la capătul lumii; rohmanii sunt sihastrii ori despre solomonari se spune că nu dorm niciodată în casă ci numai în pesteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel al unui sihastru. Despre solomonari se spune că primesc pomeni, desi nu au nevoie de nimic, pe care le aruncă duhurilor necurate; or rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt (avem aci de-a face cu un tabu) de Pastile lor care se sărbătoresc la o săptămană după al nostru primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie de oul întreg, ca noi păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre solomonari că după ce-si desăvârşesc stagiul se retrag întro pesteră ( deci sub pământ, într-un sens mai larg) unde scriu într-o cartea toatpă învăţătura lumii; or despre Rohmani se spune că locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ ( ase vedea aci caracterul lor de oameni sfinţi). Capătul pămantului despre care se vorbeste în aceste legende îl aflăm lămurit din legendele greceşti care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia!

wood

A,m spus că solomonarii asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de vedere, îmi par a fi o supracastă un grup privilegiat aflat cumva în afara ordiniisociale pe care într-o anumită măsură o dominau. Cazul este evident şi din legendele românilor care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă! Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune Iordanes despre aceştia: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. În articolul „Kogaion-muntele sacrul al dacilor” am vorbit despre treptele iniţierii zamolxiene şi despre faptul că sanctuarul iniţiatic suprem se afla în Bucegi iar ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului identificată cu Vârful Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes asimilate legendelor despre solomonari putem deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele scolii prima dată într-o peşteră pe care o echivalăm cu Peştera Ialomiciarei, ajungeau la nivelul al doilea unde deprindeau alte taine legate pe care le-am nu-mi „Tainele Sfinxului” adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina manifestării principiului şi doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va deveni iniţiat, un personaj semidivin identic cu solomonarul sau rohmanul. Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul solomonarilor afară de legendarii rohamani sau sarabos tereos? Cred că da pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit că aceste clase călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă avem în vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit, izolat cu referire la schitul călugăresc. Vorbesc de un ordin al solomonarilor organizat pe trepte deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii sfinţi ai dacilor între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer nu menţionează întoarcerea ucenicilor la viaţa profană.

În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii constatăm cu uimire că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare fiind data de megalitul numit chiar Babele foarte asemănător cu sumerianul Bab Ili (Casa zeului). Am făcut această precizare întrucât sumerienii au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu mituri  cu tot spre locul viitorului Sumer!

babele

Perpetuarea Ordinului Solomonarilor de-a lungul timpului

Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care putem banui că a făcut parte din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris care zburând pe o săgeată de aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul/ Zamolxe. Este şi aici vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul personaj despre care putem afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă a ordinului solomonarilor/salmanilor.

rodnei-rauri-de-ceata

Ciudat este însă altceva. Tradiţia că solomonarii după înfăptuirea stagiului se retrag într-o peşteră de la marginea pământului unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii. De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatră este identică cu masa rotundă a cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu atunci când aflăm, că unele legende din ciclul arthurian şi graalian identifică Sf. Graal cu o carte, iar cel care deţine această religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii globale! Legenda arthuriană ne mai oferă o surpriză anume numele tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De asemenea, ne mirâm si mai mult, atunci când vedem că masa de piatră sau masa rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere sacralitatea Sf Graal, îl găsim şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a Sarmisegetusei.

sarmisegetusa-roman-archeological-site

O ultimă constatare si termin. Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie extrem de critică. Făcând o paralele cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate ne întrebam: nu erau acestia parte din acei Sarabos despre care vorbeam ceva mai devreme? Poate da, poate nu…

Totuşi, nu trebuie să uităm şi aducem la cunoştina cititorului că… încă se vehiculează legende despre existenţa ultimilor solomonari ! Subliniez ca de fiecare dată atunci când vorbesc despre subiecte delicate: „io mi-am exprimat numai părerea personală”

zamolxe

Bibliografie orientativă:

1. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc

2. N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed Herald, Buc

3. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

4. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5. Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat,Ed Gutinul, Baia Mare

Dizertaţii pe marginea unei hieroglife

 

Am să vă atrag atenţia de aceasta dată asupra literei latine „P”. În mod sigur vi se va părea o literă banală pe care o utilizam zilnic facând parte din alfabetul latin. Aşa şi este din perspectiva omului modern care a uitat că în spatele lumii materiale întotdeauna se află ceva imaterial care o susţine şi o determină. Dar din perspectiva ştiinţei sacre, este cu totul altă poveste şi la această poveste mă voi referi în cele ce urmează. Voi lasă aci gandirea umană, discursivă, pentru a intrega hieroglifa lui „P”, în gândirea „intuitivă”, sintetică, cumva supraumană, dar care este accesibilă omului tocmai prin simbol ca esenţă a realităţii umane sau supraumane.

Toată lumea ştie că literele sunt simboluri , în concepţia unora arbitrare, ce reunite între ele traduc în formă vizibilă cuvinte. Ori cuvântul, când este spus sau scris generează stări, idei, într-un cuvânt crează ceva.Ce nu ştiu cei care consideră simbolurile literale arbitrare este că de fapt nimic nu este arbitrar ci totul funcţionează în virtutea unei perfecte analogii şi complementarităţi între Principiu şi manifestare, între cele vazute şi cele nevăzute. În Evanghelia după Ioan aflăm următoarea formulare: „La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” . Apoi aflăm citind acelaşi evanghelist: „Şi Cuvântul a luat trup”. Iată omul ca simbol manifestat al lui Dumnezeu, microcosmosul reprezentând macrocosmosul în toată plenitudinea lui. Nu este nici o blasfemie aici deoarece ştiinţa scară ne învaţă că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi mai mult: în timpurile vechi divinitatea supremă, creatoare a oamenilor şi a lumii materiale avea ca titlu de glorie şi măreţie chiar denumirea de Omu!

Consideraţii asupra literei P

Urmând aceste consideraţii, ce ar putea cuprinde zeci de pagini, ne-am abătut de la scopul prezentului articol, dar ele sunt de un real folos pentru a pricepe cum stau lucrurile cu litera „P”. Orice cuvânt are un început, pe care literaţii şi grămăticii, l-au numit iniţială. Vi se pare cumva arbitară această denumire? Iniţial în ordinea firească a lucrurilor înseamnă punct de pornire, Principiu, Principiu care va stabili forma şi înţelesul cuvântului.Vi se va părea de-a dreptul ciudat atunci când veţi afla că originea scrisului (contrar celor spuse de manualele de istorie) este în Ardeal şi că Ardeal în varianta Hardeal înseamnă Casa Domnului şi prin extensie Paradisul terestru! Numele poporului care locuia Paradisul terestru era acela de pelasgi. Iată cum Principiul (Zamolxe) corespunde Omului situat în Paradisul terestru stăpânit de pelasgi care aveau credinţa că erau născuţi din cer şi din pământ, din material şi imaterial.

Să revenim la tema iniţială şi să analizăm hieroglifa lui P şi implicaţiile sale. Dacă privim cu atenţie această literă vom observa că ea are forma unei săbii cu gardă dar şi forma unei chei. Aceste doua forme distincte dar complementare în esenţa lor se elagă de simbolismul lui Ianus şi de simbolismul axial. Ianus Bifrons, Principiul decompus în cele două componente de bază ale sale, principiul feminin şi principiul masculin, Zeul şi Zeiţa, Ianus/Iancus/Iancu-Iana/Ianca ,ce-i doi Zamolxe, închipuiţi ca doi şerpi în jurul caduceului hermetic ce odată ajunşi în vârful lui se contopesc în unul singur, dualitatea manifestată tinzând şi reuşind în cele din urmă să reconstruiască Principilu primordial, Aorul din vârful caduceului. Cele două feţe ale lui Ianus Bifrons sunt numite de multe ori în ştiinţa sacră Ianus Caeli şi Ianus Inferni iar Saturn şi Geea, ce-i doi Zamolxe, erau consideraţi ca stăpâni peste tarâmul subteran şi peste cel uranian. Iată cum ne dezleagă misterele lumii materiale şi spirituale o simplă literă.

januscoin2

Despre Ianus/Zamolxe se mai spune că este şi deţinătorul cheilor. Aici nu este vorba de chei în sensul material al cuvântului ci de cheia ştiinţei sacre alchimice, a ştiinţei „dizolvării” şi „coagulării” pe care alchimiştii au preluat-o sub forma „Solve e coagula”. Este cheia iniţierii în tainele lumii şi a celor de dincolo de lume, iniţiere care adună ceea ce a fost pierdut.Nu este ciudat totuşi că Iisus spunea în Evanghelii că a venit pentru cei rătăciţi (literal: „oile cele pierdute”)?

Pe de altă parte ne atrage atenţia o altă afirmaţie a lui Iisus şi anume: „Eu nu am venit să aduc pacea, ci sabia!” Peste tot pe unde apare în tradiţiile antice sabia este un simbol axial, ax care se află în strânsă legătură cu Polul, care la rândul său este identic cu ideea de Centru. Ori, pentru toţi autorii antici Axis Mundi (Axa Lumii) se afla sub Polul Getic (v. Maţial care se exprimă farte clar în acest sens). Axa Lumii mai este cunoscută şi sub numele de Columna Cerului sau Întreitul Stâlp al Cerului deasupra căruia coboară lumina sub forma unei săbii imagine figurată şi pe mormântul lui Avram Iancu de la Ţebea! (vezi imaginea din Kogaion Muntele sacru al getilor)Şi că tot vorbeam de complementarite şi întregire ceva mai devreme legătura între paradisul terestru şi paradisul ceresc se face tocmai de-a lungul Axei Lumii care se află în Bucegi unde se află şi cele mai vechi icoane din lume: Sfinxul şi Babele. Prin urmare, afirmaţia lui Iisus, spune sub formă de parabolă că el era trimisul Polului, al Centrului, al lui Zamolxe.

P din monograma lui Iisus Christos

Hieroglifa lui P apare bine definită şi în monograma lui Iisus Christos cunoscută lumii creştine sub numele de christma. Să analizăm un pic această figură şi înţelesurile ei care scapă privitorului profan. Întreaga figură este înscrisă într-un cerc, cercul întotdeauna semnifică lumea manifestată . Prin urmare este clar că avem de-a face cu un simbol, un simbol al cărui înţeles ne scapă de cele mai multe ori.Privind în spatele figurii (cu ochiul minţii) deducem acolo un Punct, Principiu care generează întreaga figură. La scară macrocosmică este Principiul care generează prin însăşi existenţa sa întreaga manifestare. La nivel material este centrul originar, Paradisul terestru care generează prin existenţa şi voinţa sa imperiul pelasg.Din punctul central se desprind patru raze care au un dublu sens manifestarea şi întoarcerea la origine. Mai mult cele patru raze reprezintă crucea sfântului Andrei. Ori Andros în greacă înbseamnă Om iar titlul de glorie al pelasgilor pentru Zamolxe era tocmai Omu Prin centrul acestei cruci trece litera P cu coada prelungită. Ea străbate , în viziunea mea , cele trei tărâmuri,lumea superioară, a arhetipurilor, lumea intermediară,a manifestării şi lumea inferioară sau a non-manifestării. Faptul că P îşi are bucla în ceea ce am numit lumea superioară ne dă explicaţia monogramei christice: Phosphoros „Cel strălucitor” Ori Zamolxe sub forma Apollo era tocmai zeul strălucirii solare. Dacă această monogramă îl desemnează pe Iisus ca trimis al cerului, prin înţelesurile deja menţionate ale literei P aflăm şi alte informaţii. Această literă îl desemnează pe Iisus ca trimis al Omului, al lui Zamolxe pelasgic, prin simbolismul său axial acela de sabie şi ca iniţiat trimis din Centrul Lumii pentru a duce lumina cunoaşterii celor ce s-au desprins de sursa originară.

180px-monograma_iisus_hristos2

Alte semnificaţii ale literei P

Vom observa încă de la început că toate cuvintele care desemnează atribute zamolxiene în limba română încep cu P.

Bunăoară, potenţă şi derivatele sale, pot, a putea, putere, este un atribut ce se referă la regalitatea sacră zamolxiană ce se întindea peste toate cele trei tărânuri şi de la care deriva şi regalitatea umană (v. Sacralitatea instituţiei voievodale româneşti). Mai mult numele lui Zamolxe ce-l desemneazpă ca stăpân al apelor în mitologia greacă este Poseidon, nume derivat din atributul de putere al lui Zamolxe, adică Posis + das (Zeul potent, care poate, puternic)

poseidonmelos-l3

A se observa că „Sabia” de lumină ce coboară peste Vârful Ascuns/ Stâlpul Cerului are drept echivalent în limba română paloş. Un cuvânt care începe tot cu litera P. Ciudat nu? Prin putinţele pe care ni le oferă ştiinţa literelor paloşul românes ne dă vechiul phal(o)us emblema lui Shiva ca zeu binevoitor şi atotputernic. Dar şi onphalos adică „Buric” aci cu sensul de „Buricul pământului”, Casa Domnului, Hardeal,Ardeal

Dacă adăugăm încă o buclă la P obţinem litera B. A şi B sunt primele litere ale alfabetului latin dar şi a alztor alfabete. Din prismă spirituală A este Impulsul, Principiul , Zamolxe care l-a generat pe B iar B a creat toate lucrurile. Foarte ciudat! Revenind la forma iniţială a lui P care prin modificarea esentei sale a dvenit B vedem că unul dintre cele mai importante simulacre megalitice ale Geei, principiul femin al lui Zamolxe Principiul Unic, se numeşte cu o denumire care începe tot cu iniţiala P: Panaghia, situată pe cea mai înaltă culme a Ceahlăului. Mai mult Geea purta supranumele de mama a zeilor şi a oamenilor, pământul matern, mama dela care porneşte manifestarea în lumea fizică. De altfel chiar şi textele gnostice insistă pe acest astect al principiului feminin.

Curios este încă un lucru. Dacă observăm cu atenţie întreaga catenă carpatică situată pe teritoriul ţării noastre şi prelungirea ce trece dincolo de Dunăre , în Bulgaria, putem ghici forma literei P!

16_harta

Acum să readunăm ce-am împrăstiat odată cu derivarea lui B din litera P. Astfel, vom „schilodi” litera P tăindu-i bucla. Vom avea un I. Iată că am revenit Iniţială, litera de la începul oricărui cuvânt, la Principiul cuvântului. Iar dacă vom privi de sus aceast I vom avea doar un punct, principul care generează toate formele şi toate ideile.

O complicaţie stranie a literei P

Am vorbitmai sus de Polul getic, ori semnul Polului de cele mai multe ori este svastica, svastică care face parte din zestrea ancestrală a poporului român, fiind găsită în toată cultura ţărănescă sub diferite forme. Cea mai ciudată dintre ele este svastica clavigeră ce are la terminaţiile braţelor niste motive ce seamănă cu litera P. Să aibîă acestea doar un sens pur ornamental? Poate acum, dar în trecut ele reprezentau ceva şi acest ceva era legat de iniţierea zamolxiană. De ce? Pentru că având în vedere că litera P are forma unei chei această svastică este formată în fapt de 4 chei.

images3

Semnificaţia acesteia este legată de ceea ce ne spunea Iisus în rugăciunea tatal nostru: precum în cer asa şi pe pămant” dar tine mai şi mai mult de acel solve e coaguala al alchimistilor deoarece Ianus Bifrons este stapânul iniţierii în Marile şi micile misterii. În sens mai larg, simbolismul svasticii formate din 4 p sau chei este tocmai conlucrarea iniţiatică între principiile creatore masculin şi feminin, Saturn/Apollo şi Geea/Rheea,şi între manifestările lor materiale el şi ea, femeia şi barbatul, ce toate tind să ajungă în Centru, la Principiu! Avem de-a face aci din nou cu simbolismul caduceului.

zamolxe