Glastonbury şi „Pământul Soarelui”

 

Printre locurile cu o însemnătate deosebită în legenda Sfântului Graal, de o atenţie specială se bucură Glastonbury, deoarece legenda spune că aici ar fi poposit Iosif din Arimateea atunci când a pus piciorul pe pământul Angliei, aducând cu sine Sfântul Graal, tot aici presupunându-se a fi şi mormântul regelui Arthur şi al reginei sale Guinevere. Dar, nu numai atât…

Glastonbury şi regiunile învecinate a constituit într-o vechime mai mult sau mai puţin depărtată un imens templu solar delimitat de traseul pe sol a unor efigii gigantice reprezentând bolta cerească reflectată pe suprafaţa Pământului. Traseul efigiilor denotă faptul că amplasamentul nu a fost ales arbitrar, ci în virtutea unei anumite „predestinări”. Or, aceasta implică stăpânirea cunoaşterii „tradiţionale”, moştenită de călugării de la Glastonbury de la înaintaşii lor, druizii celţi, primită de aceştia de la civilizatorii lor indepărtaţi, pelasgii, cunoscuţi sub numele de Tuatha de Danaan în legendele celtice.

În amsamblul său, figura de la Glastonbury este un imens Zodiac în care, într-o anumită măsură, am putea vedea prototipul „Mesei Rotunde” a cavalerilor Graalului, ea reunind în jurul său 12 personaje asemenea Zodicului. Cu toate acestea, este bine să nu cădem în ispita de a vedea în aceste personaje doar nişte constelaţii, întrucât ar fi o interpetare prea modernă şi „naturistă” („boala” savanţilor moderni). Aceasta, cu atât mai mult cu cât efigiile de la Glastonbury ne relevă în mod enigmatic şi încifrat o poveste a unui alt ţinut, a Pământului Soarelui, a ”Ţării Sfinte” – denumiri aplicate Centrului Spiritual Suprem.

Zodiacul de la Glatonbury şi Cavalerii Templieri

Se pare că templierii au avut un rol însemnat în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, fapt ce concordă într-o anumită măsură cu titulatura lor de „păzitori ai Ţării Sfinte”. În acest sens, este demn de remarcat faptul că, aşezările monastice ale templierilor aproape întotdeauna se află în apropierea unor monumente megalitice sau a unor vestigii preistorice, ceea ce nu este deloc o pură coincidenţă. Urmărind în detaliu legendele Graalului devine evident că între aceste efigii şi titlurile de „Păzitori ai Sfântului Graal” şi „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinute de templieri, există o corespondenţă ce nu poate fi trecută cu vederea.

Dacă ne raportăm la sensul imediat şi exterior al titlului de „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinut de templieri, ajungem în mod nemijlocit la conexiunea cu Cruciadele şi rolul lor declarat de apărători ai pelerinilor peregrini în Palestina la locurile sfinte. Din puncul de vedere al unei logici superficiale – problemă rezolvată! Însă, având în vedere că templierii erau un ordin monastic şi iniţiatic, prin însuşi definiţia cuvântului iniţiatic, se elimină posibilitatea unei mulţimi considerabile a membrilor ordinului, astfel încât ei să formeze o armată demnă de a face faţă presiunilor păgânilor asupra Ţării Sfinte. Deci, din puctul nostru de vedere, nu la rolul lor războinic se referă aceasta titulatură.

Pentru creştini, „Ţara Sfântă” era, prin excelenţă, Palestina; „problema devine mai complexă când ne dăm seama că diferitele grupări orientale, al căror caracter iniţiatic este neîndoielnic, cum ar fi hassassinii sau druzii şi-au luat şi ele titlul de „Păzitori ai Ţării Sfinte”. Aici, într-adevăr nu mai poate fi vorba de Palestina. Atunci despre ce poate fi vorba cu această misterioasă denumire?

Denumirea „Ţara Sfântă”, în a căror păzitori se erijau templierii, are un dublu sens, ca în cazul tuturor simbolurilor autentice. Ea nu desemnează doar Centrul suprem sau cel subordonat, care în fapt este o imagine a Centrului, ci şi tradiţia ce emană de la acest Centru, care apoi este preluată in funcţie de gradul de perceptie si păstrată mai departe în centrul subordonat până la opacizarea sau dispariţia totală a acestuia. Această calitate a templierilor, de „păzitori ai Ţării Sfinte”, nu vine deloc în contradicţie cu aceea de „păstratori ai Sfântului Graal”, atribuită tot acestui ordin monastic, întrucât Graalul însuşi se bucură de o multitudine de sensuri. În tradiţia medievală, Graalul este atât un vas cât şi o carte, cartea desemnând tradiţia primordială sau subordonată, după caz, iar vasul semnificând starea corespunzătoare deţinerii efective a acestei tradiţii.

Dacă templierii au avut un anumit rol în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, înseamnă că această aşezare era o imagine a Centrului Suprem, iar templierii aveau un dublu rol: atât de păstratori si apărători a doctrinei primordiale moştenite de către celţi de la înaintaşii lor Tuatha de Danaan (pelasgii hiperborei), cât şi aceea de a păstra oarecare legături cu exteriorul, dar mai ales de a păstra relaţiile dintre doctrina primordială şi cea druidică subordonată Tradiţiei Mamă.

Acum ne mai rămâne să vedem dacă afirmaţiile făcute până aici pot fi verificate prin realităţile din teren, şi dacă efigiile de la Glastonbury ne spun o poveste legată de Centrul Lumii.

Particularităţile zodiacului de la Glastonbury. Balanţa

Figura zodiacală de la Glastonbury prezintă unele particularităţi care pot fi privite ca o marcă a autenticităţii sale.

În primul rând, este de remarcat absenţa semnului Balanţei. Această absenţă, oarecum anormală în ciclul zodiacal, se datorează faptului că Balanţa nu a fost întotdeauna un semn zodiacal, ea fiind la origine un simbol polar, numele ei fiind atribuit fie constelaţiei Ursa Mare, fie complexului format din Ursa Mare şi Ursa Mică, constelaţii de care se leagă în mod nemijlocit numele Regelui Arthur. Din această cauză, trebuie să admitem că efigiile de la Glastonbury, în centrul cărora Polul este reprezentat sub forma unui cap de şarpe ce ne trimite cu gândul la Dragonul Celest, este anterioară perioadei în care balanţa a intrat în zodiac.

În conformitate cu tradiţia menţionată de Sefer Ieţira ebraică, „Dragonul stă în mijlocul cerului asemeni unui rege pe tronul său”. Foarte interesantă afirmaţia deoarece, la celţi dragonul este un simbol al conducătorului, iar Arthur este fiul lui Uther PenDRAGON! Mai mult, stindardul ridicat de regele Arthur în onoarea tatălui său, şi devenit, mai apoi, stindardul sub care Cavalerii Masei Rotunde sau Cavalerii Graalului dacă vreţi, şi-au păstrat independenţa, era un dragon de tip dacic! Acest Dragon, devenit stindard al cavalerilor Graalului, este reprezentat tricolor, roşu pe burtă, galben pe laterale şi albastru pe spate! Nu sunt acestea culorile naţionale ale descendenţilor pelasgilor şi dacilor, românii? Pe cine sau ce reprezenta acest steag? Cum am arătat în articolul intitulat „Simbolismul lupului şi al sarpelui. Dragonul Dacic”, acest stindard îl reprezintă tocmai pe Zamolxe/Saturn/Apollo – Regele Lumii, ce întotdeauna îşi are reşedinţa neschimbătoare în Centru, care este echivalent la rândul său cu noţiunea de Pol.

Nu vorbea oare Iisus de „înţelepciunea Şarpelui”? „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” – spunea el, îndemnându-i pe evrei să revină la tradiţia primordială, legitimă, abandonată prin renegarea lui Avraam, tatal credinţei iudaice. Or, această înţelepciune despre care vorbeste Iisus, emană de la Centru al cărui stăpân este Zamolxe! Înţelepciunea Şarpelui despre care vorbeşte Iisus, de această dată în tradiţia indiană, este pusă sub patronajul celor 7 rşi polari, iar Ursa Mare este formată din 7 stele, care la rândul lor, sunt reprezentate în tradiţia creştină înconjurând capul fecioarei Maria legitimând-o drept Marea Mamă, principiul feminin al lui Zamolxe, identic cu Fecioara Lumii din tradiţia gnostică şi hermetică.

Simbolismul acesta, reprezentând în mod ciudat Balanţa, prin capul Şarpelui, devine astfel o imagine legitimă a Polului spiritual care întotdeauna este pus în legătură cu Tula, capitala hiperboreană, de unde a emanat tradiţia primordială. Or, acest Centru identic cu Polul în tradiţiile esoterice, este pus în legătură cu Puterea (vezi art. Disertaţii pe marginea unei hieroglife), iar conducătorul său este Poseidon (Posis Das/Zeul puternic) înfăţişat purtând tridentul ca investitură a puterii peste cele trei lumi ( v. Art Un Obicei străvechi – Căluşul). Foarte ciudat, întrucât Tulcea, cunoscută sub numele antic Aegyssus, este tocmai la baza tridentului închipuit de cele trei braţe ale Dunării, iar Dacia este întotdeauna identificată de către autorii antici cu Hiperborea Apollinică sau Pământul Soarelui.

Mai mult, revenind la numele lui Arthur care-şi cinsteste tatăl prin ridicarea dragonului dacic, o să spun că numele lui nu este legat doar de Dragon prin intermediul lui Uther Pendragon, tatăl său, ci şi de urs, care din nou este un simbol al puterii şi o desemnare a lui Zamolxe. În ceea ce priveşte numele Arthur, trebuie să recunoaştem că, forma exactă a numelui, dată de manuscrisele în franceza veche, este Atus sau Artu, ceea ce ne conduce la rădăcina „art”, adevărata bază filologică a numelui. În acestă formă, mărturia limbilor celtice este lipsită de ambiguitate: este vorba de vechiul nume al ursului. „Există în toate limbile celtice o serie de cuvinte arhaice derivate ale temei „arto” – urs. Ele au ieşit foarte curând din uzaj dar au subzistat în galică şi au rămas aici până la sfârşitul Evului Mediu într-un număr apreciabil de toponimice şi antroponimice irlandeze, galeze şi bretone. Principalul dintre acestea este numele regelui Arthur, pe care este inutil să încercăm să-l explicăm print-un antroponim latin Arturius.. reise că numele ursului a făcut obiectul unei metafore aplicate regelui” Şi pentru a ne lămuri şi mai exact cum stau lucrurile cu acest personaj ursin, pe marginea unui text latin intitulat „Historia Britonum”, există o glosă în legătură cu numele celtic Arthur: „Arthur, latine translatuum, sonat ursus teribilem” adică „Tradus în latină, numele lui Arthur înseamnă urs îngrozitor”. De aici deducem că în limbile celtice se produce o asimilare între războinic şi urs, evidentă în galeză unde „arth” care semenează în acelaşi timp, atât războinicul cât şi ursul. Există însă în galeză numele propriu Arth-bleid ce înseană ursul lup sau războicul lup la fel cum în irlandeza veche „art” desemnează atât războinicul cât şi ursul.

Misterioasa paralelă din galeză Arth- bleid – ursul lup ne trimite din nou la tradiţia primordială moştenită de celţi de la acei Tuatha de Dannan şi la însemnele zamolxiene. Cum aşa? Aşa! Pentru că, dacă şarpele este faţa spirituală, iniţiatică a lui Zamolxe, lupul este faţa „vizibilă” şi războinică a aceluiaşi zeu. Să nu uităm că Apollo, identificat cu Zamolxe, purta epitetul de Lykaios, adică tocmai lup, iar prin uciderea şarpelui Python, Apollo devine războinicul. Iată şi misterul iniţierii zamolxiene, şi in general a oricărei căi autentice de iniţiere: „uciderea laturii materiale „razboinice” a iniţiatului şi identificarea cu latura „serpească”, spirituală! Toate bune, dar încă nu se vede ce treabă au toate astea cu ursul…

Oare nu se numeau războincii daci „lupi”, titlu confirmat de etnonimul frigian „Daous” care-i desemna ca popor? Lecturând basmul românesc Harap-Alb, vom vedea că eroul înfrânge ursul identificându-se cu el, arătându-ne, într-un limbaj simbolic, identificarea lui Apollo cu şarpele, prin înfrângerea lui Python. Mai mult, numele eroului din basmul Harap-Alb, nu este un nume propriu-zis, ci o alipire de termeni însemnând Negru-Alb, contrast tipic zamolxian, aşa cum am arătat în articolul „Din lada de zestre a neamului…” când am vorbit despre Moş Crăciun. Faptul este confirmat de descoperirea din mormântul de la Fântânele, unde găsim imaginea pictată a unui pătrat tăiat de diagonale în patru triunghiuri două roşii şi două albe, şi laturile alternând aceleaşi două culori. Iată pe Apollo (Albul, Zamolxe masculin) şi Artemis ( Roşioara, Zamolxe feminin), cei doi serpi ai caduceului hermetic, tinzând să se reunească, în varful său, în Principiul Unic Zamolxe sau, daca vreţi, cele două feţe ale lui Ianus şi cele două tăişuri ale securii cu care unele tradiţii desemnează Polul sau Axa Lumii.

Sub acest ultim aspect este de semnalat ciocanul lui Thor, Mjolnir, care contrar părerilor mitologistilor, care vor să facă din el un zeu de sine stătător, nu este altceva decât o latură a lui Odhin, iar Odhin are ca însemne sacre doi lupi si doi corbi!

Atât securea dublă cât şi simbolismul dublu a lui Ianus, au aceeaşi formă cu Balanţa, care în zodiacul de la Glastonbury semnifică ideea de Pol sau Centru!

Ca să întelegem şi mai bine cum stau lucrurile, voi spune că Harap-Alb înfrânge ursul, asemenea lui Arthur identificându-se cu el. Ori, Harap-Alb este fiul „Împăratului” aspectul său rennoit, după cum Apollo nu este altceva decât aspectul rennoit a lui Saturn/ Zamolxe, prin urmare având în sine insuşi capacitatea de a deveni el insuşi „împărat”! Ori, tocmai acest Zamolxe, la daci, purta titlul de zeu moş. Epitetul Moş este cel care ne aduce şi mai aproape de identitatea cu ursul, pentru că, în tradiţia românească, ursul se numeste tocmai moş (Martin). Şi tot aici, trebuie menţionată şi mărturia lui Porrhirius, care devine deosebit de interesanta în această discuţie. El ne spune că, la naştere, Zamolxe a fost învelit într-o piele de urs. Nu este vorba aici de o naştere în sensul propriu-zis al cuvântului, ci de o naştere a doua oară, o reînnoire, un nou aspect al zeului, anume acela de urs, după vorba românească „Lupul îşi schimbă părul, da năravu ba”. Observaţi? Din nou, Lupul care-şi poate schimba forma după cum doreşte, în funcţie de necesităţile ciclului, dar esenţa sa rămâne aceeaşi. Şi ca să fim noi si mai lămuriţi de imixtiunea ursului în treburile noastre, ca imagine a Regelui Lumii şi stăpân al Centrului, aflăm că„ reprezentările de ursuleţi au origine tracă şi că acest motiv decorativ a jucat un rol important în stilul animalier tracic, respectiv traco-getic,care a influienţat arta scitică”. Semnificaţia ursului apare şi mai transparentă atunci, când în tezaurul de la Agighiol şi în cel cunoscut sub numele de „tezaurul de la Craiova”, capul de urs este însoţit de corpul de şarpe, jucând tocmai rolul simbolismului decriptat mai sus.

Păsările „polare”

În zodiacul de la Glastonbury, semnul Vărsătorului beneficiază de o imagistică oarecum suprinzătoare, fiind reprezentat printr-o pasăre în care putem recunoaşte mistica Pasăre Phoenix, care poartă în cioc o cupă, cupă care, având în vedere strânsa legătură dintre Phoenix şi ideile de regenerare şi viaţă veşnică, nu este alta decât Sfântul Graal. Urmând tradiţia arabă, pasărea Phoenix nu se aşează niciodată pe pământ în nici un alt loc afară de muntele polar, iar muntele polar, în tradiţia menţionată, este Muntele Qaf sau Muntele Capului (Bucegi – unde se află marele cap sculptat, cunoscut sub denumirea de Sfinxul românesc), locul unde se află Columna Cerului sau Axis Mundi/ Axa Lumii, pe care autorii antici greci şi romani o numeau Polus Geticus.

Ori, această denumire de Polus Geticus semnifică foarte clar faptul că Polul se afla în Geţia/ Dacia! Vine să confirme ceea ce am spus în legătură cu Phoenixul un bestiarul din Aberdeen, oras aflat tocmai în Anglia, unde este localizat şi „zodiacul” despre care discutăm, unde Phoenixul este reprezentat sub un soare sau stea cu 8 raze, or, octogonul (steaua cu opt raze) este un simbol tipic românilor şi simbol al Polului!

Relatările despre această enigmatică pasăre ne spun că atunci când se naşte un nou exemplar prin autocombustia precedentului, tânăra pasăre adună rămăţiţele precedentei şi le duce la Heliopolis. Acest Heliopolis – oraşul soarelui – nu trebuie raportat la Heliopolisul Egiptean, care în fond este o imagine a Heliopolisului ce era capitala Siriei primitive şi a Pământului solar, ci la Hiperboreea Apolinică, sau Avalon dacă vreţi, a cărei capitală era Thula. Şi tocmai în acest spaţiu al Hiperboreei dacice aflăm aşezarea Heliopolis (Helis/Oraşul soarelui), atestată în vremea lui Dromichete! Cu atât mai mult, cu cât, aici se afla şi insula cu templul cel sfânt al lui Apollo, cunoscută anticilor ca Insula Leuke ( Albă/Luminoasă), iar în Evul Mediu, în imediata vecinătate a insulei, pe tărmul Mării, se afla Cetatea Alba. Această Cetate Albă face legătura simbolică între natura războinică a păzitorilor tradiţiei primordiale apolinice şi cavalerii templieri despre care vorbeam la inceputul acestui articol. Ori tocmai acest Heliopolis, cetatea Soarelui apare reprezentat pe paftaua lui Negru-Voda, întemeietorul statului medieval român de la sud de Carpaţi, în mijlocul ei tronând o lebădă, pasărea heraldică a lui Apollo!

În acelaşi zodiac despre care vorbim, mai apare o pasăre, anume o lebădă clocind Oul Lumii, a cărei aripă corespunde stelelor din Ursa Mare, astfel simbolismul său fiind mai degrabă polar decât zodiacal. Or, Lebăda în greceşte se numeşte Kyknos iar mitologia greacă ne spune că acesta a fost fiul lui Apollo şi al Hyriei care nu este decât o coruptelă a adevăratului nume al pământului solar, Siria primitivă! Şi ca să fim noi şi mai lămuriţi care este această Sirie, şi pentru a nu face confuzia cu Siria istorică locuită de fenicieni, vom spune că, după autorii antici, Polul Getic era situat sub stelele Ursei Mari!

În concluzie, zodiacul de la Glastonbury, în lumina celor prezentate mai sus reprezintă o imagine druidică, încriptată, a locului unde îşi are originea tradiţia druidică moştenită de cavalerii templieri! Glastonbury nu este el insuşi pământul Soarelui, cum greşit s-a zis, ci este o hartă ale cărei elemente trimit la Siria Primitivă, Pământul Soarelui, Hiperboreea, Dacia străveche, care la arienii vedici migraţi sub conducerea printului Rama spre Valea Indusului, purta numele, foarte apropiat fonetic, de Surya! Oare nu tine vulturul din stema României o cruce în cioc, cruce ce semnifică întotdeauna manifestarea principiului, a doctrinei hiperboreene, apolinice, în cele patru zări?

Bibliografie:

1.R. Guenon, Simboluti ale ştiinţei sacre, ed. Humanitas, Bucureşti

2.Phillipe Walter,Arthur.Regele şi ursul, ed Artemis, Bucureşti

3.Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed Saeculum I.O, Bucureşti

4.Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele Sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5.Olivia/ Al Srachină,Tricolorul – trafdiţie şi permanenţă, în Rev. Manuscriptum, nr2/1986, anul XVI

zamolxe

Reclame

Simbolismul lupului şi al şarpelui. Dragonul dacic

 

Stindardul naţional al dacilor era format dintr-un dragon ridicat în vârful unei suliţe. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii înşişi i-a dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup şi trupul de şarpe, ambele având o simbolistică foarte bogată şi plină de surprize.

Stindardul dac  este în sine un simbol iniţiatic ascunzând în sine atât imaginea Principiului cât şi imaginea Centrului Spiritual al lumii.steagcolor2Sub semnul lupului…

 

Dragonul cu cap de lup şi corp de şarpe sintetizează în sine însuşi întregul simbolism zamolxian întrucât atât lupul cât şi şarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestându-se în cadru ciclului se „descompune” în energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic ce tind  să se reunească în vârful său în ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice.

Din legendele antichităţii aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetică deloc întâmplătoare  Lykos devine Lyke ceea ce în greacă înseamnă lumină. Nu întâmplător insula sfântă  a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă) echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu insula fericiţilor din mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după cum Principiul cuprinde în sine toate formale manifestării! În plan spiritual el este „lumina” iniţierii dobândită prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale!

Pe de altă parte, numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali!

 Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo.

marele_lup_alb_marelelupalb_-_aparatorul_dacilor__romanilor__liberi1

 

Peste tot pe întinsul lumii unde s-au aşezat pelasgii (dacii preistorici) aceştia au păstrat amintirea lupului. În Asia Mică, bunăoară, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacică, aflăm toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycia. Într-o altă parte a lumii, în nordul îndepărtat de această dată, Odin , zeul spiritualităţii germanice, era mereu însoţit de doi lupi. Întemeierea Romei se află şi ea sub semnul lupului ceea ce ne arată că, începuturile sale, cel puţin epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpaţi!

 Dacă avem în vedere consideraţiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, ţara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia străveche care prin aceasta se legitimează drept „ţara Lupului”! Aceasta cu atât mai mult cu cât Ovidius, poetul roman exilat la Tomis, ne spune că a fost silit să trăiască sub „axa lui Lykaon”. Această axă a lui Lykaon nu este alta decât Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul căreia Zamolxe/ Apollo (Lykos) trimitea Lumina  Cunoaşterii(Lyke) pe pământ! Această Columnă a Cerului, Pomul Vieţii pe care urcă Şarpele (Iniţiatorul) devine astfel Coloana Luminoasă peste care coboară literalmente lumina din cer şi, în acelaşi timp, Coloana Marelui Lup Luminos (Alb) – Zamolxe/Apollo!

 

…şi al Şarpelui…

 

Şarpele este azi un animal  foarte blamat, imagine arhetipală a răului, identificat în Biblie cu Satan. Ca fapt divers este de observat că toate simbolurile pelasgo-dacilor, şi mai ales cele care-l reprezentau pe Zamolxe, au fost „satanizate”! Să fie oare doar o coincidenţă? Sau cineva se „chinuie”, cu tot dinadinsul, să oculteze tradiţia primordială pelago-hiperboreeană? Nu răspundem acum la această întrebare deşi atât Biblia cât şi alte texte sacre vorbesc despre un război în cer. Nu este nici locul, nici momentul să detailăm aici acest subiect.

 

Şarpele, reprezenta pentru pelasgo-daci Principul Creator, pe Zamolxe ca zeu creator al omului şi al lumii, care divizându-se în forţele ce-l compun da naştere Dublului Zamolxe, reprezentat hermetic prin cei doi şerpi întrepătrunşi ai Caduceului lui Hermes. Ca Principiu Unic, dar cu acelaşi sens ca al Caduceului, Zamolxe este reprezentat  prin toiagul lui Aesculap, patronul greco-roman al medicinii şi vindecării.

simboluri_1_caduceu

 Iată deci  cum toiagul lui Aesculap devine el însuşi o emblemă a Axului Lumii pe care şarpele urcă. Numai că urcarea presupune  şi coborârea ceea ce confirmă legătura Cer – Pământ, Principiu – Om, manifestarea Divinităţii Unice în Creaţia multiplă de-a lungul Axei Lumii, a Stâlpului Cerului, a axei lui Lykos de care aminteşte Ovidiu. Iată cum Zamolxe/ Apollo identificat cu Marele Lup Alb (Luminos) devine şarpele iniţiator. Aceasta cu atât mai mult cu cât insula sfântă a lui Apollo, Leuke (Albă, Strălucitoare), plasată în Marea Neagră de către toţi autorii antici care o menţionează, se mai numeşte şi Insula Şerpilor!

Şarpele dacilor, lăsând la o parte capul de lup, are o caracteristică ciudată: zboară purtat în vârful unei suliţe. Aceasta ne demonstrează că este vorba de un personaj celest şi îl identifică cu Şarpele cu pene (Quetzalcoatl) al aztecilor, cu rol de iniţiator şi creator, venit (culmea!) dinspre răsărit! Iar în Răsăritul Americii este Europa iar în Europa era Dacia! Mai mult imaginea s-a umanizată era cea a unui om din rasa albă!

Şarpele a fost identificat  şi cu lebăda, care în zbor seamănă uimitor de bine cu un şarpe. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Ori lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de doua turnuri şi reprezentând astfel Întreitul  Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion.

 Întrucât epitetul Lykos ce-l desemnează pe Apollo/Zamolxe ca Marele Lup Alb îl leagă nemijlocit de lumina spirituală prin transformarea lui Lykos în  Lyke (lumină). Prin urmare şi în consecinţă Şarpele  este  Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe. Şi cam peste tot pe unde apare şarpele  el are rol de iniţiator. De fapt e frontispiciul templului apolinic din Delfi scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” un îndemn tipic iniţierii. Pe de altă parte, grecii denaturând adevăratul sens al tradiţiei  moştenite de la pelasgi şi hiperboreeni au spus că Apollo a omorât cu săgeţile sale pe şarpele Python. Numai  că cea mai cea mai mare profetesă apolinică a antichităţii se numea chiar Pythia (a se observa asemănarea fonetică dintre Python şi Pythia). Prin urmare  greci au răsturnat valorile: Apollo/Zamolxe nu a omorât Şarpele  ci s-a identificat cu el. Aceasta pentru că Iniţiatorul suprem, deţinător al înţelepciunii transcedentale, pe care  o conţine în sine este în toate tradiţiile izvorâte din  spiritualitatea primordială hiperboreeană reprezentat sub formă de  şarpe.

 Că tot veni vorba de răsturnări ale valorilor. În creştinismul actual şarpele îl desemnează pe Satan, principiul primordial al răului. Să fie oare acesta sensul său adevărat? Nu credem. Povestea păcatului primordial este una simbolică  şi mai ales răstălmăcită. Povestea ne spune că după ce  Dumnezeu (Yahwe) l-a creat pe om la pus în grădina Edenului  ca s-o lucreze dându-i poruncă să nu mănânce din „pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Apare Şarpele şi o „ispiteşte” pe Eva să muşte din „fructul oprit” şi aceasta muşcând îl ademeneşte şi pe Adam. „Si li s-au deschis ochii şi au văzut că erau goi”. Dumnezeu se manie pentru neascultarea celor doi şi-i alungă din Eden. Acum  ă întreb eu pe dumneavoastră ce fel de tată este acela care nu le asigură fiilor săi un minim de cunoştinţe ca de exemplu să discernă între bine şi rău? Ochii închişi ai lui Adam şi ai Evei reprezintă tocmai ignoranţa. Şarpele apare aici ca un Înitiator ca un personaj luminos contrastând cu obscuritatea lui Yahwe. Yahwe spune : dacă o să mâncaţi o să muriţi! Şarpele apare  ca Marele Iniţiator Celest în acestă poveste deoarece oferă prin muşcarea din „fructul oprit” nu moartea oferită de Yahwe  ci a doua naştere, regenerarea spirituală care e tot una cu iniţierea. Mai mult, iconografia  „Căderii omului în păcat”  ne demonstrează că respectivul Şarpe  era unul celest deoarece el coboară din frunzişul arborelui.

adam_and_eve

Pomul este Axa Lumii, Şarpele are un caracter luminos, el este Zamolxe/Apollo, Iniţiatorul Suprem, fructul oprit, mărul din grădina Hesperidelor este iniţierea, prin care se dobândeşte nemurirea, în care credeau din cele mai vechi tmpuri dacii iar Yahwe… este un mic zeu egoist şi mânios. Cu atât mai mult cu cât Iisus, marele iniţiat din Dacia şi Fiu al lui Zamolxe (v. mai multe în articolul  intitulat Iisus, Marele iniţiat din Dacia) este reprezentat  în heraldica hermetismului medieval ca un şarpe cu cap de leu încoronat (deci tot un dragon), imagine cunoscută sub numele de Regele Lumii.

sxnoubis2

Pe de altă parte, Iisus însuşi îndeamnă : „Fiţi înţelepţi ca şerpii”! Ca şi Satan? Mă îndoiesc! Mai degrabă ca şi Zamolxe Şarpele Zburător, Principiul Iniţiator din care vin toate lucrurile şi în care se resorb toate.

 Zamolxe în ipostaza sa de Şarpe iniţiator a fost  reprezentat de daci prin Şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, al cărui corp încolăcit desemnează semnul matematic şi metafizic al infinitului, un opt răsturnat!

 constanta-glikon

Concluzii

 

Conform tradiţiei, păstrate până la noi, Polul Pământesc este  o reflectare a Polului Celest fiind unul şi acelaşi cu Centrul Lumii pentru că Centrul Lumii este locul unde se manifestă direct activitatea Principiului, acţiune care se exercită de-a lungul Axei Lumii, a Columnei Cerului. Dragonul dacic îngemănând lupul şi şarpele  aflat în vârful unei suliţe care reprezintă chiar Axa Lumii este chiar imaginea acestui adevăr. În plan terestru acest adevăr se manifestă prin dragonul desenat  de lanţul muntos carato-balcanic expresie a unităţii primordiale înseşi acesta fiind spaţiul în care  a emers cultura şi civilizaţia pelago-hiperboreeană.

Pe de altă parte, dar cu acelaşi sens, dragonul cu cap de lup nu este doar Şarpele Zburător, emblemă a Principiului Creator Zamolxe ci şi capul înţelepciunii divine în ordinea lucrurilor vizibile. Prin urmare, stindardul dacic îngemănează două aspecte ale  lui Zamolxe Apollo: unul vizibil lupul şi altul iniţiatic, invizibil Şarpele. Şi în acest ultim sens al simbolismului degajat de  dragonul dacic gura de lup devine o „gură de rai” iar prin revelarea Adevărului de dincolo de aparenţe obţinut prin iniţiere el este echivalent cu o „gura de aur”

 

 

Zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.      Biblia

2.      Cristina Pănculescu, Kogaion –muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan, Buc, 2008

3.      Al. Doboş, Dacia – Izvorul neamurilor, Ed Obiectiv, Craiova, 2008

4.      Al. Doboş, Dacia contra Anticrist, Ed Obiectiv, Craiova, 2007

5.      Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, Buc,2002

 

 

Legendele „descălecatelor”. Sacralitatea instituţiei voievodale româneşti

 

Consideraţii preliminare

 

Dacia a fost centrul suprem al tradiţiei hiperboreano- pelasge în timpurile  preistorice ale neoliticului. În perioada antichităţii clasice, sub regele erou Decebal, Dacia cade pradă romanilor care o jefuiesc şi o spoliază de toate bunurile materiale, însă tradiţia rămâne aceeaşi, neschimbată. Aceasta graţie faptului că , în afara  teritoriilor cucerite de romani ce reprezentau circa 1/3 din teritoriul Daciei lui Decebal, spiritualitatea dacică a continuat să subziste fără a fi perturbată de factorul roman! Dacă  Muntele Sacru – Kogaionul din Bucegi – se afla sub atentă supraveghere romană, viaţa spirituală si tradiţia  s-a mutat în celălalt munte sacru al dacilor – Ceahlăul. Datorită acestui fapt şi revenirii la Muntele Sfânt a tradiţiei imediat ce condiţiile politice si administrative au permis-o, tradiţia pelasgo-hiperboreano- dacă a subzistat nealterată şi în timpul invaziilor popoarelor migratoare. Astfel, tradiţia pelasgo-hiperboreană ajunge în stare pură în posesia vlahilor sau românilor!

Observând cu atenţie transformările  spirituale suferite de lumea antică sub înrâurirea creştinismului putem conchide că  tradiţia pelasgo-dacică a continuat să subziste, netulburată în afara istoriei  care se petrecea în jurul său. Edificator pentru această afirmaţie este simbolismul legendei „poporale”  Traian şi Dochia, unde Dochia atunci când  este  peţită de împăratul Traian  roagă pe Zamolxe s-o transforme în stană de piatră. Dochia este Dacia cu tot ce implică ea în plan spiritual iar transformarea ei în stancă simbolizează însăşi ermetizarea tradiţiei dacice în confruntarea cu  politeismul roman şi, mai târziu, prozelitismul creştin.

 Tocmai din această cauză,  în secolele XIII-XIV când se vor forma statele medievale româneşti, Moldova Valahia şi Transilvania, Dacia era neatinsă de istorie în ceea ce priveşte tradiţia. Ea se găsea literalmente exact în aceeaşi stare în care era în timpul când domnea asupra sa primul rege-preot Zamolxe, acel Ler Împărat al colindelor şi basmelor româneşti.

Întemeierea statelor româneşti medievale, căci asupra lor mă voi opri  în cele ce urmează, nu a însemnat punctul de plecare al statalităţii în teritoriu Daciei. Acesta a fost aici întotdeauna într-o stare embrionară care, atunci când a întâlnit condiţii prielnice, s-a concretizat în plan material. Încă de la începuturile istoriei, aici s-a închegat  primul imperiu cunoscut al lumii vechi, Imperiul Pelasg, apoi  statalitatea a cunoscut noi culmi ale manifestării sale sub  Burebista  şi Decebal. Apoi  în Evul Mediu…

Întemeietorii statelor medievale româneşti sunt înconjuraţi de mister şi acoperiţi de mit. Aceste mituri  merită toată atenţia. Trebuie să atragem atenţia că toţi aceşti principi şi voievozi descălecători  vin din Transilvania, vechiul centru al Dacei pelasge si preromane! Apoi, trebuie să observăm că sau ei sau pământurile  în care îşi vor desfăşura activitatea  sunt denumite cu epitetul „negru”,  culoare ce face referire la simbolismul primordial pelasg.

 

Legenda întemeierii  Valahiei

 

Conform legendei, Principatul Valahiei a fost întemeiat  de către Negru-Vodă Basarab, nume asupra căruia vom avea ocazia să mai revenim.. Aceeaşi legendă ne spune că Negru vodă a descins în Valahia din Transilvania prin cheile munţilor Carpaţi, aşezându-şi  capitala la Curtea de Argeş unde a şi ctitorit o mănăstire cu acelaşi nume. De această mănăstire se leagă o altă legendă „legenda Meşterului Manole”. 

 Legenda Meşterului Manole  ne prezintă pe „Negru vodă” adresându-se unui arhitect anume „Meşterul Manole” şi „zidarilor” care-l însoţeau şi-l aveau ca şef. Meşterul începe lucrul dar iată ca tot ce făcea ziua se surpa noaptea. Urmează tulburarea care-i cuprinde pe zidari şi ameninţările lui Negru –Vodă. Manole , într-o noapte, avu un vis în care află că singura modalitate de a putea construi „biserica” era aducerea unui sacrificiu uman. Dimineaţă Manole povesteşte visul ajutoarelor sale  după care se apucă de lucru, dar prima fiinţă umană  care a apărut la orizont a fost chiar  femeia lui, Ana. În zadar încercă Manole s-o scape  căci tovarăşii săi îl silesc să-şi îndeplinească jurământul. El începe s-o zidească pe Ana în zidurile bisericii. Femeia la început nu-şi dă prea bine seama ce se întâmplă până când simte strânsoarea zidului şi atunci începe a se văieta: „ Manole! Manole! Meştere Manole! Zidul rău mă strânge, Trupuşoru-mi frânge, Copilaşu-mi plânge”. Manole însă, îşi continuă lucrul neînduplecat terminând în cele din urmă lucrarea. Numai că Negru Vodă nu voia ca  vreun alt prinţ să aibă o ctitorie asemenea lui, motiv pentru care atunci când meşterii spun că pot ridica o mănăstire şi mai frumoasă el ridică schelele şi-i lasă pe acoperiş. Pentru a coborî zidarii îşi fac aripi din şindrilă numai că acestea nu rezistă şi aceştia se prăbuşesc din înaltul cerului. Ultimul care moare este Manole. Fiecare zidar după moarte se transformă într-un izvor.

 De remarcat este faptul ca  zborul zidarilor este identic cu mitul  elen, preluat de la pelasgi, a lui Icar şi al tatălui său Dedal. Pe altă parte, trebuie remarcat faptul că mitologia românească este plină de biserici asemănătoare Mănăstirii Argeşului  care nu pot fi terminate  decât daca este  jertfită prin zidire „ Fata Împăratului” sau adusă Pasărea Măiastră în clopotniţă. Dar găsirea acestora implică o căutare, o căutare care este foarte asemănătoare cu căutarea Sf Graal.

Legenda prezentată succint mai sus are  evidente caracteristici hermeneutice. Este o parabolă a artei sacre  a întemeierii statului. Pentru a-şi întemeia stăpânirea Negru Vodă  construieşte o biserică. Această biserică este simbolul Centrului, al Polului tradiţional, o imagine terestră a „Cetăţii Eterne”, imaginea materială a Ierusalimului ceresc. De altfel, Tabula Smaragdina ne spune: ”Ce e dedesubt este la fel cu ceea ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Mai aproape de noi Iisus enunţă acelaşi adevăr mistic în Rugăciunea Domnească cunoscută sub numele de Tatăl Nostru :”precum în cer aşa şi pe pământ”. Acest Centru, Biserica construită de Negru vodă, se legitimează astfel ca o „inimă a lumii”, o altă „imagine” a  Centrului, „inimă” în jurul căreia se va constitui Marea Operă a Întemeierii Statului. Afirmaţiile acestea sunt susţinute şi de faptul că centrul cultului apollinic este marcat de o  biserică, şi ea fără seamăn în lume, asemenea  celei pe care şi-o dorea Negru Vodă pe care folclorul românesc o numeşte „Biserica mare cu nouă altare”, situată în „al Mării Negre prund”. Este vorba despre Insula Şerpilor şi Templul lui Apollo. Ciudată filiaţie între  antichitatea hiperboreano-pelasgă şi întemeierea statului medieval Valahia, nu vi se pare?

Pentru a înălţa această măreaţă ctitorie, Mănăstirea Argeşului, Negru Vodă apelează la Meşterul Manole şi la „constructorii” săi. Aici, în ordine metafizică, Manole este Marele Arhitect Universal iar Ana  cea zidită în zid este Înţelepciunea divină care susţine  toate lucrurile. Iată deci Principiul descompus în cele două polarităţi ale sale şi reunit apoi în Marea Operă a întemeierii statului şi a recunoaşterii voievodului! Mai mult, Manole este identic cu acel  Manus/Manes al mitologiei romane, epitet sub care Saturn/ Zamolxe se legitimează ca şi stăpân al lumii de dincolo. Spuneam acesta întrucât mani în mitologia romană  sunt  sufletele strămoşilor care veghează asupra familiei. Pe de lată parte, însă, Ana, soţia lui Manole, este un nume derivat din Iana, aspectul feminin a lui Ianus, cel care deţine cheile misteriilor antice. De aici deducem că Manole/Manes/ Ianus sunt diferite ipostaze ale lui Zamolxe. Să nu uităm că Negru Vodă însuşi trece prin „cheile” munţilor pentru a ajunge în Valahia! Să fie oare doar o coincidenţă că celălalt întemeietor de ţară din Transilvania se numea Iancu (de Hunedoara), că în alt moment  de afirmare a identităţii naţionale româneşti Avram Iancu se va afla la cârma destinelor poporului? De ce punem această întrebare? Pentru că este legitimă din prisma în care privim lucrurile, cu atât mai mult cu cât o derivaţie a numelui lui Ianus este Iancus, iar femininul acestui nume este Ianca, atestat şi ca toponim în teritoriul actual al României!

 

Întemeierea Moldovei

 

Fondatorul Moldovei a fost legendarul voievod Dragoş are a descins în viitoarea Moldovă din Maramureş. A se observa că şi acesta, asemenea lui Negru Vodă, „descalecă” în Moldova prin cheile munţilor, anume prin Cheia/ Pasul Prislop. Drumul îi este arătat de către un sihastru pe nume Ioan. În drumul său, pe malul unui râu a întâlnit un bour. Dragoş a pornit să-l  vâneze împreună cu căţeaua sa Molda. După câteva zile de urmărire  bourul a intrat în râu cu căţeaua Molda urmărindu-l, amândoi  murind în unda râului. În amintirea căţelei se spune că Dragoş a numit Moldova atât apa cât şi principatul căruia îi va pune bazele. Pe locul unde s-au petrecut lucrurile, spune legenda; Dragoş a ridicat cetatea Baia, ce se va constitui în prima capitală a Moldovei. Amintirea bourului  a cărui vânătoare a dus la fundarea statului moldovean a rămas  drept stema Moldovei.

 Deşi Ioan Sihastrul  este un personaj cheie al legendei în ceea ce urmează  mă voi ocupa în mod special de Dragoş. Mitul prin toate elementele sale  nu este decât o proiecţie exterioară a mitului zamolxian. Dragoş este iniţiatul zamolxian delegat de  păstrătorii tradiţiei  hiperboreene cu centrul în Kogaion pentru a întemeia  statul Moldovei  în Ordine şi Legitimitate  cu legea strămoşească. Argumentul forte stă chiar în numele voievodului: Dragoş= Drago(n)= Draco (stindardul de luptă al dacilor simbolizându-l pe Zamolxe). Uimitor este însă faptul că dragonul sau Şarpele Zburător, închipuindu-l pe Zamolxe, apare într-un loc neaşteptat exact cu aceleaşi caracteristici de zeu civilizator şi simbol al Înţelepciunii Creatoare. Este vorba de America Latină şi de Şarpele cu Pene (Quetzalcoatl), divinitate venerată de vechii mayaşi. El este zeul creator şi civilizator prin excelenţă, aceeaşi caracteristică imprimată lui Dragoş, întemeietorul  Ţării Moldovei. Apoi trebuie să atragem atenţia supra  unei alte similitudini. Mithra vânează şi el taurul  răpunându-l. Ciudat, nu? Mai ales că Mithra este identică cu Tiara, Coroana Sacerdotală, iar descompunerea acestui cuvânt  rezervă surprize de proporţii. Tia/Tea/De(e)a/ Zea (zeiţa) +Ra(m) Zeul Soare, cele două polarităţi ale Dublului Zamolxe în manifestare şi care reunite nu sunt altceva, simbolic vorbind, decât Caduceul lui Hermes, cu cei doi şerpi încolăciţi care urmează a se contopi în vârful său dând Aurul alchimiştilor sau Piatra Filozofală!

 Prin urmare vânătoarea bourului cu ajutorul căţelei de către Dragoş nu este altceva decât evoluţia contrariilor care tind a se reuni şi chiar se reunesc în vârful caduceului hermetic dând naştere noului stat Moldova. Iată Ordinea şi Legitimitatea zamolxiană instituită de iniţiatul Dragoş în noul principat de la răsărit de Carpaţi.

 Bourul sau Taurul primordial este  simbolul lui Saturn/Zamolxe, cel ce a rămas pană în secolul al XIX-lea emblema Moldovei. El este acel Bour Sur din colindele româneşti, epitetul Sur  fiind termenul predilect pentru a arăta măreţia şi strălucirea  în aceste  creaţii păstrate în memoria colectivă a poporului. Si tot el este Taurul/ Zeus venit s-o răpească pe Europa din mitul preelen! Mai mult, în Moldova există credinţa că Bourul alb este strămoşul sau tatăl moldovenilor! În credinţele folclorice  moldoveneşti se crede că acest Bour Alb trăieşte în Ceahlău şi se arată doar celor Aleşi! Trebuie să specificăm că înlocuirea  epitetului Sur cu cel de alb ca atribut al Zeului este imperios necesară în cadrul manifestării. La început zeul desemnat prin  epitetul sur este indefinit şi transcendent, apoi se descompune în cele două principii ce subzistă în el în stare latentă iar încoronarea manifestării este reunirea celor două principii în Aurul, Lumina Albă din  vârful Caduceului Hermetic, manifestarea deplină a principiului reunit şi strălucitor. Aceasta este întregul simbolism  ce se degajă din  legenda „descălecatului” Moldovei. Şi cel mai important

 

 Saraba şi iniţiaţii „descălecători”

 

Din legendele „descălecatelor” descoperim o Artă Regală a întemeierii Statului. O manifestare în deplinătatea strălucirii ei a Marii Opere Alchimice închipuită de Caduceul lui Hermes. Dacă simbolismul acestor legende este  unul hermetic atunci nu înseamnă  că dincolo de aceasta nu există şi alte lucruri mai importante. În plan material, aceste întemeieri nu sunt altceva decât, după cum se poate vedea şi din explicaţiile de mai sus, o reînnoire a tradiţiei primordiale hiperboreano-pelasgo-dacă.

 Întemeietorul Valahiei se numea Negru Vodă Basarab de unde  se trage şi numele familiei domnitoare în acest voievodat. Dar ce să însemne oare acest Basarab? Numai că…Basarab(a) este un nume compus din Ban – cea mai mare demnitate a Valahiei şi Saraba o denumire misterioasă asupra căreia vom stărui în cele ce urmează.

Iordanes ne spune că: „Primii dintre ei (daci-n.n) erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. Iată un exemplu de subzistenţă şi continuitate tradiţională: Basarab(a) sau mai corect Ba(n)sarab(a) este perpetuarea peste timp al acelei supra-caste dacice prezervată în munţii sacri ai Daciei! Identitatea de castă aduce după sine identitatea de tradiţie. Atunci înseamnă ca întemeierea legendară a statelor româneşti este de fapt o revigorare a vechii tradiţii hiperboreano-dace la începuturile Evului Mediu atât pe plan iniţiatic cât şi pe plan politic. O altă formă a lui saraba păstrată în limba română este arab/arap/arap= negru. Iată cum cercul se închide… de la hiperborei prin daci la valahi al căror epitet a fost în întregul Ev Mediu acela de negri iar ţara lor se numea Valahia Neagră.

 Să ne întoarcem acum puţin la Negru vodă. El mai este cunoscut şi sub numele de Radu Negru. Întrucât cu acest nume sunt cunoscuţi mai mulţi  voievozi putem  bănui că este vorba de fapt de un nume desemnând aceeaşi supra castă sacerdotal regală care s-a îngrijit de perpetuarea tradiţiei  zamolxiene de-a lungul întregului Ev Mediu. Aceste lucruri ne demonstrează un fapt. Anume că  funcţionalitatea sacră a voievozilor români este mai importantă decât cea politică deoarece semnifică în primul rând o  revitalizare  a vechilor mistere, o perpetuare şi readaptare a  tradiţiei daco hiperboreene, impusă de legile ciclice ale manifestării, ceea ce i-a permis să rămână fundamental dacică! De aici rezultă climatul de creştinism păgânizat ca să spunem aşa şi păstrarea marilor sărbători hiperboreene: Sântion, Paştele Blajinilor, Arminden (sărbătoarea lui Hermes), Ilionul sau sărbătoarea lui Helios Sântă Mărie Mare şi Mică etc, ritualuri arhaice păstrate peste timp  în satele neatinse de binecunoscuta „civilizaţie”, folosirea svasticii şi conştiinţa că aceasta este un simbol străvechi etc.

 

 IO – o particulă ciudată în titulatura voievozilor români

 

Toţi principii români, vlahi, moldoveni munteni şi  împăraţii din dinastia română a Imperiului Româno-Bulgar al Asăneştilor au purtat înaintea titulaturii şi a numelui o particulă ciudată : IO. Dacă în unele cazuri  alăturarea acestei particule la numele şi titulatura voievodului ar putea avea sensul „eu”, în altele însă ea sună nefiresc, este altceva. Dacă în cazul IO Mircea Voievod, IO Mihai Voievod Viteazu particula aceasta pare a însemna într-adevăr eu în cazurile următoare nu poate fi vorba de aşa ceva: aici odihneşte IO Ştefan Voievod, această biserică a fost ridicată de IO Radu Voievod !

 De altfel niciodată această  particulă ciudată nu a fost admisă pe deplin ca fiind echivalentă cu  pronumele personal eu. Mai degrabă IO este prescurtarea numelui Ion. Mulţi istorici caută să afle de care voievod Ion se leagă voievozii români şi ce legatura îi leagă pe aceştia de numele lui este pus înaintea titlului şi numelui  de botez al ficaruia dintre ei. Adevărul este altul! Acest Ion de la care se trag voievozii români nu este un personaj istoric dar este un personaj care a marcat  întreaga istorie a omenirii. El este Ion Sântion care în tradiţia românească îl desemnează pe Ianus/Zamolxe! Primul rege al dacilor  născut din pământul negru şi care se transpune în persoana lui Negru Vodă de la începutul Evului Mediu. El este Regele Lumii sub aspectul său de Rege al Cerului cunoscut în tradiţia românească  sub numele de Căliman şi din care se trag în succesiune directă prin intermediul lui Pelasg cel născut din pământul negru  toţi voievozii români. El este Principiul întemeietorilor atât în plan spiritual cât şi în plan material, într-unul prin Ianus/Ion Sântion, în altul prin Negru Vodă şi Dragoş. Motivul pentru care această particulă sacră apare înaintea titlului voievozilor este pentru a arăta că  Ianus/Zamolxe este adevăratul Suveran al ţării , voievodul fiind doar reprezentatul său. În fapt  IO Dragoş voievod înseamnă Dragoş Voievod locţiitorul lui Ioan.

 Despre sacralitatea  instituţiei voievodale româneşti glăsuieşte  descoperirea sigiliului  unui anume Radu Negru  domnind pe la anul 1128. Sigiliul său ne prezintă un om despuiat având învelite doar coapsele, bărbos, stând pe un tron şi arătând cu mâna în care ţine sceptrul cerul iar cu cealaltă pământul. Acesta este Omul primordial, Omul  Gol care reuneşte în el toate potenţialităţile, puterile Cerului şi ale Pământului, stând pe Tronul Lumii. Acesta este Regele Lumii! Aceasta este Zamolxe.Principiul şi totodată Pelasg sau Zamolxe omul primordial! Subliniem Pelasg era născut din polaritatea celor doua principii reunite iar legendele spun că s-a născut din pământul negru. Pe panglica care înconjoară sigiliul scrie şi titulatura „Nigru pris(+)ns” adică Prinţul Negru ceea ce ne arată de unde emană această funcţiune a domnitorilor români.

 zamolxe

Bibliografie:

 

1.      V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană,  Ed Rosmarin, Buc, 1996

2.      R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas,1997

3.      N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip, 2002

4.      Ghe I Brătianu, Tradiţia despre întemeierea statelor medievale româneşti, ed. Eminescu, 1980

5.      Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului,Muntele sacru al dacilor, ed, Ştefan, 2008