Traian învins!

         Războiul daco-roman din 101-102 se încheiase.

Pacea pe care  Traian a impus-o lui Decebal n-a fost decât un armistiţiu, un armistiţiu pe care regele dac  l-a folosit să câştige timp şi să îşi încheie  socotelile cu trădătorii din  războiul care abia se termina. Căci prin trădare pierduse şi primul război.

Încă din primul an al armistiţiului Decebal  a întreprins o expediţie  de pedepsire a yazigilor  care-l trădaseră atacându-l pe la spate în Panonia deoarece Aurutralis , conducătorul lor,  fusese  cumpărat cu aur de romani. Acum, asupra yazigilor s-a abătut năpasta. Tăvălugul dac  le-a pustiit  aşezările lăsând în urma lui doar distrugere şi vetre de sate arse şi pustiite. Aurutralis, care primise destul aur pentru trădarea sa se stabilise în cetatea Tomis, fălindu-se acum cu cetăţenia romană şi cu faptul ca-şi va trimite fii la studii în Atena. Va reuşi oare?

Decebal îi hotărâse o pedeapsă groaznică. Sărmanul! Nu stia ce-l aşteaptă. Pană când, într-o noapte zări  o umbră scheletică ce se prelingea pe lângă pereţii casei. Auzea zgomote suspecte. Stătea deja de câteva luni la Tomis când, ,într-o noapte cu lună plină, auzi gemete în odaia copiilor. Luă o făclie şi se duse într-un suflet acolo. Se cutremură: toţi trei copii  săi iubiţi îl priveau cu ochi sticloşi şi cu groaza morţii întipărită pe chipuri.Toţi erau fără suflare. Morţi.

Trecu un răstimp şi nu se mai întâmplă nimic. Dar…la următoarea noapte cu lună plină, când  să se întindă pe blana de urs pentru odihna de peste noapte,  atingându-şi soţia o simţi rece şi  ţeapănă. Încremeni. Pe gâtul ei se vedeau urmele fine ale ştrangulării. Era moartă! Iar lângă el se afla  făptaşul. Un om înalt slab , aproape scheletic, cu părul lung şi barba albe ca neaua, care-i spuse cu glas măsurat , dar hotărât: „ E rândul tău!”. Degetele scheletice ale bătrânului se strângeau în jurul grumazului său, privirea i se împăienjenea iar în urechi îi răsunau cuvintele  bătrânului „E rândul tău, E rândul tău”. Apoi, tăcere.. pedeapsa lui Decebal era deplină!

 

Iscoadele lui Decebal  veniseră cu vesti proaste de la Roma. Noi trupe erau pregătite şi aşteptau semnalul    pornească spre Dacia. În  consecinţă, Decebal atacă garnizoanele romane  şi-l i-a prizonier pe Longinus, un pretorian apropiat împăratului , cu ajutorul căruia spera să-l poată şantaja pe Traian. Viaţa generalului său contra opririi înaintării în Dacia.

Prinsul fu dus în faţa sfatului tarabostes-ilor. Decebal stătea falnic pe tron. Era încă stăpân la el acasă. Decebal întrebă pe un ton egal dar plin de manie stăpânită:

          Romanule cine eşti tu şi ce cauţi aici?

    Sunt general roman, mă numesc Longinus, şi nu dau socoteală de faptele mele decât împăratului Romei! Cine eşti tu să-mi ceri socoteală?

Pentru câteva momente se aşternu o tăcere mormântală. Tarabostes-ii erau uimiţi de îndrăzneala  lui Longinus. Decebal  încruntă din sprâncene dar se stăpâni, glăsuind pe un ton egal:

– Eu sunt regele Daciei! Eu, îţi cer socoteală în numele acestei ţări şi acestui popor căruia i-ai calcat pământul cu gând vrăjmaş. Am dreptul sfânt de a-ţi cere socoteală şi ţie  şi împăratului Romei si chiar zeilor dacă  aşa trebuie! tună glasul lui Decebal

Romanul nu se pierdu cu firea şi continuă pe un ton trufaş:

-Decebal, nimeni nu are dreptul de a cere socoteală Romei!

Câteva săbii încovoiate zvâcniră din teacă. Decebal ceru tăcere:

-Romanule cine sunteţi voi de nu are nimeni dreptul de a vă cere socoteală? Îţi fi poate zei sau alte făpturi cereşti?

Longinus ricană:

-Noi suntem stăpânii lumii, Decebal!

Decebal răspunse aproape silabisind:

          Doar când om pieri noi , Longinus!

Longinus fu uimit de răspuns dar nu lasă să se vadă nici o tresărire pe faţa sa. Decebal continuă pe un ton mai potolit:

-Aţi transformat neamurile într-o turmă de sclavi, Longinus! Pe noi nu o să ne puteţi învinge! Pentru noi libertatea e ca aerul, ca apa, ca lumina pe care ne-o dă marele Zamolxe. Noi om muri poate, apărând pământul sfintei noastre Glii, dar s-or naşte alţii şi alţii. Nu ne puteţi omorî pe toţi, romanule. Cât timp va exista suflet de dac în ţara asta, nu veţi fi bine primiţi ca si cuceritori.

După un moment de gândire  Longinus spuse pe acelaşi ton trufaş:

-Rege al dacilor  cruţă viaţa ta şi a celor ce sunt alături de tine. Nu veţi putea învinge!

Decebal ricană:

– Atunci om muri Longinus! Până la unu dacă trebuie! Dar nu ca si nişte câini care ling mâna stăpânului ci ca oameni liberi  cu fruntea sus şi apărând pământul lăsat nouă de  străbuni!

                      Longinus era impresionat. În faţa sa se plecaseră capete ornate cu coroane de  aur şi acest cap „încoronat” de o cuşmă stătea  cu fruntea sus sfidând de  unul singur puterea Romei. Nu se putea  abţine să nu admire atâta curaj. Cu un ton care se dorea oarecum împăciuitor spuse în tăcerea care se aşternuse în sală:

-Orice aţi face stăpânirea Romei se va întinde şi asupra neamului vostru Decebal. Cu toţi veţi deveni supuşi ai Romei şi veţi învăţa să-i respectaţi legile!

Gerula nu se mai putu stăpâni. De la începutul discuţiei fierbea. Trufia romanului îl scoase din pepeni:

-Ho! Că te despic! Vorbe ca astea să nu mai grăieşti romanule. Eu nu stiu cuvânta ca măritul Decebal, da’ ştiu lovi cu sabia… şi se alege prafu’. Înţeleseşi Romanule?

După un moment de  linişte, Gerula continuă mai molcom:

-Romanule ai văzut cum curg apele Dunării spre izvoarele luminii? Ai putea face ca acele ape să curgă invers?

          Nu . Este peste puterile omeneşti!

           Atunci  pricepe romanule, ,aşa cum nu poţi întoarce din drum apele  sfinte ale Dunării tot aşa nu poţi  sugruma dorinţa de libertate a neamului nostru! Înţeles-ai?

 Decebal fu trezit din gândurile sale de tăcerea care se lăsă în sala tronului. Ridică capul  şi spuse cu voce egală:

-Nobile Longinus preţuiesc viaţa şi curajul tău şi de asemenea ştiu  că eşti omul de nădejde al împăratului. Aş vrea să-ţi las viaţa ţie şi generalilor de sub  comanda ta.

          Ce trebuie sa fac rege a dacilor?

-Să faci carte lui Traian şi să-i ceri să nu treacă Dunărea. Vei primi toate cele de trebuinţă pentru  a trimite  veste împăratului.

-Eu  nu pot face aşa ceva, aş cere împăratului un preţ prea mare pentru viaţa mea

-Atunci vei muri! Gândeştete!

 

În aceeaşi noapte Longinus se sinucide bând otravă. Planul lui Decebal eşuase. Romanii trec Dunărea şi se îndreaptă direct  spre inima Daciei, Sarmisegetuza. Capitala regatului dac  cade sub presiunea romană. Decebal se oferă pe sine jertfă  lui Zamolxe pentru a se pune scut între neamul lui  şi romani:

– Zamolxe! primeşte la tine pe cel mai de seamă dintre  fiii Daciei sfinte şi pecetluieşte  legământul apărarării libertăţii neamului meu. Apoi luă în pumn ţărână  o puse pe piept  şi zâmbind, convins că Zamolxe l-a ascultat, îşi tăie gâtul.

Traian cucereşte Dacia pas cu pas. Bicilis cel care trădase spunând romanilor pe unde se poate intra în Sarmisegetuza şi unde se afla tezaurul lui Decebal. Asupra lui căzuse mania zeilor. Fiul său fu găsit cu un pumnal în spate. Fiica lui a fost ucisă în bătaie.  Şi el, ca un Iudă al neamului dac, se ascundea mereu purtând cu sine plata trădării. Dar… un  călugăr al lui Vezina l-a găsit şi scoţându-i ochii l-a lăsat  să trăiască pentru a-şi duce  mai departe vina trădării.

 Odată cu terminarea războiului Traian începu să înţeleagă…să înţeleagă  că de fapt nu a câştigat nimic. În sufletul lui împăratul se simţea învins. Femeile dace năşteau mai departe copii cărora le povesteau despre măritul Decebal, despre Gerula şi  le cântau lângă leagăn:

 

Nani, nani copilaş

Dormi cu mama fecioraş

Că neamul nostru-i fără de-nceput

Şi fără de sfârşit pe-acest pământ!

Puiu mamii puişor, dormi cu mama binişor,

 A lui Decebal fecior, …din stirpea lui te-ai nălţat,

S-aperi libertatea şi pământul dac!

Să nu pleci capul, niciodată,

C-aşa a scris Zamolxe-n carnea noastră, odată.

 

Traian a înţeles în sfârşit! Un asemenea popor nu putea fi învins! Un popor care punea atâta preţ pe libertate şi credinţă nu putea fi redus la tăcere şi supus de lege omenească!

 

zamolxe

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Dacia hiperboreană

                              articol înscris în concursul lui Visurât şi Arhi  

 

 

Hiperboreea… o legendă, un ţinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizaţie străveche care continuă să fascineze… un spaţiu care, ca şi Atlantida, este mutat după voie, fără sprijin mitologic sau istoric, în diferite locaţii care mai de care mai năstruşnice. Respectivii domni ar face bine să mai arunce ochii peste relatările antichităţii pentru a vedea ce mărturii există despre această ţară. Majoritatea istoricilor moderni, după „cercetări laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasată undeva în zona Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordică. Tot ce se poate ….numai că la Polul Nord nu este sol fertil şi nici nu se fac două recolte pe an, cum spuneau Hekateu şi Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei în Extremul Nord nu este decât o interpretare forţată a mitologiei greceşti şi nu se bazează pe nici un fel de documente istorice! S-a încercat, de asemenea, „implantarea” Hiperboreei în Arhipelagul Britanic sau în Islanda urmând ramura celtică a europenilor care se presupune a fi descendenţi ai hiperboreenilor. Interesant dar neconform cu realitatea deoarece celţii au apărut cam târziu pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor direct „scoborâtor” din hiperboreeni!

Datorită multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei şi al hiperboreenilor mă simt îndreptăţit sa întreb: Prin această strămutare a Hiperboreei, după opiniile unuia sau a altuia dintre cercetători, nu se încearcă de fapt a se ascunde regiunea geografică în care era plasat acest tărâm mitic, cu adevărat? Nu se încearcă manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice şi publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografică a Hiperboreii? şi asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla această Hiperboreea! Nu cumva se mizează pe faptul că atunci când dă de o ştire de genul „Hiperboreea era la Polul Nord ”, cititorul neavizat uită să-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea în cunoştinţă de cauză şi citeşte uimit noua teorie, unii chiar întrebându-se „cum de nu m-am gândit la asta?”! Şi iaca cum curiosul nostru, nu mai poate găsi adevărul prin hăţişul ipotezelor care mai de care mai atrăgătoare şi unele chiar „probate” istoric ! Eu sunt ardelean ! Ştiţi cum sunt ardelenii? Stau strâmb şi judecă drept şi pe îndelete. Aşa făcând lucrurile, am ajuns la concluzia că toate aceste teorii sunt falsuri grosolane, fondate doar pe imaginaţie, cu suport material ioc! Am luat (tot pe îndelete), mărturiile antice la puricat şi s-a ivit cu totul altceva şi în altă parte….nu-i la Polul Nord ! V-am înnebunit cu dovezile ? Vi le prezint şi dumneavoastră ca să vă convingeţi singuri!

 

Puţină ordine prin …Hiperboreea! 

 

            Pe lângă istoricii „profesionişti” ai Occidentului, care plasează Hiperboreea după bunul lor plac, mutând-o ba în Islanda, ba în Groenlanda, ba în Arhipelagul Britanic există şi unii autori mai „modeşti” să spunem, dar care marcaţi de bun simt, nu fabulează ci consultă izvoarele istorice şi îsi formulează concluziile în conformitate cu acestea. Între aceştia menţionăm o pleiadă de autori precum Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mioara Căluşiţa Alecu şi…Rene Guenon, din operele cărora ne-am inspirat în prezentul studiu.

Nicolae Densuşianu demonstrează cu lux de amănunte unde se afla această mult discutată Hiperboreea, în lucrarea sa de excepţie „Dacia Preistorică”, în care acordă un spaţiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstrează cu probe în regulă, că Hiperboreea anticilor nu era alta decât Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflându-se insula cea sfântă a lui Apollo şi a lui Ahile.

           Vasile Lovinescu demonstrează de asemenea cu „acte în regula „ că Hiperboreea era Dacia în studiul său „Dacia Hiperboreană”, încheiat în 1936 şi publicat în foileton în revista franceză Etudes Traditionnelles. Studiul va apărea ca volum abia după război, mai întâi în limba italiană, apoi în limba franceză si abia apoi în limba română. Curios nu, ce interes avem noi pentru istoria naţională ?!. Să nu uităm că studiul lui Lovinescu va apărea în limba română abia în 1994!

            Mioara Căluşiţa Alecu vine şi ea cu date noi şi stupefiante dar fondate istoric nu fabulând precum occidentalii. Ea ne demonstrează că celebra Tula, din hiperboreea, pământul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decât actuala Tulcea, oraş din Delta Dunării.

              Există totuşi şi occidentali de bun simţ.Unul dintre ei, Rene Guenon, în corespondenţa lui cu Vasile Lovinescu, afirmă, după ce studiază materialul trimis de acesta din urmă, că Dacia ar putea fi centrul tradiţiei hiperboreene „trebuie să vă spun (lui Lovinescu –n.n) că ideea că Dacia a fost una din etapele centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta” iar în alt loc acelaşi autor se pronunţă textual „tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mult mai pură decât cea a celţilor” (sâc!)

  

Mărturii istorice despre Hiperboreea

        

       Mărturiile anticilor ne dau de înţeles că dacii erau hiperboreeni şi locuiau în Hiperboreea.

              Astfel Pindar, în Olimpicele sale, ne vorbeşte despre Apollo care după ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a întors în patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or în toate tradiţiile antice, Istrul desemna Dunărea, ceea ce demonstrează două lucruri deosebit de importante:

                       1) – Apollo – zeul luminii solare, era de origine traco – dacică ;

                       2) – fapt si mai important – traco-dacii de la Dunăre au fost constructorii vestitei cetăţi Troia. (în acest sens pledează şi descoperirile arheologice care atestă că piesele ceramice descoprite în stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacică Cucuteni cu centrul de iradiere în Moldova).

              Tot aici, trebuie să îl menţionăm şi pe Clement din Alexandria, care făcând referire la marele preot dac Zamolxe, spunea că este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este că şi marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean iar adoraţia de care avea parte ca zeu naţional, este o mărturie convingătoare că locuitorii din nordul Dunării erau hiperboreii, iar ţara lor era Hiperboreea.

Stabon confirma localizarea geografică a Hiperboreenilor şi a ţării lor, spunând că primii care au descris geografic părţile cunoscute ale lumii străvechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunărea) (Geografia XI.62)

            Alte scrieri antice ne spun că hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau în nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

             De la Macrobius aflăm că nu doar Dunărea era un fluviu hiperborean ci şi Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o mărturie în plus că habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontică, ci se întindea până în Asia, unde izvoarele antice îi plasează pe massageţi în timpul antichităţii clasice.

             De asemenea, Pliniu cel Bătrân ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum îi numea Nicolae Densuşianu), locuitor lângă Munţii Ripaei (Carpaţi), în Tracia, era de neam hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7)

Avem mărturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanţa), că este constrâns să-şi petreacă viaţa în stânga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); iar în alt loc acelaşi Ovidiu, ne vorbeşte despre Cardines Mundi sau axul boreal din ţara geţilor ( Tristele, II,19, 40, 45).

Marţial, adresându-se soldatului Marcellinus care pleca în expediţie în Dacia îi spune: „tu mergi acum să iei pe umerii tăi, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Marţial numeşte triumful lui Domiţian asupra geţilor ”Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).

Vergilius scria despre Orfeu care „singuratic, cutreiera gheţurile hiperboreene… şi câmpiile niciodată fără zăpada din jurul munţilor Ripaei (Carpaţi)” (Georgicele, Iv,5,5 17)

Având în vedere doar aceste mărturii ale autorilor antici vedem că localizarea geografică a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordică ci cea de 45°, latitudine nordică, la care se afla în antichitate Dacia şi la care se află actualmente România!

 

 

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia

 

             După legendele antice, Hiperboreea era localizată dincolo de punctul de unde suflă vântul de nord, Boreas. Să analizam un pic această afirmaţie mitică.

Zeii grecilor, nu trăiau prea departe de tara acestora.. Ei sălăşluiau in Dacia, tara din care plecaseră de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, trăiseră titanii şi tot acolo, vestitele amazoanele aveau o ţară în care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla şi vântul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagră, străbătea strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ajungând până în Grecia!

„La nord de Tracia”, scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atât însă se pare că dincolo de Istru există pământ nelocuit şi infinit” .

Toate aceasta ne arată că limita orizontului geografic al grecilor antici, se întindea doar până la Dunăre (Istru)

De altfel şi respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeaşi părere cănd referindu-se la expediţia lui Alexandru Macedon la Dunăre, spune: „Era aventură îndrăzneaţă, care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) încă de la început … (expediţia –n.n) fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip şi formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor şi nordul necunoscut. Alexandru însuşi, considera acest fapt ca fiind de mare importanţă, căci pe ţărmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunărea – n.n) el celebră un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles şi divinităţii Dunării”

Legendele cele sacre ale antichităţii clasice plasau patria lui Apollo în Hiperboreea (Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot în Hiperboreea se născuse şi mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestită în toată antichitatea pentru cultul ei închinat lui Apollo. Această insulă se numea Leuke (Albă) actuala Insulă a Şerpilor din dreptul vărsării Dunării în Marea Neagră. Pe această insulă se afla cel mai mare şi mai vestit templu a lui Apollo din toată antichitatea despre care vorbeşte Hecateu Abderita

Tot de hiperboreeni se leagă si istoria înfiinţării templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi

Că centrul cultului apolinic se afla în Hiperboreea dacică, ne-o dovedeşte şi faptul că cei mai cunoscuţi profeţi apollinici Olen şi Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducătorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum şi primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul său pentru credinţa apolinică. El a compus mai multe imnuri sacre în onoarea lui Apollo, în care amintea şi despre hiperborenii care mergeau în pelerinaj la Delos însoţind femeile pioase care erau închinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie şi înfiinţarea hexametrului (ritm de vers)

Abaris, alt profet apolinic din părţile Hiperboreei, a stârnit o adevărată senzaţie în rândurile grecilor prin viaţa frugală şi prin dreptatea-i caracteristică. Numai că aceste două caracteristici sunt aplicabile şi anahoreţilor geto-daci, acelor ktistai şi capnobatai despre care vorbeşte Strabon care duceau o viaţă de meditaţie şi apropiere de Zeu. În ceea ce priveşte dreptatea, aceasta este trăsătura de bază prin care Herodot îi desparte pe daci de ceilalţi traci. El spune: ”dacii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Acest Abaris, călătorind prin ţinuturile Greciei în timpul apostolatului său pentru întărirea credinţei apolinice introdusă de Olen, arăta tuturor o săgeată de aur despre care zicea că e simbolul lui Apollo. Este foarte interesant de stiut că dacii vedeau săgeata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo şi Zamolxe par a fi unul şi acelaşi zeu. În sprijinul acestei ipoteze, pledează şi epitetul de „hiperboreu” atribuit atât lui Zamolxe – după cum aflăm din scrierile lui Clement din Alexandria, cât şi lui Apollo – după cum aflăm din scrierile lui Aristotel.

 

Hiperboreea – polul spiritual al lumii

          

              Polul getic, este o denumire asociată cu Hiperboreea în toate textele antice care se referă la acest subiect. El defineşte de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemănător Insulei Fericiţilor din mitologia greaca, adică locul unde pământul este în stare să comunice cu cerul, de fapt un spaţiu mitico geografic, cosmic si teluric în acelaşi timp.

             Sub acest aspect era percepută Hiperboreea de către grecii din epoca antichităţii clasice. De fapt, mărturia lui Pindar ne lămureşte în acest sens: ”nimeni, nici pe pământ, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunată care duce spre ţinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Această mărturie ne spune şi altceva însă, ea mărturiseşte despre orizontul limitat al cunoştinţelor geografice elene; ceea ce se afla în nodul Dunării era pentru ei încă la începutul perioadei clasice un mister şi ţinea de geografia mitică nu de geografia reală.

             Conform aceluiaşi Pindar, hiperboreenii erau o seminţie sfântă, scutită de boli şi bătrâneţe, care nu cunoşteau războiul (insă, îl vor învăţa mai târziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptători ai antichităţii).

Prin urmare, Pindar şi nu numai el, ne descoperă o Dacie/Hiperboreea, mistică în care oameni duceau un trai paradisiac de început de timp, de epocă de aur a omenirii

Prin urmare, Mioriţa noastră nu ne induce în eroare când spune:

„Pe-un picior de plai

Pe-o gură de rai…”

              Această baladă a geniului popular, fie ea antică, fie mediavală, valorifică o tradiţie foarte veche confom căreia Dacia/Hiperboreea era un ţinut paradiziac, plaiul teluric devenind în ordinea lucrurilor sacre gură de rai.

               Aş dori sa mai menţionez că medicii lui Zamolxe erau renumiţi în toată lumea antică şi mai pricepuţi decât grecii în tratarea diferitelor afecţiuni cum ne spune Platon: „Văzând că Harmide e de aceeaşi părere cu mine prinsei inimă, îmi regăsii încrederea în mine, puţin câte puţin, mă înflăcărai şi îi zisei: tot aşa şi cu descântecul acesta, Harmide: l-am învăţat în oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune că au puterea să te facă nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaţia de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade a încerca să vindecăm trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească. Căci dacă acesta ar merge rău,, este peste putinţă ca partea să meargă bine” (Charmides)

                 La acesta adăugăm şi faptul că aproape toţi marii învăţaţi ai Greciei antice au fost iniţiaţi în Tracia cei mai cunoscuţi fiind Aristotel şi Pitagora!

    Închei afirmându-mi credinţa că Dacia a fost într-o vreme, pierdută pentru noi în negurile istoriei, centrul spiritual şi cultural (civilizator) al lumii vechi. Dacă am privi cu luare aminte trecutul, şi astfel să învăţam din el, credinţa mea este că am putea redeveni ceea ce am fost cândva. Numai că asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docilă a „normelor” europene sau americane care ne fură ochii în fiecare zi !

 

                                           Zamolxe                                 

Bibliografie:

 

         

               1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip,Bucureşti, 2002

2. Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, Ed. Obiectiv, Craiova, 2004

3. Eugen Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2002

4. ***** Oriensis, Ed. Aion, Oradea, 2006

5. Mioara Căluşiţa Alecu, Înţelepciune Străbună, Ed. Miracol, 2002