Moldova – un toponim dac?

Etimologii propuse pentru denumirea Moldova

S-au elaborat numeroase teorii cu privire la constituirea statului medieval Moldova şi la etimologia numelui său deşi în mentalul colectiv s-a înrădăcinat ca  moment al  întemeierii şi originii numelui principatului de la  răsărit de Carpaţi legenda lui Dragoş şi a căţelei sale Molda. Deşi legenda este reprodusă încă din 1646 de către de către misionarul italian M Bandini, cu siguranţă după izvoare  orale mult mai vechi, noi oferim varianta găsită în „Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir: „…când Imperiul Roman  a început să decadă, barbarii – şi anume sarmaţii, hunii şi goţii  – au  pustiit  Moldova de mai multe ori şi au silit pe coloniştii romani (?) să fugă în munţi, ca să caute loc de adăpost împotriva cruzimii lor,în martea muntoasă a Maramureşului. După ce au  vieţuit acolo câteva sute de ani,apăraţi ca într-o cetate naturală, cu voievozii şi legile lor, deoarece populaţia s-a înmulţit peste măsură, Dragoş, un fiu al  voievodului lor  Bogban, se  hotărâ în cele din urmă către anul (1359, stabilesc cronicile-n.n) să cuteze  un marş peste  munţi, spre răsărit,însoţit la început de numai trei sute de oameni, ca si cum ar pleca la vânătoare. Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic,numit de moldoveni zimbru, şi, tot  gonindu-l,ajunse la poalele munţilor.

Când căţeaua lui de vânătoare, căreia-i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într-un râu, unde săgeţile îl uciseră; dar  şi  căţeaua, care sărise în apă după fiara  fugărită, fu luată de undele repezi.

legenda-lui-dragos-voda

Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu  cel dintâi care  numi acest râu Moldova, iar  locului unde se precuseră acestea îi dădu numele  de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul  bourului”

Această legendă „de întemeiere” a fost studiată  în  mod absolut magistral de către Vasile Lovinescu în lucrarea „Dacia Hiperboreană”. Am luat şi eu în discuţie simbolismul acestei legende în articolul intitulat „Legendele desălecatelor. Sacralitatea instituţiei  voievodale româneşti”

 

 Tributar şi el, asemenea lui Dimitrie Cantemir, învăţatul domn al Moldovei, concepţiei latiniste, C Negruzzi spune că „Moldova este un nume dat de romani, cărora, plăcându-le ţara, pentru frumuseţea ei, au numit-o „Mollis Dacia” sau „Mollis Davia” iar  râul şi-a luat  numele după ţară” . Explicaţia lui Negruzzi şi  aserţiunea lui Dimitrie Cantemir referitoare originea latină a  toponimului Moldova ar  putea  fi  valabile dacă ar avea suport istoric. Or, datele istorice existente  nu confirmă  ocupaţia de către  romani  a  teritoriului  numit  Moldova. Din contră,  acesta provincie  românească a fost „focarul” rezistenţei  daco-getice  aici  avându-şi „reşedinţa” carpii şi  costobocii, daci liberi care în coaliţie cu diferite alte neamuri  atacau Imperiul Roaman ori de câte ori se ivea ocazia! Prin urmare, toate încercările de explicaţie a toponimului Moldova  prin descendenţă romană  cad, neavând suport istoric real!

Probabil considerată nesatisfăcătoare etimologia latină a  toponimului Moldova s-au căutat alte explicaţii. Astfel  B. P. Haşdeu marşând pe  influienţa  gotică în zona Moldovei spune , nici mai mult nici mai puţin,  că Moldova este  un  nume de influienţă germanică întrucât Mulda  – de la care ar deriva toponimul  Moldova –  în limba gotă ar însemna praf. Pornind  de la această  tălmăcire lingvistul român consideră că hidronimul Moldova înseamnă  „apă prăfoasă” şi  că  ţinutul şi-a luat  numele după apa Moldovei. Majoritatea istoricilor şi  lingviştilor români au preluat această etimologie fără a se gândi la două aspecte  , zic eu  deloc de neglijat:

1) identitatea  dintre daci şi goţi afirmată cu claritate  de izvoarele antice  pe care le-am  menţionat  în articolul intitulat  „Etnonimele dacilor:dac-got” şi

2) germanii saşi colonizaţi de maghiari la hotarele  Moldovei erau minoritari şi  nu  puteau influienţa toponimia deja existentă  în teritoriul luat  in discuţie chiar dacă în limba limba lor Mulda inseamnă atât praf cât şi mină!

Oare majoritarii daco-români nu aveau o denumire  preexistentă deja la venirea saşilor pentru teritoriul pe care-l locuiau? Mă  indoiesc. În plus, o minoritate chiar dacă în limba ei maternă foloseşte  o anumită denumire pentru a desemna un anume loc nu  o poate  impune în mentalul  colectiv al autohtonilor. Bunăoară, 1000 de ani de  convieţuire ( paşnică sau nu)  cu maghiarii nu au putut schimba denumirea Ardealului în „Erdely Fold” sau a oraşului Tg Mureş în Marosvasarhely! Fie şi numai atât  şi această  teorie a originii germanice  a  numelui  Moldova pentru  ţinutul românesc de la răsărit de Carpaţi are  un eşafodaj şubred.

Mai există  o etimologie, la care subscriu istoricii Dinu  C Giurăscu şi Constantin C Giurăscu, ce propune drept etimon al  hidronimului  si toponimului  Moldova cuvântul molid, în varianta  mai veche  molift, prezent în altitudine  în regiunea de obârşie a râului Moldova.

Nici una dintre dintre etimologiile propuse de istorici pentru denumirea de  Moldova nu se impune criticii  cu forţa evidenţei. Moldova  rămâne un  termen  greu de explicat dar nu atât datorită  neînţelegerii lexicale a cuvântului în sine cât mai ales  datorită, în primul rând, menţinerii formei arhaice. Această rezistenţă particulară a formei arhaice  româneşti ascunde in sine însăşi un crâmpei din istoria continuităţii daco-româneşti  pe  meleagurile  moldovene.

Moldova – un toponim dac?

Există oare posibilitatea ca nominaţia  Moldova să depăşească  ca vechime anul 1359,  an stabilit de cronici  pentru  apariţia statului medieval  de la răsărit de Carpaţi? Există oare  posibilitatea ca  numele  Moldova  să  fie  mult mai vechi decât  influienţa  germanică asupra  teritoriului de la  răsărit de Carpaţi?

Stema Moldovei - Alexandru cel Bun

Între disciplinele care au  jucat  un rol important în descifrarea trecutului poporului român şi a limbii române un rol important  îl  joacă fonetica istorică care poate stabili cu exactitate fenomenele evolutive ale unor sunete astfel încât se poate reconstitui forma  veche a unor  cuvinte care altfel, în stadiul  împiterit în care se află nu mai  pot transmite  nici  un mesaj sau informaţie semantică.

În cele ce urmează penru a explica  originea autohtonă a numelui Moldova vom apela  la fenomenul palatizării lui V şi respectiv înlocuirea lui cu H, fenomen  ce reprezintă o importanţă deosebită pentru lingvistica românească.

Se cunoşte şi chiar se recunoaşte  îndeobşte, că elementul lexical „dava” este  de origine dacică, autohtonă având sensul de oraş-cetate sau aşezare întărită.Acest termen se aşează în general  în partea finală a  toponimelor compuse, uneori  putând apărea şi sub formă singulară ca  în  cazul toponimului „Deva”. Ca urmare  amarii sale  vechimi dacicul „-dava” a suferit  unele mutaţii fonetice păstrându-se până în zilele noastre  sub diferite forme. Cea mai  importantă transormare a termenului „dava” este legată de palatizarea lui „v” prin care  forma incipientă „dava” capătă aspectul „daha” (dava>daha).

Transformarea lui v>h este caracteristica de bază a dialectelor româneşti actuale deşi fenomenul s-a petrecut  cu mult timp înainte de apariţia pe  firmamentul istoriei  a  românilor  şi a limbii române. Pentru exemplificare şi lămurire vom oferi câteva cuvinte din limba română care au cunoscut acest fenomen : Moldova> Moldoha; măduvă>măduhă;Vorbă>horbă; fier>hier; a fierbe> a heierbe, herbu. Prin urmare  în cazul sunetului v dar  şi al  lui f exemplicate mai sus  avem aceeasi  evoluţie a lui în h ca şi în cazul Dava>Daha.

Trecerea de la iniţialul Dava la Daha/ Dahae ne relevă o schimbare   semantică  importantă care  constă în trecererea  de la sensul de  locuitor al davei la aceea de etnonim.

O altă fază evolutivă a acestui termen autohton constă în trecerea lui H în  C fenomen care permite  trasformarea lui  Daha în Daca . Dacă  dacicul  Dava  devine  Daca prin forma intermediară obligatorie Daha este normal ca şi forma Davia>Dahia>Dakia să  fie  viabilă  prin aceasta probându-se etimologia  autohtonă dacică  a  denumirii Moldova. Pentru a proba această  demonstraţie  vom face paralela  între  Dava – Davia şi Moldova-Moldavia nume uzitat  şi azi  in vorbirea curentă deşi are o vechime  importantă în  limba  română Moldavia aparând in izvoare  istorice  şi acte de cancelarie . În  documentele de  epocă medievală întâlnim şi forma Moldoha şi chiar  Molduha iar  într-un document din  1592 apare  forma Moldoua şi Moldua într-unul din 1593.

Şi pentru a nu  crede ca  vorbim despre  un fenomen  unicat  în lumea veche, adică de ticluirea unei  evoluţii fonetice doar pentru a trage spuza pe  partea  noastră, şi  pentru a  nu  putea fi acuzaţi de naţionalism deşănţat neîntemeiat pe  fapte istorice temeinice, vom spune că  toponimul  italian  Padova , pentru  a  da doar  un singur exemplu deşi  ele sunt  mult mai multe, a cunoscut aceeşi evoluţie: Padava>Padavia>Padvium>Patavium.

Acestea fiind spuse, cu  toată reticenţa  unor autori în a crede afirmaţia lui Strabon că dacii s-ar mai numi şi Davi, vedem că  terminaţia Dava a   toponimului şi hidronimului Moldova/ Moldava este  cât se poate de viabilă în  cadrul transfomărilor sematice ale limbii române şi prin  urmare  face parte  din  fondul  lexical autohton traco-daco-românesc. Rămâne  acum de lămurit particula „Mol” din prima parte a numelui Moldova.

Deşi s-a crezut  că este un radical latinesc din care a derivat  lexemul  Mollis „moale, plăcut, molatic” credem  totuşi  cu toată tăria pe care  ne-o poate  oferi fonetica  şi sematica istorică  că  „Mol” este un radical autohton  daco-românesc. Afimaţia nu este  gratuită deoarece descălecătorii Moldovei îţi au  originile  în Ardeal, mai exact  in Ţara Maramureşului. Ori, În Ardeal, încă  se mai  foloseşte  termenul arhaic (s)mol pentru a desemna  noroiul, pământul ud, tina. Se foloseşte încă expresia „s-o-nsmolit” cu sensul de „a se impotmoli în noroi” ! Dicţionarul explicativ al  limbii române ne  dă varianta mâl oferindu-ne şi sinonimul (nă) mol amândouă având sensul de  noroi, tină, pământ ud. Optăm  pentru varianta autohtonă a radicalului „mol” cu atât mai mult cu cât la  frigieni, traci şi ei, poate fi  întâlnită  varianta „mel”  a radicalului „mol” de la care derivă însuşi numele zeiţei pământ Zemele/ Semele.  Ceva mai mult. Grecii îi numeau pe daci, geţi iar  numele zeiţei pământului , deci a pământului  personificat,  era Geea, care pierzând terminaţia „ea”, posibil transformată într-un „e” lung, s-a transformat  în  Gee, desemnându-i astfel  pe daci  ca fii ai  pământului sau autohtoni. În această ordine de idei, în condiţiile  în care după  106 o parte  a Daciei  intră sub administraţie  romană,  ni se pare absolut  normal  şi firesc să se facă o delimitare  clară între „pământul romanilor” şi „pământul dacilor” sau „ţara romanilor” şi „ţara dacilor” desemnată sub nume Mol+Davia/Dac(k)ia.

Pe de altă  parte atunci când vorbim despre hidronimul Moldova care,   este de presupus prin cele spuse până acum că şi-a primit  numele de la regiunea pe care  o uda  cu undele sale, în cursul său superior, în regiunea  montană, este năvalnic mai  ales în perioada  topirii  zăpezilor şi adună  pământ şi alte aluviuni iar atunci  când ajunge  in zona de cmpie, undele sale  se domolesc având  un aspect  noroios şi culoarea pământlui  ud. În această ordine de idei hidronimul Moldova  ar  însemna „”apa/râul care  udă) pământul dacilor/davilor sau Dacia/Davia.

moldova r

 Având  in vedere  toate cele spuse până acum considerăm că Moldova  este  o denumire autohtonă daco-românească şi nu latină şi nici  gotică sau slava. Spuneam aceasta  intrucât ea se poate explica în virtutea legilor gramaticale şi evolutive interne  ale  limbii române aşa cum  am  văzut deja în cele spuse mai sus. În cocluzie, considerăm noi, că Mol+Doha/Dova/Dava/ Davia  înseamnă  Pământul dacilor.

 

Bibliografie:

D.Cantemir,Descrierea MOldovei, ed Minerva

Al.Pele, Etnonimele  dacilor,dac/get, Ed Abaddaba

D. Oltean, Religia  Dacilor, Ed Saeculum I.O

http://valentinro.blogspot.ro/2013/03/moldova-un-nume-cu-origini-antice.html

D.Moldovanu, Etimologia hidronimului Moldova, în Studii

Published in: on 29/03/2013 at 00:56  Comments (33)  
Tags: , , , , , , , , , , , , , ,

Legendele „descălecatelor”. Sacralitatea instituţiei voievodale româneşti

 

Consideraţii preliminare

 

Dacia a fost centrul suprem al tradiţiei hiperboreano- pelasge în timpurile  preistorice ale neoliticului. În perioada antichităţii clasice, sub regele erou Decebal, Dacia cade pradă romanilor care o jefuiesc şi o spoliază de toate bunurile materiale, însă tradiţia rămâne aceeaşi, neschimbată. Aceasta graţie faptului că , în afara  teritoriilor cucerite de romani ce reprezentau circa 1/3 din teritoriul Daciei lui Decebal, spiritualitatea dacică a continuat să subziste fără a fi perturbată de factorul roman! Dacă  Muntele Sacru – Kogaionul din Bucegi – se afla sub atentă supraveghere romană, viaţa spirituală si tradiţia  s-a mutat în celălalt munte sacru al dacilor – Ceahlăul. Datorită acestui fapt şi revenirii la Muntele Sfânt a tradiţiei imediat ce condiţiile politice si administrative au permis-o, tradiţia pelasgo-hiperboreano- dacă a subzistat nealterată şi în timpul invaziilor popoarelor migratoare. Astfel, tradiţia pelasgo-hiperboreană ajunge în stare pură în posesia vlahilor sau românilor!

Observând cu atenţie transformările  spirituale suferite de lumea antică sub înrâurirea creştinismului putem conchide că  tradiţia pelasgo-dacică a continuat să subziste, netulburată în afara istoriei  care se petrecea în jurul său. Edificator pentru această afirmaţie este simbolismul legendei „poporale”  Traian şi Dochia, unde Dochia atunci când  este  peţită de împăratul Traian  roagă pe Zamolxe s-o transforme în stană de piatră. Dochia este Dacia cu tot ce implică ea în plan spiritual iar transformarea ei în stancă simbolizează însăşi ermetizarea tradiţiei dacice în confruntarea cu  politeismul roman şi, mai târziu, prozelitismul creştin.

 Tocmai din această cauză,  în secolele XIII-XIV când se vor forma statele medievale româneşti, Moldova Valahia şi Transilvania, Dacia era neatinsă de istorie în ceea ce priveşte tradiţia. Ea se găsea literalmente exact în aceeaşi stare în care era în timpul când domnea asupra sa primul rege-preot Zamolxe, acel Ler Împărat al colindelor şi basmelor româneşti.

Întemeierea statelor româneşti medievale, căci asupra lor mă voi opri  în cele ce urmează, nu a însemnat punctul de plecare al statalităţii în teritoriu Daciei. Acesta a fost aici întotdeauna într-o stare embrionară care, atunci când a întâlnit condiţii prielnice, s-a concretizat în plan material. Încă de la începuturile istoriei, aici s-a închegat  primul imperiu cunoscut al lumii vechi, Imperiul Pelasg, apoi  statalitatea a cunoscut noi culmi ale manifestării sale sub  Burebista  şi Decebal. Apoi  în Evul Mediu…

Întemeietorii statelor medievale româneşti sunt înconjuraţi de mister şi acoperiţi de mit. Aceste mituri  merită toată atenţia. Trebuie să atragem atenţia că toţi aceşti principi şi voievozi descălecători  vin din Transilvania, vechiul centru al Dacei pelasge si preromane! Apoi, trebuie să observăm că sau ei sau pământurile  în care îşi vor desfăşura activitatea  sunt denumite cu epitetul „negru”,  culoare ce face referire la simbolismul primordial pelasg.

 

Legenda întemeierii  Valahiei

 

Conform legendei, Principatul Valahiei a fost întemeiat  de către Negru-Vodă Basarab, nume asupra căruia vom avea ocazia să mai revenim.. Aceeaşi legendă ne spune că Negru vodă a descins în Valahia din Transilvania prin cheile munţilor Carpaţi, aşezându-şi  capitala la Curtea de Argeş unde a şi ctitorit o mănăstire cu acelaşi nume. De această mănăstire se leagă o altă legendă „legenda Meşterului Manole”. 

 Legenda Meşterului Manole  ne prezintă pe „Negru vodă” adresându-se unui arhitect anume „Meşterul Manole” şi „zidarilor” care-l însoţeau şi-l aveau ca şef. Meşterul începe lucrul dar iată ca tot ce făcea ziua se surpa noaptea. Urmează tulburarea care-i cuprinde pe zidari şi ameninţările lui Negru –Vodă. Manole , într-o noapte, avu un vis în care află că singura modalitate de a putea construi „biserica” era aducerea unui sacrificiu uman. Dimineaţă Manole povesteşte visul ajutoarelor sale  după care se apucă de lucru, dar prima fiinţă umană  care a apărut la orizont a fost chiar  femeia lui, Ana. În zadar încercă Manole s-o scape  căci tovarăşii săi îl silesc să-şi îndeplinească jurământul. El începe s-o zidească pe Ana în zidurile bisericii. Femeia la început nu-şi dă prea bine seama ce se întâmplă până când simte strânsoarea zidului şi atunci începe a se văieta: „ Manole! Manole! Meştere Manole! Zidul rău mă strânge, Trupuşoru-mi frânge, Copilaşu-mi plânge”. Manole însă, îşi continuă lucrul neînduplecat terminând în cele din urmă lucrarea. Numai că Negru Vodă nu voia ca  vreun alt prinţ să aibă o ctitorie asemenea lui, motiv pentru care atunci când meşterii spun că pot ridica o mănăstire şi mai frumoasă el ridică schelele şi-i lasă pe acoperiş. Pentru a coborî zidarii îşi fac aripi din şindrilă numai că acestea nu rezistă şi aceştia se prăbuşesc din înaltul cerului. Ultimul care moare este Manole. Fiecare zidar după moarte se transformă într-un izvor.

 De remarcat este faptul ca  zborul zidarilor este identic cu mitul  elen, preluat de la pelasgi, a lui Icar şi al tatălui său Dedal. Pe altă parte, trebuie remarcat faptul că mitologia românească este plină de biserici asemănătoare Mănăstirii Argeşului  care nu pot fi terminate  decât daca este  jertfită prin zidire „ Fata Împăratului” sau adusă Pasărea Măiastră în clopotniţă. Dar găsirea acestora implică o căutare, o căutare care este foarte asemănătoare cu căutarea Sf Graal.

Legenda prezentată succint mai sus are  evidente caracteristici hermeneutice. Este o parabolă a artei sacre  a întemeierii statului. Pentru a-şi întemeia stăpânirea Negru Vodă  construieşte o biserică. Această biserică este simbolul Centrului, al Polului tradiţional, o imagine terestră a „Cetăţii Eterne”, imaginea materială a Ierusalimului ceresc. De altfel, Tabula Smaragdina ne spune: ”Ce e dedesubt este la fel cu ceea ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Mai aproape de noi Iisus enunţă acelaşi adevăr mistic în Rugăciunea Domnească cunoscută sub numele de Tatăl Nostru :”precum în cer aşa şi pe pământ”. Acest Centru, Biserica construită de Negru vodă, se legitimează astfel ca o „inimă a lumii”, o altă „imagine” a  Centrului, „inimă” în jurul căreia se va constitui Marea Operă a Întemeierii Statului. Afirmaţiile acestea sunt susţinute şi de faptul că centrul cultului apollinic este marcat de o  biserică, şi ea fără seamăn în lume, asemenea  celei pe care şi-o dorea Negru Vodă pe care folclorul românesc o numeşte „Biserica mare cu nouă altare”, situată în „al Mării Negre prund”. Este vorba despre Insula Şerpilor şi Templul lui Apollo. Ciudată filiaţie între  antichitatea hiperboreano-pelasgă şi întemeierea statului medieval Valahia, nu vi se pare?

Pentru a înălţa această măreaţă ctitorie, Mănăstirea Argeşului, Negru Vodă apelează la Meşterul Manole şi la „constructorii” săi. Aici, în ordine metafizică, Manole este Marele Arhitect Universal iar Ana  cea zidită în zid este Înţelepciunea divină care susţine  toate lucrurile. Iată deci Principiul descompus în cele două polarităţi ale sale şi reunit apoi în Marea Operă a întemeierii statului şi a recunoaşterii voievodului! Mai mult, Manole este identic cu acel  Manus/Manes al mitologiei romane, epitet sub care Saturn/ Zamolxe se legitimează ca şi stăpân al lumii de dincolo. Spuneam acesta întrucât mani în mitologia romană  sunt  sufletele strămoşilor care veghează asupra familiei. Pe de lată parte, însă, Ana, soţia lui Manole, este un nume derivat din Iana, aspectul feminin a lui Ianus, cel care deţine cheile misteriilor antice. De aici deducem că Manole/Manes/ Ianus sunt diferite ipostaze ale lui Zamolxe. Să nu uităm că Negru Vodă însuşi trece prin „cheile” munţilor pentru a ajunge în Valahia! Să fie oare doar o coincidenţă că celălalt întemeietor de ţară din Transilvania se numea Iancu (de Hunedoara), că în alt moment  de afirmare a identităţii naţionale româneşti Avram Iancu se va afla la cârma destinelor poporului? De ce punem această întrebare? Pentru că este legitimă din prisma în care privim lucrurile, cu atât mai mult cu cât o derivaţie a numelui lui Ianus este Iancus, iar femininul acestui nume este Ianca, atestat şi ca toponim în teritoriul actual al României!

 

Întemeierea Moldovei

 

Fondatorul Moldovei a fost legendarul voievod Dragoş are a descins în viitoarea Moldovă din Maramureş. A se observa că şi acesta, asemenea lui Negru Vodă, „descalecă” în Moldova prin cheile munţilor, anume prin Cheia/ Pasul Prislop. Drumul îi este arătat de către un sihastru pe nume Ioan. În drumul său, pe malul unui râu a întâlnit un bour. Dragoş a pornit să-l  vâneze împreună cu căţeaua sa Molda. După câteva zile de urmărire  bourul a intrat în râu cu căţeaua Molda urmărindu-l, amândoi  murind în unda râului. În amintirea căţelei se spune că Dragoş a numit Moldova atât apa cât şi principatul căruia îi va pune bazele. Pe locul unde s-au petrecut lucrurile, spune legenda; Dragoş a ridicat cetatea Baia, ce se va constitui în prima capitală a Moldovei. Amintirea bourului  a cărui vânătoare a dus la fundarea statului moldovean a rămas  drept stema Moldovei.

 Deşi Ioan Sihastrul  este un personaj cheie al legendei în ceea ce urmează  mă voi ocupa în mod special de Dragoş. Mitul prin toate elementele sale  nu este decât o proiecţie exterioară a mitului zamolxian. Dragoş este iniţiatul zamolxian delegat de  păstrătorii tradiţiei  hiperboreene cu centrul în Kogaion pentru a întemeia  statul Moldovei  în Ordine şi Legitimitate  cu legea strămoşească. Argumentul forte stă chiar în numele voievodului: Dragoş= Drago(n)= Draco (stindardul de luptă al dacilor simbolizându-l pe Zamolxe). Uimitor este însă faptul că dragonul sau Şarpele Zburător, închipuindu-l pe Zamolxe, apare într-un loc neaşteptat exact cu aceleaşi caracteristici de zeu civilizator şi simbol al Înţelepciunii Creatoare. Este vorba de America Latină şi de Şarpele cu Pene (Quetzalcoatl), divinitate venerată de vechii mayaşi. El este zeul creator şi civilizator prin excelenţă, aceeaşi caracteristică imprimată lui Dragoş, întemeietorul  Ţării Moldovei. Apoi trebuie să atragem atenţia supra  unei alte similitudini. Mithra vânează şi el taurul  răpunându-l. Ciudat, nu? Mai ales că Mithra este identică cu Tiara, Coroana Sacerdotală, iar descompunerea acestui cuvânt  rezervă surprize de proporţii. Tia/Tea/De(e)a/ Zea (zeiţa) +Ra(m) Zeul Soare, cele două polarităţi ale Dublului Zamolxe în manifestare şi care reunite nu sunt altceva, simbolic vorbind, decât Caduceul lui Hermes, cu cei doi şerpi încolăciţi care urmează a se contopi în vârful său dând Aurul alchimiştilor sau Piatra Filozofală!

 Prin urmare vânătoarea bourului cu ajutorul căţelei de către Dragoş nu este altceva decât evoluţia contrariilor care tind a se reuni şi chiar se reunesc în vârful caduceului hermetic dând naştere noului stat Moldova. Iată Ordinea şi Legitimitatea zamolxiană instituită de iniţiatul Dragoş în noul principat de la răsărit de Carpaţi.

 Bourul sau Taurul primordial este  simbolul lui Saturn/Zamolxe, cel ce a rămas pană în secolul al XIX-lea emblema Moldovei. El este acel Bour Sur din colindele româneşti, epitetul Sur  fiind termenul predilect pentru a arăta măreţia şi strălucirea  în aceste  creaţii păstrate în memoria colectivă a poporului. Si tot el este Taurul/ Zeus venit s-o răpească pe Europa din mitul preelen! Mai mult, în Moldova există credinţa că Bourul alb este strămoşul sau tatăl moldovenilor! În credinţele folclorice  moldoveneşti se crede că acest Bour Alb trăieşte în Ceahlău şi se arată doar celor Aleşi! Trebuie să specificăm că înlocuirea  epitetului Sur cu cel de alb ca atribut al Zeului este imperios necesară în cadrul manifestării. La început zeul desemnat prin  epitetul sur este indefinit şi transcendent, apoi se descompune în cele două principii ce subzistă în el în stare latentă iar încoronarea manifestării este reunirea celor două principii în Aurul, Lumina Albă din  vârful Caduceului Hermetic, manifestarea deplină a principiului reunit şi strălucitor. Aceasta este întregul simbolism  ce se degajă din  legenda „descălecatului” Moldovei. Şi cel mai important

 

 Saraba şi iniţiaţii „descălecători”

 

Din legendele „descălecatelor” descoperim o Artă Regală a întemeierii Statului. O manifestare în deplinătatea strălucirii ei a Marii Opere Alchimice închipuită de Caduceul lui Hermes. Dacă simbolismul acestor legende este  unul hermetic atunci nu înseamnă  că dincolo de aceasta nu există şi alte lucruri mai importante. În plan material, aceste întemeieri nu sunt altceva decât, după cum se poate vedea şi din explicaţiile de mai sus, o reînnoire a tradiţiei primordiale hiperboreano-pelasgo-dacă.

 Întemeietorul Valahiei se numea Negru Vodă Basarab de unde  se trage şi numele familiei domnitoare în acest voievodat. Dar ce să însemne oare acest Basarab? Numai că…Basarab(a) este un nume compus din Ban – cea mai mare demnitate a Valahiei şi Saraba o denumire misterioasă asupra căreia vom stărui în cele ce urmează.

Iordanes ne spune că: „Primii dintre ei (daci-n.n) erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. Iată un exemplu de subzistenţă şi continuitate tradiţională: Basarab(a) sau mai corect Ba(n)sarab(a) este perpetuarea peste timp al acelei supra-caste dacice prezervată în munţii sacri ai Daciei! Identitatea de castă aduce după sine identitatea de tradiţie. Atunci înseamnă ca întemeierea legendară a statelor româneşti este de fapt o revigorare a vechii tradiţii hiperboreano-dace la începuturile Evului Mediu atât pe plan iniţiatic cât şi pe plan politic. O altă formă a lui saraba păstrată în limba română este arab/arap/arap= negru. Iată cum cercul se închide… de la hiperborei prin daci la valahi al căror epitet a fost în întregul Ev Mediu acela de negri iar ţara lor se numea Valahia Neagră.

 Să ne întoarcem acum puţin la Negru vodă. El mai este cunoscut şi sub numele de Radu Negru. Întrucât cu acest nume sunt cunoscuţi mai mulţi  voievozi putem  bănui că este vorba de fapt de un nume desemnând aceeaşi supra castă sacerdotal regală care s-a îngrijit de perpetuarea tradiţiei  zamolxiene de-a lungul întregului Ev Mediu. Aceste lucruri ne demonstrează un fapt. Anume că  funcţionalitatea sacră a voievozilor români este mai importantă decât cea politică deoarece semnifică în primul rând o  revitalizare  a vechilor mistere, o perpetuare şi readaptare a  tradiţiei daco hiperboreene, impusă de legile ciclice ale manifestării, ceea ce i-a permis să rămână fundamental dacică! De aici rezultă climatul de creştinism păgânizat ca să spunem aşa şi păstrarea marilor sărbători hiperboreene: Sântion, Paştele Blajinilor, Arminden (sărbătoarea lui Hermes), Ilionul sau sărbătoarea lui Helios Sântă Mărie Mare şi Mică etc, ritualuri arhaice păstrate peste timp  în satele neatinse de binecunoscuta „civilizaţie”, folosirea svasticii şi conştiinţa că aceasta este un simbol străvechi etc.

 

 IO – o particulă ciudată în titulatura voievozilor români

 

Toţi principii români, vlahi, moldoveni munteni şi  împăraţii din dinastia română a Imperiului Româno-Bulgar al Asăneştilor au purtat înaintea titulaturii şi a numelui o particulă ciudată : IO. Dacă în unele cazuri  alăturarea acestei particule la numele şi titulatura voievodului ar putea avea sensul „eu”, în altele însă ea sună nefiresc, este altceva. Dacă în cazul IO Mircea Voievod, IO Mihai Voievod Viteazu particula aceasta pare a însemna într-adevăr eu în cazurile următoare nu poate fi vorba de aşa ceva: aici odihneşte IO Ştefan Voievod, această biserică a fost ridicată de IO Radu Voievod !

 De altfel niciodată această  particulă ciudată nu a fost admisă pe deplin ca fiind echivalentă cu  pronumele personal eu. Mai degrabă IO este prescurtarea numelui Ion. Mulţi istorici caută să afle de care voievod Ion se leagă voievozii români şi ce legatura îi leagă pe aceştia de numele lui este pus înaintea titlului şi numelui  de botez al ficaruia dintre ei. Adevărul este altul! Acest Ion de la care se trag voievozii români nu este un personaj istoric dar este un personaj care a marcat  întreaga istorie a omenirii. El este Ion Sântion care în tradiţia românească îl desemnează pe Ianus/Zamolxe! Primul rege al dacilor  născut din pământul negru şi care se transpune în persoana lui Negru Vodă de la începutul Evului Mediu. El este Regele Lumii sub aspectul său de Rege al Cerului cunoscut în tradiţia românească  sub numele de Căliman şi din care se trag în succesiune directă prin intermediul lui Pelasg cel născut din pământul negru  toţi voievozii români. El este Principiul întemeietorilor atât în plan spiritual cât şi în plan material, într-unul prin Ianus/Ion Sântion, în altul prin Negru Vodă şi Dragoş. Motivul pentru care această particulă sacră apare înaintea titlului voievozilor este pentru a arăta că  Ianus/Zamolxe este adevăratul Suveran al ţării , voievodul fiind doar reprezentatul său. În fapt  IO Dragoş voievod înseamnă Dragoş Voievod locţiitorul lui Ioan.

 Despre sacralitatea  instituţiei voievodale româneşti glăsuieşte  descoperirea sigiliului  unui anume Radu Negru  domnind pe la anul 1128. Sigiliul său ne prezintă un om despuiat având învelite doar coapsele, bărbos, stând pe un tron şi arătând cu mâna în care ţine sceptrul cerul iar cu cealaltă pământul. Acesta este Omul primordial, Omul  Gol care reuneşte în el toate potenţialităţile, puterile Cerului şi ale Pământului, stând pe Tronul Lumii. Acesta este Regele Lumii! Aceasta este Zamolxe.Principiul şi totodată Pelasg sau Zamolxe omul primordial! Subliniem Pelasg era născut din polaritatea celor doua principii reunite iar legendele spun că s-a născut din pământul negru. Pe panglica care înconjoară sigiliul scrie şi titulatura „Nigru pris(+)ns” adică Prinţul Negru ceea ce ne arată de unde emană această funcţiune a domnitorilor români.

 zamolxe

Bibliografie:

 

1.      V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană,  Ed Rosmarin, Buc, 1996

2.      R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas,1997

3.      N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, 2002

4.      Ghe I Brătianu, Tradiţia despre întemeierea statelor medievale româneşti, ed. Eminescu, 1980

5.      Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului,Muntele sacru al dacilor, ed, Ştefan, 2008