Cândva, pe Golgotha…

Era o zi de vineri. Pe Dealul Golgothei din apropierea Ierusalimului se înălţau trei cruci. Trei oameni sufereau supliciul răstignirii. Doar atât se vedea pentru observatorul neatent. Mai era ceva, ceva ce scăpa vederii omului? Se petrecea acolo ceva deosebit afară de faptul că nişte criminali ai vremii îşi ispăşeau faptele prin atârnare pe lemn?

Împresurat de batjocura mulţimii,cu mâinile şi picioarele străpunse de cuie, cu trupul sfâţiat de durere şi slăbit în urma pierderii de sânge unul dintre condamnaţi încercă să spună cu greutate ceva. Deasupra capului său purta scrisă vina pentru care suferea supliciul crucii: „ Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor”. Ce urma să spună acele buze tremurânde? Un blestem la adresa celor ce-l chinuiau? Sau doar urmau să scoată un geamat datorat durerii fizice?Poate murmură cuvinte de autocompătimire…

Nimic din toate acestea. El se ruga pentru cei mulţi şi ignoranţi. Buzele arse de febră şoptiră: „ Tată , iartă-le lor ca nu ştiu ce fac” Surprinzător, nu se ruga pentru mântuirea lui ci pentru iertarea celor ce-l chinuiau. Ei nu ştiau ce fac pentru că vedeau doar un om întins pe lemn, suferind, nu vedeau dincolo de lucruri. Ei măsurau cu măsura firii nu aveau de unde şti că li se măsoară cu măsura de dincolo de fire.Infatuaţi fariseii şi cărturarii îi strigau „ Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu coboară-te de pe cruce”. Ce rost mai avea acel sacrificiu benevol dacă nu s-ar fi implinit până la capăt? El arăta Calea căci „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” Cum să fie iertati oare cei care platiseră martori mincinosi pentru demonstrarea vinei inchipuite pentru care suferea? Cum putea fi iertat vânzătorul?

„ Ia-ţi crucea ta si urmeaza-mi mie” spunea el. Ei au greşit, făcea parte din crucea lor. „ Tată iarta-i că nu ştiu cefac” ignoranţa si neştiinta le-a fost iertată dar nu le-a fost iertat neputinţa de a-şi duce crucea până la capat.

În vociferările mulţimii unul dintre cei trei condamnaţi spune bat jocoritor. „ Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu mântuieşte-te pe tine şi pe noi”. Nu era cu nimic diferit faţă de cei de la picioarele crucii deşi era cu un picior în groapă. Glasul batjocoritor al tâlharului din stânga sa trezi ceva în celălalt aflat la dreapta sa. În ciuda fărădelegilor pentru care a fost osândit tâlharul nu-ţi pierduse măsura dreptăţii spunând: „ Nu te temi tu de Dumnezeu , tu care eşti sub aceeaşi osândă?Pentru noi este drept căci primim răsplata pentru cele ce am săvârşit, dar Acesta nu a făcut nici un rău”. Tâlharul avea simţul dreptăţii deşi făptuise doar rele. Poate chiar îi părea rău pentru ele dar acum era prea târziu să le mai poată îndrepta schimbându-şi modul de viaţă. Nu mai putea umbla pe Cale pentru că avea cuie batute în picioare. Nu mai putea face lucruri bune si preţuite pentru că avea mâinile pironite. Nu mai putea trăi virtuos pentru că era pe moarte.

„Pacea mea o dau vouă. Nu precum vă dă lumea dau eu vouă” spusese Iisus în timpul vieţii. Tâlharul foarte probabil nu-l cunoscuse atunci şi nu auzise ceea ce se spuse. Cu toate acestea el căuta pacea şi împăcarea cu sufletul său şi prin aceasta cu Dumnezeu. Privind spre Cel fără de vină spuse: „ Doamne,adu-ţi aminte de mine când vei veni întru împărăţia ta”. Când ai nevoie de mântuire nu te întorci spre cineva care este in aceeaşi osândă cu tine! În acel moment Iisus părea total neajutorat şi în imposibilitatea de a mântui pe cineva. Mai degrabă părea a avea el însuşi nevoie să fie mântuit. Era o victimă vrednică de compătimire nu un rege mesianic. Şi totuşi …. tâlharul a crezut, a crezut înainte de cutremur, inainte de a se intuneca soarele, înainte de a se rupe perdeaua templului, înainte de Înviere şi Înalţare.

Iisus ridicând capul privi spre tâlharul din dreapta lui şi extenuat i-a zis: „ Adevărat graiesc tie: astazi vei fi cu mine în Rai” Măreţie mesianică, adevăr de dincolo de fire, căci acolo nu se măsoară după masura oamenilor. Tâlharul sperase, sperase că încă mai poate fi mântuit şi pentru speranţa lui primise mult mai mult decât ceruse. Nu doar pomenire, ci Impăratia cerurilor si pacea sufletului.

La câtva timp după martiriul răstignirii un pelerin s-a hotărât să se indrepte spre Ţara Promisă În drumul său a acceptat cu bucurie, ca pe un privilegiu, să poarte crucea Domnului său. Pe drum însă, a început să simtă greutatea crucii. Când a obosit, pelerinul s-a aşezat pe o piatră să se odihnească şi a zărit un om care tăia lemne. Faţa i s-a luminat la gândul care-i venise. Se îndreptă spre tăietorul de lemne şi-i spuse.” Om bun, pot folosi toporul tău pentru a-mi scurta crucea?” Omul a încuviinţat. După ce a scurtat crucea pelerinul şi-a continuat drumul spre locul răvnit. Acum crucea era mai uşoară şi el era mulţumit şi zâmbitor. Ţara Promisă se vedea la orizont dar apropiindu-se observă că de splendorile de acolo îl separa o prăpastie. Trebuia să folosească crucea pentru a trece peste hău. S-a chinuit în fel si chip să aşeze crucea peste prăpastie ca să poată trece dincolo: acesteia îi lipsea tocmai partea pe care o taiase !

Era o vreme în care sufeltul era la mare preţ. Apoi a venit vremea în care mintea a căpătat întâietate în detrimentul sufletului. Ele s-au separat şi au format entităţi distincte dar care prin efortul susţinut se puteau reconcilia aşa cum arată pilda tâlharului de pe cruce. Apoi, a venit timpul când trupul a trecut înaintea tuturor celorlalte. Satisfacţia personală, îndestularea, confortul, aproape nimic pentru hrana minţii sau foarte mult şi nefolositor care este tot una cu a nu avea nimic, iar sufletul.. sufletul nu mai are loc în ecuaţie. Aceasta este amputarea crucii! Crucea omului căci omul este într-adevăr o cruce atunci când îşi deschide braţele.

Stă scris: „ Pacea mea o dau vouă. Nu precum vă dă lumea va dau eu vouă”. Această pace este Ţara Promisă spre care se îndreaptă cei ce „ flămânzesc şi însetează după dreptate”. Şi iarăşi stă scris: „ Ia-ţi crucea ta şi urmează-mi mie”. Calea este Calvarul, puntea spre Ţara Promisă este crucea care odată cu cuvântul „ Săvârşitu-s-a” oferă pacea sufletului, reconcilierea dintre trup minte şi suflet, toate adunate în punctul central al Crucii.

Praznic luminos să vă deie Dumnezău !

zamolxe

Prometheu înlănţuit. Caucazul şi Atlasul vechilor tradiţii

Înlănţuirea şi chinurile îndurate de Prometheu a încins imaginaţia artistilor din toate domeniile artei.

Tradiţiile legate de Prometheu spun că după ce Zeus uzurpă tronul tatălui său Cronos/ Saturn şi-i luă toată puterea, a apărut o gravă neînţelegere între stăpânul Olimpului şi oameni iar reperezentantul oamenilor în acest diferend era titanul Prometheu. Acesta îl acuza pe Zeus că după ce s-a urcat pe tronul părintesc a împărţit toate bunătăţile doar zeilor neţinând sema de muritorii mizeri şi că ar fi dorit să distrugă omenirea printr-un potop. Zeus era puternic prin autoritatea sa asupra zeilor şi a oamenilor, aşa cum stă bine unui autocrat, dar Prometheu era puternic prin înţelepciunea sa întemeindu-şi acestă putere pe beneficiile aduse rasei umane. De aici a izbucnit rivalitatea dintre cei doi ce se va adânci odată cu adunarea de la Mecone unde zeii şi oamenii s-au întrunit pentru a-şi stabili libertăţile şi obligaţiile ce se cuveneau fiecărei părţi. Cu această ocazie Prometheu aduce un bou mare pentru sacrificiu. După ce a sacrificat victima el a împărţit-o în două: într-o parte puse toată carnea şi grăsimea acoperindu-le cu burduful boului iar în cealaltă parte puse numai oasele având grijă să le acopere cu o grăsime albă strălucitoare. Apoi, le înfăţişă alegerii lui Zeus. Zeus cunoscând dinainte înşelăciunea, alese totuşi partea slabă pentru a avea motiv de răzbunare în contra muritorilor şi a-i pierde. Mâniat de înşelăciunea la care a fost supus, Zeus hotărăşte să le ia oamenilor focul, astfel că toate vetrele rămaseră întunecate şi reci. Prometheu folosindu-se de un şiretlic şi înşelând vigilenţa lui Hefaistos, fierarul zeilor, reuşi să fure focul sacru în tulpina unei plante numită ferulla şi să-l redea oamenilor. Zeus văzând focul strălucind din nou în vetrele oamenilor se aprinse de mânie pentru că nu dorea cu nici un chip ca Prometheu să câştige întâietate în faţa oamenilor. Una ca acesta nu putea rămâne nepedepsită de către tartorul zeilor. Prin urmare, Zeus dete poruncă lui Vulcan să făurească un lanţ cu care să lege pe Prometheu de stâncile solitare ale muntelui Atlas, la marginea pământului, în ţara sciţilor, unde vulturul lui său îi ciugulească zilnic ficatul ce creştea în fiecare zi la loc.

După alte tradiţii posterioare lui Hesiod, Prometheu a fost înlănţuit pe Muntele Caucaz,. Avem oare de-a face aici cu o inadvertenţă geografică sau cu o informaţie greşită? Urmează a descoperi asta de-a lungul studiului de faţă.

Atlasul prometeic

După credinţele lumii vechi Atlas susţinea la marginile pământului cu capul cu mâinile şi cu umerii săi cerul cel vast fiind constrâns la aceasta dintr-o necesitate stringentă.

Soarta aceasta i-a fost destinată lui de către Zeus care a legat în lanţuri grele , pe Columna din mijloc, pe titanul Prometheu asupra căruia a trimis un vultur să-i ciugulească ficatul care creştea la loc în fiecare zi. Acest vultur a fost ucis, după aceleaşi tradiţii de către Hercule/Heracles cel care a eliberat pe Prometheu din suferinţele sale. Două sunt elementele ce ne atrag atenţia în aceste legende:

1.Muntele/Titanul Atlas stă la marginile pământului cunoscut, fiind plasat de acelaşi Hesiod în ţara sciţilor

2.Legătura de apropiere existentă între cele două legende şi cei doi protagonişti, Atlas şi Prometheu.

După Hesiod, Atlas şi Prometheu erau fraţi fiind fii ai titanului Iapet şi având ca mamă pe Clymene, fiică a lui Okeanos Potamos. Ori Okeanos Potamos pentru autorii greci nu era altceva decât Istrul situat la marginea lumii cunoscute, în extremul nord! Dincolo de Okeanos Potamos se întindeau pământurile locuite de sciţi iar după mărturiile lui Herodor, autor anterior lui Herodot, Prometheu a fost un rege scit, în această ipostază el apărând pe unele basoreliefuri îmbrăcatat ca un rege barbar purtând o mantie largă. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont de faptul că sub denumirea de Scythia, autorii greci înţeleg, de regulă, ţinuturile din partea de nord a Istrului şi de la colţul de NV al Mării Negre. Nu există nici o contradicţie aici deoarece însuşi patria titanilor era la nord de Istru după cum am spus în articolul „Uriaşii”. Chiar şi Herodot , părintele istoriei, ne spune că Scythia se întindea pe lângă Istrul de jos până în regiunile Oltului.

Apropierea dintre Atlas şi Prometheu ne oferă aceeaşi vedere pe care o avem în filiaţia Decebal – Dochia/ Dacia care sunt prezentaţi ca tată şi fiică în poemul lui Ghe. Asachi menţionat integral în articolul „Sacrul feminin” ( Baba Dochia). După cum Decebal este regele pământului unde sunt situaţi munţii Dochiei care-i este fiică tot la fel este Prometheu stăpânul teritoriilor unde este situat muntele Atlas care-i este frate. Aici avem de-a face cu una dintre ipostazele regalităţii sacre despre care am vorbit foarte pe larg în articolul „Sacralitatea intituţiei voievodale româneşti”.

Prin urmare atunci când vorbim despre Atlasul supliciilor prometeice nu vorbim despre Atlasul geografic situat în nordul Africii aşa cum cred unii autori moderni fără a da nici o atenţie menţiunilor antichităţii legate de acest subiect. Atlasul legendelor greceşti este Olimpul antehomeric de la Dunărea de Jos, din Scytia veche de dincolo de Okeanos Potamos, unde Homer şi Hesiod plasează geneza zeilor şi a omenilor! Acest Olimp al tradiţiilor antehomerice poartă azi denumirea de Bucegi! Muntele cel mai sacru al întregii antichităţi!

Şi da, pe vechiul Atlas, în apropierea Columnei Cerului, unde tradiţiile antice spun că a fost înlănţuit Prometheu se află o mărturie vie, dăltuită în piatră brută, a faptului că acest eveniment al lumii antehomerice, schingiuirea lui Prometheu binefăcătorul oamenilor, a avut loc în Munţii Bucegi! Există aici o sculptură megalitică de dimensiuni uriaşe ce înfăţişează, capul gâtul şi pieptul unui vultur orientat cu faţa spre Columna Cerului pe care se spune că a fost înlănţuit Prometheu de către Zeus cu un lanţ făurit de catre Vulcan/Hephaistos, făurarul zeilor.

Ori tradiţiile antice ne spun că Zeus după ce l-a înlănţuit pe Prometheu pe Columna Cerului şi-a tris vulturul ceresc să-i ciugulească ficatul care creştea mereu la loc. Orientarea megalitului în direcţia Columnei Cerului ne lasă loc la îndoieli asupra faptului că supliciul prometeic s-a întâmplat pe Vf Omu , pe Columna principală a Întreitului Stâlp al Cerului!

Se întâmplă însă un fapt ciudat. După cum traseul constelaţiei Dragonul din emisfera nordică trasează în plan celest sinuozităţile lanţului montan carpato-balcanic reprezentând într-un fel cele două jumătăţi ale oului primordial la fel de această dată ne atrag atenţia două constelaţii situate tot în emisfera nordică.Vulturului divin pe care Zeus l-a trimis asupra lui Prometheu a dat numele unei constelaţii pe care romanii o numeau aquila ceea ce înseamnă tocmai vultur. Această constelaţie se învecinează cu o alta ce poartă numele edificator Prometheu sau Ingenicullus Şi ca să nu ieşim din cercul ciudăţeniilor vom spune că singura specie de vultur care trăieşte în munţii noştri este acvila/aquila!.

Memoria ancestrală a românilor nu dă greş nici de data aceasta pentru că în credinţele româneşti există o tradiţie confom căreia acest vultur cu clonţul său de fier, numit altminteri ceahlău sau vulturul cerului, vine noaptea la păstorii de prin munţi şi câmpii ciugulindu-i şi pricinuindu-le dureri. După cum se poate vedea, este aceeaşi tradiţie ca şi cea referitoare la vulturul lui Zeus trimis zilnic să-i ciugulească ficatul lui Prometheu.

Mai trebuie să amintim căteva date istorice cu referire la poziţionarea Atlasului prometeic. Hesiod, în Theogonia sa, ne spune că Prometheu şi-a suferit supliciul pe muntele Atlas. Ori după tradiţia transmisă de Apolodorus acest munte se află în ţinuturile hiperboreene. În ciuda informaţiilor menţionate până acum ne vom apuca să căutăm acest munte cine ştie pe unde dacă nu dăm atenţie mărturiei lui Pindar care ne spune că că hiperboreii erau poporul care locuia langă cataractele Istrului. Şi pentru ca să fim edificaţi pe deplin poetul roman Martial, în Epigramele sale, adună toate aceste informaţii într-un tot coerent: „Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă. Iată şi stâncile lui Prometheu.Iată şi muntele acela faimos din legende. În curând tu vei vedea toate aceastea cu proprii tăi ochi. Când tu vei contempla aceste stânci în care răsună durerea imensă a bătrânului, vei zice:Da, el a fost încă mai dur ca şi aceste pietre dure, şi la aceste cuvinte tu vei mai putea încă să adaugi: că acela, care a fost în stare să sufere aceste chinuri a putut într-adevăr să creeze genul uman”

Caucaz sau Muntele Capului din nordul Dunării.Caucaland şi Cauconii

Conform tradiţiilor menţionate de Apollodorus: „Prometheu formând oameni din apă şi din pământ, a furat foc, pe ascuns de la Zeus şi l-a adus în planta numită ferulla. Dar Zeus simţind aceasta a dat ordin lui Vulcan, ca să îi bată corpul în cuie pe muntele Caucaz. Acest munte este în Scithya, unde Prometeheu a rămas pironit timp de mai mulţi ani”.

Aceasta este a doua tradiţie legată de locul supliciului prometeic şi care, la prima vedere, pare a fi în contradiţie flagrantă cu prima locaţie , cea a Muntelui Atlas. După cum Atlasul mitic nu se întinde în nordul Africii tot aşa nici Caucazul acesta nu este identic cu Caucazul geografic ce se întinde între Marea Neagră şi Marea Caspică. V. Lovinescu ne pune în gardă în acest sens ca să nu căutăm cai verzi pe peretele bunicilor. El ne spune: „Se ştie că a existat mai întâi un Caucaz polar, deoarece se spune că Prometheu a fost legat de Axa Polului. Există apoi Caucazul modern” geografic care nu are nimic de-a face cu ceea ce numeau anticii Caucaz.

Dacă ne luăm după Iulius Florus Caucazul lumii vechi se află în Europa. El ne spune că proconsulul Traciei, Pison, i-a pedepsit pe barbari urmărindu-i în Munţii Rodophi de unde a trecut apoi în Munţii Caucaz iar Munţii Rodopului sunt în Tracia nu în Asia! Un alt scriitor roman , geograful Julius Honorius vorbeşte de asemenea despre două lanţuri de munţi cu denumirea de Caucaz, unul în Europa aproape de Munţii Haemus / Balcani şi altul în Asia. Deci, Caucazul mitic şi Caucazul geografic sunt foarte clar delimitate iar munţii din imediata vecinătate a Balcanilor nu sunt alţii decât Munţii Carpaţi situaţi pe teritoriul Scythiei cum numeau scriitori greci Dacia.

Faptul că muntele Caucaz al legendelor preistorice era în Dacia ne-o dovedeşte şi o inscripţie descoperită în Valahia în apropiere de râul Olt care ne spune: „ad Alutum flumen secus montem Caucasi” (pe fluviul Alutus (Olt) în apropiere de muntele Caucaz).Încă în Evul Mediu timpuriu exista tradiţia că Munţii Caucaz erau în vecinătatea Istrului şi la nord de Marea Neagră. Cea mai veche cronică rusescă cunoscută sub numele de Cronica lui Nestor, scrisă prin sec IX, ne spune: „În partea nordică a Pontului Euxin este Dunărea,Nistrul şi Munţii Caucaz”.

Şi , în fine avem legenda lui Io, peoteasa de care se îndrăgosteşte Zeus şi care va fi persecutată pe toata faţa pământului de căre Hera, soţia stăpânului Olimpului, pentru dragostea ce i-o purta soţul său. În fuga sa Io ajunge să ceară sfatul lui Prometheu care-i descrie itinerarul de urmat pentru a ajunge în Asia locul unde va scapa de supliciile Herei. „Mai întâi apucând de aici drumul spre răsărit vei trece peste câmpii nearate şi vei ajunge la sciţii păstori , oameni superbi, înarmaţi cu săgeţi ce bat departe şi care îşi petrec viaţa lor în care bine ferecate acoperite cu cobere ( într-adevăr spre răsărit de Carpaţii Meridonali se întinde pustiul sau stepa getică ce se află în Basarabia după mărturiile anticilor- n.n). Eu însă te sfătuiesc să nu te apropiii de ei ci să te abaţi către stâncile cele bătute de valuri ale mării şi să-ţi continui drumul pe uscat . În partea stângă locuiesc Chalybii, fauritorii de fier decare să te păzeşti, sunt oameni violenţi şi nu primesc bucuros pe străini; de aici vei ajunge apoi la răul cel violent numit astfel pe drept cuvânt, pe care însă să nu-l treci fiindcă e periculos, până nu vei ajunge la Caucaz, muntele cel mai înalt, unde se adună torenţii ce se scurg de pe vârfurile acestui munte şi de unde apoi , râul duce violenţa lor în jos. De aici apoi, trecând peste vârfurile muntelui ce se apropie de stele săapuci drumul spre miazăzi şi vei ajungela mulţimea amazoanelor ce urăsc pe bărbaţi… Ele îţi vor arăta calea cu toată bunăvoinţa”

Dacă luam o hartă şi urmărim traseul descris vom vedea că Io face o călătorie prin Carpaţii României.Râul despre care vorbeşte legenda este Oltul despre care tradiţia românească, tocmai ca legenda amintită, spune că e răul cel turbat, rău îmblăstămat. Când plouă la munte , el vine umflat, tulburat, mâniat, cu sânge mestecat aducând pietre mari şi butuci, trupuri de haiduci şi căpestre de cai murgi. În Olt spun legendele populare româneşti trebuie în fiecare zi să se înece cel puţin un om şi când trece vreo zi fără să-şi primească jertfa sa trebuie să se găsescă cineva care să între în el, fiindcă cere cap de om. Nu este nimic altceva aici decât o descriere metaforică a violenţei cursului râului Olt ce se varsă în Dunăre. Lângă acest rău învolburat pe care este sfătuită să-l ocolească pe la izvoare Io va trece mai departe ajungând la „vârfurile muntelui ce se apropie de stele”. Acesta este Bucegiul cu Întreitul Stâlp al Cerului, unde se află Columna Cerului sau Polul Getic, tot una cu muntele/titanul Atlas ce ţine pe umeri săi cerul hiperborean la Martial şi unde a fost înlănţuit Prometheu!

Şi într-adevar la sud de acest munte în antichitatea preistorică era tinutul amazoanelor. Herodot ne spune că Dunărea nu putea fi trecută de „mulţinea albinelor”. Erudiţii noştrii istorici ne spun docţi că aceasta este o referire la apicultura practicată de strămoşii noştrii daci. Numai că afirmaţia lor nu are nici o logică deoarece a nu se putea trece Istrul de mulţimea albinelor presupune că întreaga Câmpie Română, de la munte şi până la Dunăre, să fie un ţinut nelocuit şi o imensă prisacă în care albinele îşi fac de cap după bunul plac. Aceasta fără a şti că amazoanele respective erau sub patronajul Dochiei/Iana Diana al cărei simbol hieratic era chiar albina şi prin urmare fiecare amazoană era o albină identificându-se cu strămoşul arhetipal!

Prin urmare, conform acestor descrieri Caucazul legendelor, muntele mitic al supliciului lui Prometheu, este situat în catena muntoasă a Carpaţilor Meridionali sau sudici şi reprezintă muntele cel mai sfânt al întregii antichităţi preistorice şi chiar istorice ce la Apollodor poartă numele de Atlas şi care în tălmăcire înseamnă Muntele Capului , locul unde a fost iniţiat Iisus Christos, cel de-al doilea crucificat al lumii vechi, pentru că primul a fost Prometheu după cum spun legendele vechi.

În unele documente vechi piatra cubică cu vârf este completată cu o secure care este aşezată aşezată în echilibru pe vârful piramidei. Legat de acest simbolism al pietrei cubice sau al pietrei din capul unghiului s-a sugerat că securea de deasupra ar reprezenta hieroglifa literei ebraice kaf iar surprizele se tin lanţ dacă tinem cont de litera corespunzătoare din alfabetul aran qaf. Sensul genaral atribuit ambelor litere , atât în alfabetul ebraic cât şi în cel arab este acela de forţă. Acestui sens îi corespunde întotdeauna în limbajul simbolic securea iar în cazul ce ne intereseaza este vorba de o putere spirituală. Că este vorba despre puterea spirituală ne-o demonstrează faptul că securea nu este pusă în raport direct cu cubul pe care se sprijină baza piramidei ci cu însăşi piramida. Mai mult, securea nu este plasată într-un puct oarecare al figurii ci chiar în vârful piramidei vârf care îndeobşte este considerat ca reprezentând vârful ierarhiei spirituale. Poziţionarea securii în vârful piramidei, invizibilă dealtfel pentru că este de natură pur spirituală, ne indică cea mai înaltă putere spirituală care acţionează în lume şi pe care tradiţiile se învoiesc s-o numească Regele Lumii ce acţionează prin intermediul Polului unde îşi are sediul! Or Polul este identic cu Axul Lumii pe care toate mărturiile vechi îl plasează în Dacia, în Munţii Bucegi, Kogaionul dacilor, Pol ce astăzi poartă denumirea sugestivă de Columna Cerului sau Osia Lumii în tradiţiile româneşti.

Pe de altă parte, identitatea fonetică dintre litera qaf semitică şi fonetismul românesc „cap” este mai mult decât străvezie. Cu atât mai mult cu cât în tradiţia arabă numele literei qaf este chiar numele muntelui polar numit de autorii antici Caucaz sau Atlas. Şi mai ciudat este faptul că litera qaf este prima ce apare în numele arab al Polului (quţb) iar în această calitate poate să-l desemneze abreviat. Echivalentul numeric al termenului quţb este 111 fapt ce nu se referă mai puţin la Muntele Capului sau Caucazul din Bucegi. Dacă quţb semnifică polul echivalentul său numeric desemnează chiar acţiunea Polului exprimând unitatea manifestată în cele trei lumi ceea ce se potriveşte perfect pentru a desemna funcţia Axei Lumii ce uneşte cele trei tărâmuri: cerul pământul şi subteranul.

Şi întrucât parcă prin explicaţiile asupra identităţii lui Literei şi muntelui Qaf cu Muntele polar pe carese află Columna Cerului ne-am îndepărtat oarecum de la subiectul care ne întereseaza revenim la subiect pentru a aspune că unul dintre capetele megalitice situate în Bucegi este legat strict de securea lui Vulcan. Întrucât despre Sfinx am vorbit de neumărate ori pană acum nu vom mai insista asupra semnificaţiei sale în întreitul aspect al Regelui Lumii. Există însă în Bucegi un alt Cap la care ne vom referi în cele ce urmează.

În apropierea Vf Omu se află un important simulacru al lumii vechi care ne înfăţisează după toate aparenţele imaginea lui Zamolxe/Saturn. O patrticularitate cu totul bătătoare la ochi aparţine simbolului legendelor antice. Pe fruntea lui , calmă şi dând o expresie de inteligenţă se văd urmele ce reprezintă o spargere a capului în partea stângă a craniului.

După vechile legende elene Minerva/ Pallas Athena a fost născută din capul lui Zeus, după ce Vulcan a spart ţeasta zeului cu securea-i de aramă, cu vociferări atât de mari încât au răsunat şi pământul şi Pontul s-a tulburat în undele sale. Foarte ciudat pentru că după Homer şi Hesiod originea tuturor zeilor adoraţi în Grecia se afla la Okeanos Potamos sau Dunărea de Jos. Pe de altă parte geografia munţilor Caucaz cum se mai numea grupa sudică a Carpaţilor Meridonali care sunt tot una cu Atlasul hiperboreic, păstrează în topomia sa nume precum Platfoma Vâlcanilor, Munţii Vâlcan şi chiar oraşul Vulcan din apropiere. După legende Vulcan era făurarul zeilor iar în regiunea Călan-Vulcan – Anina s-au descoperit primele „furnale” din Europa! Mai mult, Vulcan însuşi pare a fi un locuitor fierar (metalurg) din Dacia pentru că rădăcinina numelui sau „vâlc” înseamnă tocmai lup iar etnonimul dac are tocmai această semnificaţie. Securea de aramă a lui Vulcan este tocmai securea aflată în echilibru desupra piramidei din tradiţiile arabe care desemnează Polul sau centrul spiritual suprem al lumii.

Toate aceste date ne îndreptăţesc să credem că Munţii Caucaz ai lumii vechi sunt tot una erau Munţii Bucegi unde se află Columna Cerului legată direct de supliciul prometeic şi înfrăţită cu simbolismul titanului Atlas care tine cerul pe umeri şi prin extensiune întreaga ramură a carpaţilor sudici!

Dacii cauconi avânduşi patria de origine în SE Transilvaniei probabil în Ţara Bârsei sau în zona Întorsurii Buzăului (Carpaţii de Curbură) sunt atestaţi din cele mai vechi timpuri. Homer îi menţionează ca aliaţi ai troienilor iar unii istorici ai perioadei medievale timpurii vorbesc despre Caucaland unde Athanaric cu vizigoţii săi încearcă sa facă faţă invaziei hunilor. Caucaland situată în extremitatea răsăriteană a Carpaţilor Meridionali pe care Antichitatea i-a numit Caucaz înseamnă chiar Ţara Cauconilor sau cauca(zi)enilor mai pe înţeles. Prin poziţionarea acestui ţinut precum şi prin numele cauconilor deducem că acesţia erau păzitorii Capului. Al cărui cap? Al dublului cap reprezentat în sculpturile megalitice de pe Omul şi de pe platoul Bucegilor ce-l reprezentă pe marele zeu al întregii antichităţi prestorice si arhaice: Zamolxe.

Muntele Dureros

Dacă Caucazul este muntele suplicului prometeic atunci înseamnă că el este şi Muntele Dureros sau Muntele Durerilor. Dacă luăm în considerare acest epitet atunci îl putem din nou numi Calvar aşa cum este cunocut îndeobşte numele traseului parcurs de Iisus spre locul crucificării de pe Dealul Golgotha care se traduce prin Dealul Căpăţânii identic ca formă şi semnificaţie cu Muntele Capului!

Pentru prima dată sintagma „ muntele dureros” apare în legenda Graalului aparţinând lui Chretiene de Troyes dar nu ni se oferă nicio explicaţie legată de semnificaţia sa. Această explicaţie apare într-o continuare a poveştii Graalului scrisă de Gerbert de Montreuil. Astfel aflăm: „ În vârful Muntelui Dureros exită un stâlp minunat. Acesta fusese făcut în aşa fel încât suprafaţa sa de jur împrejur era coperită de aur pur. Dar nu orice om şi-ar fi putut lega de el frâiele calului dacă nu ar fi fost cel mai bun cavaler din lume în ziua acelei încercări”. În altă parte aflăm scris: „Perceval îţi puse iarăşi frâul calului şi se urcă şi călăreşte singur până la Muntele Dureros. Acolo admiră stâlpul şi întreaga lucrare ce putea fi lăudată. El era acoperit cu aramă lustruită iar înălţimea sa era cât bătaia unei arbalete. Cinsprezece cruci îl înconjurau a căror înălţime nu avea mai puţin de 15 stânjeni. Eu cred că niciodată un om nu a văzut o lucrare atât de bogată, după cum ne spune povestea care, în această privinţă,scrie amănunţit. Perceval rămâne uimit privind la această minune: dintre cele 15 cruci, cinci erau roşu închis,altele cinci erau albe ca neaua cazută pe ramuri şi ultimele cinci erau de culoarea azurului; vopsea nu exista, decât cea naturală. Ele erau dintr-o piatră dură care va dura veşnic… îl înconjura o bandă de argint care purta o inscripţie: ea spunea în latină, fără vreun alt cuvânt într.-o altă limbă, că nici un cavaler nu trebuia,din înfumurare, sa-şi lege calul de inel dacă nu putea fi egalul celului mai bun cavaler din lume” Foarte ciudate aceste două relatări întrucât cuprind date ce ne interesează în mod special.

Având în vedere faptul că Muntele Dureros apare în legenda Graalului şi , pe de altă parte, că stâlpul este opera vrăjitorului Merlin acest loc pare a fi unul mai degrabă mitic şi simbolic decât unul legat de geogrfia fizică.

Stâlpul minunat despre care ne vorbesc relatările de mai sus nu este altul decât Columna Cerului care de asemenea este situată pe cea mai semeaţă înălţime a munţilor Bucegi/ Caucaz, numtele supliciului/ durerilor prometeice şi mesianice. Că nu ne înşelăm în această afirmaţie ne-o dovedeşte denumirea românească a Columnei Cerului anume aceea de Stâlpul Cerului sau Osia Lumii. Pe de altă parte, aurul din care este făcut Stâlpul ne aminteşte de simbolismul Caduceului ce are în vârf Aurul hermetic el simbolizând Columna Cerului în jurul căruia se încolăcesc cei doi Şerpi: Zamolxe şi Geea, Principiile care reunite în vârful aduceului dau acel aur al vechilor alchimişti. Mentiunea că cel ce-şi leagă frâiele calului de Stâlp trebuie să fie cel mai bun cavaler din lume pare a face referire la trimisul zamolxian ce trebuia să fie cel mai de vază dintre daci şi celmai virtuos care după iniţiere ajungea pe Altarul Cerului pentru a transmite textual dorinţele dacilor zeului suprem asa cum am explicat în mai multe articole de-a lungul timpului. Deci totul pare a face referire la Caucazul mitic din Dacia . Aceasta cu atât mai mult cu cât descrierea din cel de-al doilea citat face referire la cruci şi la înălţimea stâlpului. Înălţimea lui este cam cât bătaia unei arbalete iar înălţimea Columnei Cerului , stâlpul de care a fost înlânţuit Prometheu este de aroximativ 7 m de la nivelul pământului!

Pe de altă parte, crucile şi numărul lor la care face referire povestea Graalului sunt simbolice şi desemnează Polul sau Centrul Spiritual al Lumii cum la fel fac şiculorile simbol din descriere. Cum? De ce? Pentru că Crucea însăşi este un simbol al Polului după cum am spus în articolul „ Simboluri sacre ale ornamenticii populare” subcapitolul „Crucea”

Simbolismul numeric ataşat crucilor de pe Muntele Dureros de asemenea atrage atenţia în mod special. Ele sunt în număr de 15 grupate câte 5. Ori cinci este numărul lumii sensibile ce este manifestare Principiului. 5 sunt colţurile pentagramei, 5 rănile lui Iisus, cinci sunt principalele direcţii ale spatiului geografic (patru direcţii cardinale + Polul ce este în centru pentru că în jurul lui se produce manifestarea). În general el este numărul omului şial manifestării. Ori Columna Cerului se află tocmai pe Vf Omu iar fapt si mai important : numele lui Zamolxe în calitate de părinte al oamenilor este acela de Zeu Om!

De altfel totalizarea crucilor din jurul stâlpului de pe Muntele Dureros nu ne scoate deloc din zona Sacră a Daciei întrucât 15 este format din 1+5 care este 6. Ori şase este cifra sacră a pelasgilor ( v „666- sub pecetea tainei”)

Şi de ce de trei ori 5? Pentru că înainte de Treimea creştină a fost o treime pelasgă adoptată într-o oarecre masură şi de creştinism. Această treime cuprindea Tatăl. Fiul ( omul) şi Mama înterpretate în creştinism drept Tatăl Fiul şi Duhul Sfânt ceea ce în fapt nu implică nici o diferenţă. De fapt chiar la acestă Trinitate fac referire culorile simbolice ale crucilor pentru că în simbolismul legendelor vechi rosu este Artemis/ Diana, Rhea/ Marea Mamă – Pământul Matern şi energia sa, albul este culoarea simbolică a lui Apollo iar azuriul este culoare Cerului Tată. Interpretarea acestor trei culori ne este oferită pictura rituală descoperită în mormântul de la Fântânele ce reprezintă un pătrat ce schimbă alternativ culorile roşu şi alb

Pe de altă parte numărul 15 are semnificatia Unităţii pentru că el adună trei elemente în unul singur ceea ce din nou ne duce cu gândul la cele trei tărâmuri peste care era stăpân absolut Principiul zamolxe: cerul pamantul şi subteranul.

În încheiere vom spune pentru că tot veni vorba despre Legenda Graalului şi căutătorii lui că Marele Cap sculptat cunoscut sub numele de Sfinxul românesc reprezentându-l pe Zamolxe şi Babele simulacrul Mamei Mari, ambele situate pe Platoul Bucegilor sunt înconjurate de creste de munţi ce dau platoului aspectul unei cupe. Ori Graalul este Sfânta Cupă după cum spune tradiţia celtică şi ebraică…..

zamolxe

Bibliografie:

N Densuşianu , Dacia Preistorică, ed Arhetip

V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre,Ed Humanitas

C.Bârsan, Revanşa Daciei,edObiectiv

A.Bucurescu, Atlanţii din Carpaţi,ed Obiectiv

Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed Saeculum I.O

Philippe Walter, Merlin, Ed Artemis

Vorbe memorabile explicate in contextul lor istoric: Grecia Antica, Vechiul si Noul Testament

Bucurati-va, am invins!

Chairete, enikesamen!

Vestea adusa la Atena de Philippides, solul lui Miltiades, dupa victoria de la Maraton (490 BC). Alergase 42 de kilometri si, rostind-o, a cazut si a murit. Maraton a ramas ca nume al probei de atletism care consta in alergarea pe o distanta de cca. 42 de km.

Straine ce treci pe aici, te du si vesteste la Sparta: Morti noi zacem dupa ce legiunilor ei ne-am supus

O xein`, anghellein lakedaimoniois hoti tede keimetha tois keinon rhemasi peithomenoi

Epitaf scris de Simonide din Ceos (556-467 BC) si sapat in stanca de la Termopile spre amintirea celor 300 de spartani de sub comanda regelui Leonidas, morti pana la unul pentru a intarzia cat mai mult cu putinta inaintarea enormei armate a persilor lui Xerxes (480 BC). Termopile este o trecatoare ingusta la sud de muntele Oeta, care deschidea drumul spre Grecia centrala. Pe acolo, dupa nimicirea detasamentului spartan, a trecut „uriasul stol de pasari invesmantate in sumbru azur” de care vorbeste Eschil in „Persii”. Vor fi infranti curand gratie geniului si darzeniei atenianului Temistocle, in batalia navala din golful de langa Salamina.

 Marea! Se vede marea!

Thalassa! Thalassa!

Strigatul de bucurie al grecilor cand, dupa lungi peregrinari si primejdii prin Asia, au revazut marea (Xenofon, “Anabasis”. IV, 8). “Anabasis” ( “Expeditia in Asia”, textual: “Drum dinspre mare in susul pamantului”, “Urcarea”) este naratiunea expeditiei celor 10 000 de mercenari greci comandati de Xenofon (430-355 BC), pentru a lupta alaturi de Cyrus cel tanar impotriva lui Artaxerxes al II-lea, amandoi pretendenti la tronul Persiei (401 BC). Armata lui Cyrus a castigat lupta de la Cunaxa, langa Eufrat, dar Cyrus si-a pierdut atunci viata. “Anabasis” este povestirea retragerii unei parti din armata greaca de pe cursul inferior al Tigrului pana la Pontul Euxin (Marea Neagra), sub comanda lui Xenofon, o retragere care a durat 16 luni (401-400), istovitoare si primejdioasa, ramasa celebra in analele militare. Ajunsi la mare s-au simtit ca acasa si ajunsi la liman, astfel ca au strigat “Marea! Se vede marea!”, s-au imbratisat si au plans. Mai era insa mult de mers, prin muntii Colhidei, pana sa se poata imbarca pentru a se intoarce in Grecia.

Macedonia nu te incape!

Makedonia s`u chorei!

Vorba vadit apocrifa atribuita de Plutarh (in “Alexandru”, 6) regelui Filip al Macedoniei si adresata fiului sau Alexandru, care avea sa fie Alexandru cel Mare: “Baiatul meu, cauta-ti un regat vrednic de tine! Macedonia nu te incape!” Cuvintele acestea, de nimeni rostite la vremea lor, s-au dovedit, dupa evenimente, adevarate: Alexandru si-a croit nu un regat, ci un urias imperiu euro-afro-asiatic care se intindea pana la Indus.

M-as lua la intrecere, dar numai cu regi

Agonisoimen an, ei basileis emmellon hexein antagonistas

Potrivit lui Plutarh, semetul raspuns al lui Alexandru cel Mare cand, inca tanar, i s-a sugerat sa participle, ca alergator, la jocurile olimpice.

Da-te putin la o parte din soare!

Mikron apo tu heliu metastethi!

Raspuns insolent al filosofului cinic Diogene din Sinope (413-327 ien), adresat, la Corint, lui Alexandru cel Mare. Tanarul rege al Macedoniei venise la Corint, in 335, sa consolideze Liga de la Corint, organizata de tatal sau Filip al II-lea, un stat federal sub hegemonie macedoneana. Era lume multa acolo, in preajma cuceritorului, oameni politici, filosofi, veniti sa-l felicite. Nu si Diogene, care se tinea deoparte, stand undeva intins la soare. Alexandru, cu o intreaga suita, s-a dus el la Diogene, l-a salutat si l-a intrebat daca are sa-i ceara ceva. Diogene s-a ridicat putin, l-a privit pe Alexandru in ochi si i-a spus: “Da, sa te dai putin la o parte din soare!”. Umbra regelui il deranja (Plutarh, Alexandru, 14).

Spune: Shibolet

Vorba biblica aflandu-se in Judecatori 12,6. Galaaditii, oamenii judecatorului Iefta, i-au infrant pe ifraemiti. Supravietutorii incearca atunci sa treaca Iordanul, pentru a ajunge in tara lor, Efraim: “Cand unul dintre fugarii lui Efraim zicea: “Lasa-ma sa trec!”, barbatii Galaadului il intrebau: “Esti efraimit?” daca raspundea: “Nu”, atunci ii ziceau: “Ei bine, spune shibolet (adica fie spic, fie rau umflat de ploi). Si el zicea sibolet, caci nu putea rosti bine. Atunci barbatii Galaadului il apucau si-l injunghiau langa vadurile Iordanului. Astfel au pierit in vremea aceea 49 000 de barbati, din Efraim”. Intr-adevar, in grai efraimit, ca si in araba, se pronunta s in loc de sh.

Veacuri lungi mai tarziu, in razboiul pentru hotar dintre Anglia si Scotia (1314), “scotienii ii recunosteau imediat pe invadatorii din Nortumbria dupa felul lor de a pronunta cuvantul tree (copac) si ii omorau peloc” (D. Guthrie).

La apa Vavilonului, acolo sezum si plansem

Super flumina Babylonis, illic sedimus et flevimus

Inceputul psalmului 136, unul dintre cei mai frumosi, inspirit din plangerile lui Ieremia, in care este vorba despre robia poporului evreu in Babilon, dupa nimicirea Ierusalimului in 587 BC.

Tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi cladi biserica mea

Sy ei Petros kai epi taute te petra oikodomeso mu ten ekkelsian

Tu es Petrus et super hanc petram aedificabo ecclesiam meam

Sunt vorbele pe care Isus i le adreseaza lui Petru dupa ce acesta a recunoscut in Isus pe fiul lui Dumnezeu. Textul (Matei, 16, 18) se intemeiaza pe un joc de cuvinte: Simon (forma greaca a ebraicului Simeon) avea, in aramaica, porecla de kephas “piatra”, de la kepha “stanca”, ceea ce in greaca se traduce prin petros “piatra”, repsctiv petra “stanca”. Isus ii spune deci apostolului: Tu, caruia ti se zice petros (kephas “piatra”) esti stanca (kepha “stanca” pe care voi cladi biserica mea.” Numele Petru, traducerea greaca a unei porecle aramaice, n-a fost folosit ca antroponim inainte de vremurile crestine si isi afla originea in Noul Testament . Catolicismul vede in vorba aceasta confirmarea puterii spirituale conferite capeteniei celor 12 apostoli si urmasilor sai, papii, in masura in care Petru a fost primul episcop al Romei. Protestantii considera insa ca aceasta autoritate a fost acordata tuturor celor 12 ucenici. In orice caz, se poate discuta daca “stanca” etse Petru insusi sau credinta in divinitatea lui Isus exprimata de el, ca purtator de cuvant al celorlalti: “Tu esti Cristos (= alesul Domnului), Fiul Dumnezeului celui viu”

Dati Cezarului ce este al Cezarului!

Apodote ta Kaisaros Kaisari!

Reddite quae sunt Caesaris Caesari!

Un grup de farisei ai regelui Irod incearca sa-l puna pe Isus in incurcatura: “Spune-ne ce crezi: este ingaduit sa-i platim bir Cezarului?” Isus le cere o moneda din cele cu care se platea birul, pe care era chipul imparatului Romei: “Chipul acesta si slovele scrise pe ea ale cui sunt?” “Ale Cezarului” i-au raspuns. Atunci el le-a zis: “Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei, 22, 17-22). Se afla aici in germene separatia dintre puterea temporala si cea spirituala, care va domina indelung, incepand cu evul mediu, istoria Europei.

Iata omul!

Idu o anthropos!

Ecce homo!

Evanghelistul Ioan (19, 5) reproduce in greaca (Idu o anthropos) vestitul Ecce homo al lui Pilat. Procuratorul roman ii arata astfel multimii evreilor din Ierusalim pe Isus purtand o cununa de spini si imbracat cu o haina de purpura, o parodie a regalitatii celeste invocate de Isus. Chateaubriand relateaza ca nefericitul papa Pius al VI-lea, sosind, ca prizonier al Republicii Franceze, in 13 iulie 1799 la Valence (unde avea sa moara peste sase saptamani), a exclamat inainte multimii “Ecce homo!”, in sensul de “Iata ce e omul!”

Imparatia mea nu e din lumea aceasta

He basileia he eme uk estin el tu kosmu tutu

Regnum meum non est mundo hoc

Asa a raspuns isus intrebat fiind de Pilat din Pont: “Esti tu imparatul iudeilor?” (Ioan 18, 33-36). Dar Isus nu avea catusi de putin de gand sa reconstituie regatul lui David, strabunul sau, punandu-se in fruntea iudeilor, astfel ca ii raspunde, pe intelesul procuartorului roman: “Imparatia mea nu este din lumea aceasta. Daca asa ar fi, insotitorii mei s-ar fi luptat sa nu fiu dat pe mana iudeilor. Dar imparatia mea nu este de aici.” Pilat staruie: “Esti deci imparat?” Iar Isus ii raspunde: “Tu spui ca sunt imparat. Eu de aceea m-am nascut si am venit in lumea aceasta, ca sa stau marturie adevarului.”

Sunt nevinovat de sangele neprihanitului acestuia

Athoos eimi apo tu haimatos tutu

Innocens ego sum a sanguine iusti huius

Asa s-a adresat Pilat, procuratorul Iudeii, multimii evreilor din Ierusalim, care cerea sa fie gratiat talharul Baraba si nu Isus (Matei, 27, 25)

Cei ce scot sabia, de sabie vor pieri

Pantes hoi labontes machairan en machaire apoluntai

Omnes qui acceperint gladium gladio peribunt

Matei, 26, 51-52: “Si unul dintre cei care erau cu Isus a scos sabia si l-a lovit pe robul marelui preot si i-a taiat urechea. Atunci Isus i-a spus: “Pune-ti sabia la locul ei. Caci toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” Din Ioan, 18, 10-11 rezulta ca “unul dintre cei ce erau cu Isus” era Simon Petru. Petru era impulsiv si schimbator: peste putin avea sa-l renege in trei randuri pe Isus, ultima oara chiar cand a fost recunoscut de un alt rob al marelui preot, ruda cu cel caruia Petru ii taiase urechea (Ioan, 18,26)

Dupa: Francois Bluche, „Vorbe memorabile”

Culese si completate de:

Solomonar

666 – sub pecetea tainei

Voi atrage atenţia asupra câtorva generalităţi înainte de a trece la expunerea problemei care ne interesează în cazul de faţă. Biblia este o carte iniţiatică. Asta înseamnă că ea operează cu simboluri şi nu poate fi înţeleasă just decât de cei care deţin cheile simbolurilor în cauză sau măcar au auzit de ele.Dacă nu se porneşte de la această premisă riscăm să citim Biblia ca să ne umplem timpul sau în cel mai bun caz să lecturăm o poveste, ce-i drept frumoasă, dar tot doar o poveste fără nici o legătură cu realitatea. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont de faptul că Apocalipsa lui Ioan este o lucrare gnostică după cum Ioan era, se pare, un adept al gnosticismului moderat. Ori, este fapt cunoscut că gnosticii în textele lor sacre operau cu simboluri. Prin urmare, Apocalipsa nou testamentară este o scriere gnostică şi nu poate fi înţeleasă decât dacă i se decriptează simbolismul. Să luăm aminte la ce spune unul dintre părinţii Bisericii, anume Sf Augustin şi apoi să ridicăm un colţ al vălului ce acoperă taina numărului 666: „Necunoaşterea ştiinţei numerelor împiedică înţelegerea multor pasaje metaforice şi mistice ale scripturilor”

Numărul Fiarei

Stă scris în Apocalipsa Sf Ioan Teologul : „Aici este înţelepciunea! Cine are pricepere să socotească numărul Fiarei, căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13:18)

Cu acest verset am intrat direct îm inima problemei. În primul rând să ne ocupăm strict de partea vizibilă a textului.În text, numarul fiarei este asociat omului dar, particularitatea interesantă este locul unde Sf Ioan a crezut de cuviinţă să insiereze textul : capitolul 13 al revelaţiei sale în versetul 18. Să ne oprim puţin asupra acestor două numere care aparent nu au nici o legătură cu discuţia noastră.Seminţia lui Israel a avut12 profeţi, al 13-lea profet, profetul în plus,care niciodată nu a fost recunoscut de evrei, este Iisus. Numărul versetului ne lămureşte şi mai bine deoarece suma cifrelor 1 şi 8 este 9 ( 1+8=9), 9 fiind numărul care reprezintă omul, iar Iisus se numea pe sine însuşi Fiul Omului! Afirmaţia este , la prima vedere, absolut incomodă şi într-o oarecare măsură blasfemiatoare şi de aceea trebuie să aducem unele lămuriri suplimentare.

În profeţia lui Daniel citim: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Nu trebuie ochi de Roentgen să observăm că din nou Fiul Omului este marcat cu numărul 13! Din prisma lui Daniel şi a lui Densuşianu, Omul a cărui Fiu venea pe norii cerului, reprezenta în antichitate o înaltă putere divină!

Şi mai departe tot Densuşianu ne lămureşte spunând: „ Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus si altul lui Saturn numit Omul”. Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele două zeităţi sunt una şi aceeaşi mare divinitate a preistoriei Zamolxe, căreia i se închina şi Iisus şi pe care o numea Tată. (v. art. Isus marele iniţiat din Dacia).

Mai trebuie observat un lucru: suma numerelor 1+3=4 ori „ în vechile învăţături ale Orientului Apropiat cifra patru era considerată un simbol al deavolului. Dacă cifra trei este considerată numărul care reprezintă Sfânta Treime şi este simbolul stabilităţii universului, 4 este un germen contrar, menit să destabilizeze armonia iniţială. Şi 13 a devenit un număr nefast , rău, din pricina faptului că că suma cifrelor lui – 1+3 – este 4” ne învaţă Nora Nicolae în Revista fenomenelor paranormale şi de astrologie. Întrebăm noi acuma: care armonie? A celor 12 profeţi? Domniţa asta este cu totul pe din afară de subiect pentru că în religia mozaică nu există o sfântă treime iar, în al doilea rând, grecul Pitagora, care şi-a desăvârşit iniţierea în Tracia, după spusa unor autori antici, cifra 4 stătea la baza întregii manifestări a Principiului în lumea materială (patru puncte cardinale, patru direcţii ale marii migraţii hiperboreene din Centrul Suprem/Curtea Veche, patru elemente de bază în natură).

După această destul de lungă paranteză să revenim la numărul Fiarei. S-o luăm metodic. Suma numărului 666 este 18 (6+6+6=18) numărul versetului în care Fiara este asemuită Omului iar 1+8 care este 9 ne demonstrează cu clariate că este vorba de acea putere divină numită Om. Dacă privim 666 inversat obţinem 999 iar de 3 ori 9 însemană 27 număr a cărui sumă înseamă tot 9. Adică , mai pe limba noastră, diversitatea (triplu 9) redusă la Unitate (9) adică omenirea redusă la Om. Zamolxe în calitate de părinte al oamenilor era numit atât Zeu Moş cât şi Omu iar repetarea lui 9 de 3 ori este tocmai legitimarea lui Zamolxe/Omu ca stăpân peste cele trei tărâmuri: cer, pământ şi subteran.

Pe de altă parte, 666 este dublul lui 333 numar a cărui sumă dă tot 9 ! Dar, acest număr înseamnă şi de 3 ori Sfânta Treime, Sfântă Treime inexistentă în tradiţia mozaică şi rabinică, dar existentă în creştinism şi în zamolxianism ceea ce ne arată că o religie decurge din cealaltă în mod firesc.

„Pecetea” Fiarei

Stă scris: „ si face (Fiara -n.n) ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi să primească un semn pe mana dreaptă sau pe frunte. Şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele Fiarei sau numărul numelui Fiarei” (Apoc 13: 16-17). Terifiantă treabă pentru unii… pentru că pentru majorotatea relatarea nu continuă, ci se termină aici. Clar si concis: este vorba aici despre cei vânduţi fiarei. Doar că în capitolul următor stă scris : „Apoi m-am uitat şi iată,Mielul stătea pe muntele Sion şi împreună cu el stăteau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scris pe frunte Numele său şi numele Tatălui Său” (Apoc 14:1). Ciudat nu? Şi cei aleşi şi cei damnaţi poartă un semn pus pe frunte. Oare n-o fi vorba de acelaşi lucru spus altfel în amandouă pasajele?Vedem că Fiara îşi pune „pecetea” pe toţi oamenii iar ai Mielului sunt doar o „rămăşiţă” de 144000, număr de taina şi acesta. De ce? Pentru că 0 nu se ia în calcul deoarece ori la ce adaugi sau scazi 0 rămâne tot atâta! Prin urmare, numărul adepţilor Mielului se reduce şi mai drastic ei fiind doar 144. Doar că 1+4+4= 9 iar 9 este numărul Omului, şi prin urmare, al Umanităţii iar Mielul, „Salvatorul”, este chiar Fiul Omului, al lui Zamolxe/ Zeul Om care, în calitatea de părinte al oamenilor, are acest drept de a-şi pune pecetea peste creaţia sa şi chiar dreptul de strica rânduiala celor 12 profeţi. Despre asta însă o să vorbim atunci când vom trata despre „ Războiul din cer”

Ca să fiu şi mai clar în afirmaţiile mele voi menţiona comcluzia la care ajunge Rene Guenon si anume: „trebuie remarcat căci nici numărul 666 nu are o semnificaţie exclusiv malefică; chiar dacă este „ numărul Fiarei”, el a fost întâi un număr solar” iar Iisus în textele patristice este numit şi cu epitetul de „Soare al Dreptăţii”. Ciuat este însă faptul că în cabala iudaică această valoare numerică, 666, este atribuită demonului solar Sorat care are un fonetism foarte asemănător cu Soter (Salvator). Vom mai spune că o variantă a numelui Sorat este stur termen ce înseamnă „ lucru ascuns”, iar 666 reperezintă tocmai această taină, numele ascuns al Fiarei. Dacă stur înseamnă lucru ascuns satar este verbul care desemnează acţiunea de a ascunde dar şi „ a proteja”. Ori în arabă, satar evocă aproape numai ideea de protecţie divină.

Din nou afirmaţii „şocante” care trebuie susţinute cu argumente în regulă, dacă se poate, să fie ele şi de natură materială. Şi culmea că aceste argumente există şi fac referire tocmai la acea protecţie divină şi la pecetea Fiarei!

Pe o placă de marmură descoperită la Tomis stă scris:

AYRELIA – Strălucitoare

BENERIA – Curată

SYMFORO – Măreaţă Doamnă

SYN DIO – Sunt credincioasă

SYN ZE SASE TRI – Sunt cu trei de şase

KAI TETHI GATRI – Dar atât te rog

AYRIS NONAM – Cândva să mă ajuţi

NIASCHARIAN – Să renasc

Surprinzător, nu? Nimic deavolesc în trebuşoara asta poate doar faptu că răstoarnă anumite teorii. Dar cu o floare nu se face primăvara. Primăvara începe cu mai multe flori. Şi iaca că „florile” apar una după alta. Pe un opaiţ descoperit la Drobeta scrie : E NAMOR SSS adică Cu numărul 666 iar pe o placă de marmură descoperită la Tetovo în Macedonia, deci tot pe teritoriul trac, stă scris:

IME KI NAMYR TRES

ZE SASE STE VY MNE MES

CHARIN EK TON I DION ZOSA

(Sunt cu numărul trei de şase care pentru mine este sfânt. Mi-ar plăcea (doresc) să mă înalţ în Tărâmul Zeilor)

Probabil mă veţi întreba de ce S. Pentru că Apocalipsa lui Ioan a fost scrisă în greceşte iar valoarea numerică, iniţială, a lui S în greacă este 6. Adăugăm la aceasta că unii autori antici scriau numele lui Zamolxe cu S, Salmoxe, abia mai tărziu când litera Z ( zeta), a cărei valoare numerică este 7, va înlocui litera S, numele lui Zamolxe va fi scris cu Z. Şi culmea este că şi numărul 7 are tangenţă cu Fiara pentru că ea are 7 capete. Trebuie să observăm aici faptul că amândouă literele, atât S cât şi Z, au forma şarpelui, şarpe care atât pentru daci cât şi pentru creştini este sacru si-l reprezintă pe Zamolxe

Fiara Apocaliptică

Stă scris: „Apoi am stat pe nisipul mării.Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu şapte capete şi zece coarne. Pe coarne avea zece diademe şi pe capete nume de hulă.Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe de urs şi gură ca o gură de leu” ( Apocalipsa 13:1-2). Aceasta este descrierea primei fiare, cea mai aprigă dintre cele menţionate de Apocalipsă. Numai că această Fiară este descrisă prin simboluri. Cum aşa? Aşa, pentru că însăşi Apocalipsa ne spune aceasta ceva mai departe: „ Aici este mintea care are înţelepciune:cele şapte capete ( ale fiarei-n.n) sunt şapte munţi pe care stă femeia ( desfrânata Babilonului-n.n)” (Apocalipsa 17:9). Prin urmare „capetele” fiarei sunt nişte munţi, însă întrebarea este dacă aceşti munţi pot fi localizaţi undeva în spaţiul terestru. Enoh ne spune că da. El relatează în apocriful său următoarele : „Când m-am apropiat am zărit şapte munţi strălucitori, care erau separaţi unul de altul. Pietrele din care erau formaţi erau frumoase şi strălucitoare; ei sclipeau şi radiau iar suprafaţa lor era lustruită. Erau trei către răsărit, cu atât mai de neclintit cu cât erau aşezaţi unul peste celălalt, şi existau trei la miazăzi, la fel de neclintiţi. Erau de asemenea văi adânci dar care erau despărţite unele de altele. În mijloc se ridica un al şaptelea munte. Şi toţi aceşti munţi apăreau de departe ca nişte tronuri majestuoase” (Enoh 24:1-2). Foarte ciudat pentru că Apocalipsa ne mai dă o dezlegare a misterului celor şapte capete: „ (Capetele-n.n) sunt şi şapte împăraţi” (Apoacalipsa 17:10), iar împăraţii stau pe tronuri!Cu o hartă fizică în faţă putem să ne dăm seama că descrierea nu se potriveşte nici unui alt loc din lume decât României actuale, vatra vechii Dacii şi a Imperiului Pelasg! Aceasta pentru că cei trei munţi aşezaţi unul peste altul, situaţi la răsărit, sunt Carpaţii Orientali tăiaţi de văile Bistriţei şi Moldovei, cei trei munţi, de asemenea, asezaţi unul peste altul şi situaţi la miazăzi (S) sunt Carpaţii Meridionali despărţiţi în trei grupe de văile Prahovei şi Oltului iar muntele din mijloc, al şaptelea, sunt Carpţii Occidentali situaţi în mijlocul arcului carpatic. Mai mult, priviţi de sus Carpaţii desenează pe harta României imaginea Maicii cu pruncul ţinut pe genunchi iar România se numeşte „grădina Maicii Domnului”.

Prin urmare, s-ar putea sa ne înşelăm atunci când privim dintr-un singur punct de vedere „ desfrânata babilonului” având în vedere că baba în limba română este echivalent cu mama mare ( a zeilor şi a oamenilor) sau bunică, femeie veche, bătrână. Ori acest nume de Mama Mare, revenea în tradiţia hiperboreana Geei, Mama Pământ a cărei simulacru megalitic, desemnând-o ca stăpână peste cer ,pământ si subteran străjuieşte Platoul Bucegilor cunoscut fiind sub numele de Babele. Ea pare a fi descrisă în referirile apocaliptice cu privirela desfrânata Babilonului pentru că stă scris: „ Femeia era îmbrăcată în purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, pietre scumpe şi cu perle. Ţinea în mână un potir de aur…” ( Apocalipsa 17:4). Ori nu rebuie atenţie specială pentru a vedea că pe icoanele ortodoxe Maica Domnului este aproape întotdeauna îmbracată în roşu, culoare care din punctul de vedere al simbolisticii este echivalentă cu negru ori, numele grecesc al dacilor, anume acela de geţi, semnifică exact denumirea de „ Fii Geei” „cei născuţi din Geea”, pământul negru.

Nu trebuie uitat nici faptul că romanii au numit provincia Dacia cu numele de „ Dacia Felix” care nicidecum nu înseamnă fericită ci mai degrabă mănoasă bogată! Iar Apocalipsa ne subliniază bogăţia „aur pietre scumpe şi perle”. Cât despre potirul de aur pe care-l ţine în mână femeia. acesta, credem noi, este Sf Graal care asemenea lăncii patimilor are dubla putere de a vindeca şi răni în acelaşi timp.

Privit din alt punct de vedere traseul Carpaţilor pe teritoriul României trasează litera D (delta grecesc) iniţiala cu care începe numele lui Dumnezeu şi nu al lui Yahwe!Nici unul dintre numele sub care este cunoscut Yahwe nu începe cu D! Ciudat, nu? Poate este interesant de menţionat aici şi faptul că unul dintre epitetele atrbuite lui Yahwe este El Shaddai care în arabă desemnează Deavolul.

Şi în sfârsit, o a treia „coincidenţă”: lanţul carpato-balcanic împreună cu Carpaţii Păduroşi formază imaginea dagonului dacic străpuns pe la mijloc de Columna Cerului, Axa Lumii sau Întreitul Stâlp al Cerului, format din cele trei vf ale Bucegilor: Omu, Gavanele şi Vf Ascuns. Imaginea sa celestă este constelaţia Dragonului. Ori iată ce ne spune Apocalipsa: „ În cer s-a arătat şi un alt semn şi iată s-a văzut un mare balaur roşu, având şapte capete, zece coarne şi şapte diademe pe capete, Cu coada lui tragea după el a treia parte din stele cerului şi le arunca pe pamânt…” ( Apocalipsa 12:3-4). Vedem aici că balaurul roşu este identic cu fiara care s-a ridicat din mare! Şi mai departe aflăm: „ Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Deavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ” ( Apocalipsa 12:9). Ciudat, Fiara ce se ridică din mare, balaurul celest şi şarpele sau balaurul cel mare (dragonul) sunt imagini identice! Mai mult, cea de-a doua fiară apocaliptică care se ridică din pămat „avea doua corne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur” ( Apocalipsa 13:11) ceea ce o face să se identifice cu prima fiară şi cu balaurul. De altfel chiar Apocalipsa ne spune: „ ea lucrează cu toată autoritatea fiarei dintâi”.

În rugăciunea domnească, Tatăl Nostru, se spune „ Tatăl nostru care eşti în cer” ceea ce ne arată că Cerul este însuşi Tatăl oamenilor. Pământul este mama deoarece din el a fost plămâdit omul. Prin urmare avem de-a face cu cuplul divin Tatăl Cer şi Măicuţa Pământ cele două aspecte ale lui Zamolxe:Uranus/Saturn/Apollo şi Geea. Ori tocmai aici este ciudaţenia pentru că suma literelor pământ (6)+cer(3) în limba română este 9, numărul Omului care răsturnat este 6 iar ce este de trei ori şase înseamnă 666 despre a cărui semnificaţie am vb mai sus!

Revenind puţin la şarpe vom spune că acesta este un simbol al lui Seth, „ucigaşul” lui Osiris, ceea ce nu ne miră dacă ţinem cont de semnificaţia malefică dată de egipteni. Însă, noi uităm aproape întotdeauna că şarele are şi semnificaţii benefice prezente chiar în emblematica egipteană în special sub forma şarpelui uraeus cunoscut şi sub denumirea europeană de vasilisc. Este, de asemenea, un simbol al lui Kneph care scoate Oul Lumii pe gură care, la rândul său, nu este nimic altceva decât imaginea Verbului Divin Creator, căci după toate învăţăturile tradiţionale lumea a fost creată prin cuvânt. Şi, pentru că veni vorba de cuvânt, chiar în simbolistica creştină Christos (Cuvântul) este uneori reprezentat sub forma şarpelui care, la origini este un simbol al lui Zamolxe supranumit Omul şi care îl legitimează pe Iisus ca Fiu al Omului. În fapt, şarpele este el însuşi legat de ideea de viaţă deoarce în arabă al hayya înseamnă viaţă şi desemnează chiar şarpele. Mai semnalăm că în arabă unul dintre principalele nume divine este El hayy şi înseamnă Însufleţitorul. Această asociere între şarpe şi ideea de viaţă ne face să întrezărim un raport ciudat între şarpe şi Eva căci în ebraică Hawwa înseamnă” cea vie” mărturie stând unele reperezentări ale iconografiei „păcatului originar” ca şi cea de pe portalul stâng al catedralei Notre Damme din Paris unde şarpele încolăcit în jurul pomului se termină printr-un bust de femeie. Şi oare simbolismul Mamei Mari de pe paftaua lui Negru Vodă nu aduce atât a lebadă cât şi a şarpe cu cap de femeie. De altfel am făcut acest paralelism într-un articol anterior intitulat „ Sf Graal II” asemuind lebada şarpelui.

Pe de lată parte, putem observa o chestiune interesantă pornind de la această paranteză legată de şarpe: pentru a desemna fiara şi numărul ei s-a ales o literă serpentiformă, litera S. Este iniţiala lui Seth pe care egiptenii îl numeau Seth Nehes („cel negru”) care de fapt nu este altceva decât un atribut folosit de toata antichitatea pentru a desemna locuitorii de la Dunărea de Jos. Ori emblema lui Seth în hieroglifele egiptene era un corb iar corbul a fost un simbol religios al hiperboreilor pelasgi fiind însoţitorul lui Apollo/Zamolxe ca zeu al luminii solare. Prin urmare, Seth este identic cu Zamolxe iar dacă reducem numele lui Seth/Set după regulile scrierii avocalice semitice atunci obţinem S T, şarpele atârnat de stâlp care a salvat poporul lui Yahwe atunci când erau muscaţi şerpii veninoşi ai deşertului. Oare de ce Yahwe a fost atât de incompetent încât să nu-ţi poată salva proprii supuşi? Căci stă scris:”Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul,încât mulţi oameni din Israel aumurit…Şi Domnul i-a zis lui Moise: Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; şi oricine este muşcat şi va privi spre el, va trăi.Moise a făcut un şarpe de bronz şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de bronz, trăia”

Foarte ciudat pentru că israeliţii nu aveau icoane şi le era interzisă închinarea la imagini făcute de mâna omului! Ori Yahwe trimite şerpii dar nu îşi mai mântuie supuşii trimiţându-l să se închine unui chip cioplit care nu este altul decât ST: Seth, Şarpele din Pustie. Oare nu aduce destul de mult această ridicare a şarpelui în varful unei prăjini cu stindardul dacic?Şi nu este el oarecum o prefigurarea a răstignirii/schinjuirii de către evrei a Fiului Omului pe cruce cu atât mai mult cu cât însuşi Iisus este reprezentat ca un şarpe în hermeneutica creştină? Nu merge acest toiag cu sarpele atârnat pe el până la identificare cu bastonul lui Aesculap legat si el de ideea de viaţă şi care reprezintă în esenţă şarpele Zamolxe încolăcit pe axa lumii?

Vă las pe dvs să vă raspundeţi întrucât presupun că aţi citit mai mult din blogul nostru.

„Război în cer”

Stă scris: „ Şi în cer s-a făcut un război;Mihail şi îngerii lui se războiau cu balaurul. Şi balaurul şi îngerii lui s-au luptat şi ei dar nu au putut birui; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Deavolul şi Satan, acela care înseală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şiîngerii lui” (Apocalipsa 12:7-9). Apoi aflăm că atunci „când se vor împli cei 1000 de ani „Satan va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi Magog ca să-i adune pentru război.Numărul lor va fi ca nisipul mării” Toate bune şi drepte numa că treaba e oleaca ciudată!

Iisus în „rugăciunea domnească” numită „ Tatăl Nostru” enunţa legea corespondenţei: „precum în cer aşa şi pe pământ” iar Hermes Trismegistul, spunea cu 4 milenii înainte de venirea Fiului Omului „ce ste dedesubt e la fel cu ce este deasupra;iar ceea ce este deasupra e la fel cu cu ce este dedesubt, pentru a se înfăptui miracolul unui singur lucru”. Prin urmare răboiul pornit în cer ar trebui trebui să se oglindeasă pe pământ.

Iisus îi acuza pe conducătorii evreilor că ar avea drept tată pe Satan. „Ei i-au zis:Noi nu suntem născuţi din desfrânare; avem un singur Tată: pe Dumnezeu. Isus le-a zis:Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, m-aţi iubi, căci eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am venit de la mine însumi, ci el m-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea mea?Pentru că nu puteţi asculta cuvântul meu. Voi aveţi ca tată pe Deavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi n-a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr… Iar pe mine pentru că spun adevărul nu mă credeţi” (Ioan 8:41-45). O delimitare mai clară nu se poate între Dumnezeul legii vechi, a Vechiului Testament şi cel al legii noi sau a Noului Testament. Să vedem daca această afirmaţie are vreun suport real sau este doar o poveste sau un avertisment în van. Ştim din Evanghelia după Ioan că „Dumnezeu este iubire”. Ori Iehova în tot cursul Vechiului Testament nu are nici o treabă cu iubirea de semeni, de aproapele (iubeste-ţi aproapele ca pe tine însuţi, spunea Iisus), cu dreptatea, cu pacea sau cu oricare alta dintre calităţile Dumnezeului lui Iisus. De ce? Pentru că întreg Vechi Testament este o înşiruire de crime, înşelătorii, incesturi, genociduri, pruncucideri, fratriciduri etc. Despre ce este vb? Să vedem faptic!

Avraam, cel les de Yahwe pentru a fi părintele evreilor îşi începe activitatea de „ales” în felul următor: venind o foamete mare el s-a dus în Egipt, pe când era aproape de intrarea în hotarul Egiptului iată ce-i puie mintea „tatălui credinţei”. El se adreseaza Sarei, soţia sa, spunându-i : ”Iată stiu că esti o femeie frumoasă la faţă.Când te vor vedea egiptenii vor zice: Aceasta este soţia lui!Şi pe mine mă vor omorî iar pe tine te vor lăsa în viaţă. Spun , te rog spune că eşti sora mea ca să-mi meargă bine din cauza ta şi sufletul meu să trăiască datorită ţie” şi…. cu asta o dă fără nici o remuşcare lui faraon, în schimb, Avraam primind tot felu de bogăţii. Dar… Iehova se-nervează pe faraon şi-l loveste cu tot soiul de nenorociri. Drept urmare faraon îl cheamă pe Avraam si-i zice: „ ce mi-ai făcut? Pentrui ce nu mi-ai spus că este soţia ta? De ce ai zis: este sora mea şi am luat-o astfel ca pe soţia mea? Acum ia-ţi soţia; ia-o şi pleacă” şi Avraam plecă cu totată bogăţia pe care i-o dadu faraon în schimbul soţiei lui. În societatea noastră asta se cheama inşelătorie şi jaf ceea ce se pedepseşte penal. Nu mai adăugăm laşitatea şi minciuna! Cam cu asta se ocupa aşa numitul „ tată al credinţei” sub protecţia lui Iehova! Povestea nu-i născocită se află în cartea Genezei 12:10-20. Ce fel de Dumnezeu este acela care permite aşa ceva, ba mai şi ajută la îndeplinirea jafului? Sau…poate e un fapt dictat de iubirea de apropele? Eu nu cred! Dacă-ţi iubeşti aproapele nu-l jefuieşti şi nu-l minţi, cu atât mai mult, nu-l dai gaj ca să trăieşti bine, cum a fost cazul Sarei. Deci fapta lui Avraam este marşavă din orice punct o privim. Şi cum aschia nu sare departe de trunchi, fiul lui Avraam, Isaac, îşi dobândeşte dreptul de întâi născut (nu-l are de drept căci întâiul născut era Esau!) prin înşelătorie şi devine astfel alesul lui Yahwe!

Moise, un alt „sfânt” patriah al Vechiului Testament face un tandem minunat cu Yahwe. De ce? Pentru că sfinţenia este probată, printre altele, de etică. Ori ce etică este aceea în care Moise este de acord cu planul „şefului” său de a ucide toţi întâii născuţi ai Egiptului? Nu, asta nu-i sfinţenie, se chiamă pruncucidere si este penalizabilă cu ani grei de puşcărie sau cu pedeapsa cu moartea. Tot „sfântul” patriarh se face vinovat de instigare la omor şi omor deosebit de grav pentru că, deşi vinovaţi de a strica credinţa evreilor prin confecţionarea vitelului de aur, leviţii (tribul sfânt din care-şi alege Iehova preoţii) primesc ordin de la Moise ca să se înarmeze şi să „ucidă fiecare pe fratele său şi fiecare pe aproapele său, fiecare pe ruda sa” în urma acţiunii sfinte rezultând 3000 de morţi. Oare ce spune Iisus în legătură cu iubirea de aproepele? Zice să bagi sabia în el? Io nu am întâlnit afirmaţia asta nicăieri în Noul Testament! Yahwe nu se dezminte în privinţa asta nici în Noul Testament, el fiind cel care ucide cei 10000 de prunci, prin intermediul regelui Iudeii, în căutarea lui Iisus şi reuşind în cele din urmă să-l ucidă şi pe acesta dar ceva mai tarziu prin intermediul favoriţilor lui, fariseii, conducătorii evreilor. Şi nu vi se pare ciudat că pentru a scăpa de prigoana lui Yahwe, îngerul spune lui Iosif să fugă tocmai în Egipt, Egipt care în Vechiul Testament este duşmanul lui Yahwe?

Regele sfânt al casei lui Israel este David. Dar regele acesta , în „sfinţenia” lui este acuzabil de crimă, prin urmare este un criminal şi un „model” impus de Vechiul Testament. De ce? Pentru că el se îndrăgosteşte de nevasta lui Uriel şi pentru a putea fi cu ea, deşi aceasta se împotriveşte, îl trimite pe Uriel sa moară în bătălie trăind cu femeia acestuia. Asta se numeşte crimă cu premeditare şi ca să fie totul şi mai „sfânt” se garniseşte cu adulter. Ce zicea Iisus despre adulter? Aceasta „lege sfântă” este institută de Moise care face copii cu roaba sa în bratele soţiei sale pe motiv ca Sara nu putea avea copii. Vi se pare ăsta un „act sfânt”? Doar pentru a vea moştenitori? Nu-l mai punem la socotelă pe Solomon un alt rege „sfânt” care avea un harem de 700 de ţiitoare inclusiv din neamurile duşmane ale lui Israel. Nu se numeşte asta preacurvie? Şi revenind la David trebuie spus că în famila regala sacră, căci el era unsul lui Iehova, se întâmplau lucruri foarte ciudate pentru o familie care cât de cât se pretinde normală, nu sfântă. Normală zic. Iată una dintre ele: Amon, fiul lui David, îşi siluieşte sora( adică o violează), pe Tamara, tatăl său nu ia nici o măsură împotriva lui dar când Absalom, fratele lui Amon, îl cheamă pe acesta la un ospăţ şi-l ucide, David îl plânge pe violator iar pe cel care a făcut dreptate îl exilează. Cam asa arată dreptatea lui Yahwe.

Toate acestea le-am spus pentru a se vedea cât se poatede clar că Iisus avea dreptate să-l numeasca pe Yahwe, Satan şi că Yahwe nu are nici o treabă şi, cu atât mai mult, nu este identic cu Dumnezeul Noului Testament care „este iubire” după spusa evanghelistului Ioan.

Iehova , după profeţiile lui Ieremia şi Isaia este foc şi pară împotriva lui Gog şi Magog pe care îşi doreşte din toată inima să-i distrugă. Lamentările lui nu prea ne arată un Dumnezeu atotputernic. Doar cei slabi şi în imposibilitatea de a face ceva ameninţă. Din nou atrag atenţia: în tot cursul Noului Testament nu există ameninţări ca şi cele proferate de Yahwe la adresa Babilonului şi a popoarelor Gog şi Magog. Referindu-se la Babilon, Yahwe declara ca acesta trebuie să devină un deşert nelocuit şi o vizuină a creaturilor din generaţie în generaţie (Isaia 14:12) Se pare că nu este asa şi nici nu o sa fie vreodată pentru că Babilonul acesta este Bab Ili sau Poarta Zeului, locul unde Cerul se uneşte cu Pământul prin aşa numitul Turn Babel care poartă denumirea de Babele şi e situat în Bucegi.. iar Babele au formă de altare sau turnuri!

Dar Babilonul era o civilizaţie înfloritoare şi tolerantă cu toate confesiunile, de ce să fie distrusă? Pentru că Babilonul, fie el cel geografic, fie cel spiritual, se închina lui Baal/Bel care este cel mai mare duşman al lui Yahwe. Ori Ball după toate documentele şi cercetările este Apollo iar Apollo este identic cu Zamolxe căruia i se închină poparele Gog si Magog. Despre aceste popoare ne spune Sf Augustin că sub numele de Gog şi Magog autorii antichităţii înţelegeau pe geţi şi pe massageţi, ori aceste popoare erau descendente ale pelasgilor, caracterul lor de popoare mamă fiind dat de mulţimea lor care” era ca nisipul mării” după spusa Apocalipsului. Revenind puţin la Apollo/ Baal ,aflăm că „În spaţiul greco-roman, (iudeo) reştinii s-au confruntat adesea dramatic cu prezenţa lui Apollo. Deavolii care locuiau în acest idol făceau tot felul de năluciri ( ce păreau minuni) find astfel foarte respectaţi depopor. De asemenea ei vesteau ghicind multe lucruri privind viitorul. Problema oracolelor apolinice, mai ales a marelui oracol din Delphi, este complexă ( am vb despre identificarea lui Apollo cu şarpele în „ Simbolismul sarpelui şi al lupului.Dragonul dacic” . Unori Dumnezeu nu numai că îngăduia, ci chiar obliga spiritele care le posedau pe preotese să rostească dezvăluiri sau preziceri corecte… Deavolul cel Mare (Şarpele cel vechi şi balaurul celest după Apocalipsa -n.n) locuia în zeul Apollo”. Acum judecaţi dvs în lumina celor expuse mai sus care este Deavolul, Zamolxe/Apollo/Baal, Dumnezeul lui Iisus prin puterea căruia Fiul Omului vindeca demonizaţii şi căruia fii lui Yahwe şi ai lui Avraam îi spuneau că vindecă demonizaţii prin puterea lui Belzebuth sau Yahwe ale cărui fapte reprobabile le-am văzut mai sus?

Aceasta este „razboiul din cer”, rivalitatea lui Yahwe împotriva Creatorului, a Zeului Om, război care, după cum am văzut, s-a extins şi pe pământ, fiecare tabară făcând conform spuselor lui Iisus „pofta tatălui său”.Voi adăuga aici câteva crâmpeie de realităţi istorice care vin în susţinerea argumentaţiei mele: Românii , din cele mai vechi timpuri ( Dacia Imperiul pelasg) nu au dus nici un război de cucerire în comparaţie cu evreii care au jefuit şi s-au războit cu filistenii, moabiţii etc, la îndemnul şu cu ajutorul lui Yahwe, pentru a le lua „ pământul fagaduintei”, etc; în vremea lui Alexandru cel Bun, atunci când Europa apuseană persecuta pe husiţi, acesta le-a oferit ospitalitate ceea ce arată toleranţa faţă de alte religii; în timpul lui Antonescu, evreii au fost protejaţi, pe teritoriul românesc, împotriva prigoanei hitleriste; şi, nu în ultimul rând, valahii nu au participat la cruciade, războaiele sângeroase având drept pretext eliberarea „pământului sfânt” şi a Ierusalimului de sub păgâni, războaie care, în plan spiritual, erau în slujba lui Yahwe, Dumnezeul Vechiului Testament.

zamolxe

Bibliografie:

Biblia

Eugen Delcea,Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, voII-lII, ed Obiectiv, Craiova

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, Bucureşti

Hermes Trismegistus, Corpus hermeticum, ed Herald, Bucureşti

Isabela Iorga, Mistere ale pământului românesc. Leagănul omenirii,Ed Antet, Filipeştii de Târg

Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed Humanitas, Bucureşti

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

Sfântul Graal

 

 

Sântul Graal…o reverie, o legendă care a alimentat imaginaţia atâtor şi atâtor generaţii! Unii spuneau despre această relicvă sacră a creştinătăţii că este vasul sacru din care a băut Iisus la Cina cea de Taină şi în care, mai apoi, atunci când a fost răstignit, Iosif din Arimateea, a strâns sângele şi apa ce au curs din rana deschisă între coastele Sale de lancea centurionului Longinus. După Răstignire, silit de împrejurări, Iosif din Arimateea pleacă în Marea Britanie ducând cu sine preţioasa relicvă. Apoi, Sfântul Graal reapare în legătură cu Arthur şi Cavelerii Mesei Rotunde care îl vor căuta spre al aduce din Marea Britanie în Armorica. Despre însuşi originea Graalului legendele ne spun că ar fi fost cioplit de îngeri dintr-un imens smarald căzut de pe fruntea lui Lucifer atunci când acesta a fost alungat din Eden. Sfântul Graal a fost încredinţat lui Adam în Paradisul terestru dar odată cu păcatul originar acesta a fost pierdut fiind recuperat de Seth şi din nou pierdut până în vremea lui Iisus. După ce unul dintre cavalerii lui Arthur, Galaad, a descoperit ascunzătoarea Graalului acesta a fost pierdut din nou. Ce-ar fi sa pornim sa-l căutăm si noi…Să ne luam după calea trasata de simboluri şi să încercăm a găsi… Castelul Graalului?

 

Originea legendei Sfântului Graal

 

Rene Guenon  atrage atenţia în mod deosebit asupra faptului că deşi legenda Graalului apare în secolul XII d.Ch, ea este o adaptare creştină cu rădăcini celtice foarte vechi. De fapt toate romanele cavalereşti ce au ca tema căutarea Sfântului Graal sunt pline de simboluri care nu au de-a face absolut nimic cu mistica creştină, ele aparţinând în marea lor majoritate  credinţelor precreştine. Dar, oare, legenda Graalului să-şi aibă ultima oprire în lumea celtică date fiind rădăcinile sale „foarte vechi”? Julius Evola ne spune că nu : „…învăţătura tradiţională, într-o formă sau alta, a afirmat întotdeauna şi pretutindeni existenţa unei rase purtătoare de la origini a unei spiritualităţi transcendente şi, ca atare, considerată ca fiind „divină” sau „aidoma celei a zeilor”.. Am denumit structura acesteia ca fiind olimpiană, prin acest termen urmărind să desemnăm o superioritate înnăscută, „o natura care, imediat ca atare, este o supranatură”. O forţă din înalt, în cazul unei asemenea rase, este o prezenţă care predestinează pentru conducere, pentru funcţia regală, o desemnează ca rasă a celor ce sunt şi ce pot, iar uneori ca rasă solară”. În legătură cu aceasta, acelaşi Julius Evola, pune vârsta de aur a omenirii. Şi mergând mai departe pe firul raţionamentului, autorul ne uimeşte si mai mult. „Localizarea centrului sau a sediului originar al civilizaţiei olimpiene din vârsta de aur într-o regiune boreală sau nord-boreală…e un alt precept tradiţional fundamental…O tradiţie de origine hiperboreană, în forma sa olimpiană sau în revenirile sale de tip eroic, stă la baza unor acţiuni civilizatoare desfăşurate de neamuri care, în perioada dintre sfârşitul epocii glaciaţiunilor şi neolitic, se răspândesc pe continentul euroasiatic”. Autorul cărţii „Misterul Graalului” ne oferă date păstrate de tradiţie referitoare la diferitele denumiri purtate de ţinutul în care locuia această rasă: „Centrul hiperborean, printre diferitele sale denumiri care au ajuns să îi fie aplicate şi centrului atlantic, le-a avut si pe acelea de Thule, de Insula Albă sau „a strălucirii/strălucitoare” – hindusa shveta-dvipa, ori insula greacă Leuke – de „sămânţa originară a rasei ariene” – airyanem-vaejo -, de Tărâmul Soarelui sau „tărâmul lui Apollo”, ori de Avalon”.

Tulai! Că altceva nu pot zice… De ce? Vă spun imediat! Iată: „ Olimpul  Iliadei nu este Olimpul Thesaliei, ci este Olimpul cel vechi de lângă Oceanos Potamos sau Istru, unde era originea zeilor (Homer), la marginile pământului, ce nutrea multa lume. Olimpul şi Uranul lui Homer sunt munţii cei sfinţi ai teogoniei…acolo unde oamenii erau asemenea zeilor” spune N. Densuşianu.

 Si iarăşi:” Sub imperiul lumesc al lui Saturn a existat etatea de aur a Bibliei – acei seculi plini de abundenţă şi de mulţumire, când dominau pe pământ justiţia şi buna credinţă, condiţii esenţiale pentru fericirea morală şi materială a omenirii”. Aici voi da o singură lămurire cu privire la hiperborei întrucât restul sunt menţionate în articolul  meu Dacia Hiperboreană. Ca să fim cât se poate de clari vom menţiona numai mărturia lui Apollonius din Rhodos care spune: „Hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei”.  Iar Insula Albă (Leuke)  nu este alta decât actuala Insulă a Şerpilor situată în apropierea gurilor Dunării atât după Hecateu Abderita cât şi după alţi autori antici şi moderni (N. Densuşianu, E. Delcea). Fără a mai pune la socoteală că singurii oameni consideraţi de greci  divini si asemenea zeilor erau tocmai pelasgii a căror centru politic militar si religios era la Dunărea de Jos.

Prin urmare este mai mult decât evident că originea legendei  Sfântului Graal nu se afla în creştinism, după cum nu se află nici în tradiţia celtică a druizilor ci într-o altă tradiţie , mult mai veche, cea a pelasgilor pe care celţii irlandezi îi echivalează cu seminţia mitică a Tuatha de Danann. 

 

Tradiţia irlandeză. Tuatha de Danann şi Avalonul

 

Istoria legendară a Irlandei este centrată pe faptele unor popoare care au stăpânit-o şi care conform legendelor irlandeze proveneau dintr-un centru pe care Historia Brittonum îl numeşte adesea Hiberia, termen ce pare a deriva din Hyperia, formă denaturată a denumirii Hiperboreea. Între acestea din urmă se evidenţiază seminţia Tuatha de Danann, care se traduce ca „oameni ai zeiţei Dana”, seminţia Tuatha de Danann fiind fii ei.

Cine este această zeiţă Dana, mamă a tuathanilor? Conform wikipedia Dana este zeiţa fertilităţii, a păcii şi a prosperităţii, patroană a lunii, a tenebrelor şi însoţitoare a sufletelor în lumea de dincolo. Ea este reprezentată fie sub forma unei singure divinităţi fie sub forma a trei femei, cifra trei având semnificaţie sacră la toate seminţiile celtice. Pe de altă parte numele cursului superior al Dunării, al cărei bazin era locuit de o numeroasă populaţie celtică, este Danubius, nume rezultat, se pare, din forma Danu a numelui Dana. Dacă privim atributele cu care este înzestrată această zeiţă celtică ne dăm seama  ea are caracterul unei zeiţe mame. Ceea ce este ciudat însă, este faptul  că legendele irlandeze plasează locul de a tuathanilor în Hiperboreea. Iar ceea ce este de-a dreptul uimitor este faptul că zeiţa mamă a pelasgilor de la Dunărea de jos are exact aceleaşi caracteristici ca şi Dana celtică. Pe de altă parte una dintre denumire naţionale ale Dacilor era aceea de Dani/Dati nume de la care derivă toponimul Dania (actuala Danemarca) ce în vechime era locuită de numeroase triburi de Dani. Iată ce ne spune Densuşianu: „Ca divinitate Geea avea în cultul public diferite numiri după diferitele dialecte ale triburilor primitive, pastorale şi agricole…Însă titlul său principal de onoare era Ma (mamă –n.n)” tocmai cum Dana este mama tuathanilor veniţi din regiunea hiperboreană de la Dunărea de Jos. Nu este neglijat nici faptul ca unul dintre pricipalii zei ai celţilor se numea Theutates (zeu tată). De asemenea nu putem neglija asemănarea dintre Dana şi Artemis care, la Efes, era reprezentată  cu pieptul plin de sâni ceea ce semnifică tocmai caracterul de zeiţă mamă hrănitoare a tuturor.  Reprezentările zeiţei mame în spaţiul pelasgo-dacic de la Dunărea de jos sunt identice cu cele menţionate pentru Dana. Ca divinitate unică regină şi mama  ea este întruchipată de Rheea.

Ca divinitate triplă apare în complexul megalitic din Bucegi sub forma celor trei stânci cunoscute sub numele de Babe. Mai mult această credinţă s-a păstrat în tradiţia română a ursitoarelor care în cele mai multe cazuri sunt în număr de trei.

Numeroasele similitudini existente între reprezentările şi credinţele celţilor legate de Dana şi cele ale pelasgilor carpatici ne îndreptăţesc să credem că originea acestei divinităţi supreme celtice, ca principiu si personificare se reduce la Dunărea de Jos acolo unde Homer şi Hesiod  plasează geneza zeilor, lângă vechiul fluviu Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla si Grădina Hesperidelor  ce adăpostea merele de aur

Legendele irlandeze spun că  tuathanii au părăsit ţara la un moment dat,  asumându-si o formă invizibilă , ca locuitori ai unor palate subterane sau ai unor peşteri din munţi, inaccesibile oamenilor, printre care nu mai apar decât în mod excepţional. Foarte ciudat! Aceleaşi sunt credinţele românilor legate de Rohmani sau Blajini. Se crede că rohmanii locuiesc sub pământ şi că odinioară, în timpuri îndepărtate, au locuit  pe suprafaţa pământului. La sfârşitul lumii Dumnezeu  îi va aduce la suprafaţă. Pe de altă parte, despre Ler-împărat se crede că este şeful rohmanilor şi că, curţile sale  s-ar afla într-un palat situat într-o peşteră sau pe un munte mare. Toţi blajinii (rohmanii) sunt consideraţi sfinţi. Io zic că nu mai necesită comentarii asemănarea dintre credinţele celţilor şi ale românilor! Seamănă destul de bine  încât să putem crede că e vorba de aceeaşi sursă tradiţională pelasgă.

După alte legende irlandeze tuathanii s-au întors în ţara de origine, în Avalon. Se presupune că acest Avalon ar fi o invenţie exclusiv celtică. Poate…numai că denumirea Avalonului mitic porneşte de la cuvântul cimric „afal” care înseamnă literal măr. Având în vedere că Avalonul  este perceput în toate legendele celtice ca o insulă atunci avem „Insula merelor”. Această insulă a merelor nu este alta decât Insula Hesperidelor cu merele de aur. Întemeiat pe întreaga literatură antică N. Densuşianu ne demonstrează cu lux de amănunte că Insula Hesperidelor era situată în albia Dunării în apropiere de Cazane identificând-o cu insula Ruşava sau Ada-Kaleh.

 În antichitate Gadira, era o insulă mai sus de Ruşava, denumirea sa provenind de la Strâmtoarea Gaditană sau Coloanele lui Hercule,  denumirea străveche a Cazanelor Dunării denumire foarte asemănătoare cu românescul grădină. De fapt această insulă se numea până nu de mult Ogradina după cum spune Stefan Bizantinul

 Tradiţia ne spune că această insulă era în stăpânirea femeilor. După Diodor Sicul insula Cerne, care este tot una cu Insula Ruşava, după părerea întemeiată a lui Densuşianu, se afla în apropiere de muntele Atlas în apropiere de teritoriile locuite de amazoanelor. Acestea erau spiritele femeilor care populau Avalonul celtic după toate datele de până acum.  Şi pentru a fi şi mai clari în privinţa locaţiei Grădinii Hesperidelor vom menţiona pe Palaephat care spune despre Phorcys, tatăl Gorgonelor (şi ele în număr de 3), al Hesperidelor şi al balaurului ce păzea merele de aur de lângă muntele Atlas, era originar din insula Cerne (Ruşava/Ada Kaleh)

 Prin urmare patria colonizatorilor civilizatori ai Irlandei, de la care provine şi trama Legendei Graalului  care, prin numeroase aluzii, aminteşte de centrul hiperborean al tradiţiei primordiale (în speţă Dacia), este tot Dunărea de Jos şi din  Carpaţii ce în antichitate se mai numeau şi Atlas.

 

Ciclul arthurian

Căutarea originilor legendei Sfântului Graal ar fi incompletă  fără o privire, sumară deocamdată, asupra  ciclului de legende arthuriene. Acest ciclu de romane cavalereşti  ce implică în fapt căutarea Sfântului Graal şi răspândite în întreaga lume celtică implică numeroase ciudăţenii care confirmă ceea ce m-am străduit să afirm până acum.

 O primă ciudăţenie şi poate cea mai mare a ciclului arthurian este însăşi numele regelui Arthur. Aproape toate etimologiile propuse înclină în a acorda numelui Arthur o etimologie legată de urs (arthos= urs).

Mai ciudat este însă faptul că Arthur pe lângă legătura cu ursul , presupusă de însuşi numele său, este legat şi de Dragon sau Balaur prin numele tatălui său, Uther Pendragon. Caracterul ursid al lui Arthur precum şi regalitatea sa duce la ideea unei funcţii centrale legată de ideea de pol spiritual, cu atât mai mult cu cât regatul său are chiar această valoare de regat spiritual.

Să se ascundă oare ceva în spatele numelui lui Arthur? Să întrebăm autorii antici deoarece ei ne-au lăsat marturii ale tradiţiilor din vremea lor. De aceea suntem de părere că nu trebuie contrazişi. Iată cum descrie Herodian unul dintre preoţii zamolxieni care purta numele Zeului: „Pythagoras mai avea şi un alt adolescent pe care-l dobândise în Tracia, numit Zamolxis, deoarece – la naştere – i se aruncase deasupra o piele de urs. Traci numesc pielea Zalmos”. Ciudat . Parcă ar fi vorba de o iniţiere în care adeptul este consacrat Zeului Urs Zamolxe prin înfăşurarea într-o piele a animalului totemic. Iar acest totem animalier îl reprezenta pe Zamolxe ca deţinător al puterii regale. Pentru a nu exista dubii amintim tradiţia populară a Ursului practicată mai ales în Moldova dar şi în  alte părţi ale României, tradiţie legată de Crăciun, care este unul dintre numele româneşti ale lui Zamolxe. Pe de altă parte, Arthur este urs pentru că se naşte din zeiţa supremă Danu/Dana pe care ceva mai sus am asimilat-o lui Artemis iar această Artemis, ca pereche a lui Apollo, dar în calitate de patroană a vânătorii (războinică ca şi Arthur) era reprezentată printr-o ursoaică. În altă ordine de idei, Dacia era plasată de autorii antici sub constelaţia Ursei Mari fapt ce o punea sub directa oblăduire a Marii Zeiţe Mame.

 Spuneam că Arthur este legat şi de dragon prin numele tatălui său Uther Pendragon. Cristina Pănculescu după ce studiază o gamă largă de simboluri hiperboreene    ajunge la concluzia că Dragonul dacic a ajuns să se insinueze şi în legenda Graalului: „Steagul pe care legendarul rege Arthur l-a ridicat în onoarea tatălui său Uther Pendragon, devenind şi steagul sub care şi-au apărat independenţa Cavalerii Mesei Rotunde (Cavalerii Graalului) a fost un dragon de tip dacic…Deşi erou legendar, Arthur are la bază un personaj istoric, autentic. Acesta a fost căpetenia unei uniuni de triburi celtice, care a apărat cu eroism partea de vest a marii Britanii (Walles) de năvălirile saxone; şi totuşi după cum spune Thomas Malory, în mănăstirea de la Westmister, la altarul Sfântului Eduard, mai există şi azi sigiliul său  imprimat în ceară roşie, montată în beriliu, pe care stă scris: „Nobilul Arthur, împăratul Britaniei, Galiei, Germaniei, Daciei”. Uther Pendragon, tatăl lui Arthur, era înfăţişat ca un dragon în flăcări, pe cer, care nu putea fi decât constelaţia Dragonul. Prin steagul ridicat în onoarea tatălui său, Uter pendragon/Dragonul ceresc, legendarul rege Arthur se legitima ca fiu al Polului – aceea căutare a Graalului, fiind înainte de toate, o expresie a dorului de tatăl care este în ceruri”. Noi am corecta putin ultima afirmaţie spunând…  căutarea înţelepciunii pierdute.

Pentru moment ne vom opri aici cu afirmaţiile noastre, fără a uita să subliniem  trei trebuşoare cel putin interesante: 1. Britania, Galia, Germania şi Dacia se afla pe o axă neîntreruptă şi semnifică direcţia dinspre care a venit tuathanii, Hiperboreea pelasgă (asta se poate observa pe orice harta); 2. Arthur este trimisul Polului/ Centrului pentru Britania, la fel cum Negru-vodă şi Dragoş Muşat au fost deţinătorii  ştiinţei fondării statelor medievale româneşti pe care au fost trimişi să le fondeze după o prealabilă iniţiere în centrul centrului, adică în Munţii Bucegi (vezi articolul „Legendele descălecatelor)i; 3. Existenţa rugăciunii  tatăl Nostru într-o limbă română în plin Ev Mediu tocmai în provincia Walles unde se spune că-şi avea sediul Arthur (v. Mituri Schimbate)

Apoi nu putem să trecem cu vedere legătura între destinul lui Arthur şi insula Avalon…dar, despre aceasta vom vorbi în articolul următor…

(va urma)

 

 

zamolxe

 

Bibliografie:

 

Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

Julius Evola, Misterul Graalului, Ed Humanitas, Bucureşti

Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

E. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, Bucureşti                                         

 

Simbolismul lupului şi al şarpelui. Dragonul dacic

 

Stindardul naţional al dacilor era format dintr-un dragon ridicat în vârful unei suliţe. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii înşişi i-a dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup şi trupul de şarpe, ambele având o simbolistică foarte bogată şi plină de surprize.

Stindardul dac  este în sine un simbol iniţiatic ascunzând în sine atât imaginea Principiului cât şi imaginea Centrului Spiritual al lumii.Sub semnul lupului…

 

Dragonul cu cap de lup şi corp de şarpe sintetizează în sine însuşi întregul simbolism zamolxian întrucât atât lupul cât şi şarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestându-se în cadru ciclului se „descompune” în energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic ce tind  să se reunească în vârful său în ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice.

Din legendele antichităţii aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetică deloc întâmplătoare  Lykos devine Lyke ceea ce în greacă înseamnă lumină. Nu întâmplător insula sfântă  a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă) echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu insula fericiţilor din mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după cum Principiul cuprinde în sine toate formale manifestării! În plan spiritual el este „lumina” iniţierii dobândită prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale!

Pe de altă parte, numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali!

 Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo.

 

Peste tot pe întinsul lumii unde s-au aşezat pelasgii (dacii preistorici) aceştia au păstrat amintirea lupului. În Asia Mică, bunăoară, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacică, aflăm toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycia. Într-o altă parte a lumii, în nordul îndepărtat de această dată, Odin , zeul spiritualităţii germanice, era mereu însoţit de doi lupi. Întemeierea Romei se află şi ea sub semnul lupului ceea ce ne arată că, începuturile sale, cel puţin epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpaţi!

 Dacă avem în vedere consideraţiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, ţara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia străveche care prin aceasta se legitimează drept „ţara Lupului”! Aceasta cu atât mai mult cu cât Ovidius, poetul roman exilat la Tomis, ne spune că a fost silit să trăiască sub „axa lui Lykaon”. Această axă a lui Lykaon nu este alta decât Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul căreia Zamolxe/ Apollo (Lykos) trimitea Lumina  Cunoaşterii(Lyke) pe pământ! Această Columnă a Cerului, Pomul Vieţii pe care urcă Şarpele (Iniţiatorul) devine astfel Coloana Luminoasă peste care coboară literalmente lumina din cer şi, în acelaşi timp, Coloana Marelui Lup Luminos (Alb) – Zamolxe/Apollo!

 

…şi al Şarpelui…

 

Şarpele este azi un animal  foarte blamat, imagine arhetipală a răului, identificat în Biblie cu Satan. Ca fapt divers este de observat că toate simbolurile pelasgo-dacilor, şi mai ales cele care-l reprezentau pe Zamolxe, au fost „satanizate”! Să fie oare doar o coincidenţă? Sau cineva se „chinuie”, cu tot dinadinsul, să oculteze tradiţia primordială pelago-hiperboreeană? Nu răspundem acum la această întrebare deşi atât Biblia cât şi alte texte sacre vorbesc despre un război în cer. Nu este nici locul, nici momentul să detailăm aici acest subiect.

 

Şarpele, reprezenta pentru pelasgo-daci Principul Creator, pe Zamolxe ca zeu creator al omului şi al lumii, care divizându-se în forţele ce-l compun da naştere Dublului Zamolxe, reprezentat hermetic prin cei doi şerpi întrepătrunşi ai Caduceului lui Hermes. Ca Principiu Unic, dar cu acelaşi sens ca al Caduceului, Zamolxe este reprezentat  prin toiagul lui Aesculap, patronul greco-roman al medicinii şi vindecării.

 Iată deci  cum toiagul lui Aesculap devine el însuşi o emblemă a Axului Lumii pe care şarpele urcă. Numai că urcarea presupune  şi coborârea ceea ce confirmă legătura Cer – Pământ, Principiu – Om, manifestarea Divinităţii Unice în Creaţia multiplă de-a lungul Axei Lumii, a Stâlpului Cerului, a axei lui Lykos de care aminteşte Ovidiu. Iată cum Zamolxe/ Apollo identificat cu Marele Lup Alb (Luminos) devine şarpele iniţiator. Aceasta cu atât mai mult cu cât insula sfântă a lui Apollo, Leuke (Albă, Strălucitoare), plasată în Marea Neagră de către toţi autorii antici care o menţionează, se mai numeşte şi Insula Şerpilor!

Şarpele dacilor, lăsând la o parte capul de lup, are o caracteristică ciudată: zboară purtat în vârful unei suliţe. Aceasta ne demonstrează că este vorba de un personaj celest şi îl identifică cu Şarpele cu pene (Quetzalcoatl) al aztecilor, cu rol de iniţiator şi creator, venit (culmea!) dinspre răsărit! Iar în Răsăritul Americii este Europa iar în Europa era Dacia! Mai mult imaginea s-a umanizată era cea a unui om din rasa albă!

Şarpele a fost identificat  şi cu lebăda, care în zbor seamănă uimitor de bine cu un şarpe. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Ori lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de doua turnuri şi reprezentând astfel Întreitul  Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion.

 Întrucât epitetul Lykos ce-l desemnează pe Apollo/Zamolxe ca Marele Lup Alb îl leagă nemijlocit de lumina spirituală prin transformarea lui Lykos în  Lyke (lumină). Prin urmare şi în consecinţă Şarpele  este  Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe. Şi cam peste tot pe unde apare şarpele  el are rol de iniţiator. De fapt e frontispiciul templului apolinic din Delfi scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” un îndemn tipic iniţierii. Pe de altă parte, grecii denaturând adevăratul sens al tradiţiei  moştenite de la pelasgi şi hiperboreeni au spus că Apollo a omorât cu săgeţile sale pe şarpele Python. Numai  că cea mai cea mai mare profetesă apolinică a antichităţii se numea chiar Pythia (a se observa asemănarea fonetică dintre Python şi Pythia). Prin urmare  greci au răsturnat valorile: Apollo/Zamolxe nu a omorât Şarpele  ci s-a identificat cu el. Aceasta pentru că Iniţiatorul suprem, deţinător al înţelepciunii transcedentale, pe care  o conţine în sine este în toate tradiţiile izvorâte din  spiritualitatea primordială hiperboreeană reprezentat sub formă de  şarpe.

 Că tot veni vorba de răsturnări ale valorilor. În creştinismul actual şarpele îl desemnează pe Satan, principiul primordial al răului. Să fie oare acesta sensul său adevărat? Nu credem. Povestea păcatului primordial este una simbolică  şi mai ales răstălmăcită. Povestea ne spune că după ce  Dumnezeu (Yahwe) l-a creat pe om la pus în grădina Edenului  ca s-o lucreze dându-i poruncă să nu mănânce din „pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Apare Şarpele şi o „ispiteşte” pe Eva să muşte din „fructul oprit” şi aceasta muşcând îl ademeneşte şi pe Adam. „Si li s-au deschis ochii şi au văzut că erau goi”. Dumnezeu se manie pentru neascultarea celor doi şi-i alungă din Eden. Acum  ă întreb eu pe dumneavoastră ce fel de tată este acela care nu le asigură fiilor săi un minim de cunoştinţe ca de exemplu să discernă între bine şi rău? Ochii închişi ai lui Adam şi ai Evei reprezintă tocmai ignoranţa. Şarpele apare aici ca un Înitiator ca un personaj luminos contrastând cu obscuritatea lui Yahwe. Yahwe spune : dacă o să mâncaţi o să muriţi! Şarpele apare  ca Marele Iniţiator Celest în acestă poveste deoarece oferă prin muşcarea din „fructul oprit” nu moartea oferită de Yahwe  ci a doua naştere, regenerarea spirituală care e tot una cu iniţierea. Mai mult, iconografia  „Căderii omului în păcat”  ne demonstrează că respectivul Şarpe  era unul celest deoarece el coboară din frunzişul arborelui.

Pomul este Axa Lumii, Şarpele are un caracter luminos, el este Zamolxe/Apollo, Iniţiatorul Suprem, fructul oprit, mărul din grădina Hesperidelor este iniţierea, prin care se dobândeşte nemurirea, în care credeau din cele mai vechi tmpuri dacii iar Yahwe… este un mic zeu egoist şi mânios. Cu atât mai mult cu cât Iisus, marele iniţiat din Dacia şi Fiu al lui Zamolxe (v. mai multe în articolul  intitulat Iisus, Marele iniţiat din Dacia) este reprezentat  în heraldica hermetismului medieval ca un şarpe cu cap de leu încoronat (deci tot un dragon), imagine cunoscută sub numele de Regele Lumii.

Pe de altă parte, Iisus însuşi îndeamnă : „Fiţi înţelepţi ca şerpii”! Ca şi Satan? Mă îndoiesc! Mai degrabă ca şi Zamolxe Şarpele Zburător, Principiul Iniţiator din care vin toate lucrurile şi în care se resorb toate.

 Zamolxe în ipostaza sa de Şarpe iniţiator a fost  reprezentat de daci prin Şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, al cărui corp încolăcit desemnează semnul matematic şi metafizic al infinitului, un opt răsturnat!

 

Concluzii

 

Conform tradiţiei, păstrate până la noi, Polul Pământesc este  o reflectare a Polului Celest fiind unul şi acelaşi cu Centrul Lumii pentru că Centrul Lumii este locul unde se manifestă direct activitatea Principiului, acţiune care se exercită de-a lungul Axei Lumii, a Columnei Cerului. Dragonul dacic îngemănând lupul şi şarpele  aflat în vârful unei suliţe care reprezintă chiar Axa Lumii este chiar imaginea acestui adevăr. În plan terestru acest adevăr se manifestă prin dragonul desenat  de lanţul muntos carato-balcanic expresie a unităţii primordiale înseşi acesta fiind spaţiul în care  a emers cultura şi civilizaţia pelago-hiperboreeană.

Pe de altă parte, dar cu acelaşi sens, dragonul cu cap de lup nu este doar Şarpele Zburător, emblemă a Principiului Creator Zamolxe ci şi capul înţelepciunii divine în ordinea lucrurilor vizibile. Prin urmare, stindardul dacic îngemănează două aspecte ale  lui Zamolxe Apollo: unul vizibil lupul şi altul iniţiatic, invizibil Şarpele. Şi în acest ultim sens al simbolismului degajat de  dragonul dacic gura de lup devine o „gură de rai” iar prin revelarea Adevărului de dincolo de aparenţe obţinut prin iniţiere el este echivalent cu o „gura de aur”

 

 

Zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.      Biblia

2.      Cristina Pănculescu, Kogaion –muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan, Buc, 2008

3.      Al. Doboş, Dacia – Izvorul neamurilor, Ed Obiectiv, Craiova, 2008

4.      Al. Doboş, Dacia contra Anticrist, Ed Obiectiv, Craiova, 2007

5.      Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, Buc,2002

 

 

Iisus , marele iniţiat din Dacia

Articol scris pentru concursul lui VisUrat si Arhi

Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Christos nu a existat ca personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte, susţin faptul ca inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasi-totala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor a căror existenţă nu o pot contesta). Noi spunem că nici unii nici ceilalţi nu au dreptate.

Avem anumite rezerve în a crede ca evreii se tem atât de mult de o „născocire” şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mândri. Avem rezerve în a crede si faptul că Isus lipseşte cu desăvârşire în literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl menţionează până şi evreii, acuzându-l însă de vrăjitorie. O tradiţie din secolul I sau II menţionează pe „Yeshu” care „ practica vrăjitoria şi uimea Israelul” (B Sanhedrin, 43,a; cf Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II,p.305, ed1992). Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască, care afirma că în acea epoca trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice ( cf. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas,1995, p245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus de exemplu, ne confirmă faptul ca Iisus a fost condamnat la moarte în vremea când guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale 15, 44). Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tânăr, (Scrisori, 10,96) si Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul ca o „născocire evreiască” nu putea beneficia de „acte în regulă” a condamnării sale la moarte. Acest document există, precum şi altele cum sunt Mărturia păgânului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atâta zarvă pentru o „născocire evreiască” ?… ne îndoim în mod serios.

Urmărind atât relatările istorice despre Isus, cât şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu aşa cum afirma M. Eliade şi ca divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată, era Yahwe al evreilor.

Sa purcedem şi să vedem dovezile…..!

Caracterele tipologico- raseologice ale lui Iisus

Beneficiem de doua descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus , funcţionar roman în regiunea Tyr si Sydon şi alta a guvernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma. Să dăm cuvântul lui Lentullus care ne spune: „(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată si de aceeaşi culoare cu părul său, este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sunt albaştrii vineţi, blânzi şi senini.” (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).

De altfel, în majoritatea icoanelor creştine mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor. „

Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: „Trecând într-o zi pe lângă lacul ce se cheamă Siloam am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr…Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să vad, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decât între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate” (ibidem, p. 121)

Urmărind cele relatate de cele două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el?

Ne lămureşte în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu care vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din „Ţara Soarelui Răsare” (Dacia) spun că, sumerienii, „în acord cu prezumţiile sumerologilor”, aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi a pletelor ( Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, ed. Obiectiv, Craiova, vol I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: ”…dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n.n) cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decât cu părul castaniu” (ibidem, p. 64)

Prin urmare ca şi caracteristici tipologice, Isus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!

Zamolxe în predicile lui Iisus

Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa ca epitetele pe care le da Iisus lui Dumnezeu nu sunt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin, atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi Omul.

Ioan ne spune în Evanghelia sa: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan,1:33). Cine este această divinitate căreia i se închina Iisus ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament ? Ne lămureşte arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu „Dacia Preistorică”. Iată ce spune Densuşianu:” Cuvântul arhaic de „deu” sau „deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. …În Munţii Rhodopului un veteran ridică la anul 76 d. Chr., un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne prezintă numai o forma alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu (Dumnezău – n.n). ( N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată „Deu – Dumnedeu” care ne duce cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare romaneşti (loc. cit. nota 2)

Observăm că Dumnezeu într-o forma sau alta este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Isus în Evanghelii apare şi cu denumirea de Mesia, iar zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus ca Iisus era de origine dacică iar formarea s-a spirituală s-a desavârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios.

Cel mai des întâlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus, este “Tatăl „ care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui Zamolxe. (op.cit, p.208-210). De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate ca locuri de cult şi închinăciune vârfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existând numeroase înălţimi ce poarta denumirea de tartar, tatăl sau tătar (op. cit. p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt şi anume acela că Iisus în toate momentele principale ale vieţii sale pământeşti a fost legat de munte: Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit ca s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.

Una dintre cele mai fregvente denumiri pe care şi le dădea sieşi Iisus, era ceea de Fiu al Omului. Poate că acestă denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om ? în nici un caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei, ci mai degrabă la aceea fiinţă celestă la care face referire Daniel: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Isus apare în Evanghelii: ”Fiul lui David” ca şi precizarea lui Marcu referitoare la acesta titulatura: ” Şi învăţând în Templu, Iisus zicea: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui” (Marcu 12:35-37). Ciudat nu?

Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie pentru a afla cine este acest David despre care vorbeşte Isus. Urmărind puţin mersul istoriei vedem ca aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David ! Ba mai mult, cartea Psalmilor atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament având mai degrabă un caracter esenian. Numai ca…. Esenienii erau discipolii dacilor fiind singurii dintre evrei care s-au „încăpăţânat” să rămână la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care în calitate de locuitori ai davelor se numeau “davi”. Şi iată cum o singura literă poate schimba o întreagă istorie!

Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea “Fiul Omului”. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: „cuvântul Om reprezenta în antichitate o înaltă putere divină” (op. cit. p. 255, nota 2). Şi mai departe tot el ne lamureste spunând: „ Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus si altul lui Saturn numit Omul” (op. Cit. p. 226). Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele doua zeităţi sunt una si aceeaşi mare divinitate a preistoriei Zamolxe, careia i se închina si Iisus.

Concluzia care se impune alăturând cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului si Fiul lui David ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a facut Iisus în perioada aşa numită ”albă” a vieţii sale, perioada dintre 12 si 30 de ani în care nu se ştie nimic despre el. Urmărind cele spuse pană acum precum şi alte informaţii ale istoriei sacre vom vedea că cel mai probabil, în această perioadă, Iisus şi-a desăvârşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu /Zamolxe în Dacia, mai exact pe Vârful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru că … geografia sacră a antichităţii se reduce la…Dacia, iar momentele naşterii lui Christos şi a morţii lui Iisus sunt legate de o peşteră… peşteră care peste tot este legată de iniţierile misterice. Mai mult moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.

Dacii. Poporul model din predicile lui Isus

Iisus Christos, iniţiatul dac desăvarşit se delimita foarte clar de evrei, carora li se adresa numindu-i „Voi evreii” . Să ne oprim acum puţin asupra Predicii de pe Munte şi a Fericirilor pe care Iisus le-a enunţat atunci şi să vedem dacă există vre-un model viu pentru acestea.

Mai întâi sa încercăm să punem unul lângă altul, doua texte sacre: Evanghelia după Matei si Herto Valus a antichitatii pelasge. Iata ce spune Iisus în Predica de pe Munte:

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Ferice de cei blanzi, căci ei vor moşteni pământul!

Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi saturaţi!

Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!

(Evanghelia după Matei, 5:3-10)

Să privim acum comparativ, un text antic numit Herto Valus, care cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni catre norod. Textul este versificat:

„Fericiţi cei ce-s cutezători

Că a lor este victoria

În plaiurile cele sfinte

Fericiţi cei ce plâng, că aceia

În dalbe ceruri s-or mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia

Vor moşteni întreg pământul.

Fericiţi cei care flămâzesc

Şi însetează după ştiinţă,

Că aceia se vor sătura

Şi niciodată n-or mai răbda.

Fericiţi aceia care muncesc,

Pământul făcându-l gradină,

Că ei vor culege roadele

În Grădinile Cerurilor

Fericiţi vor fi şi cei milostivi

Că aceia se vor mântui

Fericiţi cei curaţi în suflet

Că s-or hrăni doar cu lumină

Fericiţi făcătorii de pace,

Că Fii cerului s-or chema

Fericiţi cei prigoniţi pentru

Dreptate, că a lor este Raiul.

(Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică, Ed. Arhetip, 1999, p. 95 – 96)

…şi textul continuă mai departe în acelaşi ton cu fericirile Noului Testament. Acestea erau Legile Belagine, scrise versificat, aceleaşi pe care Iisus, le-a învăţat pe muntele sacru al geţilor, Omul, în peştera marelui preot Zamolxe şi pe care apoi le-a transmis iudeilor pentru ai readuce la tradiţia primordială, hiperboreană.

Se mai impune o precizare: prima dintre fericirile lui Iisus chiar dacă nu-şi găseşte paralela în textul Belaginelor, are o paralelă în lucrarea lui Herodot, care vorbind despre daci ne lamureşte şi asupra provenienţei acestor legi înălţătoare : ”Zamolxe (marele preot- n.n)…a cladit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiasca pe fruntaşii ţării, învaţându-i că nici el, nici oaspeţii lui şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc (Împăratia cerurilor, Preidis, Pleroma -n.n), unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogaţiile”…” (Herodot, Istorii, IV, 95; cf. Trad. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, ed. Obiectiv, Craiova, 1997, p. 50)

Am scris acest articol, poate destul de întortocheat şi misterios, în speranţa că măcar unii dintre urmaşii ramanilor( fii lui Ra(m), Rama, si Râm), a tracilor şi dacilor liberi să se trezească, iar ei la randul lor să trezească şi pe alţii facând cunoscută adevărata istorie a acestui neam străvechi şi măreţ, dar oropsit de la începuturile sale şi până în prezent.

Vor veni vremuri şi mai bune, după vechile profeţii! Să fiţi siguri de asta! Doamne ajută!

zamolxe

Bibliografie:

1. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II, 1992 ;

2. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas, 1995;

3. diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993;

4. Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, vol I;

5. N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002;

6. Adrian Bucurescu, Dacia Magica, Ed. Arhetip,1999;

7. Cornel Barsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv, Craiova, 1997.