Ursu

Dupa masa de pranz, o nota telefonica anunta ca a doua zi la amiaza eram solicitat pe celalalt santier, in partea opusa a muntelui. Abia apucasem sa fumez o tigara, tolanit la umbra- era duminica, asa ca nimeni nu lucra.

-Are sa trimita inginerul Florea pe cineva sa te ia cu masina, m-a lamurit secretarul, cascand, apoi s-a indepartat lenes cautandu-si, la randul lui, un loc umbros. Am oftat resemnat, cu gandul ca, peste nici doua saptamani, aveam sa ma intorc acasa la logodnica mea. Eram deja de aproape o luna in creierii Apusenilor, legaturile telefonice erau proaste, nu prindeam ca lumea nici macar un post de radio. Ma simteam rupt de lume. Atipisem de cateva minute cand am simtit o mana pe umar. Maistrul Popa, Nea Bica cum il numeam noi, un omulet mic de statura, grasun si mereu zambaret, s-a asezat langa mine cerand o bricheta.

-Dormeai, domnu` inginer? De stiam…

-Nu, nu… parca atipisem.

-Auzii ca maine te duci dincolo. Mai vii?

-Da, stau doar vreo doua zile, sa ajut la niste proiecte…

-Mult de lucru, domn` inginer… Da` uite ce fain ii aci, mai ca n-as mai pleca in oras, a spus incet, privind cu ochii ingustati peste crestele impadurite. Ehe, de-as fi io batar cu zece ani mai tanar, ce n-as mai lua muntii astia la talpa! Umblam mult cand eram tanar, cu a mea muiere… Ne placea sa mergem cu cortu`, ne asezam unde ne pica noua bine. Acuma v-ati modernizat, aveti masini, aveti… Atunci, ce masini? Cu autobuzele si apoi, la picior! Cu copiii mici dupa noi, ce mai conta… Acuma de cand stau la bloc, zaci ca ma sufoc acolo. Nu-mi place.

Am privit si eu in departare- era senin, un senin ca sticla, cum numai la munte mai vazusem. Aerul mirosea a piatra si brad. Un gand mi-a fulgerat prin minte, l-am spus cu voce tare:

-Chiar asa, ce ar fi sa ma duc eu pe jos pana dincolo?

Nea Bica s-a intors spre mine, mirat:

-Pe jos? Pana la santier?

-Cat zici sa fie?

S-a socotit:

-Sa tot fie vreo… Daca ocolesti, vreo 15 kilometri.

-Aia cat vine? Sa zicem ca 4 ore. Hai, 5! Maxim. Cat ii ceasu?

-Unu fara un sfert.

-Numa` bine.

M-am ridicat:

-Ma duc sa ma imbrac.

-Chiar o iei pe jos, domn` inginer?

-Chiar o iau pe jos, nadajduiesc sa nu ma manance vreo veverita.

Nea Bica a ras, indepartandu-se. Am intrat in baraca mea, m-am spalat repede in lighean, mi-am schimbat hainele si mi-am pregatit rucsacelul de drum in care am pus cateva conserve, paine, o bucata de branza, castraveti si o bluza de trening mai groasa. Aveam ceva haine ramase pe santierul celalalt, ca mai fusesem o data, cu masina. Asa ca stiam drumul. Am pus totusi si o harta a locului, prin fundul rucsacelului, mi-am incaltat bocancii si am pornit-o la drum, trimitand vorba sa sune secretarul dincolo sa le zica sa nu mai trimita masina, ca merg eu. Mergeam vioi, gandindu-ma ca imi va prinde foarte bine drumul, ma saturasem de praful santierului si baracile mirosind a fum de tigara.

Am lasat in urma santierul si, cu gandurile aiurea, am inceput sa urc drumul lat si pietruit, batucit de camioane le care carau piatra, printre putinele vehicule care treceau pe acolo. Ca la doua ceasuri, am ajuns la o rascruce. Am scos bidonasul de apa pe care-l caram cu mine, sorbind- se incalzise. Noroc ca am dat peste un izvor si l-am umplut cu apa proaspata, asezandu-ma pe o piatra mare la marginea drumului. Am mancat o felie de paine cu branza, am fumat linistit o tigara si am strans totul, ridicandu-ma. Ceasul arata ora 4. Cand trecuse timpul? M-am socotit ca mai aveam maxim doua ore de mers si am pornit-o pe drumul care ducea in stanga. Am mers asa pret de inca vreun ceas jumate- obosisem. Am poposit pe o buturuga la marginea drumului, privind zambind in jur- in spatele meu era o padure uriasa de brazi, iar in fata, dincolo de drum, sclipea un parau de munte si, dincolo de el, se intindea o coasta de deal cu iarba verde, necosita si, deasupra, o alta padure de brazi, inalti cum nu mai vazusem. Nu-mi puteam lua ochii de la peisaj. Am inchis ochii, ascultand murmurul apei, ca sa ii deschid nici un minut mai tarziu, buimac:

-Parau?

Ceva ca un fior de gheata mi-a strabatut sira spinarii. Sangele mi-a navalit in obraji. Nu-mi aminteam de nici un parau care sa fie pe acolo, sau poate nu-l vazusem eu din masina… Am desertat rapid rucsacul, cautand infrigurat harta. Am desfacut-o, dracuind printre dinti- o luasem in directia gresita acolo, la izvor. Trebuia sa o fi apucat spre dreapta. M-am prabusit inapoi pe buturuga, strangand ochii de ciuda- ciuda pe mine, ca nu verificasem harta inainte sa ma hotarasc pe ce parte sa o iau.

-Asa-ti trebuie, zapacitule, alta data…, am bombanit eu, invartindu-ma in mijlocul drumului pustiu cu harta in mana. Am pus-o inapoi in rucsac, gandindu-ma ce sa fac: pana la izvor, inapoi, era cale de vreun ceas si ceva… apoi, ia-o nene pe drumul celalalt, inca vreo doua ore! Am privit cerul, luand-o din loc cu pasi repezi. Eram lat de oboseala cand am ajuns inapoi la izvor. “Ce-i de facut? Are sa ma prinda noaptea.” Am decis sa caut un adapost, sa raman peste noapte undeva si sa o pornesc dimineata devreme, odihnit, ca sa ajung numai bine pe santier la amiaza. M-am obisnuit repede cu gandul si am pornit-o domol in sus, cautand din ochi un adapost, inainte sa se intunece. Am avut noroc si, dupa nici 10 minute de mers, am vazut, pe o coasta, nu foarte sus, o stana goala. Am urcat- nu era decat un zavor tras, care o incuia pe dinafara. Inauntru n-am gasit mare lucru- o masa, vreo cateva scaune mici, un dulap cu blide si oale afumate, o lavita si, cel mai bun lucru dintre toate, o patura din lana groasa care parea destul de curata. Am iesit , adunand in graba lemne si am aprins langa stana un foc de toata frumusetea. Afara incepuse sa se intunece. Mi-am facut provizii de lemne, sa am toata noaptea- fusesem inspirat sa iau un cutit si chibrite. Mi-am incalzit doua conserve de fasole cu costita, din care am mancat cu furculita mea de plastic, apoi m-am intins pe spate, langa foc, privind cerul superb, instelat. Stelele-mi pareau mai mari, mai multe si mai stralucitoare- urmaream marele triunghi de vara si Calea Lactee, lata si alba ca spuma. La un moment dat, m-a prins frigul- m-am ridicat, imbracand bluza de trening, privind in jur. Un lemn a pocnit- m-am intors, surprins. Nu mica-mi fu mirarea sa vad un caine mare, alb, latos, cu botul pe labe, privindu-ma cu ochi somnorosi. Ne despartea doar focul. De unde aparuse? Cateva clipe inainte nu fusese nimeni si nimic in acel loc. Nu m-am miscat, imi era teama sa nu care cumva sa sara la mine. A miscat lenes coada lunga si stufoasa, apoi s-a asezat mai bine, privind in alta directie. Nu parea agresiv, asa ca m-am aplecat incet, luand un lemn, rascolind jarul. Puzderie de stele aurii, mii si mii de scantei s-au ridicat, alergand in toate directiile, orbindu-ma pentru o clipa. Un sunet gutural mi-a scapat din gat fara sa-l pot impiedica cand am dat cu ochii de batran- sedea langa caine, si era la fel de alb ca si acesta, cu o barba ca fuiorul, lunga pana aproape pe piept, ochii mari, limpezi, si o coama de par argintiu picandu-i pe umerii lati. Am tacut. Batranul, cu degetele noduroase impletite in parul mare de pe ceafa cainelui, si-a mutat ochii de la mine la cer, zambind usor. I-am auzit vocea, aproape soptita:

-Ce noapte faina…

Am deschis gura sa spun ceva, dar nu stiam ce. Batranul a vorbit din nou, scarpinand urechile cainelui:

-Mai tii tu minte, Ursule? Ehehe… Eram ficior pe vremea aia si tu erai puiandru, ce sa mai tii tu minte… Ui asa o noapte era, Ursule, cum ii aiasta.

S-a asezat intr-un cot, cu ochii atintiti spre flacarile din fata lui:

-M-o trimes baciu`, Dumnezo ierte-l, sa duc vorba sus, la stani… Ca urma targ mare. Tu, Ursule, ai vint cu mine, si-apoi lumea me… Ca amandoi ne-am chiert urma, ca ne-am luat prin codri, ca eram tineri si cu dor. Apoi iezeru`… Si-mi zasasa buna, ca stia ea… “Sa nu te duci la iezar noaptea sa te scalzi, ma copile, sa nu te duci, c-a hi rau de tine”! Da` cine sa sa uite-n gura ei? Da` noi ce-am gandit? Ca ni-i cald, ca sa ne scaldam… Tii tu minte, Ursule? Tii minte cum erau pe malu` iezerului maiestrele, bata-le sa le bata?! Cu rochiile lor de zaci ca erau tasute din apa si foc, cu aur si margaritar. Si cu paru` ca matasa cucuruzului. Cate sa hi fost? Multe, multe tare… Ca cine le-o putut numara? Si noi, dupa bradu` cela batran si gros, cum ne mai uitam, ca maiestrele radeau si sa zbenguiau in apa, si le stralucea paru` la luna cum straluceste la soare. Mandre mai erau, mandre cum nu-s muieri in lumea asta. Si-apoi aia, o tii minte? Aia… care s-o apropiat. Ne-o samtat maiastra. Aia zaci ca era ai mai faina din tate. Io am ras, si-am sarit de dupa bradu` cela, am sarit, prost de mine, sa prind maiastra. Tu, ce stiai? Ai sarit si tu, ai dat sa te harjonesti, sa te joci. Si-o fugit in iezer, si io dupa ea, am intrat in apa pana la brau, maiastra s-o tot dus. Tu te-ai spariet de ceva, ce-o hi fost… si-ai ramas, ai ramas la marjinea apii si te uitai asa… Mi sa parea ca vrei sa-mi zaci ceva. Si cand or prins a sa roti tate in hora! Tat in juru nieu, ametasem de cap si tu, Ursule, te-ai bagat si ai latrat pe ele.

Ochii batranului s-au intors spre cer:

-Blastamat sa hii! Blastamat, in vecii vecilor sa nu-ti gasasti hodina, sa nu ai soata, nici tu, nici a ta jivina! Sa haladuiti cate zale o avea pamantu` asta, si-n el sa nu va bagati!

Cainele a scheunat incet, atingand cu botul mana batranului.

-Lasa, Ursule… Lasa, asta ni-i soarta. O stiut ea buna…

Cu maini tremurande, am cautat o tigara. M-am intors, lasasem bricheta in spatele meu. M-am ridicat in picioare, privind in jur- nici urma de caine, nici urma de batran.

Am atipit putin spre dimineata, repetand, iar si iar, in gand, vorbele batranului, ciudata lui aparitie si misterioasa poveste a maiestrelor.

Am ajuns pe santier cu doua ceasuri inainte de pranz- eram asteptat. Colegul meu, inginerul Florea, imi spunea ca, daca nu aveam sa apar inainte de pranz, avea sa vina cu cativa oameni sa ma caute. Se gandise insa ca ma ratacisem, innoptasem pe undeva si asteptau cu totii sa apar.

-Arati ca naiba, colega, mi-a spus el. Vino sa mananci.

-Spune-le sa imi aduca aici, stau afara si mananc.

Nu-mi terminasem bine portia de ficatei cu piure cand l-am vazut pe Mos Toader, il stiam de data trecuta. Locuia in catunul din apropiere si venea cu lapte de vanzare pentru muncitori.

-Zua buna! a salutat batranul vesel, asezandu-se langa mine pe banca. Auzii ca te-ai ratacit, dragu` lu` mosu`!

Si-a rasucit o tigara, privindu-ma cu interes.

-M-am ratacit, ca am apucat-o pe calea aialalta. Am tras la o stana, nu departe de izvor, incoace…

-Ii acolo o stana… aia-i parasata de cand ma stiu, si batranii, mosii mei, o stiau parasata. O fo` stana lu` Baciu Alexa aia.

L-am privit iscoditor:

-Cine-i Baciul Alexa?

Mos Toader a dat din mana, murmurand ceva. I-am povestit pe nerasuflate ce patisem in noaptea aceea, sus. Pe masura ce povesteam, ochii i se mareau. A dus mana la gura, tragand cu sete din tigara:

-Apoi… Stramosu meu era copil cand Baciu` Alexa era batran… Zaceau oamenii ca-i blastamat de maiestre. Cine sa-l mai stie? Zaceau apoi c-o murit, si ca o fost ingropat clea, in catun la noi, langa casa lui, da` io stiu de-o fi asa? Ca ii acolo ceva, am vazt io, ca un mormant, de nu creste hir de iarba pe el. Da` sa stii tu ca ceva ceva adevar tat este. Ca omu` asta, Alexa, nu s-o insurat veci. N-o avut soata. Si cateodata, noaptea, cand eram copil, auzam un lup ca urla acolo… langa casa aia pustie.

-Si casa unde-i?

-Nu-i departe, chiar prima cum urci aci, in spatele santierului. Ii darapanata tare, az`mane sa haie, mare mirare c-o stat atata in picioare, ca io nu stiu sa fi stat careva in ea de cand zace-se ca o murit Baciu`. Da` vezi tu, lumea zace multe. Numa bunu` Dumnezo le mai stie tate cate or hi…

A doua zi, dupa program, am urcat spre catunul din spatele santierului- case de lemn, rasfirate ici-colo. Undeva canta un cocos. Am gasit repede casa Baciului Alexa. In spatele ei, o movila de pamant ce semana cu un mormant. Pamant uscat, batatorit de vreme, lut gol. Casa de barne statea sa se darame. Am deschis usa masiva. Puzderie de panze de paianjen acopereau peretii si grinzile afumate. Pe soba mica, o oala goala de pamant. Nu mai era nimic, doar soba, oala si o masa mica, scrijelita cu briceagul. Pe masa, o mogaldeata. Am insfacat figurina de lemn, putin mai mare decat palma mea, si am iesit, de teama grinzilor care pareau ca stau sa se prabuseasca peste mine. Am ascuns figurina in san, fara sa ma uit ce am luat. Abia ajuns inapoi pe santier, am scos-o. Ceva mi s-a zbatut in tampla stanga- era cainele, sculptat in lemn. Era Ursu.

Solomonar

Sacrul feminin (II)

Maica Domnului  – stăpână şi regină

 Unul dintre cele patru tipuri fundamentale ale iconogrfaiei Maicii Domnului în biserica creştină este imaginea „ celei care tronează”. Prin urmare, Maica Domnului  este reprezentată în aceste icoane ca o regină şi stăpână.. Dar această reprezentare a Maicii Domnului nu este lipsită de maternitate întrucât ea tine la piept pe pruncul Isus fiind reprezentată de cele mai multe ori  în poziţie frontală.

Se spune că această imagine datează din vremea împăratului Constantin cel Mare ceea ce ar da apă la moară influienţei bizantine  şi romane la Dunărea de Jos. Noi însă, vom spune că prototipul acestei imagini ce o reprezintă pe Maica Domnului ca regină este mult mai vechi, datând dintr-o perioadă în care nici Roma şi nici Imperiul Bizantin nu exista încă. Susţinerea acestei ipoteze de lucru ne-o oferă tradiţiile antice legate de Pământul Mumă, de Marea Zeiţă şi imaginea oferită de sculptorul Phidias Matroului din Athena, unde Geea, cunoscută şi sub numele de Rheea, este reprezentată în poziţie frontală, sezând pe un tron, purtând pe cap coroană şi flancată de doi lei, emblemă a puterii şi a majestăţii, tocmai după cum icoana creştină, în general, o prezintă flancată de doi sfinţi sau îngeri.

În tradiţia românescă Maica Domnului este  împământenită ca regină şi stăpână: „ Pământul este al Maicii Domnului  pentru că ne hrăneşte” spune o credinţă din Bucovina. Deducem de aici că Maica Domnului este stăpâna, regina pământului . Aflăm apoi că România este numită de tradiţie Grădina Maicii Domnului şi, aceasta nu întâmplător, dacă avem în vedere identitatea menţionată de mai multe ori între Maica Domnului şi Geea.

 În această calitate a sa de regină şi stăpână  Geea purta numele de Rheea după cum ne spun tradiţiile greceşti moştenite de la pelasgi.Acest cuvânt la origine nu însemna altceva decât „regină”. Ne ajută  la a stabili această etimologie cuvântul românesc Rai care, s-a mai păstrat în tradiţiile populare sub forma Raiu Împărat desemnând  tocmai titlul de rege: Împărat, Rege al  Lumii. Mai mult, în tradiţiile greceşti şi romane, termenul Rheea era de foarte multe ori înlocuit cu cel de Basilea sau Regina, amândouă având înţelesul de regina

Rheea era venerată în special ca „mamă a munţilor” domnind peste codrii, văi şi izvoare, protectoare a turmelor şi a păstorilor şi stăpână a animalelor iar locurile sale de cult  erau pe înălţimile munţilor, fiind marcate de simulacre megalitice, la care se adaugă,izvoarele râurile şi peşterile. Aici, credem noi, este cazul să menţionăm anumite tradiţii româneşti care  fac referire tocmai la această calitate de stăpână şi doamnă a animalelor. Iată o colindă în care Maica Domnului ca stăpână a animalelor harăzeşte soarta cailor: „”Fire-aţi voi cai blestemaţi /De mine de fiul meu/Şi de dragul Dumnezeu! /Şi voi cai să n’aveţi saţ,/ Numa’n ziua de Ispas /Dar ş’atunci numa un ceas” sau  „Fire-aţi cailor să fiţi/De mine afurisiţi/Şi de Domnul pe vecie/ Mersul fuga să vă fie/Ziua, nopatea să mâncaţi/Rar voi să vă săturaţi”. Tot Maica Domului este cea care hărăzeşte şi destinul boilor: „Boulenilor iubiţi/ Binecuvântaţi să fiţi/ Şi de Domnul şi de mine/ Şi de fiul care vine/ La umblat s-aveţi pas lin/ La mâncare saţ deplin/ Câte-un ceas voi să mâncaţi/ Iar un ceas să rumegaţi” Că este vorba de vechea divinitate a naturii, acum înfăţisaţă sub o formă nouă, cum spune Densuşianu, ne-o demonstrează din nou unele legende semiîncreştinate în care Maica Domnului hărăzeşte destinul plantelor:” Irod aflase că în ţinuturile pe care le stăpânea se născuse Mesia , regele trimis de Dumnezău pentru mântuirea neamului omenesc. În mânia lui Irod a poruncit slujilor sale să gasescă pruncul şi să-l omoare. Atunci, Maica Domnului şi-a luat pruncul din iesle şi a fugit pentru a scăpa de mânia regelui. În calea ei Maica Domnului a întalnit un plop pe care l-a rugat să o adăpostească.Dar plopul nu a vrut să-i dea adăpost  temându-se ca nu cumva mânia lui Irod să cadă şi asupra lui. Maica Domnului s-a dus mai departe dar nu înainte de  spune plopului: – Rămâi cu bine plopule dar dacă ţi-e frica de Irod, să tremuri de frică toată viaţa. De atunci plopul nu mai are linişte şi frunza lui tremură fie că-i vreme bună, fie că-i vreme rea. A mai mers Maica ce a mai mers şi apoi a întâlnit un brăduţ pe care l-a rugat să-i ofere umbră si adăpost. Bradul a încuviinţat iar Maica Domnului l-a binecuvântat: – Brăduţule.. să fii cel mai iubit dintre copaci,să rămâi veşnic tânăr şi verde şi vara, şi iarna, să bucuri oamenii şi să fi simbolul celor mai importante momente ale vieţii omului. De atunci bradul este nelipsit la nuntă, la botez înmormântare, Crăciun, Sf Nicolae” Şi colindele ne arată acelaşi caracter al Maicii Domnului:” Bine plopul d-auzare/ Da’ în samă nu bagare/ Şi mai tare îmi sunare/Rău Maica îl blestemare/Fire-ai ploape blestemat/De mine de Dumnezeu/ Mai tare de fiul meu/Bată vântu-ncet, nu tare/ frunza ta să n-aibă stare” iar bradului îi spune:” Fire-ai iarna ca şi vara/ Primăvara să-nfloreşti/ flori vânăte, mohorâte”

 Importanţa Geei  ca stăpână şi regină în părţile Dunării de Jos este demonstrată şi de numeroasele toponime mitice rămase încă în memoria poporului român. Ştim că Matroum în limba greacă înseamnă loc sfânt dedicat cultului unei divinităţi numită Mama Zeilor şi că această denumire  era deja considerată arhaică în vremea lui Pausanias. După părerea lui Densuşianu această denumire de matroum dată sanctuarelor Mamei Mari se reducea la un vechi cuvânt pelasg, Motru.În România actuală există numeroase toponime  care păstrează acest termen străvechi: Motru ( râu), Gura Motrului (mănăstire şi localitate) precum şi alte locuri din părtile Olteniei montane

 Baba  Dochia

 Baba Dochia este unul dintre cele mai ambigue personaje din mitologia română. Legendele construite în jurul acestui personaj tind toate spre o aceeaşi finalitate: pierificarea sau îngheţarea, care la drept vorbind este tot o „pietrificare”,  Babei Dochia. Cea mai cunoscută tradiţie în legătură cu acest personaj mitologic este aceea în care Baba Dochia iese prea devreme cu oile la păşunat  iar în urma unui viscol năpraznic care o prinde în munţi  îngheaţă transformându-se , în unele variante, în stană de piatră. O altă tradiţie ne spunecă că Dochia era fiica lui Decebal  şi că urmărită de împăratul Traian, aceast adeghizată în ciobaniţă, este pe cale să fie prinsă în Munţii Ceahlău, dar rugându-se fiebinte lui Zamolxe, acesta este cuprins de milă şi o transformă în stana de piatră împreună cu oiţele ei.” Între Piatra Detunată/ Ş-al Sihastrului Picior, /Vezi o stâncă ce-a fost fată/ De un mare domnitor. /Acolo e rea furtuna/ E locaşul cel cumplit, /Unde vulturul răsună/ Al său cântec amorţit. /Acea doamnă e Dochia /Zece oi –s a ei popor/ Ea domnează-n vizunie/Peste turme şi păstori./La frumuseţe şi la minte/ Nici-o giuna nu-i samănă/ Vrednică de-a ei părinte,/ De Decebal, ea era. /Dar cum Dacia-a -mpilat-o/ Fiul Romei cel mărit, /Pe cel care-ar fi scăpat-o /De-a iubi a giuruit./ Traian vede astă zână/ Deşi e biruitor,/ Frumuseţei ei se-nchină/ Se subjugă de amor. /Împăratu-n van cată/ Pe Dochia a-mblânzi./ Văzând patria ferecată, /Ea se-ndeamnă a fugi/
Prin a codrului potecă/ Ea ascunde al ei trai, /Acea doamnă tinerică/ Turma paşte peste plai/ A ei haină aurită/ O preface în saiag, /Tronu-i iarba inverzită/ Schiptru-i este un toiag/ Traian vine-n astă ţară/ Şi de-a biru-i deprins/ Spre Dochia cea fugară /Acu mâna a întins/Atunci ea, cu graiu ferbinte/ „Zamolxis, o zeu ! strigă,/ Te giur pe al meu părinte/ Astăzi, rog nu mă lăsa!”/ Când întinde a sa mână/ Ca s-o strângă-n braţ Traian, /De-al ei zeu scutită zâna/ Se preface-n bolovan./ El petroasa ei icoană/ Nu-ncetează a iubi, /Pre ea pune-a sa coroană/ Nici se poate despărţi/ Acea piatră chiar vioaie/ De-aburi coperă-a ei sân/ Din a ei plâns naşte ploaie/Tunet din al ei suspin. /O ursit-o priveghează, /Şi Dochia deseori /Preste nouri luminează/ Ca o stea peste păstori.” Şi într-adevăr, Gheorghe Asachi în poemul său „Traian şi Dochia” citat mai sus, cuprinde toate tradiţiile româneşti legate de Baba Dochia. 

Legedele Babei Dochia  ca şi toponimia ei sunt  răspândite pe întreg teritoriul RomânieiPeste tot pe unde sunt întâlnite aceste legende  ele sunt legate de anumite structuri megalitice căreia poporul le dă denumirea de „ babe” denumire ce are întotdeauna sensul de batrână, bunică sau mamă mare.

Ori, acest titlu de mamă mare este atribuit întotdeauna, în mitologia greco romană, preluată în timpuri străvechi de la pelasgi, doar Geei, Marea Zeiţă, Mama cea Mare a zeilor şi a oamenilor deopotrivă. Denumirea aceasta de babă atribuită Marii Zeiţe a pământului – Geea –  pare a avea un carcater specific naţional în părţile de nord ale Dunării de Jos cu atât mai mult cu cât în scrierile antichităţii Dacia purta diferite denumiri foarte aproapiate de numele Dochiei:Dakia, Dahia cu varianta Tahia, cunoscută în Extremul Orient, Dak’ia. Prin urmare Dochia nu are nici o legătură cu  muceniţa creştină Eudochia/Evdochia care se dovedeste doar o tentativă nereuşită de „încreştinare” a vechii divinităţi naţionale a pelasgo-dacilor. Sigurul lucru pe care îl au în comun cele două personaje este doar faptul că ziua consacrată lor este situată la începutul lui martie.

Şi într-adevăr, în tradiţia românescă primele 9 sau doisprezece zile din luna martie sunt consacrate Dochiei fiind cunoscute sub numele de „zilele babelor”, caracterul de divinitate meteorologică al Dochiei, reflectând caracterul schimbător al vremii în trecerea sa de la iarnă la primăvară care, uneori, are şi caracter oracular, în această perioadă putându-se face şi predicţii ce trasează soarta anului  ce urmează . Mai mult, după cum ne spune Festus, Matronalele s-au „Saturnalele feminine”erau celebrate de romani la începutul lui Martie sau în calendele lui Marte

Caracterul schimbător al vremiidin această perioadă de început de martie se datorează conform credinţelor populare lepădării cojoacelor de către Baba Dochia. Ca urmare a zăpezilor pe care le stârneşte fiecare cojoc aruncat, omătul ce cade atunci, poartă fiecare câte o denumire „omătul oilor”, „omătul caprelor” sau „omătul mieilor”. Caracterul oracular al acestor zile nu poate fi pus în legătură decât cu Muma Pământ, Geea, Dochia, Mama cea Mare a poporului pelasgilor, întrucât ea era venerată şi ca divinitate  profetică, la Delphi,lângă oracolele apolinice, aflându-se şi un oracol al Geei, întemeiat de pelasgi. De asemenea stă mărturie pentru această ipoteză de lucru existenţa sibilelor, denumire ce derivă din cuvântul Cybele, epitet al Mamei Mari acordat  de pelasgii din Asia Mică datorită veneraţiei acordate acesteia pe muntele Cybelle din Frigia  Cel puţin una dintre aceste sibile era de origine dacică, în speţă cea cunoscută sub numele de Erythree sau Roşiană, toponimele Munţilor Apuseni păstrând amintirea ei, cele mai cunoscute fiind Roşia şi Roşia Montană.

 Cititnd  legenda publicată de Ghe. Asachi vedem că  Dochia a fost transformată în bolovan de către Zamolxe pentru a nu cădea în mâinile împăratului roman. Transformarea în boloan a Dochiei, o transformă în mod implicit într-o statuie. Pe culmile Carpaţilor există o sumedie de megaliţi, singuri sau în complex, ce poartă numele Babei Dochia. Cea mai cunoscută astfel de structură megalitică este Dochia cu oiţele ei  din Munţii Ceahlău, motiv pentru care poporul a dat Ceahlăului denumirea de Munţii Dochiei, spunând că „ Dochia şade în Ceahlău”. Acest simulacru megalitic al Mamei Mari ca reprezentare a Marii Zeiţe a pelasgilor dacilor si românilor este pomenit şi descris pentru prima dată de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, în lucrarea sa Descrierea Moldovei. Ceea ce este de-a dreptul interesant este că simulacrul Dochiei este plasat, atât de poezia lui Asachi cât şi de Dimitrie Cantemir lângă Vârful Toaca, ceea ce o pune în legătură cu uriaşii. Un fapt care ne poate ajuta să identificăm pe Dochia cu Geea, Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor,  este  simulacrul existent în Munţii Banatului, în zona Cazanelor, care poartă denumirea de Baba Caia sau Maica Bătrână Gaia sau Geea.

 Legătura  Babei Dochia cu munţii şi păstoria  este si ea explicabilă prin vechile tradiţii pelasge întrucât Rheea, forma mai nouă a divinităţii pământului, în calitate de stăpână şi regină,era adorată şi ca mamă munţilor, în această calitate fiindu-i consacrate piscurile munţilor şi simulacrele megalitice care le marchează iar pelasgii după  toate informaţiile se ocupau cu agricultura şi păstoritul tranhumant. Plasarea  pe înalţimi a megaliţilor reprezentând-o pe Baba Dochia limpezesşte întrucâtva caracterul meteorologic al  aceastei divinităţi întrucât, ca divinitate cerescă şi parteneră a lui Zamolxe/Saturn, similacrele sale erau ridicate în locurile unde se se formau intemperiile şi norii, adică pe coamele cele mai înalte ale munţilor. După părerea lui Densuşianu legendele acestea despre pietrificarea Dochiei identice cu cele despre Niobe greacă sau Venera romană şi micro asiatică, se reduc la străvechimea pelasgă, şi care, vorbeau toate despre simple simulacre ale marii divinităţi a pământului

Ca divinitate naţională, Dochia  apare în Dacia Romană sub denumirea de Dacia Terra, Dacia Augusta, întocmai după cum este descrisă de Asachi în poezia sa, şi Dacia felix. Or am spus că Dochia  reprezenta în fapt Dacia  identificată, ca în multe alte legende,  ca rudă de prim rang a oricărui conducător. Pietrificarea ne atrage atenţia la un lucru deosebit de important dacă luăm în calcul că legendele sunt transmise criptat poporului care le păstrează petru posteritate, anume: neromanizarea Daciei ! Dacia, în mometul ocuparii sale de către romani, se închide ermetic în tradiţiile sale, păstrate fie sub denumirea unor zeităţi romane, fie prin păstrarea tradiţiilor străvechi în forme care depăşeau puterea de înţelegere a romanilor. Prin urmare Împăratul Traian este sedus nu de frumusetea răpitoare a vreunei fete din Dacia, fie ea şi de neam regal, ci de bogaţiile Daciei, pe care le-a jefuit fără a da nimic în schimb încercând să salveze Imperiul de la faliment. Prin urmare, nimic din mitologia si credinţele poporului român nu se datorează „acţiunii civilizatoare” a romanilor

În unele variante ale legendei întâlnite în Maramures o găsim pe Baba Dochia în ipostaze asemnătoare cu Fata sau Muma Pădurii sau în chip de cerşetoare ceea ce o apropie în mod sensibil de solomonari şi iniţierea zamolxiană.

În colindele româneşti Baba Dochia  apare şi sub numele de Dochiana sau Iana Dochiana or  Iana Sânziana, ultima calitate apropiind-o sensibil de Diana Regina cu cortegiul ei de zâne, decelabilă în basmele româneşti  sub numele de Zâna Zânelor.

 Ileana Cosânzeana

 Din descrierile pe care i le oferă atât tradiţia populară cât şi cea cultă, care le-a preluat din literatura poporală, tindem să credem că Ileana Cosânzeana este identică cu Dochia. În fapt una si aceeaşi diviniate cu Marea Zeiţă, în ipostaza sa de zeiţă a lunii, ce crează noi deschideri, spre Hekate ca divinitate a lumii subterane prin aplicaţiile ei în domeniile magiei şi vrăjitoriei populare, fiind numită si „cea care leagă” dar şi spre Diana Regina ca stăpână a animalelor, a pădurilor şi a munţilor celor înalţi.

De altfel Aron Densuşianu  este de părere că numele popular al Ilenei Cosânzenei derivă chiar din Iana Diana considerată soră a soarelui la latini şi zeiţă a lunii. În această ipostază ea poate fi identificată cu Sânziana, Crăiasa Zânelor, identică în acelaşi timp, cu Zâna Zanelor. De altfel  în basmul popular cu acelaşi nume, cules de Petre Ispirescu ,Zâna Zânelor ne apare însoţită de şase tovarăşe care se vor transforma în bufniţe, simbol al înţelepciunii la vechii greci dar şi simbol al nopţii, pentru că  este o pasăre nocturnă prin excelenţă, şi mai apoi în porumbei.

Ceea ce este de-a dreptul interesant, este faptul că această Ileana Cosânzeană  are legături şi cu Maica Domnului, în ipostaza sa de zeiţă a lunii, fiind considerată în popor, drept „Ochiul Maicii Domnului”. Unele imagini legate de descrierea Ilenei Cosânzeana o descriu ca pe o fata extrem de frumoasă: „ la soare te puteai uita da la dânsa ba”, „frumoasă ca o floare,într-o iarnă fără soare”, ceea e o identifică cu Dochiana cea frumoasă care, la rândul său, în descântecele româneşti, este numită şi mamă: „Era mândră jupâneasă/Dochiana cea frumoasă/ Suflecă la mâneci albe/ Şi-arata braţele dalbe…Apoi mama plămădea/ Şi lăsa până dospea/ apoi colaci învârtea.

 În unele colinde  ale românilor se celebrează tinereţea,  frumuseţea extraordinară şi castitatea  Mamei Mari întocmai după cum o schiţează V. Alecsandri  pe Ileana Cosânzeana:”Ileana Cosânzeana.. persnifică tinereţea, frumuseţea, nevinovăţia virginală, suflet îngeresc, într-un cuvânt, perfecţiunea lumii  sub chipul de copilă gingaşă şi răpitoare”. Ea este identică din acest punct de vede cu Fecioara Lumii din textele gnostice

 Există şi tradiţii care spun că Ileana Cosânzeana are trei feluri de îmbrăcăminte:una ca ceriul cu luna şi cu stelele,alta ca şi câmpul cu florile şi încă una ca marea cu valurile aurite de soare, or acese trei îmbrăcăminţi o identifică cu tripla Hekate şi o desemnează ca stăpână peste cer ca zeiţă a lunii, ca stâpână a florei medicinale şi zână a apelor. Şi într-adevăr, flora medicinală în tradiţia poporului român, este pusă direct sub protecţia lunii. Cele mai eficace buruieni de leac, plante spurcate sau arborii demonici cresc şi rodesc sub auspiciile lunii pline. Efectele miraculoase ale acestor plante se produc de obicei în nopţile cu lună plină, din care cauză vrajitoarele şi vrăjitorii,  le culeg la miezul nopţii când luna este în deplina sa putere sau „când bate toaca în cer” şi cântă pentru prima dată cocoşii. Culesul acestor plante se face întotdeauna însoţit de un ritual special. Cea mai propice noapte pentru culesul acestor plante de leac sunt nopţile de Sânziene în care se crede că „ cerurile se deschid şi zânele coboară printre oameni. Există numeroase poveşti bătrâneşti care afirmă faptul că ele,zânele, pot fi văzute de către cei puri, nelumiţi încă. Aceaste atribute o leagă pe Ileana Cosânzeana de  ipostaza Marii Zeiţe a pămntului  atât în calitate de zeiţă celestă  ca patroană a lunii cât şi a plantelor de leac dar şi patroană a farmecelor, ipostaze în care este identică cu Selene romană şi Artemis Basileia a grecilor, în aceste din urmă calităţi ea fiind stapănă peste codrii , peste văi şi peste izvoare, ocupându-se cu vânatul şi vânătoarea (Mater ferarum).

 

 Într-adevăr, în folclorul românesc un alt atribut mitic al  Ilenei Cosânzeana este cel al vânatului şi vânătorilor, ea fiind deseori întovăraşită  de cerbul cu stea în frunte şi de ciutele de munte. În unele variante  ea însăşi este identificată cu o ciută. Şi dacă punem această ciută în tovărăşia Cerbului atunci avem cuplul zamolxian, întrucât Cerbul Sur  din colindele româneşti, poate fi identificat cu divinitatea solară şi celestă a lui Apollo/ Zamolxe. Mai mult, dacă privim muntele sacru al dacilor, Kogaionul, identificat cu munţii Bucegi, vom avea imaginea unui cerb! Iar aici sunt şi stâncile numite Babele, altare închinate Zeiţei Mamă, în calitatea sa celestă, identificată cu Selena. Uneori, Ileana Cosânzeana îl ajută pe vânător sa prindă vânatul, alteriori ascunde vânatul din faţa lui.

Ca patroană a florei de leac ea este identică cu Maica Domnului  care apare în colindele româneşti ca vindecătoare. În unele descântece Maica Domnului zice către cel beteag: „Că eu te-oi învrednici/ În mâna dreaptă/ Cu bucuim întraurit…” Şi într-adevăr, în colindele şi descântecele româneşti, mama zeilor ne mai apare şi sub numele de Maica Domnului  ca protectoare a vieţii şi sănătăţii care aduce ajutor şi mângiere bolnavilor.” La umbra pădurilor şi sub acoperământul stâncilor, preoţii şi preotesele Mamei Mari practicau în aceste timpuri extrem de religioase, arta divinaţiunii şi stiinţele primitive medicale”

Şi ca sa fim lămuriţi întru totul cine este această Ileana Cosânzeana vom spune că,  ţăranii din Moldova cred despre dânsa că ”Ileana Cosânzeana personifică Moldova cu podoabele şi avuţiile pământului sau cu farmecul răpitor care flutură în câmpiile sale” Imaginea este identică cu cea a Maicii Domnului, protectoare României, care în timpurile romane ale Daciei era numită Dacia Augusta, Dacia Terra şi Dacia felix.

 Mai mult imaginea aceasta are deschidere si spre divinitatea Dacia/ Dochia care, pe monedele din epoca romană apare ca  purtând pe cap cuşma dacică având ca scaun o stâncă (vezi simulacrul Dochiei din Ceahlău) şi purtând spice în mâna dreaptă iar în stânga un sceptru imperial înfăţişând o acvilă.Langă ea stau doicopii, dintre care unul îi oferă spice de grâu iar altul un strugure, atribute ale Mamei Mari a zeilor şi a omaneilor, ca patroană a griculturii şi viticulturii.

 

Tocmai cum tradiţia ne spune că : „ Pe a treia-o cheamă/ Nina Dochiană/ dar strugurile ei / în zadar se coc”. În ceea ce priveşte spicele din mâna zeiţei acestea se pare ca sunt legate de vechiul cult al Geei, dus de pelasgi la Delos, şi de fecioarele  pe care aceştia le trimiteau acolo cu daruri  înfăşurate în paie de grâu

 Diferitele numiri pe care le îmbracă sacrul feminin în mitologia românescă  au un substrat arhaic ce trece dincolo de timpurile dace, ajungând în timpurile erei pelasge iar multiplele denumiri ale acestui sacru feminin reprezintă una si aceeaşi divinitate: Mama  cea mare a zeilor şi oamenilor, protectoarea Daciei străvechi şi a neamului pelasg dar şi protectoarea României şi a românilor, ca descendenţi ai pelasgilor.

 Bibliografie:

N. Densuşianu, Dacia preistorica, ed Arhetip, Buc.,2002

A. Pele. Etnonimele românilor. Dac/get, Ed Abaddaba, Oradea, 1999

R. Vulcanescu, Mitologia romană. Ed Academiei RSR, BUc.; 1985

P. Bilţiu/ Maria Bilţiu, Izvorul fermecat, Ed gutinul, Baia Mare, 1999

Strabon , Geographia,XII.5.3

Dimitrie Cantemir, descrierea Moldovei, ed.Minerva,buc.,1973

E Delcea/ P-L-Tonciulescu, Secretele terreei. Istoria începe în carpaţi, Ed Obiectiv, Craiova

P.L. Tonciulescu, Ramania, paradisul regăsit, Ed Obiectiv, Craiova

Hermes Trismegistus, Corpus hermeticus. Ed Herald, Buc.

Herodot,IV.33-35

http://www.didactic.ro/files/1/icoana_maicii_domnului.doc

http://www.crestinortodox.ro/colinde/68382-maica-domnului-in-colindele-religioase-romanesti

http://www.iuliu-maniu.ro/Revista%202003.doc

http://p100.ezboard.com/Legendele-Moldovei/fbalkansfrm185.showMessage?topicID=27.topic