Asia „casa cu daci”

Articol scris pentru consursul lui Visurât si Arhi

La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să caute dacii în Asia?

O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu ,
Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!

Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !

Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu

Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă, având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.

O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.

Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei (Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.

Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii (VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).

După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect Roma!).

Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon (Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.

În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre) ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu. Pentru originea pelasgă a statuete de la Tell-Asmarcivilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva. Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania! Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!

La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice ca înţeles cu cele din daco-română.

Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.

Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o altă denumire etnică a pelasgilor.

Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj, Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)

Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.

Rama, printul scit

Rama, printul scit

Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment dat „prinţ scit”.

Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.

Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor etnice ahmani / rohmani,

armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul cerului şi al Soarelui.

Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu corespondent român si latin.

Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic

Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).

Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi cercetări moderne.

După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic. Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.

De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind răspândite în Europa şi Asia”.

Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice.

Herodot de asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.

În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .

Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.

Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa

La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.

Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul Caucazului şi din nordul Mării Negre.

Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează populaţia numită Dahae.

Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit Dahos.

Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.

Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).

Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată că aceştia se întindeau pană în China.

După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu (Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.

Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.

După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.

Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.

Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor, zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-ului în China?

Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului

Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul Jugdalli.

Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)

Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !

Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.

Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)

zamolxe

Bibliografie:

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti

2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova

3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea

4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

Reclame

Dacia hiperboreană

                              articol înscris în concursul lui Visurât şi Arhi  

 

 

Hiperboreea… o legendă, un ţinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizaţie străveche care continuă să fascineze… un spaţiu care, ca şi Atlantida, este mutat după voie, fără sprijin mitologic sau istoric, în diferite locaţii care mai de care mai năstruşnice. Respectivii domni ar face bine să mai arunce ochii peste relatările antichităţii pentru a vedea ce mărturii există despre această ţară. Majoritatea istoricilor moderni, după „cercetări laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasată undeva în zona Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordică. Tot ce se poate ….numai că la Polul Nord nu este sol fertil şi nici nu se fac două recolte pe an, cum spuneau Hekateu şi Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei în Extremul Nord nu este decât o interpretare forţată a mitologiei greceşti şi nu se bazează pe nici un fel de documente istorice! S-a încercat, de asemenea, „implantarea” Hiperboreei în Arhipelagul Britanic sau în Islanda urmând ramura celtică a europenilor care se presupune a fi descendenţi ai hiperboreenilor. Interesant dar neconform cu realitatea deoarece celţii au apărut cam târziu pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor direct „scoborâtor” din hiperboreeni!

Datorită multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei şi al hiperboreenilor mă simt îndreptăţit sa întreb: Prin această strămutare a Hiperboreei, după opiniile unuia sau a altuia dintre cercetători, nu se încearcă de fapt a se ascunde regiunea geografică în care era plasat acest tărâm mitic, cu adevărat? Nu se încearcă manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice şi publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografică a Hiperboreii? şi asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla această Hiperboreea! Nu cumva se mizează pe faptul că atunci când dă de o ştire de genul „Hiperboreea era la Polul Nord ”, cititorul neavizat uită să-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea în cunoştinţă de cauză şi citeşte uimit noua teorie, unii chiar întrebându-se „cum de nu m-am gândit la asta?”! Şi iaca cum curiosul nostru, nu mai poate găsi adevărul prin hăţişul ipotezelor care mai de care mai atrăgătoare şi unele chiar „probate” istoric ! Eu sunt ardelean ! Ştiţi cum sunt ardelenii? Stau strâmb şi judecă drept şi pe îndelete. Aşa făcând lucrurile, am ajuns la concluzia că toate aceste teorii sunt falsuri grosolane, fondate doar pe imaginaţie, cu suport material ioc! Am luat (tot pe îndelete), mărturiile antice la puricat şi s-a ivit cu totul altceva şi în altă parte….nu-i la Polul Nord ! V-am înnebunit cu dovezile ? Vi le prezint şi dumneavoastră ca să vă convingeţi singuri!

 

Puţină ordine prin …Hiperboreea! 

 

            Pe lângă istoricii „profesionişti” ai Occidentului, care plasează Hiperboreea după bunul lor plac, mutând-o ba în Islanda, ba în Groenlanda, ba în Arhipelagul Britanic există şi unii autori mai „modeşti” să spunem, dar care marcaţi de bun simt, nu fabulează ci consultă izvoarele istorice şi îsi formulează concluziile în conformitate cu acestea. Între aceştia menţionăm o pleiadă de autori precum Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mioara Căluşiţa Alecu şi…Rene Guenon, din operele cărora ne-am inspirat în prezentul studiu.

Nicolae Densuşianu demonstrează cu lux de amănunte unde se afla această mult discutată Hiperboreea, în lucrarea sa de excepţie „Dacia Preistorică”, în care acordă un spaţiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstrează cu probe în regulă, că Hiperboreea anticilor nu era alta decât Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflându-se insula cea sfântă a lui Apollo şi a lui Ahile.

           Vasile Lovinescu demonstrează de asemenea cu „acte în regula „ că Hiperboreea era Dacia în studiul său „Dacia Hiperboreană”, încheiat în 1936 şi publicat în foileton în revista franceză Etudes Traditionnelles. Studiul va apărea ca volum abia după război, mai întâi în limba italiană, apoi în limba franceză si abia apoi în limba română. Curios nu, ce interes avem noi pentru istoria naţională ?!. Să nu uităm că studiul lui Lovinescu va apărea în limba română abia în 1994!

            Mioara Căluşiţa Alecu vine şi ea cu date noi şi stupefiante dar fondate istoric nu fabulând precum occidentalii. Ea ne demonstrează că celebra Tula, din hiperboreea, pământul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decât actuala Tulcea, oraş din Delta Dunării.

              Există totuşi şi occidentali de bun simţ.Unul dintre ei, Rene Guenon, în corespondenţa lui cu Vasile Lovinescu, afirmă, după ce studiază materialul trimis de acesta din urmă, că Dacia ar putea fi centrul tradiţiei hiperboreene „trebuie să vă spun (lui Lovinescu –n.n) că ideea că Dacia a fost una din etapele centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta” iar în alt loc acelaşi autor se pronunţă textual „tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mult mai pură decât cea a celţilor” (sâc!)

  

Mărturii istorice despre Hiperboreea

        

       Mărturiile anticilor ne dau de înţeles că dacii erau hiperboreeni şi locuiau în Hiperboreea.

              Astfel Pindar, în Olimpicele sale, ne vorbeşte despre Apollo care după ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a întors în patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or în toate tradiţiile antice, Istrul desemna Dunărea, ceea ce demonstrează două lucruri deosebit de importante:

                       1) – Apollo – zeul luminii solare, era de origine traco – dacică ;

                       2) – fapt si mai important – traco-dacii de la Dunăre au fost constructorii vestitei cetăţi Troia. (în acest sens pledează şi descoperirile arheologice care atestă că piesele ceramice descoprite în stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacică Cucuteni cu centrul de iradiere în Moldova).

              Tot aici, trebuie să îl menţionăm şi pe Clement din Alexandria, care făcând referire la marele preot dac Zamolxe, spunea că este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este că şi marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean iar adoraţia de care avea parte ca zeu naţional, este o mărturie convingătoare că locuitorii din nordul Dunării erau hiperboreii, iar ţara lor era Hiperboreea.

Stabon confirma localizarea geografică a Hiperboreenilor şi a ţării lor, spunând că primii care au descris geografic părţile cunoscute ale lumii străvechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunărea) (Geografia XI.62)

            Alte scrieri antice ne spun că hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau în nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

             De la Macrobius aflăm că nu doar Dunărea era un fluviu hiperborean ci şi Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o mărturie în plus că habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontică, ci se întindea până în Asia, unde izvoarele antice îi plasează pe massageţi în timpul antichităţii clasice.

             De asemenea, Pliniu cel Bătrân ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum îi numea Nicolae Densuşianu), locuitor lângă Munţii Ripaei (Carpaţi), în Tracia, era de neam hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7)

Avem mărturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanţa), că este constrâns să-şi petreacă viaţa în stânga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); iar în alt loc acelaşi Ovidiu, ne vorbeşte despre Cardines Mundi sau axul boreal din ţara geţilor ( Tristele, II,19, 40, 45).

Marţial, adresându-se soldatului Marcellinus care pleca în expediţie în Dacia îi spune: „tu mergi acum să iei pe umerii tăi, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Marţial numeşte triumful lui Domiţian asupra geţilor ”Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).

Vergilius scria despre Orfeu care „singuratic, cutreiera gheţurile hiperboreene… şi câmpiile niciodată fără zăpada din jurul munţilor Ripaei (Carpaţi)” (Georgicele, Iv,5,5 17)

Având în vedere doar aceste mărturii ale autorilor antici vedem că localizarea geografică a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordică ci cea de 45°, latitudine nordică, la care se afla în antichitate Dacia şi la care se află actualmente România!

 

 

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia

 

             După legendele antice, Hiperboreea era localizată dincolo de punctul de unde suflă vântul de nord, Boreas. Să analizam un pic această afirmaţie mitică.

Zeii grecilor, nu trăiau prea departe de tara acestora.. Ei sălăşluiau in Dacia, tara din care plecaseră de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, trăiseră titanii şi tot acolo, vestitele amazoanele aveau o ţară în care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla şi vântul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagră, străbătea strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ajungând până în Grecia!

„La nord de Tracia”, scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atât însă se pare că dincolo de Istru există pământ nelocuit şi infinit” .

Toate aceasta ne arată că limita orizontului geografic al grecilor antici, se întindea doar până la Dunăre (Istru)

De altfel şi respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeaşi părere cănd referindu-se la expediţia lui Alexandru Macedon la Dunăre, spune: „Era aventură îndrăzneaţă, care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) încă de la început … (expediţia –n.n) fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip şi formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor şi nordul necunoscut. Alexandru însuşi, considera acest fapt ca fiind de mare importanţă, căci pe ţărmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunărea – n.n) el celebră un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles şi divinităţii Dunării”

Legendele cele sacre ale antichităţii clasice plasau patria lui Apollo în Hiperboreea (Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot în Hiperboreea se născuse şi mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestită în toată antichitatea pentru cultul ei închinat lui Apollo. Această insulă se numea Leuke (Albă) actuala Insulă a Şerpilor din dreptul vărsării Dunării în Marea Neagră. Pe această insulă se afla cel mai mare şi mai vestit templu a lui Apollo din toată antichitatea despre care vorbeşte Hecateu Abderita

Tot de hiperboreeni se leagă si istoria înfiinţării templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi

Că centrul cultului apolinic se afla în Hiperboreea dacică, ne-o dovedeşte şi faptul că cei mai cunoscuţi profeţi apollinici Olen şi Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducătorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum şi primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul său pentru credinţa apolinică. El a compus mai multe imnuri sacre în onoarea lui Apollo, în care amintea şi despre hiperborenii care mergeau în pelerinaj la Delos însoţind femeile pioase care erau închinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie şi înfiinţarea hexametrului (ritm de vers)

Abaris, alt profet apolinic din părţile Hiperboreei, a stârnit o adevărată senzaţie în rândurile grecilor prin viaţa frugală şi prin dreptatea-i caracteristică. Numai că aceste două caracteristici sunt aplicabile şi anahoreţilor geto-daci, acelor ktistai şi capnobatai despre care vorbeşte Strabon care duceau o viaţă de meditaţie şi apropiere de Zeu. În ceea ce priveşte dreptatea, aceasta este trăsătura de bază prin care Herodot îi desparte pe daci de ceilalţi traci. El spune: ”dacii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Acest Abaris, călătorind prin ţinuturile Greciei în timpul apostolatului său pentru întărirea credinţei apolinice introdusă de Olen, arăta tuturor o săgeată de aur despre care zicea că e simbolul lui Apollo. Este foarte interesant de stiut că dacii vedeau săgeata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo şi Zamolxe par a fi unul şi acelaşi zeu. În sprijinul acestei ipoteze, pledează şi epitetul de „hiperboreu” atribuit atât lui Zamolxe – după cum aflăm din scrierile lui Clement din Alexandria, cât şi lui Apollo – după cum aflăm din scrierile lui Aristotel.

 

Hiperboreea – polul spiritual al lumii

          

              Polul getic, este o denumire asociată cu Hiperboreea în toate textele antice care se referă la acest subiect. El defineşte de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemănător Insulei Fericiţilor din mitologia greaca, adică locul unde pământul este în stare să comunice cu cerul, de fapt un spaţiu mitico geografic, cosmic si teluric în acelaşi timp.

             Sub acest aspect era percepută Hiperboreea de către grecii din epoca antichităţii clasice. De fapt, mărturia lui Pindar ne lămureşte în acest sens: ”nimeni, nici pe pământ, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunată care duce spre ţinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Această mărturie ne spune şi altceva însă, ea mărturiseşte despre orizontul limitat al cunoştinţelor geografice elene; ceea ce se afla în nodul Dunării era pentru ei încă la începutul perioadei clasice un mister şi ţinea de geografia mitică nu de geografia reală.

             Conform aceluiaşi Pindar, hiperboreenii erau o seminţie sfântă, scutită de boli şi bătrâneţe, care nu cunoşteau războiul (insă, îl vor învăţa mai târziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptători ai antichităţii).

Prin urmare, Pindar şi nu numai el, ne descoperă o Dacie/Hiperboreea, mistică în care oameni duceau un trai paradisiac de început de timp, de epocă de aur a omenirii

Prin urmare, Mioriţa noastră nu ne induce în eroare când spune:

„Pe-un picior de plai

Pe-o gură de rai…”

              Această baladă a geniului popular, fie ea antică, fie mediavală, valorifică o tradiţie foarte veche confom căreia Dacia/Hiperboreea era un ţinut paradiziac, plaiul teluric devenind în ordinea lucrurilor sacre gură de rai.

               Aş dori sa mai menţionez că medicii lui Zamolxe erau renumiţi în toată lumea antică şi mai pricepuţi decât grecii în tratarea diferitelor afecţiuni cum ne spune Platon: „Văzând că Harmide e de aceeaşi părere cu mine prinsei inimă, îmi regăsii încrederea în mine, puţin câte puţin, mă înflăcărai şi îi zisei: tot aşa şi cu descântecul acesta, Harmide: l-am învăţat în oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune că au puterea să te facă nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaţia de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade a încerca să vindecăm trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească. Căci dacă acesta ar merge rău,, este peste putinţă ca partea să meargă bine” (Charmides)

                 La acesta adăugăm şi faptul că aproape toţi marii învăţaţi ai Greciei antice au fost iniţiaţi în Tracia cei mai cunoscuţi fiind Aristotel şi Pitagora!

    Închei afirmându-mi credinţa că Dacia a fost într-o vreme, pierdută pentru noi în negurile istoriei, centrul spiritual şi cultural (civilizator) al lumii vechi. Dacă am privi cu luare aminte trecutul, şi astfel să învăţam din el, credinţa mea este că am putea redeveni ceea ce am fost cândva. Numai că asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docilă a „normelor” europene sau americane care ne fură ochii în fiecare zi !

 

                                           Zamolxe                                 

Bibliografie:

 

         

               1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip,Bucureşti, 2002

2. Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, Ed. Obiectiv, Craiova, 2004

3. Eugen Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2002

4. ***** Oriensis, Ed. Aion, Oradea, 2006

5. Mioara Căluşiţa Alecu, Înţelepciune Străbună, Ed. Miracol, 2002

 

Capat de drum

Se anunta o calatorie interesanta, fie si numai pentru ca nu mai fusesem niciodata in acele locuri. Eram mare amator de calatorii; vazusem pana la varsta de 25 de ani o mare parte a Europei, de la Moscova la Londra, de la Stokholm la Venetia. Scumpul meu tata, boierul Iordache Vladimirescu, om de o cultura aleasa, imi inlesnise calatoriile cheltuind o parte din avere ca sa-mi satisfaca placerile. Inainte de fiecare plecare a mea imi spunea:

-Bogdane, sa te intorci de acolo mai invatat, mai luminat si mai bun. Si sa aduci cu tine o parte din locurile in care umbli.

Imi iubeam tatal, cel care ma invatase atat de multe lucruri si care-mi veghease zi si noapte copilaria si tineretea, mai cu seama de cand Voica Vladimirescu, mama mea, se stinsese din viata la nici cinci ani dupa nasterea mea.

Urma sa plec in Ardeal a doua zi, insotit de fiul arendasului nostru care-i placea tatei si pe care-l luasem cu mine in ultimele doua calatorii, la Moscova si la Viena. Andrei Groza avea pe atunci optsprezece ani. Tata si Groza batranul erau buni prieteni inca din tinerete, cand acesta se bagase sluga la noi la mosie. Andrei era mic, avea cateva luni. In nici un an de zile, Groza ajunsese mai mare peste slugi, apoi arendas. Era un barbat de o frumusete mai putin obisnuita si o inteligenta pe masura, inalt, lat in spate, cu o coama de par negru si mustata rasucita. Il asemanam cu un zimbru, imaginea lui mi s-a intiparit bine in minte de cum l-am vazut si, copil cum eram, m-a impresionat, mai ales ca m-a purtat pe umeri in jurul conacului si m-a dus sa-mi arate copilul, pe Andrei, care era la tata maica-sii.

Andrei a crescut sub ochii mei si, desi era cu sapte ani mai mic, il consideram cel mai bun prieten. Abia implinise cinci ani cand l-am invatat sa scrie si sa citeasca. Cand l-a trimis la scoala la Bucuresti nu l-am mai vazut luni in sir, decat in vacante. Apoi, la nouasprezece ani, eu am plecat la studii la Viena si l-am vazut si mai rar. Cand m-am intors, dupa patru ani si jumatate, Andrei avea saisprezece ani. Crescuse si se schimbase, avea ochii negri ai tatalui si parul blond al mamei. Am legat repede conversatia cu el, nu mai era copilul naiv si rasfatat pe carel cunoscusem. I-am analizat tinuta si nu mi-am putut retine un zambet- mi-l aminteam vesnic plin de praf, din cap pana in picioare. Ii placea sa se tavaleasca in drum cu cainii, degeaba il dojenea maica-sa. Parul auriu ii era vesnic incalcit, nu se lasa tuns si pieptanat. In coate si-n genunchi avea zgarieturi, mereu se urca prin pomii din livada sa culeaga fructe sau sa scotoceasca prin cuiburile pasarilor spre disperarea tatalui sau care incerca cu vorba buna sa-l faca sa coboare, invartindu-se in jurul pomilor ca un caine si rasufland usurat cand Andrei ii cobora in brate cu mainile pline de fructe.

Nu mai era acelasi Andrei. Hainele scumpe de orasean in erau imaculate, croite dupa moda nemteasca. Pe cap purta palarie de pai cu panglica albastra de sub care ieseau bucle stralucitoare. Ochii cu irizatii intunecare, albastrui, ma priveau curiosi. Avea, ca si Groza batranul, obiceiul sa stranga din cand in cand pleoapele, subtiindu-si ochii ca doua lame de cutit, ca imediat sa-i deschida, surazand in coltul buzelor, intocmai ca tatal sau. Era atat de mult mister in acest inconstient gest al fetei incat imi dadea fiori. Parea un mesaj indescifrabil si facea parte din farmecul personal al celor doi pentru ca, era evident, tatal si fiul aveau un farmec aparte.

Ca si mine, Andrei nu fusese niciodata in Ardeal. Mi-am spus ca ar fi frumos sa vedem si aceasta zona, auzisem ca e superba, mai cu seama Apusenii. Zis si facut, ne-am pregatit bagajele si am pornit la drum intr-o dimineata ploioasa de iunie. Am urca pe Valea Prahovei si ne-am oprit la Brasov. Am innoptat acolo la un han, ca sa pornim dis de dimineata spre Sibiu unde am poposit o zi si-o noapte pana am gasit o trasura care sa ne duca la Balgrad. Abia acolo am simtit ca ne apropiem de sfarsitul calatoriei. Andrei si-a manifestat dorinta de a ramane vreo doua-trei zile in oras inainte sa urcam in Apuseni. Am tras la casa unui morar ungur care nu prea vorbea romaneste, in schimb cunostea germana si care a fost deosebit de amabil. Ne-a aratat cetatea, padurile din imprejurimi, dandu-ne multe detalii despre ceea ce puteam sa vedem in oras si in Apuseni.

-Am umblat mult prin muntii astia, ne-a spus gazda. Am fost la Huda, pe Crisuri, la Scarisoara, la Abrud. Am umblat printre moti. Sunt oameni darji si superstitiosi. Nu prea au ei incredere in omul strain. Daca o sa le dati bataie de cap, or sa va alunge. De aia va spun! Las`, o sa vedeti voi, sa dea Domnul sa nu aveti nici un fel de necazuri. Asa-s ei, s-au obisnuit acolo, izolati. Acum beti din vinul asta, n-o sa mai gasiti unul asa bun pe toata valea Muresului.

Andrei a ingustat ochii, sorbind din cana cu vin- a zambit. Am gustat si eu, era grozav.

-Va place? Ei! Ce va spuneam? Daca vreti, am de vanzare.

Am cumparat si noi doua damigene, era pacat sa-l lasam altora. Era tare, asa ca ne-a plesnit pe loc. Andrei, caruia ii sclipeau ochii si-i luasera obrajii foc, a mers la culcare. Eu am mai baut vreo doua cani impreuna cu gazda apoi, cand am simtit ca mi se impotmoleste limba-n gura si ma iau ametelile, am plecat si eu la culcare. Dimineata ne-am despartit de ungur, promitandu-i ca la intoarcere vom trece sa ne luam ramas-bun. A stat in poarta cu mainile in solduri pana ce trasura noastra a iesit de pe ulita lui.

-Cum se numeste varful acela? l-am intrebat pe vizitiu, aratand cu mana in zare.

-Piatra Craivii, boierule.

-Cum se poate ajunge? E drum?

-Ba, pe jos. E o cetate acolo, de pe timpuri…

Dar drumul a cotit si privelistea a disparut. Soseaua serpuia printre munti, urcam mereu lasand in urma civilizatia si afundandu-ne in creierii muntilor. Calatoria a fost lunga si obositoare. Abia la Campeni am oprit, sa mancam friptura de vitel si sa bem vin pe saturate. Trasura s-a intors, lasandu-ne acolo. Barbatul de la han ne-a inchiriat o camera:

-Nu-i bine sa va porniti la drum noaptea. O sa plecati dimineata. Stiu io un om aci, care sa va duca catra Ponor.

-Bine. Adu-ne vin si cateva felii de branza.

Omul a strigat:

-Marito, ada niste cas!

Ne-a umplut paharele. A venit si fata cu feliile de branza. Era roscata ca focul, cu pielea alba si ochii de un verde intens. Ne-a privit fix pe sub gene:

-Voi nu sunteti din Ardeal.

-Nu… suntem de la Bucuresti.

Si-a infipt privirile verzi in cele ale lui Andrei apoi l-a masurat curioasa din cap pana-n picioare, privindu-i cu mare atentie pantofii:

-Si acuma de unde v-a adus trasura? a intrebat, fara sa-l slabeasca pe Andrei din priviri.

-De la Balgrad.

S-a invartit o data in jurul mesei noastre, soptind printre dinti vorbe pe care nu le-am inteles si a disparut pe usa din dos. Am mers la culcare franti de oboseala. Pe la miezul noptii m-am trezit, imi era o sete grozava. Andrei statea in capul oaselor, privind spre fereastra.

-Ce faci, nu dormi?

A tresarit, intorcandu-se spre mine. Afara era luna, asa ca-i puteam vedea clar chipul. S-a incruntat, fara sa-mi raspunda. Parea iritat ca l-am trezit din meditare.

-Ce ai, ti-e rau?

A parut a se dezmetici:

-Nu, nu mi-e rau. Cred ca am visat. O voce! Ma chema sa-mi dea apa.

I-am pus carafa-n mana- a baut, s-a intins in pat si a adormit. Mie-mi sarise somnul. Imi era cald asa ca m-am ridicat si am deschis fereastra, sprijinindu-mi coatele pe pervaz. Mi-am aprins o tigara privind in sus, pe drumul ce ducea spre deal. Se vedeau cateva case undeva departe, in josul drumului. In sus, urca pana sub padure, ingustandu-se. Am zarit o silueta apropiindu-se dinspre vale. M-am retras de la fereastra. Era un barbat, grabea pe drum cu o furca-n spate. Mi s-a parut ceva neobisnuit- unde sa mearga in miez de noapte cu o furca-n spate? Doar nu la adunatul fanului! Am scos capul pe fereastra. El urca pe coasta in pas vioi, nervos. Am stat sa-l urmaresc. S-a oprit sus, sub padure si abia atunci am observat ca in locul in care se oprise mai erau si altii. Noaptea ma impiedica sa vad mare lucru; luna era cea care imi ingaduia sa zaresc ceva, cat de cat. Nu dupa mult timp am vazut viermuiala in acel loc, voci barbatesti amestecandu-se, strigand Dumnezeu stie ce, niste zgomote estompate, de fier lovind fier ca intr-o lupta cu sabii. A trebuit sa ciulesc bine urechile ca sa aud toate astea. A durat cel putin o jumatate de ora, timp in care nu m-am miscat de la fereastra. Nu pricepeam in ruptul capului ce se petrecea acolo. M-am intors de cateva ori sa-l privesc pe Andrei- dormea dus.

Am auzit pasi- dinspre vale alerga o femeie cu parul despletit. S-a oprit sub fereastra mea cu mainile in solduri, gafaind. De pe deal a coborat o ceata de barbati, imprastiindu-se care-ncotro. Cel cu furca se apropia incet, schiopatand.

-Tulai, ma Ilie! Iar te-ai dus, ma omule? Ce t-am zis io?

-Taci, tu muiere. Hai acas`. Ce-ai iesit in drum?

-Vai, ma omule! Uite cum schiopi!

-Lasa, tu… n-am nimica.

-Cu care v-ati batut iar?

-Cu bistrenii.

Si tot asa, vorbind, s-au indepartat. Ce fel de lupta fusese aceea? Am mai privit o vreme afara, insa nu se mai vedea nimic, se lasase linistea. Am renuntat a-mi mai pune intrebari si m-am intins in pat. Andrei s-a miscat brusc in somn, gemand. Am lasat fereastra deschisa sa fie racoare si am adormit. Se crapa de ziua cand m-am trezit din acelasi motiv- o sete grozava. Andrei statea in picioare in mijlocul odaii cu fata la fereastra. Pe pervaz, o pasare neagra- un corb, un exemplar superb, mai mare poate decat o gaina. Sta nemiscat privindu-l pe Andrei si Andrei pe el. Pasarea a zburat si Andrei a tresarit, clatinandu-se pe picoare. Am sarit de la locul meu, prinzandu-l de brat. Temura, mainile ii erau reci. Nu stiu cat statuse acolo, dar nu parea constient de ceea ce facuse. Am inchis numaidecat geamul si l-am dus in pat. Nu spunea nimic, doar fixa tavanul cu o mutra de copil uimit.

-Iar ai visat ceva, am spus, sa-l linistesc, desi eram eu insumi nelinistit.

Nu am primit raspuns, abia dupa o vreme a vorbit.

-Mi-e foame.

A sarit din pat si s-a imbracat; am facut la fel si am coborat impreuna in han. Rasarea soarele. Jos, la o masa, erau cinci soldati austrieci si mai incolo doi jandarmi vorbind repede. In timp ce ne beam ceaiul a intrat fata, Marita. Niculaie a certat-o:

-Hai, tu, ca uiti de tine!

-Lasa-ma, unchiule! Ca l-o calcat calul pe tata pe picior si am stat sa i-l leg.

-Ce? I l-o rupt?

-Ba, da-l cam doare… O zis ca vine si el imediat.

Fata a dat cu ochii de noi si ne-a zambit. Andrei s-a facut ca n-o vede. Am mancat branza si carnati afumati, anuntandu-l pe Niculaie ca dorim sa plecam.

-Bine! Cand vine cumnatu`, tata fetii, i-oi spune. Va duce el, are drum.

Nu s-a lasat mult asteptat- cand a intrat mi s-a strans inima. Era Ilie. Schiopata vizibil si parea obosit.

-Ce-ai patit, ma? l-a intrabt hangiul. Auzii ca te-o calcat calu`!

-M-o calcat, da sa-l arda…, si a scuipat printre dinti. Las` ca mi-a trece.

-Mai mergi az` la Ponor?

-M-oi duce, Niculaie. I-am fagaduit la Costea ca-i duc parii aia.

-Las`, ca-i duci si pe boierii…

Ilie s-a rasucit privind in jur.

-Iaca, ii duc! Ma duc sa inham caii.

Intr-o jumatate de ceas eram in caruta omului, pe capra, langa el. In spate, pe pari, erau bagajele noastre si inca vreo trei saci cu porumb.

-De un` veniti, ma feciori?

-De la Bucuresti.

A fluierat a mirare:

-Lung drum! Apoi aveti ce vedea la noi, ca-i tare fain…

In rest nu a mai vorbit cu noi. Daca-l intrebam ceva se facea ca nu aude. Drumul de tara urma in sus cursul Ariesului. In stanga vedeam Muntii Bihorului, deosebiti de tot ce vazusem pana atunci. Peisajul era absolut magnific si-l priveam fascinati. Satele erau imprastiate pe dealuri si coastele muntilor. Am vazut, pe un pisc, o cetate.

-Ce e acolo? l-am intrebat.

A ridicat din umeri, nepasator. Am intrat imediat intr-un sat.

-Vreau sa ramanem aici, a spus Andrei.

Barbatul si-a ridicat coada biciului la ureche, a mirare:

-Nu la Ponor?

-Nu, am spus si eu. Ramanem aici. Capat de drum…

A scos in fata buza de jos, oprind caruta. I-am intins niste bancnote- mi-a impins mana:

-Lasa… nu-mi traba. Dati-va jos.

I-am multumit, ne-am luat bagajele si el a plecat, ridicand palaria. Andrei s-a invartit, privind in jur.

-Oare unde suntem?

-O sa vedem noi. Haide!

Am ridicat cuferele pornind in lungul drumului. La o poarta de lemn a iesit o baba.

-Sarut mana, matusa! Ce sat e asta?

Femeia ne-a privit chioras cu ochii ei mici, caprui si aposi si a spus cu o voce subtire:

-De-ai cui sunteti voi, ma ficiori?

-Ehe, matusa! Noi suntem de la Bucuresti. Unde sa tragem?

-Clea, la Berze! Si ne-a aratat cu mana sa mergem inainte. Ziceti sa va dea drumu`, ca v-a trimes Marisica Oanii.

A intrat in curte, urmarindu-ne printre ulucile gardului. Dupa prima cotitura ni s-a infatisat ceea ce parea a fi centrul satului- pe o movila de deal era biserica de lemn cu sindrila pe turla si, in curtea bisericutei, cimitirul cu cruci din lemn si piatra. Mai incolo, un rand de case de lemn si peste drum una mai mare din caramida. La poarta acesteia se vedea un grup de oameni sezand pe o banca si pe buturugi groase. Stateau la taclale, era duminica. Cand ne-au vazut, au tacut cu ochii la noi. Ne-am apropiat dand „buna ziua”. Ne-au raspuns cu jumatate de gura.

-Unde e la Berze? am intrebat.

Un barbat tanar si mustacios s-a ridicat de pe buturuga lui infruntandu-mi banuitor privirile.

-Crasma mea ii la Berze.

-Marisica Oanii ne-a spus sa…

Barbatul s-a mai inmuiat:

-Buna. Moasa me. Haideti!

A luat cuferele din mainile lui Andrei si ne-a facut semn cu capul sa-l urmam. Dupa prima cotitura la stanga ne-a aparut in fata crasma-han.

-Io-s Gavril a Oanii. Da` voi de-a cui sunteti?

-Boierii Bogdan Vladimirescu si Andrei Groza, i-am raspuns.

Omul s-a oprit locului, jumatate uimit, jumatate amuzat:

-Na! Ca n-a calcat p`acilea picior de boier de cand ma stiu. Voi traba sa fiti din Tara!

Ne-am oprit in fata crasmei.

-Aci.

-Odai ai, Gavrile?

-Am! Una sau doua?

-Una! a sarit Andrei.

Barbatul l-a privit ranjind peste umar. Andrei mi-a aruncat o ocheada din care nu am inteles nimic. Abia dupa ce am ajuns in odaia cu pereti spoiti in alb mi-a spus:

-S-a uitat la mine asa… nu stiu cum!

Parea stingherit, l-am linistit:

-Ei! Nu ne cunosc. Or sa se obisnuiasca cu noi. Stii ce vreau? Sa mancam ceva. Hai jos.

Am cinat. In timpul mesei crasma s-a umplut, toti au venit sa ne vada, inclusiv popa si Marisica Oanii care, dupa ce am mancat, s-a asezat la masa noastra, sprijinita in batuta ei. Ne-a descusut pe toate partile: ce facem acolo, cat stam, cine ne sunt parintii? Ne-a invitat a doua zi dimineata sa mergem la ea sa mancam mamaliga cu lapte. Am bagat de seama ca, la fel ca si Marita din Campeni, ne-a analizat amanuntit acordand o deosebita atentie atentie picioarelor si pantofilor nostri. Apoi, cu ochii pironiti pe chipul lui Andrei i-a spus zambind cu gura ei stirba:

-Fain mai esti, dragu` matusii! Semeni la faptura cu Stefan la lu` Ciocoiu. Asta, pe vremea cand eram io fata, era ficioras, asa ca tine. Fain mai era, bata-l sa-l bata! Sa sfadeau fetele pentru el. Da` nici una n-o vrut sa-l ia cu cununie.

Andrei s-a uitat la mine cu coada ochiului. Batrana a continuat:

-Da, da! Era moroi. Multamea la Valva Cetatii si Valva ii multamea cand sa intalneau: „Sara buna!”. „Sara buna, Stefane!”. L-o auzat mosu, Dumnezo sa-l ierte, intr-o sara. Venea Valva calare, mosu era cu Stefan, inturnau oile sus la Gorgana. Mosu s-o spariat rau, da` ala n-o avut treaba, i-o multamit la calaret. Mosu n-o zas nimic! Dupa ce nu s-o mai vazut calaretu, o zas si mosu: „Ala era Valva Cetatii!” Stefan o ras si o zas si el: „S`apoi? N-are treaba cu mine!” Buna zacea ca Valva i-o fi tata, ca-l facuse ma-sa din flori si nu zicea cu cine. Nu i-o zas nici popii, far` ca era sa n-o mai lase-n Biserica.

Andrei a intrebat:

-Dar ce e valva aia?

Batrana ne-a privit neincrezatoare, parca ne-ar fi intrebat: „Cum, nu stiti ce-i aia valva?!”

-Apoi la voi, la Bucuresti…! a spus, dand a lehamite din mana. P`acolo nu umbla, ca-i departe tare. Nu le place unde-i lume multa.

-Dar ce-i aia valva? a intrebat din nou Andrei, nerabdator.

Femeia a plescait din buze:

-Apoi valva… Toate cele au o valva. Pietrele, bucatele, apa, padurea, comorile… cetatile… Asa pazeste ea, care holda, care bucatele, care cetatea. Unele-s muieri, altele barbati. Is doua soiuri: si albe, si negre. Alea vesmantate-n alb is bune, n-au treaba cu oamenii. Alea vesmantate-n negru, apoi alea-s rele si spaimantoase. Valva bucatelor ii buna, aia a apii ii rea. Ca vezi ca trec oamenii pe langa apa si s-arunca? Ii cheama valva si le ia sufletul. Aia a apii are fete… Fetele de apa, colo sus, la Turda, in chei. Aia a padurii are si ea copii, si aia-i muiere. Valva Cetatii ii barbat si umbla pe cal negru. Fura fete si le lasa grele. Daca zic al cui ii copilu` le omoara. Ele nu zic la nimeni. Asa o fo` si cu Leana lu` Ciocoiu, muma-sa lu` Stefan. Ca era fata faina, zacea tata c-o fost ai mai faina din Corbu la vremea ei. Numa` ce-or vazut-o oamenii cu burta la gura, l-o facut pe Stefan. N-o mai luat-o nime cu copil.

-Dar cu Stefan ce s-a intamplat, matusa?

-Apoi cine stie? Sara l-or vazut oamenii prin sat, dimineata nu mai era. Plangea muma-sa, saraca… Da` n-o avut ce face! Unde-i? Nu-i nicairi. Da` asta o fost acu` saizaci de ani… Cine mai stie pe unde s-o fi prapadit? L-o fi dus valva, ca doar nu l-o inghitat pamantu`.

-Si de ce sa-l duca?

-Pai daca era al lui… L-o dus! Ii lasa sa creasca cu mamele lor si dup`aia-i duce. Is copilasii lui. Dupa ce-i duce nu mai imbatranesc si nu mor.

-Cum nu mor?

-Nu mor, ca nici valva nu moare. Daca-i lasa la maicutele lor, mor si ei. Asa… mai bine-i duce.

Andrei a facut ochii mari si n-a spus nimic. Mi-am luat inima in dinti si i-am povestit batranei despre ceea ce vazusem de la fereastra mea in acea noapte, in hanul de la Campeni. Si-a pus mana la gura:

-Tulai…, si s-a crucit. Apoi s-au batut moroii!

-Cum? De ce sa se bata?

-Asa sa bat ei, sa vada care-i mai tare. Sa nu te bagi la ei, ca-i rau. Te bat si pe tine. Sa-i lasi sa sa bata ca dupa aia pleaca. Daca nu te bagi la ei, nu-ti au baiul.

M-au trecut fiori. Andrei s-a ridicat si a iesit in strada. Am mers dupa el:

-Andrei…

Nu ma privea. Am zambit:

-Hei, banuiesc ca nu crezi bazaconiile babei!

-Eu sa cred, Bogdane? Tu i-ai vazut! Daca tu spui ca i-ai vazut, eu te cred. Sau ai mintit?

Am oftat:

-Nu. N-am mintit.

A pornit pe drum, iar eu l-am urmat. Soarele apunea sus, peste munti. Un vant molatic rasucea usor frunzele pomilor si buclele blonde ale lui Andrei. Am urcat alaturi o carare printre fanete si mai sus, spre padure. Ne-am asezat in iarba deasa reluand povestea cu Stefan a lu` Ciocoiu cand am vazut, la o oarecare distanta, un calaret. Cum nu-l vazusem cu cateva secunde mai devreme venind din acea directie am presupus ca a iesit din padure. Am intrerupt conversatia, atenti la calaretul ce se apropia, goning nebun pe calul negru. Era complet invesmantat in zale iar pe cap avea un coif din metal; nu i se vedea fata. Aparitia a fost atat de ciudata si neasteptata incat nu eram in stare sa facem vreo miscare sau sa scoatem vreo vorba. Calul a jucat din copite, iar cavalerul misterios a descalecat, lasandu-l sa pasca in voie. Andrei se albise la fata. Naluca ne privea tacuta- nu stiu cum, insa stiam incotro se uita. L-a invaluit pe Andrei in acele ocheade nevazute din spatele coifului. Acesta s-a ridicat incet de langa mine, apropiindu-se de calaret. Parea hipnotizat. A mers atat de aproape incat pieptul i se atingea de zalele de fier, in timp ce eu nu ma puteam misca si nu puteam sa articulez vreun sunet. Cu o miscare hotarata, Andrei a pus mainile pe coif- intentiona sa-l scoata. Nu a reusit decat sa-l ridice putin. Cand valuri ondulate de par auriu au curs pe umerii negri ai strainului, Andrei s-a oprit- capitulase. Coiful a ramas la locul lui. Cavalerul a fluierat scurt. Calul a venit langa el. A incalecat si a plecat asa cum venise. Abia atunci mi-a revenit glasul:

-Dumnezeule…!

Andrei tacea. Frumosii sai ochi negri i s-au intunecat parca mai mult.

-Cine era?!

-Nu stiu, Andrei… Nu stiu! Poate ca tu n-ar fi trebuit sa…

Mi-a facut semn sa tac:

-Bogdane, aproape-l prinsesem in cursa! Nu, nu eram hipnotizat, asa cum poate ai crezut. Eram perfect constient de ceea ce fac, era vointa mea.

-Andrei, pentru Dumnezeu!

-Voiam sa stiu daca exista ceva in spatele decorului! Sa vad daca are un chip. Si cum arata acel chip… Dar parul… Nu am putut sa scot coiful mai mult de atat.

A inceput sa tremure. I-am prins incheieturile mainilor:

-Andrei, vino sa stam jos.

S-a recules cateva momente apoi s-a asezat la picioarele mele. M-am asezat si eu si ne-am aprins cate o tigara. Am luat butelcuta de vin de la brau. A intins mana dupa ea, vorbind:

-Bogdane, ceva imi spune ca vorbele batranei nu erau tocmai in vant. Crezi ca ar putea fi acel Stefan? Sa zicem ca e o intamplare, bine. Dar zalele lui? Iti amintesti ca am vazut ceva foarte asemanator intr-un muzeu vienez? Sunt zale medievale, Bogdane! Or, sa-mi fie cu iertare, cine, in muntii astia, are asa ceva? Si daca, prin absurd, le-ar avea, cine le-ar purta? Si de ce?

-Tu crezi ca tanti Marisica ar avea o explicatie?

S-a ridicat:

-Nu stiu, dar o sa-i povestim maine dimineata. Vino, sa coboram in sat.

Cand am juns la han, l-am gasit aproape gol. Plecase si Marisica Oanii. Hangiul matura, doi mosnegi beau vin, susotindu-se.

-Moasa me va asteapta dimineata! ne-a amintit Gavril.

Am urcat in odaie si ne-am culcat, eram obositi. M-am trezit cand cantau cocosii sub fereastra. Ceasul meu de buzunar arata opt si zece. M-am imbracat in graba si am coborat. Gavril isi facea de lucru prin ograda.

-Buna dimineata!

-S-a intors zambind:

-`Neata, boierule!

-Auzi, unde putem sa ne spalam?

-Aci! Sau in Crisul Pietrelor. Clea, in spatele bisericii curge. Da-i rece apa-n Cris!

-Nu face nimic, e cald afara!

Am urcat, l-am trezit pe Andrei, ne-am luat sapunul si prosoapele, haine curate si am pornit spre Cris. Am gasit o cascada mica si am intrat sub ea, apa era pana la brau. Ne-am balacit vreo jumatate de ora, pana au inceput sa ne clantane dintii. Trei fete cu cosuri pe brat au trecut pe carare. Ne-am lasat repede in apa, zambindu-le cu gura pana la urechi. Ele au rosit si, chicotind, au grabit pasul. Intamplarea l-a inveselit pe Andrei, insa gandurile mele s-au intors sus, sub padure, la cavalerul cu plete blonde.

Andrei a iesit primul, si-a imbracat pantalonii si s-a intins pe iarba cu mainile sub cap.

-Bogdane, ce zici de fete de pe-aici?

Am iesit, stergandu-ma cu un prosop mare pe care mi l-am legat apoi la brau.

-Marita, ai? Era frumoasa.

-Ce ochi avea…!

Am ras, asezandu-ma langa el. Am smuls un fir de iarba gadilindu-l pe piept. S-a rasucit strangandu-mi incheietura:

-Ai noroc ca nu esti Marita! Stai locului cu iarba aia!

Ohoho! am facut. Asa deci? Noroc ca nu-s roscat.

Am auzit un chicotit de fata. Am privit in jur. De dupa trunchiul unui copac a tasnit una din cele care trecusera cu cosurile pe brat, luand-o la fuga in susul paraului. Andrei s-a ridicat, facandu-mi semn sa raman pe loc. S-a luat dupa ea in salturi mari. Nu i-am mai vazut, disparusera dupa un palc de brazi pitici. Am auzit rasul fetei, apoi vocea ei cristalina:

-Stai locului! Ne vede careva!

S-a facut liniste. Ma uitam in jur, nu se vedea tipenie de om. Mi-am inteles repede rolul: sa dau alarma in cazul in care venea careva. Am izbucnit in ras- asta era culmea! Minutele treceau si nu se mai auzea nimic. Dupa vreo jumatate de ceas, m-am ridicat pornind spre palcul de brazi, atent sa nu fac zgomot. Daca nu erau acolo? Am pasit tiptil, in varful picioarelor. Am rasuflat usurat cand i-am vazut intinsi pe iarba, goi, imbratisati. Hainele fetei erau imprastiate peste tot, cosul de nuiele zvarlit cativa metri mai incolo, cozile ei castanii despletite. Era foarte frumoasa. Sangele mi s-a urcat in cap, inima mi-o luase razna. Andrei m-a vazut, desi stateam pitit in ierburi. Intai a facut ochii mari, speriat, dupa care a zambit, ingustand ochii. Cu o miscare hotarata a intors-o pe spate, sarutandu-i aprins buzele. Ea nu putea sa ma vada din acea pozitie. Andrei se misca incet cu ochii intr-ai mei. M-am ridicat si m-am intors langa parau, ametit. Am ramas acolo, nemiscat, cufundat in ganduri, minute-n sir. Am tresarit speriat cand Andrei mi-a sarit in spate, stropind apa-n jur. Nu-l auzisem.

-Ce e, ti-e cald? m-a intrebat razand.

L-am prins de ceafa, infundandu-i capul in apa. A iesit si a zbughit-o afara, trantindu-se pe iarba, gol pusca. Am inceput si eu sa rad: ce rost avea sa fiu invidios sau gelos? Mi-o luase inainte, era vina mea.

-Bogdane, vino! Ne asteapta tanti Marisica.

Ne-am intors la han sa lasam hainele murdare, apoi am pornit sporovaind spre casa Marisicai. Am gasit-o la poarta, pe banca, alegea fasole verde intr-o oala innegrita de fum. I-am dat buna-dimineata si ne-am asezat langa ea. A zambit, privindu-l pe Andrei. Parul lui prindea a se usca, suvite lungi i se rasuceau, incolacindu-se pe langa urechi si pe ceafa. L-a scuipat sa nu-l deoache. Andrei a rosit.

-Oi fi io batrana, dragu` lu` buna, a zis tanti Marisica, dar vad si io omu` fain, sa nu-ti fie de deochi.

A scotocit in buzunarul sortului, a scos de acolo, impreuna cu niste boabe de fasole si doua chei, o capatana de usturoi. A desfacut o bucata si i-a pus-o lui Andrei in mana.

-Ia, tine aci! Te pazeste de deochi.

Apoi mi-a dat si mie:

-Ia si tu! Na, pune-o colea, in jeb!

Ne-am privit amuzati, respectand dorinta batranei. S-a ridicat sprijinindu-se-n bata.

-Hai, sa raceste mamaliga!

Am intrat in curte. Un catel flocos s-a gudurat la picioarele noastre. Femeia ne-a dus in casa, era curat si mirosea a busuioc. Pe masa acoperita cu un stergar alb trona o mamaliga galbena, mare si rotunda, trei blide de pamant, trei linguri de lemn cu coada rosie si o canta cu lapte erau asezate frumos. Pe pat torcea o pisica galbena. Batrana a dat-o afara, mustrand-o cu blandete. Cand ne-am asezat, pisica a intrat iar in casa, mieunand la picioarele noastre. Marisica s-a ridicat, a luat-o-n brate si a scos-o afara, spunandu-i:

-Lasa ca dup`aia ti-oi da si tie, nu te mai mieuna. Lasa, du-te la matuci!

A inchis usa. S-a asezat, taind mamaliga cu ata.

-Ii traba si ei, are mati mici.

Ne turna lapte-n blide, vorbind:

-Nu-i bine sa sfadesti mata, ori s-o bati. N-o sfadesc in veci, asa mi-o zas mama, ca te apara de striga. Dac-o sfadesti si-o bati nu mai miauna cand vine striga, si-ti intra striga-n casa. O mai aud noaptea cum miauna pe trepti, bag sama ca vede striga.

Dupa ce am mancat, am iesit in curte pe iarba. Batrana a turnat in blidul matei, a aruncat mamaliga la caine, si-a luat un scaun mic de lemn si s-a asezat langa noi la umbra, impletind ciorapi. Noi mancam mere. Era atat de placut acolo incat n-as fi plecat intreaga zi.

-Matusa, am venit sa vorbim ceva cu dumneata.

Si-a ridicat ochii de pe lucru, atenta. I-am povestit intamplarea de pe munte, cu acel calaret in zale. Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.

-De ce plangi, matusa? a intrebat-o Andrei cu blandete.

Batran si-a sters ochii cu coltul baticului negru:

-Ase mai plang babele, ma copile.

A continuat sa impleteasca, vorbind cu glas scazut:

-Apoi Stefan a lu` Ciocoiu` era. Din tate fetile din sat, io am vrut sa ma marit cu el. O zas ca ma ia dupa Sfanta Marie. Mama tat n-o vrut sa ma lase, da` nu ma uitam in gura ei, eram bolunda rau cand eram fata. Degeaba imi zacea mama, ca n-aveam bai, tat cum voiam io faceam. Dac-am zas ca ma marit, apoi ma si maritam, da` n-am mai apucat. Ca pe la Sfantu` Ilie, Stefan n-o mai fost. O vint ma-sa pe la noi: ca unde-i, ca di ce? Nu stiam. O crezut ca stiu, ca poate mi-o zas mie, stia ca vrea sa ma ia de muiere. Io plangeam tata zua, fugeam noaptea-n padure sa-l cot, stragam dupa el…

S-a oprit, privind departe-n zare. Noi ascultam cu sufletul la gura:

-De Sfanta Marie, noaptea, am luat canele. Aveam un cane ciobanesc, mare cat un ghital. L-am dus cu mine, ca vinea cu mine orisiunde daca-l chemam. Am zas : „Io ma duc la cetate! Ma duc sa-l aduc pe Stefan acasa!” Mama dormea. Am luat canele si m-am dus. Era luna, am tat urcat pan` la cetate. Nu se vedea nimica. Era paraginita, cresteau buruieni si copaci inauntru. Nu-mi era frica, era canele langa mine. Am stragat din tat sufletu`: „Stefane, hai acasa, Stefane!” Cand n-am mai putut a urla, m-am pus jos pe-o chiatra si am plans. Canele scheuna. Dupa a prins a bate si-a urla ca lupchii de sa scula paru` pe mine. Am auzit copite de cal pe chiatra. Am vazt un calaret ase, cu zale, cum l-ati vazt voi. Da` n-avea coif pe cap. Avea paru` negru ca pana ciorii. Fain barbat! Fain era, zo, ca imparatu` din povestile batranilor! Canele o batut ce-o batut, da` cand s-o uitat calaretu` la el o tacut si s-o lasat cu botu pe labe. Barbatu` m-o-ntrebat: „Da` ce-i, Marisica? Du-te acasa, du-te cu bine!” Era Valva Cetatii. Io nu m-am spariat, ca prea eram zbuciumata. Imi era nacaz si lacrami…: „Nu ma duc fara Stefan! Aci oi sta pana mi-l aduci!” O zas iara: „Tu n-auzi, Marisica? Du-te acasa!”- „Nu ma duc! Za-mi, tu esti tata-su? Tu?” M-o luat pe cal si nu mai stiu. M-am trezat dimineata, durmeam, nu stiam ca unde-s. Nu stiam. M-am tat dus pe margine la un rau, m-am intalnit cu un om cu caru. „De-a cui esti, tu fata?” I-am zas: „De-a lu` Oana. Marisica Oanii, din Corbu!”S-o crucit: „Da` ce cauti aci, tu fata?” Am zas: „Da` ce-i aci?” Omu` m-o luat in car: „Apoi aci ii Izvoru` Crisului. Clea, de unde viu io, ii Huedin!” Mi s-o facut rau. Am facut doua zale pana acas. Cand m-o vazt mama… Saraca, o gandit ca bolunzeste. N-am mai urcat la cetate in veci. M-o dus valva departe, c`asa te duce, te lasa la dracu-n praznic, si zaci c-ai mers un ceas, cand ii cale de doua zale. Asa am patat io cu Stefan si cu valva. N-am zas la nime` niciodata. Nici la mama nu i-am zas, mi-o fo frica. Canele n-o mai vint acasa, io una nu l-am mai vazt.

Povestea femeii ne-a cutremurat. Andrei amutise, nici nu clipea. Tanti Marisica il privea cu ochii ei aposi, ii amintea de iubirea ei pierduta. Mie mi se stransese inima.

-Da` voi sa nu povestiti la nime`!

-Oare de ce-o fi venit la noi sus, la padure?

-Stiu io? L-o fi vazt pe Andrei ca samana cu el. Copiii valvelor traiesc pe langa mamele sau tatii lor. Cetatea-i sus, la padure, clea, vedeti? si a aratat cu mana. Acolo-i, sa vede daca iesiti din sat, pe unde-ati vint voi. Chiar deasupra Rapii Dracului, ca-i facuta pe stanca. De sus, di pe cetate, sa vede-n jos un hau, Rapa Dracului.

-De ce-i zice Rapa Dracului?

-Acolo jos nu poti ajunge, numa` rapi si stanci. Acolo-s draci. Acolo stau si petrec noaptea tarzau. Sara, acolo s-aduna valvele la taifas. Joaca maiestrele hora pe deasupra stancilor, in vazduh. Zua dorm sub stanci. Acolo s-aduna moroii, da` nu aia vii, ca aia morti. Aia vii nu pot ajunge acolo. Tate relele s-aduna-n Rapa Dracului.

-Si valvele astea au multi copii?

-Au destui! Unele au cate septe, altele cate noua. Valva Apii are noua, acolo, in chei la Turda stau. Valva Lupilor are septe, tri fete si patru ficiori. Valva cetatii are o fata si opt ficiori. Numa` o fata are, mi-o zas buna. Era demult tare, ca fata o facut-o o muiere din Bistra. O zas cu cine-o facut-o si valva o omorat-o. Fata era mare, de maritat. Or gasat-o pe muiere moarta in casa, cazuta langa lavita. O crapat inima-n ea! Fata nu mai era, o dus-o tata-so. O vazt-o oamenii dup`aia, dupa vreo trizaci de ani. O trecut fata pe la o stana, o vazt-o unchiu-so, fratele lu` muma-sa, o cunoscut-o. Era pe cal, tata cu zale. O stragat fata pe nume: „Tu, Elisabeta!” Apoi l-o luat pe cal si l-o dus la Balgrad, l-o lasat pe marginea Murasului. Cand s-o trezat omul dimineata, acolo era. Departe l-o mai dus! Cand s-o-ntors nu mai era om, s-o spariet, o zacut de friguri, o zas ca fata era tat asa, fata tanara, cum o vazut-o ultima data in casa muma-sii, dupa trizaci de ani. N-o imbatranit.

-De mult tare a fost asta?

-Apoi da! Pe vremea imparatesei Tereza, ca nici batranii nu mai stiu, or auzat si ei de la altii.

Published in: on 19/08/2008 at 11:51  Comments (10)  
Tags: , , , , , ,

Capat de drum (III)

Era o cetate veche, cel mai probabil dacica preromana, dupa structura solida a zidurilor. Nu ramasese mare lucru din ea- ruine. Pe sub pietre se strecurau soparle verzi si cenusii, mascandu-si caraghios corpurile lunguiete. In jurul florilor imprastiate peste tot zburau fluturi si bondari. Jos se vedea Crisul Pietrelor serpuin ca o panglica sclipitoare si cateva case, cele de la intrarea in sat. In rest, doar muntii impaduriti si cerul.

-Vino sa vedem Rapa Dracului! a spus Andrei, tragandu-ma de brat.

Am strabatut ruinele, cocotandu-ne pe pietre mari si ziduri, ocolind, catarandu-ne si coborand, ca sa ne cataram din nou. Am ajuns sus, pe zidul exterior. La picioarele noastre se casca un hau inspaimantator- Rapa Dracului. Era, fara indoiala, imposibil sa ajungi acolo. Am lasat bocceluta jos si ne-am asezat pe marginea zidului, cu picioarele deasupra rapii. Andrei a scos damigeana cu vin si mi-a cerut un foc la tigara. Ne uitam in jos, band si fumand, tragandu-ne sufletul, fara sa spunem nimic. Vedeam stanci albe si ascutite rasarind din pamant, pe care cresteau licheni si smocuri de iarba aspra. Mai incolo, unde batea soarele, flori de piatra multicolore. Tufe spinoase inconjurau locul ca un zid protector. Printre doua stanci sclipea un izvoras ca un fir de ata. Era o priveliste pe cat de infioratoare, pe atat de magnifica.

Drumul ne obosise si foamea incepea sa ne ameninte, asa ca am mancat putin, apoi ne-am asezat spate-n spate, band vin din belsug si sporovaind verzi si uscate. Andrei a intrerupt conversatia, atragandu-mi atentia:

-Bogdane, a apus soarele…

El, care era cu fata spre apus isi dadea mai bine seama de asta. Mi-am amintit de ceea ce-mi spusese tanti Marisica in legatura cu acel loc: Valva Cetatii, celelate valve care se adunau la taifas in rapa, maiestrele, moroii si alte grozavii.

-Acu-i acu`… ce facem, coboram? am intrebat cu jumatate de gura. Andrei m-a privit peste umar:

-Ne prinde noaptea-n padure!

-Aici sau in padure, nu-i tot un drac? Macar nu ne prinde la cetate!

A ras:

-Ei, cui ii e teama acum? Daca vor sa ne faca ceva, or sa ne gaseasca, de asta sa n-ai nici o grija! Aici, in padure, in sat, ori chiar la Bucuresti! Eu zic sa ramanem… oricum, probabil stiu deja cu toii ca ne aflam aici. Daca vrei, insa, putem pleca.

M-am socotit: nu avea rost. Noaptea era periculos in padure, am fi orbecait ca niste cartite, ne-am fi rupt picioarele. Apoi exista pericolul sa ne ratacim.

-Bine, mai Andrei, ramanem. Si intample-se ce s-o intampla!

O rafala de vant ne-a lovit in obraz. Apoi alta, si alta… Parca ne-ar fi palmuit vantul. Andrei a ras scurt, sarind de pe marginea zidului pe un bolovan mare, mai jos. Am sarit langa el:

-Ce e, Andrei?

-Stiu si eu?! M-a gadilit ceva!

M-am saltat inapoi, pe marginea zidului, facandu-i semn sa ramana jos. Nu se vedea nimic. M-am ridicat usor in picioare, uitandu-ma tinta-n fundul rapii. Parca se zarea ceva acolo, niste siluete cetoase, usoare ca o parere.

-Ce e acolo, Bogdane?

N-am apucat sa raspund, maini nevazute m-au insfacat si m-am trezit deasupra rapii, suspendat in aer. Auzeam chicoteli la ureceha mea si nu vedeam pe nimeni. Am simtit ca sunt lasat sa cad sub haul ce se casca sub mine si am inchis ochii. O mana ca de fier m-a prins de gulerul hainei, tragandu-ma inapoi pe zid. Chicotelile au incetat. Nu vedeam decat niste vartejuri de aer coborand in jos. Am auzit o voce puternica de femeie in spate:

-Cine va da dreptul, netrebnicelor, sa va atingeti de oaspetele tatalui meu?! Inapoi! Inapoi cu toatele!

Priveam nauc in spate. Nimeni! O voce din vazduh i-a strigat:

-Nu esti tu stapana peste ei!

Vocea a tunat:

-Ba is! Tocmai m-am pus stapana peste ei!

Vartejurile s-au rotit pe fundul haului, intr-o invalmaseala nervoasa, apoi au disparut. Totul era calm. Am sarit langa Andrei, care se ghemuise speriat la poalele zidului:

-Ai vazut-o, Andrei?!

-Nu… N-am vazut nimic! Ea doar o voce… tu?

-Nici eu n-am vazut nimic! Cine sa fi fost?

Andrei a murmurat:

-Elisabeta…

M-am infiorat. Nu i-am raspuns. Departe, in padure, auzeam voci de fete tinere, tipand si razand. Apoi nu s-a mai auzit nimic, decat zgomotul subtire al vantului. Andrei privea in jur, nelinistit.

-Cine sa fi fost fetele alea?

-Nu stiu… Poate maiestrele?

Ne simteam straniu, toate pareau rupte dintr-un basm. Nu ne venea a crede ca se intamplau aievea. Se intuneca. Rasarise luna, rotunda si incandescenta. In jur, pustiu. Chiar si vantul plecase de pe cetate. Eram doar noi, singuri, lipiti unul de altul, cu gandurile aiurea, intr-o asteptare apasatoare.

-Mi-e frig, a scancit Andrei, ghemuindu-se in bratele mele.

-Sa coboram mai jos, intre ziduri suntem mai protejati.

L-am luat de brat si l-am tras dupa mine, ca pe-o papusa. Ne-am gasit culcus in iarba, intre doua pietre mari, desprinse din ceea ce fusese odata cetatea. Ne-am asezat incordati, cu urechile ciulite si ochii in patru directii. Era bine, cel putin, ca scapasem din mainile acelor femei nevazute. Cine stie ce s-ar fi putut intampla?

-Acum ce facem? a intrebat Andrei nelinistit.

-Asteptam. Ti-e somn?

-Nu… oricum, nu as putea sa dorm. Vrei sa dormi?

-Nu, i-am raspuns. Nu trebuie sa adormim! O sa ne prefacem ca pazim cetatea. Cand ne biruie somnul, ne ridicam si patrulam pe aici. O s-o pazim de talhari si navalitori.

Transformasem totul in joc pentru Andrei, sa-i distrag atentia. Nu prea era-n apele lui. A acceptat, si asa am ramas gardienii cetatii, cu simturile treze. Umblam printre bolovani, impiedicandu-ne. Andrei se inveselise de-a binelea, ascunzandu-se si rasarindu-mi in fata de unde nici nu ma asteptam. S-a ascuns. Il cautam si nu aparea de nicaieri. La inceput am ras:

-Unde te-ai pitit? Doar nu esti ac, sa nu te gasesc. Hai, iesi!

Nimic. Inima incepu sa-mi bata repede, asteptam sa-l vad iesind de pe undeva, cu rasul lui copilaresc. Nu era, parca intrase in pamant.

-Andrei iesi, te rog! Termina cu joaca, ma sperii!

Degeaba. M-au trecut transpiratii reci. Am inceput sa urlu:

-Andrei!

M-am impiedicat, cazand peste ceea ce credeam a fi Andrei. Am izbucnit in ras:

-Bravo! De ce nu-mi raspunzi?

Mi-a pierit rasul brusc. Sub mine nu era el. Corpul inert era rece- recele cadaveric al lui Alexa. Am sarit in picioare, icnind speriat. Creatura s-a ridicat in picioare. Zdrentele ii acopereau corpul solid si span. Nu avea nici un fir de par pe corp sau pe fata. Ochii ii sclipeau, fixandu-ma curiosi. Era un barbat matur de o frumusete neobisnuita, exotica. Desi trentaros, nu era murdar. Era cu un cap mai inalt decat mine, cu umeri lati si pieptul solid, scos in fata cu mandrie. Bratele puternice ii atarnau pe langa corp, relaxate. Picioarele lungi, cu muschi reliefati, le tinea drepte, paralele. Pantecele plat ii sclipea in lumina lunii. Mi-am ridicat din nou ochii spre chipul lui. Buzele pline, puternic conturate, imi zambeau vag, fara pic de rautate. Era cu adevarat frumos, nu avea o figura comuna. Frmusetea lui aparte, puternic masculina, nu ma lasa sa-mi dezlipesc ochii de la el. Contrasta izbitor cu frumusetea de copil, fina si dulce a lui Alexa. Arata mai degraba a gladiator roman. Nu-mi inspira teama, nu ma simteam in pericol. Stiam ca nu e om obisnuit, dar nu stiam ce e. A facut un pas spre mine, sprijinindu-si piciorul drept pe o piatra. Si-a rezemat cotul de genunchi, masurandu-ma lenes din cap pana-n picioare.

-Unde e Andrei? l-am intrebat.

Mi-a raspuns cu o voce groasa, usor ragusita, prea putin umana:

-Pe`aci. Las`, n-are nimic.

-Tu l-ai luat?

A dat din cap ca nu, dar privirea lui imi spunea ca stie unde este si ca n-a patit nimic. L-am privit dintr-o parte:

-Tu cine esti?

A zambit, dezvelindu-si dintii albi si ascutiti. Mi-a raspuns scurt:

-Iacob.

Numele i se potrivea: un nume sonor, puternic, viril. Un gand mi-a fulgerat prin minte, izbitor. M-am lipit de zidul de piatra, ingrozit. Nici nu stiu cum am reusit sa rostesc:

-Tu… Tu l-ai ucis pe Alexa… Tu!

A hohotit scurt, aruncandu-si capul pe spate, intr-un gest teatral. Daca as fi putut, as fi intrat in zid, m-as fi contopit cu piatra, numai sa dispar de acolo. Spaima pusese stapanire pe mine, nici nu stiam cum mi-a venit gandul ca el era ucigasul lui Alexa, dar nici nu stateam sa-mi bat capul cu asta. Mintea mea cauta o portita de scapare, nu exista nici una. O speranta mi-a incoltit in inima cand am auzit copite de cal. La lumina lunii am vazut calare pe un cal negru un calaret in zale. Nu era Stefan. De sub coiful care-i acoperea capul si fata ieseau bucle de par castaniu, cazandu-i pe umeri, pe spate si pe piept. Iacob a privit si el noul sosit si si-a indreptat corpul in semn de respect. Calaretul si-a scos coiful, tinandu-l in fata pe gatul calului. A rasarit chipul unei femei tinere. Era frumoasa. A inclinat capul in semn de salut:

-Iacob…

El i-a intins mana:

-Elisabeta!

Era vocea femeii care ma salvase de maiestre, era Elisabeta, asa cum banuise Andrei. Ea i-a oferit mana, iar el a sprijinit-o, ajutand-o sa descalece. Parea o Ioana D`Arc ratacita in acele pustietati. Fata a descalecat cu usurinta, zalele i-au zanganit cand a atins pamantul, topaind. Era aproape la fel de inalta ca si el, subtire si mladioasa. Femeia si-a desprins mana dintr-a lui, apropiindu-se de mine.

-Nu trebuia sa veniti aici, mi-a spus. Marisica Oanii…

-Am venit sa vedem cetatea! am intrerupt-o eu, tremurand.

-Nu! Ati vint sa vedeti ce-i noaptea la cetate!

Il cautam din priviri pe Iacob. Se retrasese in umbra zidurilor.

-V-o chemat cineva aci? Asta-i cetatea noastra! A noastra si-a tatalui nostru. Noi suntem stapani aci, pe locul ista si pe tot ce-i aci. Suntem stapani pe tot ce intra-n cetate, om sau lighioana, maiastra sau moroi! Oricare intra aci in puterea noptii, nu mai iasa!

Am protestat:

-Dar tanti Marisica a intrat aici!

Fata a izbit cu piciorul in pamant:

-Marisica o avut noroc cu Stefan! Marisica n-o stiut! Voi ati stiut!

Cu alte cuvinte, noi n-aveam nici o scuza. Si, pare-se, nu aveam nici norocul Marisicai. Elisabeta m-a luat din nou de guler si a zburat cu mine deasupra Rapii Dracului. Credeam ca o sa-mi dea drumul. In schimb m-a aruncat de acolo drept in bratele lui Iacob, care m-a prins cu usurinta, fara sa se clatine cel putin. Femeia a incalecat repede, si-a pus coiful si-a disparut peste ziduri. Calul galopa in aer ca pe pamant. Atunci am inteles- ma daduse prada moroiului. Daca era pe-asa, de ce ne scosese din mainile maiestrelor? Crezuse, poate, ca vom pleca inainte sa rasara luna? Blestemam in gand: de ce ramasesem?! Lipsit de orice nadejde, am izbucnit in plans. „Asta sa-mi fie sfarsitul?”, ma intrebam. „Sa putrezesc aici, intre zidurile astea vechi de doua mii de ani? Nu, n-am sa mor, nu aici, nu asa!”

Iacob a ras, rasucindu-ma pe bratele puternice. Pe ziduri au rasarit capete. Au asteptat un semn al lui ca sa coboare, tarandu-se pe peretii de piatra, ca niste soparle, fara cel mai mic zgomot. Am lesinat. Cand m-am trezit, eram intins pe iarba, cu capul sprijinit de-un bolovan. Imi era un rau grozav si ma dureau toate, eram amortit. In jurul meu, strigoi trentarosi ranjeau lingandu-si buzele inrosite de sange. L-am vazut pe Andrei in bratele lui Iacob, era gol de la brau in sus. Capul ii picau pe spate, iar ochii ii erau pe jumatate inchisi, privindu-ma pierduti. Cu o sfortare supraomeneasca, am intins mana spre el sa-l ating, cu toate ca era la cativa metri distanta. Mi-am vazut mana, cateva muscaturi in jurul incheieturii din care picura sange. Am ridicat si cealalta mana– la fel. Am inceput sa tremur si sa gem. Imi simteam ochii iesind din orbite. Gafaiam, ma sufocam. Gafaielile mele s-au tranformat in horcaieli, apoi in urlete de spaima. Simteam moartea. O simteam in mine, era infiorator. Nu mai trecusem niciodata prin asa ceva. Era panica. Era delir.

Iacob si-a ridicat capul dintre buclele parului lui Andrei. Cu un gest rapid l-a aruncat in mijlocul multimii de strigoi si s-a apropiat de mine. M-am pomenit luat pe sus. Si-a lipit buzele fierbinti de gatul meu. O durere puternica m-a paralizat, eram insa prea obosit ca sa mai lupt, aveam ameteli. Sangele mi se scurgea in gura lui lacoma si viata mea o data cu sangele. Prin intuneric l-am vazut pe Alexa. Sta sus pe zid privind grotescul ospat cu ochii mari. Privirile mi s-au inpaienjenit. Nu mai simteam nimic si, spre mare mea mirare, eram calm cum nu fusesem niciodata. O pace totala pusese stapanire pe mine, nu mai vedeam si nu mai auzeam. M-am gandit: ”Am murit”. Gandul nu m-a inspaimantat , nu era nimic inspaimantator. Era pace. Nu murisem Mi-am auzit bataile slabe ale inimii. Respiram- inima imi zvacnea din ce in ce mai tare. A incetat sa bata brusc. Muschii mi s-au contorsionat, am simtit pamantul sub mine. Iacob ma lasase sa cad. Temperatura imi crescuse cu multe grade, ardeam. Pravalit la pamant, cu fata in sus si ochii inchisi, ma concentram sa imi aud bataile inimii. Inauntrul meu era liniste totala, in jur tacere, apoi vantul suierand, lovindu-se de ziduri, mainile mele cu degete rasfirate cautand in aerul de deasupra. Am deschis ochii si-n prima clipa mi-a parut ca ma aflu in alt loc. Luna argintie sclipea deasupra mea, razele ei ma incalzeau precum cele ale soarelui. Eram in acelasi loc. Zidurile straluceau asa cum nu le vazusem stralucind. Mirosea a piatra, a flori si-a pamant reavan. Cantec de fluier, o muzica trista, o doina straveche ciobaneasca imi rasuna-n urechi. Dar cine canta? M-am saltat pe coate cu usurinta. Privirile mi s-au oprit asupra lui Andrei, la doar cativa pasi de mine, stand jos, cu spatele rezemat de zidul cetatii. Primul lucru pe care l-am observat a fost parul lui- sclipea de o mie de ori mai frumos, incadrandu-i chipul ca o rama de aur, mangaindu-i umerii in bataia vantului. Ochii lui imi scutau obrazul cu interes, de parca atunci m-ar fi vazut pentru intaia oara. Mi-am vazut propria privire in ochii lui negri. Ceva se schimbase, in el si in mine. M-am ridicat, cuprinzandu-mi genunchii cu bratele- muscaturile de pe incheieturi disparusera. Departe de-a ma mira acest lucru, m-am uitat in jur. Toti ceilalti stateau lipiti de ziduri intr-o nemiscare picturala. Alexa nu coborase de pe zid. Vantul ii zbura parul in toate directiile, trentele ii fluturau. Nu schita nici un gest si parea ca nu se clintise de veacuri din acel loc. I-am vorbit fara sa-mi misc buzele:

-Mama ta traieste. Se gandeste la tine si-ti multumeste.

Tot fara glas, mi-a raspuns:

-Atunci ii bine.

-Bogdan…?

-Andrei! Unde te-ai ascuns, Andrei?


Solomonar

Published in: on 19/08/2008 at 11:25  Comments (4)  
Tags: , , , , , ,