Ordinul Solomonarilor. Enigmă sau adevăr istoric?

Ordinul Solomonarilor. Enigmă sau adevăr istoric?

Tradiţii…

Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumatate în realitatea cotidiană a satului românesc. Personaje semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani,gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Se crede că numele solomonarilor îţi are originea în numele regelui biblic Solomon, el însuţi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor.

Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească. El este văzut ca un bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o haină albă ce atârnă peste 7 pieptare.

Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care în credinţele populare acesta fabrică grindina dar care are si un rol de paratrăznet când este împlântat în pămant sau în pragul casei cum aflăm din scrierile lui Ion Creangă, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele).În unele părţi din recuzita solomonarului mai parte şi nişte legături din cârpe ce poartă numele de „moime” nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.

Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Deavolul sau de arhidemonul Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de pregătire ce durează până la varsta de 20 de ani, desfăsurându-se în condiţii foarte dificile.În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.

Ne poate da istoria un răspuns la aceste mito-credinţe? Există o cât de mică referinţă care ne-ar putea îndreptăţi să credem că ordinul solomonarilor a existat şi că există o continuitate istorică în sânul ordinului? Poate fi localizată undeva , pe pământ, acestă şcoală a solomonarilor şi dacă da, atunci unde poate fi plasată ea? Asta vom încerca noi să aflăm în expunerea faptelor ce urmează.

batran

Solomonarii – iniţiaţii lui Zamolxe

Să cercetăm cu atenţie câteva dintre numele tradiţionale ale solomonarilor. Spuneam ceva mai devreme că solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume dintre care un interes aparte în ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi. Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor.

ceata21

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare? Mă îndoiesc, nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume aflăm că salman este un cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din Zal,rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind si privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM. Prin urmare , numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

sfinx-diana

Să privim acum puţin asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de credinţele populare. Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului despre care am mai vorbit în articolele mele. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

vultur_bicefal

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor , nu-l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva)

Ne mai interesează aici încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un balaur(dragon)?(v.Simbolismul lupului şi al şarpelui.Dragonul dacic). Dar aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur este fiul lui Uther Pendragon dar despre aceasta o să vorbesc în părţile ultime ale acestui articol.

00056fo7

Să zăbovim acum puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din legendele populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti. Densuşianu ne spune că la poeţii epici ai Greciei giganţii erau consideraţi nişte oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în zei ( ci numai într-unul singur). Ei distingându-se prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri auncând asupra cerului cu lemne şi aprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el ne spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi că ţara lor era Dacia, or , dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, asa cum am arătat mai sus, este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada pelasgă. Amintim de asemenea că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.

Solomonanţa sau şcoala de solomonărie

Există asa ceva? Dacă există unde poate fi plasată ea?

Am spus că această şcoală este situată undeva la marginile pământului într-o peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere peştera însăşi este o groapă adâncă în interiorul muntelui! Aflăm, de asemenea, că în această şcoală viitorul solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici mă îndeamnă să cred că de fapt solomonarii, la un anumit moment dat purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o supracastă aflată cumva în afara sistemului social.

peisaj

Într-unul din articolele trecute (v. Sacralitatea intituţiei voievodale româneşti) l-am identificat pe Zamolxe cu Ler Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce aflăm despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi , ori aşa cum am spus deja, în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se spune ca ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la capătul lumii; rohmanii sunt sihastrii ori despre solomonari se spune că nu dorm niciodată în casă ci numai în pesteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel al unui sihastru. Despre solomonari se spune că primesc pomeni, desi nu au nevoie de nimic, pe care le aruncă duhurilor necurate; or rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt (avem aci de-a face cu un tabu) de Pastile lor care se sărbătoresc la o săptămană după al nostru primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie de oul întreg, ca noi păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre solomonari că după ce-si desăvârşesc stagiul se retrag întro pesteră ( deci sub pământ, într-un sens mai larg) unde scriu într-o cartea toatpă învăţătura lumii; or despre Rohmani se spune că locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ ( ase vedea aci caracterul lor de oameni sfinţi). Capătul pămantului despre care se vorbeste în aceste legende îl aflăm lămurit din legendele greceşti care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia!

wood

A,m spus că solomonarii asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de vedere, îmi par a fi o supracastă un grup privilegiat aflat cumva în afara ordiniisociale pe care într-o anumită măsură o dominau. Cazul este evident şi din legendele românilor care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă! Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune Iordanes despre aceştia: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. În articolul „Kogaion-muntele sacrul al dacilor” am vorbit despre treptele iniţierii zamolxiene şi despre faptul că sanctuarul iniţiatic suprem se afla în Bucegi iar ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului identificată cu Vârful Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes asimilate legendelor despre solomonari putem deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele scolii prima dată într-o peşteră pe care o echivalăm cu Peştera Ialomiciarei, ajungeau la nivelul al doilea unde deprindeau alte taine legate pe care le-am nu-mi „Tainele Sfinxului” adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina manifestării principiului şi doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va deveni iniţiat, un personaj semidivin identic cu solomonarul sau rohmanul. Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul solomonarilor afară de legendarii rohamani sau sarabos tereos? Cred că da pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit că aceste clase călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă avem în vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit, izolat cu referire la schitul călugăresc. Vorbesc de un ordin al solomonarilor organizat pe trepte deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii sfinţi ai dacilor între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer nu menţionează întoarcerea ucenicilor la viaţa profană.

În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii constatăm cu uimire că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare fiind data de megalitul numit chiar Babele foarte asemănător cu sumerianul Bab Ili (Casa zeului). Am făcut această precizare întrucât sumerienii au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu mituri  cu tot spre locul viitorului Sumer!

babele

Perpetuarea Ordinului Solomonarilor de-a lungul timpului

Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care putem banui că a făcut parte din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris care zburând pe o săgeată de aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul/ Zamolxe. Este şi aici vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul personaj despre care putem afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă a ordinului solomonarilor/salmanilor.

rodnei-rauri-de-ceata

Ciudat este însă altceva. Tradiţia că solomonarii după înfăptuirea stagiului se retrag într-o peşteră de la marginea pământului unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii. De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatră este identică cu masa rotundă a cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu atunci când aflăm, că unele legende din ciclul arthurian şi graalian identifică Sf. Graal cu o carte, iar cel care deţine această religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii globale! Legenda arthuriană ne mai oferă o surpriză anume numele tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De asemenea, ne mirâm si mai mult, atunci când vedem că masa de piatră sau masa rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere sacralitatea Sf Graal, îl găsim şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a Sarmisegetusei.

sarmisegetusa-roman-archeological-site

O ultimă constatare si termin. Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie extrem de critică. Făcând o paralele cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate ne întrebam: nu erau acestia parte din acei Sarabos despre care vorbeam ceva mai devreme? Poate da, poate nu…

Totuşi, nu trebuie să uităm şi aducem la cunoştina cititorului că… încă se vehiculează legende despre existenţa ultimilor solomonari ! Subliniez ca de fiecare dată atunci când vorbesc despre subiecte delicate: „io mi-am exprimat numai părerea personală”

zamolxe

Bibliografie orientativă:

1. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc

2. N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed Herald, Buc

3. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

4. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5. Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat,Ed Gutinul, Baia Mare

Dacia hiperboreană

                              articol înscris în concursul lui Visurât şi Arhi  

 

 

Hiperboreea… o legendă, un ţinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizaţie străveche care continuă să fascineze… un spaţiu care, ca şi Atlantida, este mutat după voie, fără sprijin mitologic sau istoric, în diferite locaţii care mai de care mai năstruşnice. Respectivii domni ar face bine să mai arunce ochii peste relatările antichităţii pentru a vedea ce mărturii există despre această ţară. Majoritatea istoricilor moderni, după „cercetări laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasată undeva în zona Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordică. Tot ce se poate ….numai că la Polul Nord nu este sol fertil şi nici nu se fac două recolte pe an, cum spuneau Hekateu şi Diodor din Sicilia!

Plasarea Hiperboreei în Extremul Nord nu este decât o interpretare forţată a mitologiei greceşti şi nu se bazează pe nici un fel de documente istorice! S-a încercat, de asemenea, „implantarea” Hiperboreei în Arhipelagul Britanic sau în Islanda urmând ramura celtică a europenilor care se presupune a fi descendenţi ai hiperboreenilor. Interesant dar neconform cu realitatea deoarece celţii au apărut cam târziu pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor direct „scoborâtor” din hiperboreeni!

Datorită multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei şi al hiperboreenilor mă simt îndreptăţit sa întreb: Prin această strămutare a Hiperboreei, după opiniile unuia sau a altuia dintre cercetători, nu se încearcă de fapt a se ascunde regiunea geografică în care era plasat acest tărâm mitic, cu adevărat? Nu se încearcă manipularea mentala prin ignorarea izvoarelor antice şi publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografică a Hiperboreii? şi asta in pofida faptului ca autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla această Hiperboreea! Nu cumva se mizează pe faptul că atunci când dă de o ştire de genul „Hiperboreea era la Polul Nord ”, cititorul neavizat uită să-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea în cunoştinţă de cauză şi citeşte uimit noua teorie, unii chiar întrebându-se „cum de nu m-am gândit la asta?”! Şi iaca cum curiosul nostru, nu mai poate găsi adevărul prin hăţişul ipotezelor care mai de care mai atrăgătoare şi unele chiar „probate” istoric ! Eu sunt ardelean ! Ştiţi cum sunt ardelenii? Stau strâmb şi judecă drept şi pe îndelete. Aşa făcând lucrurile, am ajuns la concluzia că toate aceste teorii sunt falsuri grosolane, fondate doar pe imaginaţie, cu suport material ioc! Am luat (tot pe îndelete), mărturiile antice la puricat şi s-a ivit cu totul altceva şi în altă parte….nu-i la Polul Nord ! V-am înnebunit cu dovezile ? Vi le prezint şi dumneavoastră ca să vă convingeţi singuri!

 

Puţină ordine prin …Hiperboreea! 

 

            Pe lângă istoricii „profesionişti” ai Occidentului, care plasează Hiperboreea după bunul lor plac, mutând-o ba în Islanda, ba în Groenlanda, ba în Arhipelagul Britanic există şi unii autori mai „modeşti” să spunem, dar care marcaţi de bun simt, nu fabulează ci consultă izvoarele istorice şi îsi formulează concluziile în conformitate cu acestea. Între aceştia menţionăm o pleiadă de autori precum Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mioara Căluşiţa Alecu şi…Rene Guenon, din operele cărora ne-am inspirat în prezentul studiu.

Nicolae Densuşianu demonstrează cu lux de amănunte unde se afla această mult discutată Hiperboreea, în lucrarea sa de excepţie „Dacia Preistorică”, în care acordă un spaţiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstrează cu probe în regulă, că Hiperboreea anticilor nu era alta decât Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflându-se insula cea sfântă a lui Apollo şi a lui Ahile.

           Vasile Lovinescu demonstrează de asemenea cu „acte în regula „ că Hiperboreea era Dacia în studiul său „Dacia Hiperboreană”, încheiat în 1936 şi publicat în foileton în revista franceză Etudes Traditionnelles. Studiul va apărea ca volum abia după război, mai întâi în limba italiană, apoi în limba franceză si abia apoi în limba română. Curios nu, ce interes avem noi pentru istoria naţională ?!. Să nu uităm că studiul lui Lovinescu va apărea în limba română abia în 1994!

            Mioara Căluşiţa Alecu vine şi ea cu date noi şi stupefiante dar fondate istoric nu fabulând precum occidentalii. Ea ne demonstrează că celebra Tula, din hiperboreea, pământul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decât actuala Tulcea, oraş din Delta Dunării.

              Există totuşi şi occidentali de bun simţ.Unul dintre ei, Rene Guenon, în corespondenţa lui cu Vasile Lovinescu, afirmă, după ce studiază materialul trimis de acesta din urmă, că Dacia ar putea fi centrul tradiţiei hiperboreene „trebuie să vă spun (lui Lovinescu –n.n) că ideea că Dacia a fost una din etapele centrului tradiţiei hiperboreene, pentru o anumită epocă, nu mi se pare deloc neverosimilă; dificultatea ar fi aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta” iar în alt loc acelaşi autor se pronunţă textual „tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mult mai pură decât cea a celţilor” (sâc!)

  

Mărturii istorice despre Hiperboreea

        

       Mărturiile anticilor ne dau de înţeles că dacii erau hiperboreeni şi locuiau în Hiperboreea.

              Astfel Pindar, în Olimpicele sale, ne vorbeşte despre Apollo care după ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a întors în patria sa natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or în toate tradiţiile antice, Istrul desemna Dunărea, ceea ce demonstrează două lucruri deosebit de importante:

                       1) – Apollo – zeul luminii solare, era de origine traco – dacică ;

                       2) – fapt si mai important – traco-dacii de la Dunăre au fost constructorii vestitei cetăţi Troia. (în acest sens pledează şi descoperirile arheologice care atestă că piesele ceramice descoprite în stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacică Cucuteni cu centrul de iradiere în Moldova).

              Tot aici, trebuie să îl menţionăm şi pe Clement din Alexandria, care făcând referire la marele preot dac Zamolxe, spunea că este hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este că şi marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean iar adoraţia de care avea parte ca zeu naţional, este o mărturie convingătoare că locuitorii din nordul Dunării erau hiperboreii, iar ţara lor era Hiperboreea.

Stabon confirma localizarea geografică a Hiperboreenilor şi a ţării lor, spunând că primii care au descris geografic părţile cunoscute ale lumii străvechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunărea) (Geografia XI.62)

            Alte scrieri antice ne spun că hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau în nordul Traciei. „Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).

             De la Macrobius aflăm că nu doar Dunărea era un fluviu hiperborean ci şi Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7). Aceasta este o mărturie în plus că habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontică, ci se întindea până în Asia, unde izvoarele antice îi plasează pe massageţi în timpul antichităţii clasice.

             De asemenea, Pliniu cel Bătrân ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum îi numea Nicolae Densuşianu), locuitor lângă Munţii Ripaei (Carpaţi), în Tracia, era de neam hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7)

Avem mărturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanţa), că este constrâns să-şi petreacă viaţa în stânga Pontului Euxin sub Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); iar în alt loc acelaşi Ovidiu, ne vorbeşte despre Cardines Mundi sau axul boreal din ţara geţilor ( Tristele, II,19, 40, 45).

Marţial, adresându-se soldatului Marcellinus care pleca în expediţie în Dacia îi spune: „tu mergi acum să iei pe umerii tăi, cerul Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Marţial numeşte triumful lui Domiţian asupra geţilor ”Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame, VIII,78).

Vergilius scria despre Orfeu care „singuratic, cutreiera gheţurile hiperboreene… şi câmpiile niciodată fără zăpada din jurul munţilor Ripaei (Carpaţi)” (Georgicele, Iv,5,5 17)

Având în vedere doar aceste mărturii ale autorilor antici vedem că localizarea geografică a Hiperboreei nu e la paralela de 69° latitudine nordică ci cea de 45°, latitudine nordică, la care se afla în antichitate Dacia şi la care se află actualmente România!

 

 

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia

 

             După legendele antice, Hiperboreea era localizată dincolo de punctul de unde suflă vântul de nord, Boreas. Să analizam un pic această afirmaţie mitică.

Zeii grecilor, nu trăiau prea departe de tara acestora.. Ei sălăşluiau in Dacia, tara din care plecaseră de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, trăiseră titanii şi tot acolo, vestitele amazoanele aveau o ţară în care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla şi vântul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagră, străbătea strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ajungând până în Grecia!

„La nord de Tracia”, scrie Herodot, „ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atât însă se pare că dincolo de Istru există pământ nelocuit şi infinit” .

Toate aceasta ne arată că limita orizontului geografic al grecilor antici, se întindea doar până la Dunăre (Istru)

De altfel şi respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeaşi părere cănd referindu-se la expediţia lui Alexandru Macedon la Dunăre, spune: „Era aventură îndrăzneaţă, care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) încă de la început … (expediţia –n.n) fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip şi formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor şi nordul necunoscut. Alexandru însuşi, considera acest fapt ca fiind de mare importanţă, căci pe ţărmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunărea – n.n) el celebră un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles şi divinităţii Dunării”

Legendele cele sacre ale antichităţii clasice plasau patria lui Apollo în Hiperboreea (Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot în Hiperboreea se născuse şi mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestită în toată antichitatea pentru cultul ei închinat lui Apollo. Această insulă se numea Leuke (Albă) actuala Insulă a Şerpilor din dreptul vărsării Dunării în Marea Neagră. Pe această insulă se afla cel mai mare şi mai vestit templu a lui Apollo din toată antichitatea despre care vorbeşte Hecateu Abderita

Tot de hiperboreeni se leagă si istoria înfiinţării templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi

Că centrul cultului apolinic se afla în Hiperboreea dacică, ne-o dovedeşte şi faptul că cei mai cunoscuţi profeţi apollinici Olen şi Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducătorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum şi primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul său pentru credinţa apolinică. El a compus mai multe imnuri sacre în onoarea lui Apollo, în care amintea şi despre hiperborenii care mergeau în pelerinaj la Delos însoţind femeile pioase care erau închinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie şi înfiinţarea hexametrului (ritm de vers)

Abaris, alt profet apolinic din părţile Hiperboreei, a stârnit o adevărată senzaţie în rândurile grecilor prin viaţa frugală şi prin dreptatea-i caracteristică. Numai că aceste două caracteristici sunt aplicabile şi anahoreţilor geto-daci, acelor ktistai şi capnobatai despre care vorbeşte Strabon care duceau o viaţă de meditaţie şi apropiere de Zeu. În ceea ce priveşte dreptatea, aceasta este trăsătura de bază prin care Herodot îi desparte pe daci de ceilalţi traci. El spune: ”dacii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Acest Abaris, călătorind prin ţinuturile Greciei în timpul apostolatului său pentru întărirea credinţei apolinice introdusă de Olen, arăta tuturor o săgeată de aur despre care zicea că e simbolul lui Apollo. Este foarte interesant de stiut că dacii vedeau săgeata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo şi Zamolxe par a fi unul şi acelaşi zeu. În sprijinul acestei ipoteze, pledează şi epitetul de „hiperboreu” atribuit atât lui Zamolxe – după cum aflăm din scrierile lui Clement din Alexandria, cât şi lui Apollo – după cum aflăm din scrierile lui Aristotel.

 

Hiperboreea – polul spiritual al lumii

          

              Polul getic, este o denumire asociată cu Hiperboreea în toate textele antice care se referă la acest subiect. El defineşte de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemănător Insulei Fericiţilor din mitologia greaca, adică locul unde pământul este în stare să comunice cu cerul, de fapt un spaţiu mitico geografic, cosmic si teluric în acelaşi timp.

             Sub acest aspect era percepută Hiperboreea de către grecii din epoca antichităţii clasice. De fapt, mărturia lui Pindar ne lămureşte în acest sens: ”nimeni, nici pe pământ, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunată care duce spre ţinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Această mărturie ne spune şi altceva însă, ea mărturiseşte despre orizontul limitat al cunoştinţelor geografice elene; ceea ce se afla în nodul Dunării era pentru ei încă la începutul perioadei clasice un mister şi ţinea de geografia mitică nu de geografia reală.

             Conform aceluiaşi Pindar, hiperboreenii erau o seminţie sfântă, scutită de boli şi bătrâneţe, care nu cunoşteau războiul (insă, îl vor învăţa mai târziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptători ai antichităţii).

Prin urmare, Pindar şi nu numai el, ne descoperă o Dacie/Hiperboreea, mistică în care oameni duceau un trai paradisiac de început de timp, de epocă de aur a omenirii

Prin urmare, Mioriţa noastră nu ne induce în eroare când spune:

„Pe-un picior de plai

Pe-o gură de rai…”

              Această baladă a geniului popular, fie ea antică, fie mediavală, valorifică o tradiţie foarte veche confom căreia Dacia/Hiperboreea era un ţinut paradiziac, plaiul teluric devenind în ordinea lucrurilor sacre gură de rai.

               Aş dori sa mai menţionez că medicii lui Zamolxe erau renumiţi în toată lumea antică şi mai pricepuţi decât grecii în tratarea diferitelor afecţiuni cum ne spune Platon: „Văzând că Harmide e de aceeaşi părere cu mine prinsei inimă, îmi regăsii încrederea în mine, puţin câte puţin, mă înflăcărai şi îi zisei: tot aşa şi cu descântecul acesta, Harmide: l-am învăţat în oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune că au puterea să te facă nemuritor. Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observaţia de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade a încerca să vindecăm trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească. Căci dacă acesta ar merge rău,, este peste putinţă ca partea să meargă bine” (Charmides)

                 La acesta adăugăm şi faptul că aproape toţi marii învăţaţi ai Greciei antice au fost iniţiaţi în Tracia cei mai cunoscuţi fiind Aristotel şi Pitagora!

    Închei afirmându-mi credinţa că Dacia a fost într-o vreme, pierdută pentru noi în negurile istoriei, centrul spiritual şi cultural (civilizator) al lumii vechi. Dacă am privi cu luare aminte trecutul, şi astfel să învăţam din el, credinţa mea este că am putea redeveni ceea ce am fost cândva. Numai că asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docilă a „normelor” europene sau americane care ne fură ochii în fiecare zi !

 

                                           Zamolxe                                 

Bibliografie:

 

         

               1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip,Bucureşti, 2002

2. Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, Ed. Obiectiv, Craiova, 2004

3. Eugen Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2002

4. ***** Oriensis, Ed. Aion, Oradea, 2006

5. Mioara Căluşiţa Alecu, Înţelepciune Străbună, Ed. Miracol, 2002