O stea a căzut….la Mărăşeşti

( jurnal de front II)

O fată tânără şi plăpândă care dorea să devină învăţătoare si a devenit… Ioana d’Arc a României. O chema Ecaterina Teodoroiu, Cătălina o alintau soldaţii…Soldat voluntar, apoi sublocotenent al companiei 7 din cadrul regimentului  43/59 infanterie Gorj, iar Mărăşeştii au făcut-o… nemuritoare!

…18 noiembrie 1916….

Ploua cu găleata. Tranşeele  erau pline de apă şi noroi amestecate cu sânge. De dimineaţă  poziţiile româneşti  fură  potopite de tirul  artileriei  nemţeşti. Obuzele măturau  metru cu metru amplasamentul armatei române. Vaierele  răniţilor şi ale muribunzilor se împleteau cu  vacarmul exploziilor şi şuierul gloanţelor. După câteva ceasuri  de bombardament intens  glasul tunurilor a amuţit şi a urmat atacul infanteriei . În aceea zi, tranşeele au trecut de mai  multe ori dintr-o mână în alta. Baioneta, patul armei, glontul, nu rareori pumnul si dinţii făceau legea între liniile combatante. Spitalul de campanie din spatele liniilor româneşti nu mai facea faţă. Spre seară  se lăsă pacea, o pace aparentă căci  în scurt timp  tunurile nemţeşti începură din nou canonada. Din nou miros de carne arsă , gemete de răniţi şi muribunzi. Din nou zeci de morţi…

Alături de camarazii săi , pe fundul tranşeei înecate în noroi, Cătălina se adăpostea de  pământul şi schijele  împrăstiate de obuzierele  nemţilor. Stătea şi aştepta, împreună cu  ceilalţi soldaţi încetarea  canonadei si poate.. un nou ordin de atac. Un obuz cade în apropierea lor.. oameni sunt împroşcaţi cu noroi, sufocati de fum, parjoliti de explozie. Cătălina întinsă pe jos gemea…Durerea ce venea  de undeva de la picioare era aproape de nesuportat. Schijele îi rupseră  amândouă picioarele. Sergentul se repezi la ea:

-Domnişoară Cătălina, domnişoară Cătălina! Îi ţinea capul în braţe si plângea, nu-i mai păsa că şi el putea avea aceeaşi soartă.

Se  reculese însă repede si împreună cu un alt soldat o duseră în spatele liniei la spitalul de campanie. Trebuia dusă de urgenţă  la un spital adevărat dar,  blestemata de autoambulanţă nu voia sa pornească. Cătălinei i se făcu o injectie cu morfină să-i ogoiască durerile. Sanitarii încercau să pună maşina în mişcare. O maşină  se opri în dreptul ambulanţei. Era generalul Dragalina:

-Ce-i?

-Să trăiţi domnule general! O am  de transportant pe Ecaterina Teodoroiu, de urgenţă la spital şi  blestemata asta nu vrea să pornească.

-Urca-ţi-o  în maşina mea!

-Hai repede! Targa!  Mai repede, mai repede!

Ajuns în maşină generalul o întrebă pe un ton aproape părintesc:

-Te doare?

-Acum e mult mai bine domnule general. Mi-au făcut o injecţie cu morfină şi durerea e mai suportabilă.

-Spune-mi , zise generalul, nu ţi-e greu, ca fată , singură, pe front?

Cătălina încercă un zâmbet trist:

-M-am obişnuit domnule general! Mi-e bine cu  camarazii mei!

-Nici de moarte nu ţi-e frică, Cătălino?

-Nu de moarte, domnule general, ci de frica morţii… durerea cea mare în faţa morţii  e că… pleci … fără a te putea lua cu tine.

Apoi zise ca pentru sine:

-Să nu mă uitaţi domnule general!

Durerile se mai  ostoiră si adormise. Un somn adânc, fără vise. Fu dusă la un spital  din  localitatea Filiaşi şi transferată apoi  la Iaşi pentru intervenţia chirurgicală de care avea nevoie. Era  în recuperare de câteva săptămâni când şefa Crucii Roşii vizită spitalul din  Iaşi.

-Bună ziua Majestate! salută milităreşte căpitanul doctor: Avem aici pe Ecaterina Teodoroiu

-Vreau s-o văd neaparat!

Regina fu surprinsă să zăreasca în  patul de campanie o fetişcană plăpândă, chiar  fină. Cătălina  se prezentă milităreşte:

-Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, regimentul 43 infanterie Gorj.

-Am auzit de tine şi de faptele tale de arme. Mi s-a spus că te-ai însănătoţit şi în curând vei pleca de aici. Am să te rog să mă cauţi, voi găsi ceva potrivit pentru tine.

-Vă mulţumesc Majestate, dar… locul meu e pe front, între camarazii mei!

Primăvara  lui 1917  o găseşte pe Cătălina întremată complet.

Pe peronul gării Iaşi  regele  o va decora cu  Virtutea Militara:

-Pot să fac ceva pentru tine, sublocotenet?

– Majestate, doresc să mă întorc în linia întâi , la plutonul meu!

Trenul  o va duce direct pe linia frontului.

-Domnule general, raportă aghiotantul,sublocotent Ecaterina Teodoroiu  vrea să vă vadă!

Generalul  ieşi:

-Ce pot face pentru tine duduie?

-Domnule general lupt de 7 luni pe front, am fost rănită de două ori, şi dumneavoastră îmi spuneţi duduie?

-Ai dreptate! Te-ascult sublocotenet!

-Nu am primit încă numirea la   compania mea domnule general!

Generalul se întoarse spre aghiotantul său:

-Azi îi faci numirea, s-a-nţeles?!

Se duse direct  la oamenii ei. Sergentul o zări de departe şi strigă cuprins de bucurie:

-A venit Cătălina! A venit Cătălina noastră!

…23 august 1917… Mărăşeşti…Dealu Secului…ziua în care a căzut.. o stea

În zori,  asupra poziţiilor româneşti se abătu  o grindină de strapnele şi obuze.   Tirul artileriei încetase si acum nemţii atacau  sub protecţia focului nimicitor al  mitralierelor. Mereu în mijlocul soldaţilor ei  Cătălina îi încuraja „ Trageţi în ei!” „ Nu vă fie frică, sunt cu voi!”. Atacurile germane sunt urmate de contraatacuri româneşti. Obuzele sfârtecau  trupurile soldaţilor, gloanţele suierau a moarte, mitralierele lătrau tenebros. Nimeni nu se dădea bătut în încleştarea asta. Cătălina era  în fruntea soldaţilor. Nu-i era frică de gloanţe, nu-i era frica de  explozii, nu se temea de baionetele hrapareţe ale inamicului. Îşi îndemna soldaţii înainte.. nici un pas înapoi.

Se vedea mireasă.. O mireasă albă, frumoasă între sutele de cadavre şi muribunzi… Soldaţii plângeau coborând sub ţărână … o stea. Două gloanţe trase de aproape  opriseră  din  bătaia ei înflăcărată inima a „ eroinei de la Jiu”.

Noi, cei  care  suntem în viaţă, să îngenunchem în faţa Majestăţii celei ce si-a dat viaţa pentru ţară şi a devenit … o stea între luminile neamului!

(„povestea „are la bază ecranizarea Marele Război)

zamolxe

GALA PREMIILOR „Slove Cu Tâlc”- QUADRATUS BLOG 2009

2009-An bogat pentru Quadratus-blog

• Total admini: 8
• Total articole: 46
• Total comentarii: 319
• Total comentatori unici: 77
• Adminul cu cele mai multe articole scrise: zamolxe-21 articole
• Articolul cu cele mai multe comentarii : America hiperboreana –29 comentarii
• Cele mai multe comentarii facute: chris—34
• Cele mai multe comentarii+replici la comentarii: Solomonar—76 comentarii—24%

TOPURI:

Admini	Nr. articole
zamolxe	21
Solomonar	17
Dondos Adrian Mircea	2
Deceneu	2
chris	1
Solomonar&chris	1
quadratus	1
: )	1
Total	46

comentatori	Nr. comentarii
chris	34
Nea Costache	24
oroles	24
Tzuky	11
Sibilla	10
MamiPeMirc	9
siR`din`nori`	8
Baciu Ileana Speranta	7

PREMII ACORDATE:

Premiul 1 (cu cele mai multe comentarii facute –in 11 din cele 12 luni ale anului)

–chris

Premiul 2 (la egalitate de puncte)

–Nea Costache

– oroles

„Cu cat esti mai intelept, cu atat iti dai seama ca pe lume exista multi oameni deosebiti. Oamenii de duzina nu observa nici o deosebire intre semenii lor.” (Blaise Pasal)

Premiul 3

–Tzuky

„Mediocritatea poate vorbi, dar numai geniul observa” (Bejnamin Disraeli)

Mentiuni:

– Sibilla

– MamiPeMirc

– siR`din`nori`

– Baciu Ileana Speranta

Premii speciale:

Premiul pentru cel mai infocat comentator: Tzuky

Premiul pentru decenta: Nea Costache

Premiul pentru incurajarea noilor admini:

– Deceneu

– Dondos Adrian Mircea

– chris

Premiul “SLOVE CU TALC” este oferit ( din partea adminilor mai “mititei” ) lui Solomonar&zamolxe pentru tot ce-nseamna quadratus blog 2009

premiul lor:

“Orice adevar trece prin 3 faze. Mai intai este ridiculizat, apoi trezeste o opozitie violenta, si in sfarsit este acceptat ca fiind evident de la sine!…” ( Avicena)

Ziua cea de sânge udă

(jurnal de front)

Marele Război era în toi. Armata română, după înfrângerile suferite  pe Argeş şi Jiu, Turtucaia şi Flămânda,  de pe frontul dobrogean, pierduse capitala. Acum se retrăgea  spre Moldova, ultimul teritoriu românesc liber. Trebuia apărat cu orice preţ. Familia regală şi guvernul român îşi stabiliseră reşedinţa la Iaşi. Însăşi existenţa României  depindea de păstrarea Moldovei. De fapt, generalul von Mackensen, supranumit „ spărgătorul de fronturi” atunci când părăsise peronul gării Bucureşti cu directia  frontul  românesc de răsărit  spuse infatuat „ La revedere! Ne întâlnim peste două săptămâni la Iaşi!”. N-a fost să fie aşa. Dar cu ce preţ? Cu preţul a mii de soldaţi. A mii de oameni al căror sânge strigă din pâmântul de la Mărăşti, de la Oituz şi de la Mărăşeşti „ Nu ne uitaţi!”. Mărăşti… Oituz…Mărăşesti, Triunghiul Morţii şi al vitejiei, al eroismului si al jertfei supreme…

Vara anului 1917…Mărăşeşti… 6 august… ziua cea de sânge udă!

După rezistenţa îndârjită a armatei române pe  frontul de la Mărăşti, după victoria repurtată de generalul Averescu  pe  frontul de la Oituz, generalul von Mackensen şi-a îndreptat eforturile  spre zona Mărăşeşti unde  sef de stat major era generalul  Constantin Prezan.

Ordinele erau clare „ Nici un pas înapoi! Nemţii nu  trebuie să câştige teren!”

În ziua de 5 august compania căpitanului Grigore Ignat a ajuns în zona Mărăşeşti. Soldaţii se bucurau acum  de câteva ceasuri de repaus înainte de a intra în foc. În linia întâi  situaţia era absolut critică. La vest de Mărăşeşti, în apropiere de pădurea Răzoare, Mackensen îşi  concentrase toate eforturile pentru a  străpunge apărarea românească. După o zi şi o noapte în care artileria grea  inamică mătura  poziţiile româneşti, nemţii reuşiseră să formeze o breşă de aproximativ un kilometru în apărarea româneasca. Pe dealul din apropierea pădurii Răzoare, o mână de soldaţi din regimentul 51 infanterie, fără ofiţeri, încerca din răsputeri să facă faţă viguroaselor presiuni  germane.

Curierul  generalului Prezan se prezentă în faţa  căpitanului Ignat:

-Să trăiţi! Sunteţi chemat de urgenţă  la Comandament!

Generalul Prezan era îngrijorat. Se temea că nemţii ar putea sparge rezistenţa românescă si atunci.. totul era pierdut.

-Ignate, pe dealul de lângă pădure se dau lupte grele. Inamicul presează zona. Pe deal sunt doar câţiva oameni, fără ofiţeri în scurt timp apărarea va fi  străpunsă. Rezervele încă nu ausosit! Iei câţiva oameni  şi te duci în sprijinul lor. Inamicul nu trebuie  să treacă de voi cu nici un preţ!

-Am înţeles domanule general! Nemţii nu vor putea trece decât peste  trupurile noastre! Fiţi încredinţat că atata timp cât vom putea  tine  degetele pe tragaci, duşmanul nu ne va călca tranşeea!

Ieşi. Se duse direct la oamenii lui:

-Sergent! Eşti  om cu experienţă, ai fost la Flămânda, alege  cei mai buni oameni! Treabă grea!

Se adunară 150 de soldaţi din cadrul regimentului, cei mai destoinici şi 5 mitraliere. O apucară spre deal. În următoarele  15 minute intrară în foc căci inamicul îşi prelungise  tirul artileriei pentru a „ curaţa” cât mai bine locul şi victoria sa fie uşoară. De o zi şi o noapte bombardamentul  artileriei  continua necruţător. Înainteau  mai mult de-a buşilea încercând să se ferească de schije si de pământul împrăştiat de obuze. În sfârşit ajunseră pe  coama dealului. L a momentul oportun. Tirul artileriei  încetase.. Asta înseamna ca urmeaza un atac în forţă cu infanteria. Valurile   atacatorilor se revărsau deja  spre transeele româneşti. Ordonă scurt „Foc de voie”. Mitralierele începură a ţese o pânză de foc. Puştile trageau nemilos. Primele  valuri au fost secerate. Mackensen  voia neaparat o victorie asa că trimitea  noi şi noi valuri  de oameni la moarte. Riposta lui Ignat  a  descumpănit armata  germană. Încleştarea era dură, pamantul ardea iar din  pădurea din vecinătate  rămase doar amintirea… nişte cioturi fumegânde de arbori.

Vâzand că nu-i chip să pătrundă mai departe  inamicul si-a concentrat focul asupra  militarilor lui Ignat. Foc ucigător cu tot armamentul din dotare. Oamenii erau covârşiti,  dar nu dădeau înapoi. Trageau continuu, cu disperare în faţa unui inamic superior atât tehnic cât si numeric. După  tirul artileriei  urmă un nou atac asupra poziţiilor lui Ignat. Mitralierele  îţi faceau datoria. Ridicau munţi de cadavre în jurul sanţurilor româneşti. Grenadele  sfărtecau trupurile atacatorilor.

Oameni lui Ignat erau  extenuaţi.

-Trageţi  baieti! Nu-i lasaţi să se apropie!

Mai mulţi servanţi cazură sub focul inamic. Căpitanul  ordonă:

-Morţii în poziţie de tragere! Executarea!

Alerga de la o mitralieră la alta. Tragea necontenit: Stia un singur lucru: Inamicul nu trebuie să câstige teren! Cu nici un preţ! Ţevile mitralierelor erau roşii. Grenadele erau pe terminate. Un nou atac  la baioneta din partea  duşmanului. Morţii din tranşeea românească  erau încleştaţi cu degetele pe trăgacele mitralierelor si ele continuau să cânte serenada morţii. Scuipau foc, mânuite de oameni neînsufleţiţi şi… ţineau inamicul în loc. Sufletele servanţilor se încăpăţânau să nu părăsească câmpul de luptă. Luptau şi morţi ridicând noi şi noi munţi de cadavre!

Un glonţ îl răni grav şi pe capitanul Ignat care singur  încă încerca din răsputeri  să facă faţă imanicului  ale cărui resurse păreau a nu se mai termina. Muri cu degetul strâns pe tragaci iar mitraliera îşi continuă  cântecul morţii până la ultimul cartuş

Sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă era stupefiat:

-Ce oameni ! Dumnezeule! Tragem în ei de o zi întreagă şi nu se mişcă de pe poziţie!

Rezervele româneşti ajunse în zona Mărăşeşti asteptau ordinul de luptă. Generalul  Prezan îşi chemă  curierul:

– Te duci la Ignat  şi-i spui să se retragă! Ordin!

Curierul plecă. Ajunse   în transeea românescă.

-Nu trageţi fraţilor! Sunt Ofiţer român!

Tăcerea morţii era înstăpânită peste tot. Nici un răspuns.

Curierul sopti pentru sine după ce trecu pe lângă un grup de soldaţi inerţi: „ aştaia-s morti!”. Un nod i se puse în gât şi începu să alerge prin tranşee:” Şi astia-s morţi! Toţi sunt morţi!”. Se repezi  la Ignat; când îl atinse, ultima rafala de gloanţe  se slobozi. Parcă spunea: „Pricepeţi! Nu puteţi trece pe aici”. Scurtei rafale nemţii i-au răspuns cu foc intens. Curierul  adapostindu-se  din calea gloanţelor si a exploziilor,  înecându-se de plâns ajunse la Comandamentul de operatiuni. Printre lacrimi raportă:

-Domnule general, toţi, toţi sunt morţi! Toţi!

-Bine, zise Prezan, dar acolo încă e luptă…Luă binoclu  să privească.  Cu ochiul liber se vedeau luminile exploziilor apoi zise aproape convins:

-Acolo e luptă încă…

-Nu, domnule general, acolo sunt 150 de  oameni  morti.. asta sunt…! 150  de oameni morti în cateva ceasuri… Morţi cu toţii! îi strigă curierul

Generalul era consternat.

A doua zi  resturile martirilor din  Transeea Morţii au fost  găsite de  rezervele care reusiseră să blocheze  atacurile nemţilor pe direcţia Mărăşeşti. Căpitanul Ignat a fost decorat cu ordinul „ Mihai Viteazu”  post mortem  şi slăvit în înatul ordin de zi „pentru  vitejia şi avântul cu care a luptat cu compania de mitraliere în lupta de la Mărăşeşti Răzoare, la 6 august 1917, unde aflându-se cu compania sa  la centrul Diviziei 13, pe unde trupele germane au reuşit să pătrundă a rămas neclintit pe poziţie secerând valurile duşmane până la respingerea completă a vrăjmaşului, după care a fost gasit mort, cu eroica sa companie, aproape acoperit de trupurile inamicilor”

sa nu-i uitam nici noi căci şi ei sunt  la temelia nemului nostru!

zamolxe