Vorbe memorabile explicate in contextul lor istoric: Grecia Antica, Vechiul si Noul Testament

Bucurati-va, am invins!

Chairete, enikesamen!

Vestea adusa la Atena de Philippides, solul lui Miltiades, dupa victoria de la Maraton (490 BC). Alergase 42 de kilometri si, rostind-o, a cazut si a murit. Maraton a ramas ca nume al probei de atletism care consta in alergarea pe o distanta de cca. 42 de km.

Straine ce treci pe aici, te du si vesteste la Sparta: Morti noi zacem dupa ce legiunilor ei ne-am supus

O xein`, anghellein lakedaimoniois hoti tede keimetha tois keinon rhemasi peithomenoi

Epitaf scris de Simonide din Ceos (556-467 BC) si sapat in stanca de la Termopile spre amintirea celor 300 de spartani de sub comanda regelui Leonidas, morti pana la unul pentru a intarzia cat mai mult cu putinta inaintarea enormei armate a persilor lui Xerxes (480 BC). Termopile este o trecatoare ingusta la sud de muntele Oeta, care deschidea drumul spre Grecia centrala. Pe acolo, dupa nimicirea detasamentului spartan, a trecut „uriasul stol de pasari invesmantate in sumbru azur” de care vorbeste Eschil in „Persii”. Vor fi infranti curand gratie geniului si darzeniei atenianului Temistocle, in batalia navala din golful de langa Salamina.

 Marea! Se vede marea!

Thalassa! Thalassa!

Strigatul de bucurie al grecilor cand, dupa lungi peregrinari si primejdii prin Asia, au revazut marea (Xenofon, “Anabasis”. IV, 8). “Anabasis” ( “Expeditia in Asia”, textual: “Drum dinspre mare in susul pamantului”, “Urcarea”) este naratiunea expeditiei celor 10 000 de mercenari greci comandati de Xenofon (430-355 BC), pentru a lupta alaturi de Cyrus cel tanar impotriva lui Artaxerxes al II-lea, amandoi pretendenti la tronul Persiei (401 BC). Armata lui Cyrus a castigat lupta de la Cunaxa, langa Eufrat, dar Cyrus si-a pierdut atunci viata. “Anabasis” este povestirea retragerii unei parti din armata greaca de pe cursul inferior al Tigrului pana la Pontul Euxin (Marea Neagra), sub comanda lui Xenofon, o retragere care a durat 16 luni (401-400), istovitoare si primejdioasa, ramasa celebra in analele militare. Ajunsi la mare s-au simtit ca acasa si ajunsi la liman, astfel ca au strigat “Marea! Se vede marea!”, s-au imbratisat si au plans. Mai era insa mult de mers, prin muntii Colhidei, pana sa se poata imbarca pentru a se intoarce in Grecia.

Macedonia nu te incape!

Makedonia s`u chorei!

Vorba vadit apocrifa atribuita de Plutarh (in “Alexandru”, 6) regelui Filip al Macedoniei si adresata fiului sau Alexandru, care avea sa fie Alexandru cel Mare: “Baiatul meu, cauta-ti un regat vrednic de tine! Macedonia nu te incape!” Cuvintele acestea, de nimeni rostite la vremea lor, s-au dovedit, dupa evenimente, adevarate: Alexandru si-a croit nu un regat, ci un urias imperiu euro-afro-asiatic care se intindea pana la Indus.

M-as lua la intrecere, dar numai cu regi

Agonisoimen an, ei basileis emmellon hexein antagonistas

Potrivit lui Plutarh, semetul raspuns al lui Alexandru cel Mare cand, inca tanar, i s-a sugerat sa participle, ca alergator, la jocurile olimpice.

Da-te putin la o parte din soare!

Mikron apo tu heliu metastethi!

Raspuns insolent al filosofului cinic Diogene din Sinope (413-327 ien), adresat, la Corint, lui Alexandru cel Mare. Tanarul rege al Macedoniei venise la Corint, in 335, sa consolideze Liga de la Corint, organizata de tatal sau Filip al II-lea, un stat federal sub hegemonie macedoneana. Era lume multa acolo, in preajma cuceritorului, oameni politici, filosofi, veniti sa-l felicite. Nu si Diogene, care se tinea deoparte, stand undeva intins la soare. Alexandru, cu o intreaga suita, s-a dus el la Diogene, l-a salutat si l-a intrebat daca are sa-i ceara ceva. Diogene s-a ridicat putin, l-a privit pe Alexandru in ochi si i-a spus: “Da, sa te dai putin la o parte din soare!”. Umbra regelui il deranja (Plutarh, Alexandru, 14).

Spune: Shibolet

Vorba biblica aflandu-se in Judecatori 12,6. Galaaditii, oamenii judecatorului Iefta, i-au infrant pe ifraemiti. Supravietutorii incearca atunci sa treaca Iordanul, pentru a ajunge in tara lor, Efraim: “Cand unul dintre fugarii lui Efraim zicea: “Lasa-ma sa trec!”, barbatii Galaadului il intrebau: “Esti efraimit?” daca raspundea: “Nu”, atunci ii ziceau: “Ei bine, spune shibolet (adica fie spic, fie rau umflat de ploi). Si el zicea sibolet, caci nu putea rosti bine. Atunci barbatii Galaadului il apucau si-l injunghiau langa vadurile Iordanului. Astfel au pierit in vremea aceea 49 000 de barbati, din Efraim”. Intr-adevar, in grai efraimit, ca si in araba, se pronunta s in loc de sh.

Veacuri lungi mai tarziu, in razboiul pentru hotar dintre Anglia si Scotia (1314), “scotienii ii recunosteau imediat pe invadatorii din Nortumbria dupa felul lor de a pronunta cuvantul tree (copac) si ii omorau peloc” (D. Guthrie).

La apa Vavilonului, acolo sezum si plansem

Super flumina Babylonis, illic sedimus et flevimus

Inceputul psalmului 136, unul dintre cei mai frumosi, inspirit din plangerile lui Ieremia, in care este vorba despre robia poporului evreu in Babilon, dupa nimicirea Ierusalimului in 587 BC.

Tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi cladi biserica mea

Sy ei Petros kai epi taute te petra oikodomeso mu ten ekkelsian

Tu es Petrus et super hanc petram aedificabo ecclesiam meam

Sunt vorbele pe care Isus i le adreseaza lui Petru dupa ce acesta a recunoscut in Isus pe fiul lui Dumnezeu. Textul (Matei, 16, 18) se intemeiaza pe un joc de cuvinte: Simon (forma greaca a ebraicului Simeon) avea, in aramaica, porecla de kephas “piatra”, de la kepha “stanca”, ceea ce in greaca se traduce prin petros “piatra”, repsctiv petra “stanca”. Isus ii spune deci apostolului: Tu, caruia ti se zice petros (kephas “piatra”) esti stanca (kepha “stanca” pe care voi cladi biserica mea.” Numele Petru, traducerea greaca a unei porecle aramaice, n-a fost folosit ca antroponim inainte de vremurile crestine si isi afla originea in Noul Testament . Catolicismul vede in vorba aceasta confirmarea puterii spirituale conferite capeteniei celor 12 apostoli si urmasilor sai, papii, in masura in care Petru a fost primul episcop al Romei. Protestantii considera insa ca aceasta autoritate a fost acordata tuturor celor 12 ucenici. In orice caz, se poate discuta daca “stanca” etse Petru insusi sau credinta in divinitatea lui Isus exprimata de el, ca purtator de cuvant al celorlalti: “Tu esti Cristos (= alesul Domnului), Fiul Dumnezeului celui viu”

Dati Cezarului ce este al Cezarului!

Apodote ta Kaisaros Kaisari!

Reddite quae sunt Caesaris Caesari!

Un grup de farisei ai regelui Irod incearca sa-l puna pe Isus in incurcatura: “Spune-ne ce crezi: este ingaduit sa-i platim bir Cezarului?” Isus le cere o moneda din cele cu care se platea birul, pe care era chipul imparatului Romei: “Chipul acesta si slovele scrise pe ea ale cui sunt?” “Ale Cezarului” i-au raspuns. Atunci el le-a zis: “Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei, 22, 17-22). Se afla aici in germene separatia dintre puterea temporala si cea spirituala, care va domina indelung, incepand cu evul mediu, istoria Europei.

Iata omul!

Idu o anthropos!

Ecce homo!

Evanghelistul Ioan (19, 5) reproduce in greaca (Idu o anthropos) vestitul Ecce homo al lui Pilat. Procuratorul roman ii arata astfel multimii evreilor din Ierusalim pe Isus purtand o cununa de spini si imbracat cu o haina de purpura, o parodie a regalitatii celeste invocate de Isus. Chateaubriand relateaza ca nefericitul papa Pius al VI-lea, sosind, ca prizonier al Republicii Franceze, in 13 iulie 1799 la Valence (unde avea sa moara peste sase saptamani), a exclamat inainte multimii “Ecce homo!”, in sensul de “Iata ce e omul!”

Imparatia mea nu e din lumea aceasta

He basileia he eme uk estin el tu kosmu tutu

Regnum meum non est mundo hoc

Asa a raspuns isus intrebat fiind de Pilat din Pont: “Esti tu imparatul iudeilor?” (Ioan 18, 33-36). Dar Isus nu avea catusi de putin de gand sa reconstituie regatul lui David, strabunul sau, punandu-se in fruntea iudeilor, astfel ca ii raspunde, pe intelesul procuartorului roman: “Imparatia mea nu este din lumea aceasta. Daca asa ar fi, insotitorii mei s-ar fi luptat sa nu fiu dat pe mana iudeilor. Dar imparatia mea nu este de aici.” Pilat staruie: “Esti deci imparat?” Iar Isus ii raspunde: “Tu spui ca sunt imparat. Eu de aceea m-am nascut si am venit in lumea aceasta, ca sa stau marturie adevarului.”

Sunt nevinovat de sangele neprihanitului acestuia

Athoos eimi apo tu haimatos tutu

Innocens ego sum a sanguine iusti huius

Asa s-a adresat Pilat, procuratorul Iudeii, multimii evreilor din Ierusalim, care cerea sa fie gratiat talharul Baraba si nu Isus (Matei, 27, 25)

Cei ce scot sabia, de sabie vor pieri

Pantes hoi labontes machairan en machaire apoluntai

Omnes qui acceperint gladium gladio peribunt

Matei, 26, 51-52: “Si unul dintre cei care erau cu Isus a scos sabia si l-a lovit pe robul marelui preot si i-a taiat urechea. Atunci Isus i-a spus: “Pune-ti sabia la locul ei. Caci toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” Din Ioan, 18, 10-11 rezulta ca “unul dintre cei ce erau cu Isus” era Simon Petru. Petru era impulsiv si schimbator: peste putin avea sa-l renege in trei randuri pe Isus, ultima oara chiar cand a fost recunoscut de un alt rob al marelui preot, ruda cu cel caruia Petru ii taiase urechea (Ioan, 18,26)

Dupa: Francois Bluche, „Vorbe memorabile”

Culese si completate de:

Solomonar

Hadrian (I)

Născut pe 24 ianuarie 76 AD, cel mai probabil la Roma ( unele surse afirmând că în Italica, sudul Spaniei), Publius Aelius Hadrianus era fiul senatorului roman Hadrianus Afer şi al Domitiei Paulina, o femeie de viţă nobilă dintr-o familie cu vechi rădăcini cartagineze. Linia paternă a lui Hadrian este diferită, strămoşii săi ajungând în Spania cu aproximativ 300 de ani în urmă, ca şi soldaţi în armatele lui Scipio, trăgându-se, aşa cum Hadrian menţionează, din regiunea Hadria, situată pe coasta răsăriteană a Italiei.

Historia Augusta specifică relaţia de rudenie a lui Hadrian cu Traian (53-117 AD), al doilea dintre aşa-zişii “împăraţi buni” ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai faimoşi în acelaşi timp. Hadrianus Afer este un văr (consobrius) al lui Traian. În 76 AD, anul naşterii nepotului său Hadrian, Traian se afla în Siria, ca şi guvernator al acesteia.

 Cele doua familii (Aelii, din care se trăgea Hadrian şi Ulpii, din care se trăgea Traian şi care erau înrudite) erau, cu siguranţa, foarte bogate, căci apartenenţa la tagma senatorială impunea acest lucru- o avere uriaşa, cele două familii făcând parte, după cum s-au exprimat unii autori, din “mafia colonială spaniolă”, o “etichetă” pusă pe fruntea acestora de posteritate pe buna dreptate, uneori.

S-a presupus (deşi nici o sursă nu confirmă cu exactitate acest lucru) că Hadrian şi-ar fi petrecut o parte a copilăriei în Asia, unde unchiul său Traian a fost proconsul în anii 79-80- un singur legat al acestuia acolo este cunoscut, şi anume T. Pompeius Bassus, însa alţi doi se presupune că au fost prezenţi: A. Iulius Quadratus şi Hadrian Afer. Legăturile cu Asia şi, implicit, cu lumea elenistică, se pare că au stat la baza filoelenismului împăratului Hadrian însă, pe de altă parte, trebuie sa se ţina cont de prezenţa grecilor în Roma, oraş în care locuitorii vorbitori de greacă îi depăşeau numeric pe cei din oricare polis grecesc. Important, într-o oarecare măsură, pentru evoluţia evenimentelor din viaţa tânărului Hadrian este decesul lui Hadrianus Afer, survenit undeva in anii 85 sau 86; astfel unchiul său, viitorul împărat Traian, devenindu-i tutore legal. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Traian se căsătoreşte cu Plotina- tânăra femeie, cu doar câţiva ani mai în vârsta decât Hadrian, va juca un rol destul de important în viaţa acestuia de adult, relaţia dintre ei doi fiind una trainică pe tot parcursul vieţii viitoarei împărătese. Tot în această perioadă se leagă o strânsă prietenie între el şi verişoara lui, Matidia, cu a carei fiică (Sabina) Hadrian se va căsători mai târziu. Voi reveni însă asupra relaţiilor dintre Hadrian şi cele două femei la momentul potrivit.

Mă voi opri în continuare puţin asupra domniei împăratului Domitian (dec. 69- sept. 96 AD), pentru a clarifica pe cât posibil circumstanţele venirii la tron a lui Traian precum şi situatia generală din imperiu în acea epocă de apus a dinastiei Flaviilor şi ascensiunea Dinastiei Antonine- cea mai puternică şi stabilă, din toate punctele de vedere, din istoria Romei antice. Fiu al lui Vespasian, Domitian este proclamat împărat de către Garda Pretoriana în septembrie 81, la o zi după moartea neaşteptată a fratelui său Titus. Şi-a început domnia prin vaste programe de restabilire a situaţiei economice a imperiului, întărirea graniţelor şi un elaborat program de construcţii, potenţând totodata monarhia absolută, centralizată şi birocratizată, aparatul funcţionăresc fiind perfecţionat, alături de o accentuare ostentativă a despotismului, lucru care i-a atras mulţi duşmani. În timpul domniei tatălui său, Vespasian, frontiera dacică a devenit tot mai primejdioasă, dacii efectuând incursiuni tot mai dese în sudul Dunării, zdrobind aproape orice rezistenţă pe care o opuneau romanii. Dacii creaseră un stat puternic înca din secolul anterior, în timpul lui Burebista, beneficiind de o civilizaţie şi cultură foarte avansate- un pericol real la graniţele Imperiului Roman. Unii autori (precum Eugen Cizek) tind să creadă însă că Domitian nu a urmărit anexarea statului dac la Imperiu, ci doar o dezbinare a acestuia şi, eventual, o transformare a lui în regat clientelar. Atacurile dacice înmulţindu-se şi guvernatorul Moesiei fiind ucis, Domitian se vede obligat să plece spre Moesia, împreună cu întăririle armate cerute de castrele romane din zonă. “Domiţian a pregătit o expediţie asupra acestui neam (dacii) dar s-a abţinut să fie un participant activ”, scrie Dio Cassius. Tot el ne spune, în continuare: “Decebal, trimisul dacilor, a trimis soli la Domitian, cerând pace; dar în loc să accepte pacea, împăratul l-a trimis pe Fuscus împotriva dacilor, cu o mare armată.” Leg. V Alaude a fost serios lovită, iar Cornelius Fuscus a pierit în această îndrăzneaţă campanie romană la nord de Dunăre. Înfrângerea romanilor a provocat un val de revoltă în rândurile populaţiei din Pannonia. Venirea iernii a zădărnicit intenţia lui Domitian de a se razbuna, astfel încât, sub presiunea revoltelor apărute pe toată graniţa Dunării, Domitian s-a văzut nevoit să amâne totul- revoltele respective au însemnat, practic, începutul sfârşitului pentru Domitian, care a sfârşit asasinat în toamna lui 96. La tron a urmat Nerva, a cărui vârsta nu i-a permis să guverneze decât doi ani. Cea mai mare realizare a acestuia a fost alegerea unui succesor: şi anume Traian, a cărui ascensiune, putem bănui, a fost pregătita încă din timpul vieţii lui Domitian.

Deşi cea mai apropiată rudă de sex masculin a noului împărat, încă de la începutul domniei lui Traian, Hadrian a intrat în conflicte cu acesta din motive aparent stupide- Historia Augusta precizează faptul ca tânărul s-ar fi apropiat prea mult de unul din pajii (favoriţii) lui Traian, fapt ce a dus la o lungă ranchiună din partea acestuia. De asemenea, la urechile lui Traian ajuseseră veşti şi despre împrumuturile contractate de nepotul său, împrumuturi care se ridicau la cote nu tocmai neglijabile- era cunoscută încă de pe atunci pasiunea lui Hadrian pentru vânătoare şi placerea lui de a achiziţiona cai şi câini de rasă scumpi. Hadrian îşi va reabilita oarecum imaginea în faţa unchiului său abia în timpul razboaielor dacice- o reabilitare binevenită de altfel, care-l va ajuta mai târziu să urce el însuşi pe tronul imperial.

Se poate considera că prima misiune mai importantă a lui Hadrian a avut loc în anul 101 când, în calitate de cvestor, dar şi de membru al consiliului imperial, acesta l-a însoţit pe Traian în Dacia, unde începuseră ostilităţile- zece legiuni stăteau gata de atac pe malul Dunării, însoţite de 60 000 de soldaţi din trupele auxiliare şi adiţionale (provenite din armatele de Rasarit şi din Britannia). Hadrian însă nu rămâne la Dunăre decât un an, an în care a avut timp să lege strânse prietenii cu înalţi comandanţi romani, cum ar fi Sosius Senecio, Pompeius Falco (cel care va comanda mai târziu Leg. V Macedonica şi va deţine, sub Hadrian, importante funcţii în stat), precum şi Iulius Quadratus Bassus, comandant al Leg. XI Claudia.

Plecat la Roma, va deţine, deşi nu avea vârsta legala de 31 de ani, funcţia de pretor- însa nu pentru mult timp. În 4 iunie 105 va pleca împreună cu Traian spre Dunăre, ca şi comandant al leg. I Minervia. Între anii 102-105, regele Daciei, Decebal, se pregăteşte de contraofensivă, printre măsurile adoptate de acesta numărându-se fabricarea de arme, primirea de transfugi romani, refacerea cetăţilor şi ridicarea de noi fortificaţii. Cercetatorii moderni consideră aproape în unanimitate că cel de-al doilea razboi dacic a fost provocat de însuşi Decebal. Pe de altă parte, istoricul român Hadrian Daicoviciu atrage atenţia ca Xiphilin (istoric bizantin de la sfârşitul secolului al XI-lea) nu menţionează nicăieri acest lucru şi că, deşi Columna îi prezintă pe daci atacând primii, “aceasta poate fi o denaturare oficială a faptelor”. Oricum, indiferent de cum au stat în realitate lucrurile, războaiele purtate între 105-106 la nord de Dunăre au fost crâncene, dându-i tânărului general posibilitatea să se afirme mai mult ca niciodată. În primăvara lui 106, dacii au fost împinşi spre interiorul ţării. Sarmizegetusa este cucerită, regale dac se sinucide, urmând o perioada de cateva luni de stârpire a rebelilor daci care continuau lupta. Abia la sfârşitul anului 106 începe construirea de noi forturi împrejurul frontierelor.

În Dacia, de acum provincie romană, sunt lăsate două legiuni, guvernarea acesteia fiind încredinţată lui Iulius Sabinus. La începutul domniei lui Hadrian, aşezarea romană de la Apulum va deveni capitala Daciei Superior în care va fi cantonată Leg. XIII Gemina. La sfârşitul războiului Hadrian rămâne în nord ca şi guvernator al provinciei Pannonia Inferior, primind sarcina foarte importantă de a asigura flancul vestic al armatei romane şi de a-i ţine în frâu pe turbulenţii sarmaţi iazygi cărora Traian refuza să le înapoieze teritoriile ocupate mai demult de Decebal. Însoţit de soţia sa, Hadrian se va instala într-o reşedinţă probabil proiectată chiar de el pe o insulă de pe Dunăre, reşedinţă ce avea să devină, ulterior, cea mai impresionantă cladire din zonă. H.A. ne spune: “El a întărit disciplina militară şi a chemat la ordine pe administratorii care-şi exercitau fără frâu atribuţiile”. Posibil datorită meritelor sale în timpul guvernării Pannoniei, Hadrian obţine cu zece ani mai devreme (adica la vârsta de 32 de ani) titlul de consul sufect “in absentia” pentru că el continuă să guverneze provincia şi în 109, succesorul său fiind menţionat abia în iulie 110. În autobiografia sa, Hadrian afirmă că “Sura urma să fie adoptat de către Traian[…]”, care Sura a murit la scurt timp după aceea, Hadrian putând fi şi chiar fiind considerat din acel moment succesorul lui Traian, mai ales că relaţiile dintre cei doi se restabiliseră. Unii autori (precum Anthony Birley) afirmă că este posibil ca Hadrian (dar şi Sura, pe de altă parte) să-l fi ajutat pe Traian să realizeze “De bello dacico”.

În timpul şederii lui Hadrian în Pannonia, popularitatea împăratului la Roma creştea pe baza uriaşelor bogăţii cucerite din Dacia, acestea făcând posibil un vast program architectonic, program în care se va implica şi Hadrian- implicare care va duce, într-o bună zi, la certuri între Hadrian şi Apollodor din Damasc, care i-a replicat viitorului împărat să-şi vadă de problemele lui şi “să nu se amestece în chestiuni serioase”, replică dură care i-a adus ulterior necazuri, Hadrian neuitând afrontul adus.

Hadrian petrece un an-doi la Roma, timp în care se apropie şi mai mult de unchiul său, alături de care vâna şi pescuia. Totodată este foarte probabil ca în aceasta perioadă de relativ calm Hadrian să fi început construcţia la ceea ce avea să fie mai apoi opulenta Villa Hadriana de la Tibur (astăzi Tivoli, în apropierea Romei).

Gândurile lui Traian încep să se îndrepte din ce în ce mai des în ultimul timp spre partea estică a imperiului şi pregătirea viitoarei campanii în Asia astfel că, în 112 este atestată pentru prima dată prezenţa la Atena a lui Hadrian care-l va însoţi pe împărat în această parte a lumii. Aici el face cunoştinţă cu lumea culturală elenistică, lucru care îi va întări filoelenismul pentru care era, oricum, deja celebru. Îl întâlneşte pe Epictet, înţelept şi filosof frigian cândva sclav la Roma, la ale cărui discursuri Hadrian a participat în timp ce se afla în casa unui oarecare Quadratus, foarte probabil Iulius Quadratus, prietenul său mai vechi. Tot aici se va apropia şi de doi barbaţi care îi vor deveni, mai apoi, prieteni de încredere: spartanul Herculanus şi, mai ales, Herodes Atticus, un tânăr dintr-o familie foarte bogată, filantrop de anvergură şi senator cu titlu onorific al lui Traian. Hadrian a fost invitat să devină cetăţean al Atenei, titlu pe care l-a acceptat cu încântare, fiind apoi ales “archon eponymus”- urma să deţina vechea magistratură supremă (arhonte), iar anul atenian îi va purta numele.

În decursul anului 113 lui Traian i se iveşte pretextul de a încheia, o dată pentru totdeauna, socotelile cu parţii, pe care-i “pândea” de ceva timp. Parthia se divizase în urmă cu puţini ani în trei părţi, conduse de trei regi diferiţi: Pacorus, Vologaeses şi Chosroes. De o dată mai recentă era şi intenţia parţilor (niciodată dusă la bun sfârşit) de a se alia cu Decebal împotriva cotropitorilor romani. Pe de altă parte Chosroes, cel mai puternic dintre rivalii la tron, îl detronase cu de la sine putere pe suveranul armean nominalizat de Roma şi-l instalase la tron pe fiul acestuia fără să-l consulte pe Traian, care Traian a şi început pregătirile pentru război.

Chosroes, alarmat de-acuma de intenţiile împăratului, îi trimise acestuia o scrisoare prin care implora pacea, exlipcându-şi gesturile recente. Comentariul lui Traian referitor la scrisoarea reglui part nu este unul liniştitor: “Relaţiile prieteneşti se vădesc din fapte, nu din vorbe. Când voi ajunge în Siria, voi face ce voi considera de cuviinţă”. I. Quadratus Bassus a fost transferat în Siria, Egiptul primise un nou prefect, Pompeius Falco a fost trimis să guverneze Moesia Inferior- schimbări în posturi cheie care demonstrau hotărârea împăratului de a-şi asigura atât înaintarea cât şi spatele. În drumul spre Asia l-au însoţit multe personalităţi ale momentului, printre care şi Hadrian şi Cornelius Palma, devenit consul chiar în acel an.

În primul rând trebuia rezolvată problema Armeniei. În anul 114 o armată romană a traversat Eufratul şi a capturat Arsamosata, unul din cele mai importante oraşe ale Armeniei. Phartamasiris, regele Armeniei Mari, a venit la Traian cu speranţa că împăratul însuşi îi va aşeza (după ce o lăsase la picioarele lui) coroana regală pe cap, lucru care nu s-a întâmplat, Traian fiind proclamat Imperator de către trupele adunate, semn tradiţional al victoriei. Pe drumul de întoarcere, Phartamasiris a fost ucis în circumstanţe neelucidate. Armenia era astfel anexată, dar venise rândul Mesopotamiei, căreia romanii i-au cucerit rapid două oraşe. Traian şi-a petrecut iarna în Antiochia, fiind martorul unui cutremur devastator în care şi-au pierdut viaţa câţiva prieteni, fiind el însuşi rănit. Primăvara îl va găsi din nou pe teritoriul inamic, urmând un an (115) plin de confruntări militare obositoare şi nu fără pierderi destul de însemnate pe frontal roman. În 116 atinge ţărmul Golfului Persic, exprimându-şi dorinţa de a ajunge în India, la fel ca Alexandru Macedon.

Aflat în Babilon, află vestea cum că o revoltă izbucnise “în toate teritoriile cucerite mai înainte”, precum şi că începuse o răscoala a evreilor din trei provincii: Cyrenaica, Egipt si Cipru, răscoală ce avea să capete proporţii alarmante, fapt care-l determină pe împărat să-i ceară lui Lusius Quietus să alunge marea comunitata evreiască din Mesopotamia pentru a preîntâmpina alte şi alte necazuri. Porneşte el însuşi să asedieze cetatea Hatra- decizie care, în cele din urmă, îi va fi fatala. Cetatea rezistă, trupele romane se decimează şi Traian se îmbolnăveşte din pricina condiţiilor vitrege. Copleşit de probleme (izbucnise şi un nou război în Dacia), Traian îl numeşte succesor pe Hadrian. O nominalizare surprinzătoare (şi oficială) a fost cea a a lui Quietus ca şi consul sufect şi guvernator al Iudeii- astfel, mai vechiul duşman al lui Hadrian ajungea într-o poziţie importantă. Numirea lui Hadrian ca şi succesor nu fusese însa una oficială- aceasta va apărea abia în 11 august 117, după moartea lui Traian. Adopţia, se presupune, fusese pusă în scenă de către însăşi Plotina.

(va urma)

Solomonar

Bibliografie selectiva:

Birley, Anthony R., „Hadrian”, edit. BIC ALL, Buc. 2007

„Istoria militară a poporului român” . Edit. Politică, Buc. 1984

Cizek, Eugen, „Epoca lui Traian”, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, Buc. 1980

„Acta Musei Apulensis”, nr. XIV/1976

Oscar Wilde

„Mi-am pus geniul in viata, iar in opera numai talentu.”, ii spunea Oscar Wilde prietenului sau, Andre Gide. Indiferent daca aceasta celebra fraza a fost rostita sincer sau nu, Oscar Wilde este una dintre cele mai proeminente figuri al sfarsitului de secol al XIX-lea. Gide isi aminteste intr-o nota despre Wilde: „(…) avea ceea ce Thakeray numeste <darul de capatai al marilor barbati>: succes. Gesturile lui si infatisarea lui triumfau. Succesul sau era atat de sigur incat parea sa-l preceada pe Wilde, care n-avea altceva de facut decat sa avanseze in urma lui. Cartile sale uimeau si fermecau. La Londra, piesele sale aveau sa se afle in centrul atentiei. Era bogat; era inalt; era chipes. Era plin cu noroc si coplesit cu onoruri. Unii il asemanau cu un Bachus asiatic, altii cu un imparat roman; pentru cativa era insusi Apollo. Si adevarul este ca stralucea.”

Oscar Fingal O`Flaherty Wills Wilde se naste la Dublin, Irlanda, in 16 octombrie 1854, ca fiu al unui medic (William Wilde) si al unei poete ( Jane Francesca Wilde, care va folosi ca pseudonim literar numele de Speranza, scriind versuri nationaliste primite cu foarte mare entuziasm de societatea irlandeza a acelor vremuri). Oscar studiaza in cadrul Trinity College din Dublin, continuand apoi la Oxford, al carui absolvent este in anul 1878, an in care primeste premiul „Newdigate” pentru poezie si initiaza miscarea „Arta pentru Arta”.

In anul 1883, intorcandu-se din faimosul turneu de prelegeri in Statele Unite si Canada, hotaraste sa paraseasca Londra pentru un oras mai „palpitant”- Parisul. Se va intoarce aici in vara anului urmator, insotit de Constance, cu care se casatorise de curand, pentru a-si petrece luna de miere. De altfel, Parisul va juca un rol semnificativ in viata scriitorului, fiind locul in care i-a intalnit pe poetul Paul Verlaine, Pierre Louys (un tanar atragator, amator de farse, viitor romancier si poet), Andre Gide (romancier de succes, cu care Wilde va lega o stransa prietenie) si, nu in ultimul rand Mallarme, la ale carui serate de marti seara Oscar a participat cu placere. „In Anglia avem proza si poezie, dar proza si poezia franceza, in mainile unui maestru asa cum sunteti dumneavoastra, au devenit una si aceeasi.„- ii scria el lui Mallarme, drept pentru care a fost acceptat si primit in salonul acestuia. Subiectele de discutie ale acestor mardistes (sau grupul de marti) variau de la ultimele tendinte in poezie pana la speculatii despre cum urbanistii ar putea schimba fata Parisului.

Un an mai tarziu, in 1985, avea sa se nasca primul fiu al lui Oscar, Cyril, urmat de al doilea baietel, Vyvyan, in 1886, pentru care tatal avea sa scrie mai multe povesti pentru copii, captivante si pline de farmec. Este perioada cea mai prolifica din viata scriitorului, relatiile cu familia si prietenii sunt infloritoare, iar Oscar scrie cu frenezie piese de teatru, eseuri, articole pentru diverse gazete, versuri, precum si singurul sau roman, „Portretul lui Dorian Grey„, purtand de asemenea o vie corespondenta cu personalitati ale epocii si prieteni, corespondenta publicata, si ea, in mai multe editii in Anglia si inafara ei.

Una dintre cele mai controversate piese de teatru ale epocii este „Salomeea„- figura biblica a Noului Testament care a fascinat imaginatia lui Oscar inca din anii universitatii, Salomeea fiind pentru el, ca si pentru Huysmans, „intruchiparea simbolica a patimii nepieritoare”. Repetitiile pentru reprezentatie au incepu la Palace Theatre din Londra, avand-o pe nu mai putin celebra actrita Sarah Bernhardt in rolul principal- insa peste „Salomeea” a cazut securea cenzorului, ceea ce-l dezamageste cumplit pe Wilde, care-i scrie artistului William Rothenstein:

„Iata ce e curios: toate artele sunt libere in Anglia, cu exceptia artei actorului; Cenzorul sustine ca scena degradeaza si ca actorii pangaresc subiectele frumoase, asa ca Cenzorul interzice nu publicarea <Salomeei> ci punerea ei in scena.[…]Toti criticii dramatici, cu exceptia lui [William] Archer de la „World” sunt de acord cu Cenzorul ca actorii si actoria trebuie cenzurati! Se vede de aici cat de proasta trebuie sa fie scena noastra, dar si cat de filistini sunt ziaristii englezi.”

Interesant este faptul ca Sarah Bernhardt nu a reprezentat prima alegere a lui Wilde. Intr-o seara, la Moulin Rouge, in Paris, Oscar este cucerit de o dansatoare romanca, in care vede intruchiparea perfecta a Salomeei. Ii trimite un biletel, insotit de o carte de vizita, insa fata il refuza, crezand, probabil, ca nu era decat o momeala a vreunui barbat care incerca sa o cucereasca.

In ceea ce priveste „Portretul lui Dorian Grey” (scris in 1890, in urma unui pariu), am sa ii dau cuvantul lui Oscar Wilde insusi:

„Atunci cand am conceput ideea tanarului care-si vinde sufletul in schimbul tineretii vesnice – o idee veche de cand istoria literaturii, dar careia i-am dat o noua forma – ,am simtit ca, din punct de vedere estetic, va fi dificil sa mentin morala in locul ei secundar, si nici acum nu sunt sigur daca am reusit sa realizez acest lucru.[…] Adevaratul sens al moralei din aceasta poveste este ca excesul, la fel ca si renuntarea, atrag dupa sine pedeapsa, iat pana acum aceasta morala este inabusita in mod deliberat si artistic, astfel ca nu-si enunta legea ca un principiu general, ci se realizeaza doar la nivelul vietii indivizilor si devine, pur si simplu, un element dramatic al unei opere de arta, nu obiectul operei de arta ca atare.[…] Dorian Grey este extrem de impulsiv, absurd de romantic, bantuit tot timpul de o constiinta exagerata, care-i ruineaza orice placere si-l avertizeaza ca tineretea si distractia nu reprezinta totul in viata.[…] Povestea mea este un eseu despre artele decorative. Este o reactie impotriva brutalitatii nude a realismului plat. E otravitoare, dar nu-i puteti nega perfectiunea, iar perfectiunea este scopul nostru, al artistilor” .

Tot la inceputul anilor `90, Wilde avea sa-l cunoasca pe cel din pricina caruia evenimentele din viata sa au luat o intorsatura deloc placuta: Lordul Alfred Douglas, fiul marchizului de Queensberry. Familia Douglas era una dintre cele mai vechi si nobile familii din Scotia, dar istoria sa era plina de povesti cu nebuni si nenorociri- lucru care il facea pe Oscar sa scuze comportamentul excentric si egoist al tanarului Alfred. Presupusa relatie amoroasa dintre cei doi, niciodata recunoscuta de Oscar, l-a infuriat cumplit tatal tanarului, violentul marchiz de Queensberry. Aspecte importante din relatia celor doi sunt mentionate in lunga si intense scrisoare adresata lui Alfred, din timpul detentiei lui Oscar si publicata ulterior sub numele de De Profundis.

“Trebuie sa iti dai seama acum ca neputinta ta de a fi singur, firea ta, atat de revendicativa si insistenta, absenta oricarei capacitati de concentrare intelectuala, accidentul nefericit – pentru ca imi place sa cred ca nu a fost altceva – prin care ai fost incapabil de a-ti insusi” temperamental oxfordian” in chestiuni de natura intelectuala, ca n-ai fost niciodata capabil, vreau sa zic, sa te joci gratios cu ideile, ci ajungeai doar la violenta de opinie[…]. Ma invinuiesc ca ti-am permis sa ma aduci intr-o stare de ruina financiara totala si discreditanta.” Lungul sir de reprosuri se intinde pe zeci si zeci de pagini, fiind descrise cu o minutiozitate paranoica calcule contabile exacte- unde, cat si in ce mod s-au cheltuit sume imense de bani in compania tanarului lord. Revolta lui Oscar este cu atat mai mare, cu cat responsabil de caderea sa in dizgratie se afla chiar Alfred- sau, oricum, asta era, pe undeva, convingerea lui. Oscar, condamnat la doi ani de munca silnica in luna aprilie a anului 1895 pentru ultragiu la moralitate publica. Dat in judecata de lordul Queensberry pe care el insusi il daduse in judecata pentru calomnie (indemnat de fiul acestuia), Oscar se incapataneaza sa ramana in Anglia, desi avusese sansa sa paraseasca insula. Interesant este faptul ca, desi credibilitatea martorilor prezenti la procesul lui Wilde ca sa depuna marturie impotriva sa era cat se poate de indoielnica, i s-a dat pedeapsa maxima. Vestea s-a raspandit cu iuteala fulgerului, procesul fiind urmarit cu interes de societatea britanica si nu umai, iar reactiile nu au intarziat sa apara. Hugues Rebell comenta intr-un articol aparut in Mercure de France:

“Te intrebi ce crima a putut savarsi Oscar Wilde pentru a fi tratat astfel, daca a tradat cumva Anglia, a incercat s-o asasineze pe Regina sau a aruncat Parlamentul in aer. Afli cu consternare ca Oscar Wilde n-a savarsit nici o crima, ca probabil n-a comis nici macar actul contra naturii de care este acuzat- cel putin vinovatia sa nu a fost pana acum dovedita. A fost de-ajuns, pentru a fi condamnat,sa apara sa-l insulte un om al carui nefericit comportament este cunoscut in toata Londra (Marchizul de Queensberry)[…]”

Scriitorul Stuart Merril a incercat chiar sa adune sprijinitori pentru a inainta reginei Victoria o petitie de clementa, insa n-au fost prea multi cei gata sa isi pateze reputatia, astfel incat Oscar, parasit de multi “prieteni” (cu exceptiile de rigoare, printre care si Ada Leverson, cea mai buna si fidela prietena a sa), uitat chiar si de “baiatul lui de aur”, Alfred Douglas, si-a ispasit cei doi ani de munca silnica, din pricina carora a pierdut aproape tot: familia, copiii (pe care nu avea sa-i mai revada niciodata si a caror nume de familie a fost schimbat din Wilde in Holland pentru a nu le distruge reputatia), averea si, mai important, sanatatea- atat cea fizica cat si cea psihica. Moralul lui, zdravan zdruncinat, nu se va mai reface niciodata.

In 1897, eliberat din inchisoare, paraseste Anglia colindand Franta si Anglia si traind, la drept vorbind, din mila putinilor oameni care-i ramasesera prieteni- inevitabil, are loc intalnirea, in Franta, cu Alfred- si, cum Oscar putea sa rezista la orice, mai putin la tentatii, relatia lor isi reia cursul, spre indignarea tuturor, mai ales a lui Constance, care ii taie mica pensie pe care i-o platea. Tot in aceasta perioada, Oscar scrie ultimul lui poem, “Balada inchisorii din Reading”, sub impresia lasata de executarea unuia dintre detinuti, care-si omorase iubita:

Caci toti ucidem ce ni-i drag

Si-ntindem mortii prada

Unii ucid cu desmierdari,

Multi cu priviri de-otrava,

Cei lasi ucid cu sarutari

Iar cei viteji cu spada.

In toamna lui 1900, boala sa se agraveaza- aparent se pare ca in situatia aceasta l-a adus o rana la ureche capatata in inchisoare, cazand, insa exista voci care sustin ca boala sa ar fi fost de alta natura, probabil sifilis. S-a intervenit chirurgical, insa Oscar n-a mai putut fi salvat. Glumeste chiar pe seama apropiatei sale morti, spunandu-le celor care au venit sa-i stea alaturi “Eu si tapetul meu suntem angajati intr-un duel pe viata si pe moarte. Dintre noi doi, unul trebuie sa dispara”. Din nefericire, Oscar Wilde este invins in ciudata lupta, murind in dimineata zilei de 30 noiembrie a anului 1900 la Paris, avand parte de o inmormantare modesta in cimitirul Bagneux, osemintele lui fiind transferate in 1909 in cimitirul Pere Lachaise din Paris.

Recomandari:

Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Grey

Oscar Wilde, Decaderea minciunii

Oscar Wilde, De Profundis

Oscar Wilde, Casa cu rodii

Oscar Wilde, Salomeea, Evantaiul doamnei Windermere, Importanta de a fi Onest

Peter Ackroyd, Ultimul testament al lui Oscar Wilde

Solomonar

Morti fara morminte

Seara Ajunului de Craciun. Ningea cu fulgi mari si era atat de fumos incat nu ma puteam dezlipi de la fereastra. Vedeam peste vale casele satului rasfirate pe coasta dealului, iar mai sus brazii inzapeziti si Pietrele Corbului. Cosurile de pe acoperisuri scoteau fum gros, intocmai ca pipa mosului.

Mama pusese canta de vin si colacii pe masa. Mosu si-a aprins luleaua. M-am intors sa-l privesc cum soarbe fumul cu sete si-mi era necaz ca mama nu ma lasa sa incerc si eu, sa vad cum e. Doar aveam sap`spe ani! Ce, nu eram destul de mare? Adica de ce sa nu trag si eu un fum, doua? Trebuia sa fie tare bine, de vreme ce mosului ii placea, doar era om batran, trecut prin lume. “Las`, ca de la pipa a murit tac-tu!”, imi spunea ea. Dar n-o credeam. Ce daca asa au zis doftorii? Ce stiau ei? Mosu pipase dintotdeauna si apucase batranetile, traise mai mult chiar decat alti mosi din sat. Ce-avea a face pipa cu zilele pe care i le daduse Al de Sus omului?

Nu mi-am sfarsit bine gandurile ca am auzit vocile copiilor, venisera la colindat. Mama i-a poftit in casa, le-a dat colac si m-a pus sa le torn lapte cald. Ma priveau cu ochii lor mari, limpezi si nu ziceau nimic. Au baut repede laptele si s-au bulucit la usa sa plece. Mama m-a pupat apasat, cum rareori facea, razand: “Numa` cand erai si tu ca astia, Niculita puiu` mamii, si colindai pe la casele crestinilor…”. O priveam mirat- era asa frumoasa cand radea!

Le-am spus ca plec. Mi-am luat suba, cizmele si am iesit. Valul de aer rece m-a izbit in fata, am simtit fiori pe sira spinarii. Am pornit spe Pietrele Corbului.. Urcam mereu, trecand pe langa casele oamenilor, fara sa privesc in stanga si-n dreapta. Mi-am amintit de o alta iarna, eram copil. Tata ma saltase razand pe umerii lui, aratand cu mana in departare:

-Vezi tu, Niculita, norii sus, pe munte? Sa stii ca acolo e o grota veche. La gura ei e pusa o stanca mare, cat casa noastra! Si Valva Pietrelor o da laoparte, ca are putere cat o mie de barbati, si da drumul norilor in lume.

Am zambit. Zapada proaspata imi scartaia sub talpi. Lasam satul urmand cararea care ducea sus, la Pietre. Am tresarit, lipindu-ma de trunchiul unui copac cand un lup mare si cenusiu mi-a iesit in cale, la doar cativa pasi in fata. S-a oprit cu ochii tinta intr-ai mei de parca ar fi vrut sa-mi spuna ceva. A stat in cumpana o vreme, apoi mi-a intors spatele si a pornit-o in sus pe carare, la pas domol. Eu unul nu ma clinteam. A disparut dupa niste tufe incarcate de zapada. Mi se stransese stomacul de spaima si uimire. Am facut cale-ntoarsa, grabind spre sat. Imi simteam sangele zvacnindu-mi nervos in tample. Oare cum spunea bunica, Dumnezeu s-o ierte, cand eram mic si nu puteam adormi? Si-ti va mai iesi lupul inainte, ca sa te-nspaimante… Sa nu te spaimanti, frate bun sa-l prinzi, ca lupul mai stie seama codrilor, si-a potecilor… Si el te va scoate la drumul de plai, la fecior de crai… la fecior de crai… cum oare mai zicea buna?

M-am oprit locului in fata casei lui Pletosu. Omul murise in razboiul cel mare. Nevasta-i murise si ea demult, inaintea lui. Acum casa era locuita de copii, Marta si Iancu. Imi zicea mama despre ei, maicuta le fusese tare frumoasa. O luase Pletosu de pe la Lupsa si-i facuse doi copii. S-a stins biata de oftica si-a ramas omul cu copii mici- Marta era mai mare, Iancu de tata. Oamenii nu-l cautau, ca era ursuz si inrait.

Pe Marta o stiam bine, faina fata! Era bucatica rupta tac-su. Trecuse de douazeci de ani si nu se maritase, nu se apropiau feciorii de ea cat era de mandra si de harnica. Tuturor le era frica de Iancu. Si mie-mi era o frica grozava, fugeam de el ca dracu` de tamaie. Era de-o seama cu mine si frumos ca alte alea. Oamenii ziceau ca e moroi, mama-mi spunea sa-mi fac cruce cand ma petrec cu el pe ulita si sa nu zic nimic, orice-ar face sau ar spune. Ma feream sa trec pe langa casa lui si pe drum nu-l vedeam veci. Nana Ana, o baba din vecini, se jura ca l-a vazut noaptea sus, in tintirim, urland la luna ca lupii, si avea coada! Alta data il vazuse baciul Sandu, in puterea intunericului, mangaind un lup mare si fioros la o rascruce. Si lupul statea ca un miel, nici nu clintea in fata feciorului. Mi se facuse parul maciuca auzindu-i. Toti ziceau ca era lucru necurat, asa gandeam si eu.

Si, ca un facut, ma pomenisem in fata casei lui Pletosu. Voiam sa o iau din loc, dar nu ma puteam misca, parca prinsesem radacini acolo. Parul mi se zbarlise in ceafa si simteam ca n-am aer. La fereastra a rasarit un cap. Marta. Mi-a facut semn sa astept. Nu mai puteam da inapoi. M-au trecut toate sudorile si blestemam clipa in care ma oprisem acolo, teapan. Usa s-a deschis si in chenarul intunecat a aparut silueta subtire a Martei.

-Hai in casa, Niculita! Hai de te incalzeste la noi.

Nu intrasem niciodata in acea casa, nu calcase nimeni din sat acolo. M-am caznit sa zambesc:

-Lasa, Marto! Ma duc acasa…

Fata si-a intors ochii spre sat, intristata. M-am razgandit- cum sa fi plecat? Nu se cadea- era Ajunul Craciunului. Am pasit spre ea sovaind, iar fata i s-a luminat; m-a luat vesela de mana, tragandu-ma inauntru. Era cald, mirosea a brad si sarmale. Agatase crengi de brad pe la grinzi. Odaia era mare, simplu mobilata si totul stralucea de curatenie. Pe pat tocea un motan vargat, ciulind urechile cand lemnele au pocnit in soba. Nu mai era nimeni.

-Stai jos, mi-a spus bland punandu-mi in mana o cana cu vin cald in care taiase bucati de mar. S-a asezat in fata mea, in tacere. Pana la urma a vorbit tot ea.

-Stii, la noi nu vine nimeni, nici noi nu merem la altii. Nici pe copii nu-i lasa oamenii la colindat. Io tot anu` fac turte, sa le dau lor. Da` nu vine nimeni.

O priveam lung si m-a cuprins mila:

-Lasa ca am venit io, Marto.

A ras:

-Bine, atunci ti-oi da tie turte!

S-a ridicat repede, a deschis dulapul si a scos un blid mare plin de turte galbene. Erau asa de dulci si de bune ca le-am mancat jumatate. Am vorbit multe cu ea, despre intamplarile din sat, zapezile mari din iarna aceea, mi-a povestit cum a petrecut la neamuri la Balgrad, ca a vizitat catedrala aceea noua pe care a construit-o regele, dar n-a suflat o vorba despre fratele ei.

-Da` unde-i Iancu? Am intrebat intr-un tarziu, nelinistit. O umbra de tristete I-a acoperit ochii frumosi. Mi-a raspuns incet:

-Nu stiu, a plecat. Asa pleaca el… Nu zice nimic, niciodata, nu-i aud vorba, de zici ca-i mut.

Voiam sa o intreb daca stie ce spuneau oamenii prin sat, dar imi venea greu. Si ma bucuram ca fratele ei lipsea. Nu il mai vazusem de vreo trei ani de zile. Il mai intalneau oamenii prin sat uneori, noaptea tarziu. Am adus vorba de altceva ca sa n-o supar pe Marta.

Am stat mult. Cand am plecat spre casa se inoptase de-a binelea. Am grabit pasul, mama ma astepta in fereastra.

-Pe unde-ai umblat, ma?

Nu i-am spus ca intrasem in casa moroiului, ca bausem si mancasem la masa cu sora-sa. M-am culcat in pat, dar mult timp nu am putut adormi, ma gandeam la Marta si la casa ei frumoasa. M-a trezit mama:

-Hai sa manci!

M-am spalat repede in troaca cu apa rece sa ma trezesc si m-am asezat la masa. Mosu si-a aprins pipa, dar nu-l mai priveam. Gandurile mi-au zburat din nou la Marta.

-Auzii ca aseara ai fost la aia a lu` Pletosu, a spus sec mama.

Am bombanit:

-Cin` ti-a zis?

-Cin` mi-a zis, te-a vazut!

-Na, si daca am fost, ce?

Mama s-a otarat:

-Da` ce-i, ti s-o facut de muieri, muce? Moroiu` era acas`?

M-am incruntat, izbind cu lingura in blid:

-Ce-i, na? Ea m-o chemat! Si moroiu` nu era acas`!

Mosu ne-a privit pe sub sprancene:

-La masa va apuca?

Mama a tacut, eu la fel. Dar vedeam ca nu-i place, nu mi-a mai spus nimic. Era manioasa. Mi-am luat suba si dus am fost. Am mers intins la casa Martei, care m-o poftit inauntru.

-Ai vint…

-Ihi! Numa` asa, in ciuda mamii!

A ras incet, turnandu-mi vin fiert, ca si seara.

-Iancu a plecat, m-a lamurit fara sa o intreb.

Era ceva necurat: unde putea fi plecat toata ziua, prin munti, iarna, in ziua de Craciun? Nu o credeam si, cand ma gandeam la ce spuneau oamenii, imi venea sa o iau la sanatoasa. Am mancat iar turte, pe saturate. Ii povesteam ceva Martei, cand s-a deschis usa- mi-a navalit sangele-n cap. In casa a intrat Iancu si, in urma lui, o vantoasa rotind fulgi de zapada. M-am ridicat intr-o clipa. Marta mi-a facut semn:

-Sezi ma bland, ca nu te manca!

El ma privea pe sub gene, cu capul nitel aplecat in fata. Era frumos si inalt, avea ochii mari si verzi si parul pe spate, de culoarea castanei. M-a masurat o vreme apoi si-a pierdut tot interesul pentru mine. S-a dezbracat incet si s-a asezat pe pat, mangaind motanul. Mie-mi inghetase sangele-n vine de groaza. Era prea frumos si prea neobisnuit ca sa nu-l iau in seama. Marta i-a turnat vin fiert; l-a baut incet, privind un punct anume pe podea, in timp ce sora-sa trancanea:

-Nu stiu, zau, Iancule Maria Ta, pe unde umbli tu atata amar de vreme. Nu manci nimic tata zua, Sfantu` te stie cu ce traiesti, nimeni nu te vede si nu te stie! Dup`aia oamenii zic… ce zic!

A ridicat incet capul, privind-o. Nu citeam nimic in ochii lui, nici macar nu stiam daca a priceput sau nu ce i-a spus Marta. De necrezut, dar nu-mi mai era frica de el. Ba chiar ma interesa.

Dupa ce si-a baut vinul, s-a ridicat, si-a luat haina din blana de oaie si-a dat sa iese. M-am ridicat:

-Plec si io. Iancule, stai ca viu cu tine!

S-a oprit, cu spatele la noi- asadar, intelesese. Marta a facut ochii mari, dar nu a spus nimic. Ca si mine, astepta reactia lui, care intarzia sa apara. A stat asa o bucata de vreme apoi a iesit, tragand usa dupa el. Marta a oftat:

-Lasa-l, Niculita. Asa e el…

Mi-am luat suba:

-Doamne-ajuta, Marto!

-Unde pleci?

-Dupa el.

-Nu, nu te duce… Lasa-l.

Am iesit, ea dupa mine., fara o vorba. Iancu era in sus, pe carare.. L-am strigat, nu s-a oprit. Am alergat, ajungandu-l din urma. Am intrat in padure pasind alaturi, in tacere; parea ca nu ma vede si nu ma stie. Mergea drept ca o catana, cu pasi mari. S-a oprit, adulmecand aerul ca si cainii. De dupa un palc de braduti a aparut in fuga un lup mare, cenusiu. Lupul care-mi iesise-n cale… S-a aplecat, mangaind animalul, care i-a lins mainile, miscand coada stufoasa. M-am pomenit sopind:

-…ca lupul mai stie seama codrilor, si-a potecilor…Si el te va scoate la drumul de plai… la fecior de crai…

Iancu a ridicat capul- ma auzise. Mirarea mea devenise mai mare decat spaima. Cu Iancu langa mine ma simteam aparat. Lupul nu mi se mai parea atat de infricosator. S-a apropiat curios, mirosindu-ma. Am pornit toti trei in sus, pa cararea inzapzita. S-a pornit sa ninga rar, cu fulgi atat de mari cum nu mai vazusem vreodata.

Am urcat mult pana am ajuns la Pietrele Corbului, stanci mari, calcaroase, care dominau imprejurimile. De acolo, de sus, se vedea satul cu case mici. Iar Iancu tacea, tacea mereu, privind in jos.

-Ii fain aci, asa-i? L-am intrebat, cercetandu-l. Vantul ii ravasea parul, imprastiindu-l in aerul rece, iar ochii ii sclipeau ca si cei ai lupului. Voiam sa scoata macar un sunet, sa-l aud vorbind, dar tacea. Am stat mult timp nemiscati, cu umerii lipiti. Eu vorbeam:

-Iancule, ma auzi? Ma intelegi?

Nu se clintea. Aveam senzatia ca vorbesc cu o stana de piatra, ori vreun soi de stafie.

-De ce-o venit lupul la tine? Cine esti tu? Ce esti tu?

Tacerea lui ma scotea din minti, Ninsoarea se intetise, vantul incetase, iar tacerea din jur imi dadea fiori. Tot ce puteam sa aud era propria-mi respiratie. Deodata, fulgii au prins a se roti usor, ca o fantasma, apoi repede, peste tot in jurul meu, in cercuri, cum se rotesc frunzele toamna. Un suier subtire tiuia, iar fulgii roteau nebuni in jurul nostru, parca prinsi in hora. Mi s-au muiat genunchii cand mi s-a parut ca aud soapte. Nu intelegeam nimic. M-am intors spre el, cu respiratia taiata. Privea in jur si parea furios. A intins mana dreapta in fata. Vartejurile s-au adunat intr-unul mare chiar in fata lui, soaptele deveneau mai sacadate. Mi-a parut ca-l aud murmurand, desi nu si-a miscat buzele:

-Plecati.

Vartejul s-a departat si-a disparut, soaptele s-au pierdut in departare. Eu tremuram ca varga. Daca as fi fost mai slab de inger, as fi cazut jos, in nesimtire. Chiar si asa, nu mai aveam multe. Ce era? Ca nu era om ca toti oamenii, asta vedeam si singur.

-Iancule, hai sa plecam acasa!

Nici o reactie. Disperat, l-am prins de umeri, zgaltaindu-l. Am inceput sa urlu ca scos din minti:

-Vreau sa plec, auzi?! Vreau sa plecam amandoi! Spune ceva, pentru Dumnezeu!

Nici macar nu se sinchisea sa ma priveasca. M-am oprit gafaind. Eram hotarat sa incerc orice metoda pentru a-i atrage atentia. O clipa, doar o clipa, am vrut sa plec si sa-l las acolo. Dar n-am fact-o, mutenia si si nemiscarea lui ma provocau. M-am asezat pe o piatra, cu capul in maini. Ce era de facut? M-am ridicat si, hotarat, l-am izbit de pamant. Cateva clipe a ramas acolo, intr-o nemiscare totala, parca ar fi fost mort. S-a ridicat cu grija, aruncandu-mi o cautatura plina de indiferenta Marturisesc ca-mi tremuram incheieturile de parca ar fi fost din aluat. Imi parea ca ma si vad izbit de ceva, facut una cu pamantul. Dar nu s-a intamplat! Asadar nu mai avea rost sa incerc, nu raspundea la nici o provocare, in nici un fel.

Cu toata frica de lupi, am coborat in sat, lasandu-l acolo. Am mers acasa si m-am pus in pat. Imi era somn, frigul si spaima ma epuizasera. Nici nu stiu cum am adormit.

Cand m-am trezit, eram singur. Mama si mosu erau dusi la matusa, imi lasasera friptura pe soba. Afara se intunecase. M-am ridicat, instat. Apa din canta se incalzise. Am iesit la izvor, era mai tarziu de cat imi inchipuisem. Satul parea adormit, nici cainii nu mai latrau. Linistea era totala, apasatoare. Departe peste munti se auzeau in rastimpuri ureletele unui lup urmate ca un ecou de altele, si altele, de parca toti lupii se pornira sa urle, toti odata. M-am gandit la Iancu- oare ce facea el? Unde era? Imi parea rau ca-l trantisem si-l lasasem acolo. Pentru ce? Ce drept aveam? Doar nu-mi facuse nimic.

Nu puteam sa nu ma gandesc la el. Si nu pricepeam in ruptul capului, de ce? Orice as fi facut, ii vedeam mereu chipul, privirea inghetata. M-am scuturat ca de frig, am baut apa si am intrat repede in casa, incuind usa. Spaima prosteasca ce crescuse-n mine s-a mai potolit. M-am aruncat pe pat- si daca, tousi, era moroi, asa cum spuneau oamenii? Ce era de facut?

“Prostii de speriat prunci si babe!” mi-am spus, adormind la loc.

Nu l-am mai vazut mult timp pe Iancu. Nici pe la Marta nu am mai fost. Hotarasem ca e mai bine sa rup orice legatura cu el. Uneori parca ma mancau talpile, as fi mers intr-o fuga sa-l caut- acasa, la Pietrele Corbului sau aiurea, dar imi infranam orice pornire de felul acela.

Venise vara, era prin iulie. Intr-o dimineata m-au trezit tipetele oamenilor in strada. Am dat fuga afara. Mama si mosu erau la poarta, era multa lume la noi la poarta si o zarva de zile mari. M-am apropiat.

-Ce-i, mama, ce-i aci?

Mama si-a facut cruce:

-L-o prins Gheorghe a lu` Schioapa pe Iancu, i-o luat laptele de la vaca!

-Cand?

-Pai azi dimineata, cand s-o dus sa mulga vaca, nu mai avea lapte!

-Na, si ce?

-Cum “si ce”? I-o starpit-o moroiu`! Ptii, uciga-l toaca! Blestema mama, facandu-si multe cruci. Nu mai pricepeam nimic. Nu credeam. M-am dus mai in fata. In mijlocul cercului de oameni erau Iancu si Gheorghe, vecinul, un barbat mustacios, mare cat un munte si iute la manie. Iancu sta, ca de obicei, tacut si nemiscat, in timp ce Gheorghe ameninta, injura si scuipa printre dinti, stropsindu-se la el. Oamenii il priveau pe Iancu inraiti, coltosi si-n ochii lor se citea ura, spaima si neputinta. Gheorghe l-a insfacat cu putere de gat, izbindu-l de zidul casei.

-Te omor, moroiule, altaru` cui te-o facut!

Barbatul a smuls biciul din mana unui om care mana vacile si se oprise si el gur-casca, apropiindu-se amenitator de Iancu:

-Cu mana mea te omor, satana si Iuda!

Iancu a aplecat putin capul, sagetandu-l pe Gheorghe cu privirile- nici amenintator, nici fioros. Privirea ii era calma, sfredelitoare si vadit superioara. Mustaciosul incepuse sa se roseasca, turbat de manie. Mana ii tremura, strangand biciul. Am sarit:

-Da` lasa-l, nea Gheorghe! N-o facut nimica!

A urlat:

-Nimica pe dracu`! Da` vaca mea? Ha?!

A inceput sa-l loveasca, scos din minti. Satenii priveau de pe margine cu interes. O baba s-a pus pe bocit:

-Vai, saracu`… Ca pe cani!

Iancu indura totul cu un eroism de invidiat. Nu se misca si, desi stiam ca-l doare, nici un muschi nu-i tresarea.

Marta a venit in fuga, tipand, smulgandu-si basmaua din cap:

-Lasa-l, omule, lasaaaaaa-l…!!!

Un barbat a prins-o-n brate:

-Las` sa-i dea! Asa!

Gheorghe s-a oprit cu mana in aer, gafaind salbatic. Holbase ochii, cuprins de fiori. S-a albit la fata. A trantit biciul in drum si a plecat, lasandu-l pe Iancu acolo. Dare de sange ii siroiau pe pieptul gol. Oamenii s-au imprastiat, murmurand. Marta a cazut in tarana drumului, plangand infundat. Doar eu am ramas. M-am apropiat de cel batut:

-Ce-ai facut, ma? Ce-ai facut? De ce taci, ma, de ce dracu` taci? Spune ceva! Zi-le ca nu esti tu ala!

Nimic. L-am impins, lipindu-l de zid si am plecat. Ii urmaream din curte. Marta s-a ridicat, l-a luat de mana si au plecat. In casa, mama vorbea cu mosu:

-…ca doara zicea Gheorghe ca numai el putea sa fie! Si io, cand t-am spus, ai urlat la mine! s-a intors mama, privindu-ma furioasa, de parca eu purtam vina a tot ceea ce se intamplase.

Mosu nu zicea nimic. Si-a aprins pipa, apoi mi-a spus:

-Lasa-i, Niculita, ca-s prosti cu totii.

Mama a rosit:

-Da` di ce-s prosti oamenii? Ca-i ala moroi? D`aia-s prosti, tata?

Mosu a tras un fum, plictisit:

-Nu-i nime moroi, Salomie!

Eram mirat- toti ziceau ca e, mosu zicea ca nu e. Pe cine sa mai fi crezut? Dar daca era moroi? Ca doar nu-l batuse Gheorghe degeaba, nu-l vorbeau oamenii degeaba. Ma intrebam ce ar spune lumea daca ar stii ce facuse el la Pietre, asta iarna? Cum ar fi fost, n-aveam de gand sa spun nimanui. Eram hotarat sa descurc itele, dar nu stiam inca ce si cum voi face.

Seara m-am decis- i-am spus mamei ca merg la Milut, varul meu, si am urcat la Pietre. Era o noapte calda si senina. Urcam pe cararea dintre brazi cu gandurile aiurea. In cale mi-a aparut lupul pe care-l vazusem in iarna. Desi imi era nitel teama, m-am aplecat si i-am mangaiat blana deasa si aspra. A miscat coada, prietenos ca un caine- ma recunoscuse.

-Ce faci tu, lupule? Unde-i feciorul de crai?

Parca ma intelesese. A sarit de cateva ori in jurul meu, apoi a luat-o la fuga in sus, pe carare. L-am urmat.

Am ajuns la Pietre. Asa cum ma asteptam, l-am gasit acolo pe Iancu- sta jos, cu spatele rezemat de una din stanci. M-am asezat foarte aproape de el.

-E o noapte frumoasa.

Tacere. Nu mi-am iesit din fire. I-am pus o mana pe umar:

-Iarta-ma, Iancule. N-ar fi trebuit sa te izbesc si sa urlu la tine. De ce nu te aperi? De ce-i lasi sa te bata?

A ridicat ochii din pamant- pentru prima data am citit altceva decat indiferenta in privirile lui- durere. Dar asta a fost tot, pret de o clipita, poate doar o parere. Si-a reluat ciudata meditare. Simteam ca intre noi se stabilize o oarecare comunicare, ceea ce mi-a dat curaj.

-Iancule, esti moroi cu adevarat?

Dintr-o data s-a pornit sa bata vantul, dn ce in ce mai tare. Era un vant cald, de vara, insa nemaipomenit de puternic. Nu intelegeam ce se intampla. Cerul s-a intunecat, nori grei au acoperit luna rotunda. Fulgere albe brazdau cerul, tunetele bubuiau ingrozitor. Simteam ca mi se face rau:

-Iancu! Ce faci, omul lui Dumnezeu!? Iancu!!!

Vocea mea puternica s-a izbit de munti. Ma uitam prostit in jur. Norii, vantul, tunetele si fulgerele au disparut ca prin minune. Totul era calm, ca mai`nainte. Iancu a ingustat ochii- eram convins ca el provocase furtuna si-mi era frica. Era mult mai mult decat credeau oameniica e. Nu era moroi. Era altceva, infinit mai inspaimantator, cel putin asta era convingerea mea.

Am luat-o la fuga spre sat; am intrat in casa, tremurand. Mama a sarit in picioare:

-Tulai Doamne! Da` ce ai?

-M-a… m-a prins furtuna, am banguit.

-Care furtuna, Niculita?

M-am prabusit pe lavita, disperat. Doar furtuna fusese violenta, tunetele si fulgerele ingrozitoare. Cum, nu vazusera?

-A fost furtuna, mama! A tunat si-a fulgerat…

-Unde, ma?

-Aci, in sat! Si la Pietre!

Mama si mosu ma priveau zapaciti. Nu auzisera si nu vazusera nimic.

-Mai du-te tu la biserica, dragu` mamii…

Am iesit afara. In drum m-am intalnit cu nana Ana.

-Nana, nana! O fost furtuna?

Batrana s-a uitat chioras:

-Furtuna? Vai, ma copile… Cum sa fie furtuna? Cand?

-Sara asta, nana!

-Ba, ma, n-o fost! Unde ai vazut tu?

-Asa mi s-o parut…

-Ma, tu ii fi deocheat! Bunele vantului cu relele pamantului, cum l-o `talnit de cap l-o taunit, de ochi l-o orbit…

Am lasat-o boscorodind singura impotriva deochiului, n-am stat sa o ascult. Am pornit din nou spre Pietrele Corbului, capul imi zvacnea: asadar, furtuna fusese doar pentru simturile mele! L-am gasit in acelasi loc.

-M-am intors. Di ce mi-ai facut una ca asta? Nimeni din sat n-o vazut furtuna!

A zambit, ridicandu-se. Era prima data cand il vedeam zambind. S-a apropiat de mine privindu-ma cu luare-aminte, apoi a spus cu o voce clara:

-N-am vrut sa te sperii, Niculita.

S-a cufundat din nou in mutenie, asezandu-se la locul lui. Nu ma asteptasem sa-i aud glasul. M-am asezat in fata lui:

-Ma bucur ca mi-ai vorbit.

A inclinat usor capul. Am vorbit tot eu:

-Ce-a fost azi dimineata? Iancule, acum stiu ca nu esti un om ca toti oamenii si…

-Nu sti nimic, mi-a retezat-o.

Am clipit marunt, contrariat:

-Tu pricepi ce ti se intampla?

-Da. Si fac ce vreau cu puterea mea.

-Vorbesti asa de fain… pacat ca nu-ti aud oamenii vocea.

Nu mi-a raspuns, dar eram hotarat sa-l descos.

-Dar puterea asta vine de sus, sau…?

A zambit cu o superioritate pe care incerca sa o ascunda. Ma uitam la el vrajit, era frumos si mandru ca un fecior de crai din povestile bunicii.

-De ce te-a batut Gheorghe?

S-a incruntat:

-Credea ca i-am luat laptele de la vaca, da` ce sa fac io cu el?

-Ai putea sa-l iei?

A ridicat din umeri:

-Ce folos?

O vreme am tacut, nu mai stiam ce sa spun. Luna se ridicase in crucea cerului.

-Spune-mi, Iancule, di ce nu te-ai aparat? Di ce nu i-ai spus omului ca n-ai fost tu?

-Ce ma priveste?

-Cum ce te priveste? Tu ai luat bataie, nu altu`!

-Uite…

Cu grija, si-a dezbracat camasa alba develind-si pieptul. Am icnit, mi-am simtit ochii sarindu-mi din orbite. Pielea lui era complet neteda, desi dimineata biciul lasase rani sangerande pe tot pieptul lui. Am scuturat capul, nauc:

-Nu mai pricep nimic… Ce Doamne iarta-ma esti tu, Iancule? Spune-mi, ce?!

Am intins mana, iar degetele mi-au alunecat pe pielea lui. M-au trecut transpiratii reci, simteam ca ma podideste plansul.. Prea se adunasera multe, iar asta punea capac. Mi-am tras brusc mana, gemanad:

-Nu, nu esti om, nu se poate sa fii om…

Lacrimile mi-au alunecat pe obraji fara sa vreau. Nici nu stiam de ce plang, de fapt.

-Ce ai?

-Io ce sa fac daca-mi vine sa plang? am hohotit eu inciudat ca nu ma puteam opri.

M-a prins de ceafa, tragandu-ma langa el, cu spatele rezemat de piatra:

-Stai aci, o sa-ti treaca de-acuma.

Simteam ca ma linistesc si prin din nou putere. Mintea mi s-a limpezit, in timp ce lacrimile mi se oprisera cu totul. Era asa de bine incat as fi ramas acolo intreaga noapte, privind cerul.

A doua zi, Iancu a disparut din sat. Marta plangea in bratele mele, disperata si nu stiam ce sa-i spun. Nu pomenisem nimanui despre intamplarea de la Pietre. In fiece seara urcam in acel loc, doar-doar l-oi intalni. Dar nu mai era. Ma ntorceam acasa cu inima stransa, nu stiam ce se petrece cu mine. Slabeam pe zi ce trecea, ma trezeam noaptea si mi se nazarea ca-l vad in odaie. Il strigam si disparea. Mama daduse slujbe la biserica. Nana Ana se tanguia:

-Saracu` Niculita, cum il mai chinuieste moroiu`, uciga-l toaca sa-l ucida!

A cerut de la mama fus si cutit si-a inceput sa-mi descante:

-De-a veni strigoiul de la rasarit, sa se intepe in cutit, iar de-a veni de la apus, sa se-ntepe-n fus…Tu strigoiule, tu strigoaico, tu leule, tu leoaico, acolo sa va duceti, acolo sa dormiti… in` dealu` cu jocu`, c-acolo vi-e locu`, in camp cu bujoru`, c-acolo vi-e doru`! Cu toate danturile voastre, cu toate lanutirle voastre, iesiti si va mutati la muntii cei pustii… Niculita ramaie curat, ca soarele luminat!

-Da` mai taci, muiere! a sfadit-o mosu. Da-i pace copilului sa doarma! Ce-l tot boscorodesti?

In tot satul mersese vestea cum ca pe mine ma chinuia moroiul. Iar Iancu nu era de gasit, parca-l inghitise pamantul. Prin noiembrie am cazut la pat- abia mai puteam sa beau si sa mananc cate ceva. Slujbele popii fusesera degeaba. Mama blestema, pe cand eu plangeam ca un orfan:

-Ada-l pe Iancu, mama!

Saraca de ea, era mai nenorocita ca niciodata, nu stia ce sa-mi faca. Nana Ana-i spunea:

-Gata, s-a duce si asta… S-a prapadi, Salomie dragaaa…!

Boceau amandoua langa mine ca langa mort. Am sarit si am dat-o pe batrana afara. Asta era prea de tot! Nu avea mama destule pe cap? M-am aruncat la picioarele ei , suspinand:

-Ada-l pe Iancu, mama!

S-a lasat jos, luandu-mi capul in maini, plagnad:

-Da` de unde sa ti-l aduc, Niculita, mama? Zi-mi unde sa ma duc si ti l-oi aduce!

Plangeam cu sughituri si nu mai stateam sa ma intreb de ce- nici sa fi murit careva nu m-as fi tanguit cu atata jale. Nu voiam nimic altceva decat sa fie acolo langa mine, sa-l vad.

In decembrie m-am ridicat de la pat, dar tot nu ma linisteam. Nu mai vorbeam cu nimeni inafara de mosu, cu care abia daca schimbam doua vorbe. Toata ziua stateam in fereastra, ma uitam cum ninge si oftam.

In seara de Ajun a intrat in casa, cu obrajii rosii, obosita de fuga, Marta. Cand a vazut-o mama, s-a speriat:

-Vai tu fata draga, da` ce-i?

Eu ma prefaceam ca dorm, nu voiam sa vad pe nimeni:

Cum ii Niculita?

-Doarme… saracu`, cat sa mai zbuciuma…

Marta a spus incet:

-Nana Salomie, iti spun ceva, da` dumneata sa nu zici la nimeni!

-Nu zic, tu fata! Ce-i, draga?

-Bine, nana… O vint Iancu acasa.

Am deschis ochii si-am vazut fata mamei luminandu-se. Nu credeam sa o vad asa vreodata.

-Zau, tu fata?!

-Zau, nana, o vint in sara asta!

-Unde-i?

-Afar`, o vint pe alta cale, sa nu-l vada careva.

Mama a sarit:

-Ada-l in casa!

L-am auzit intrand. A spus:

-Buna sara.

Mama si mosu i-au raspuns intr-un glas:

-Tu vorbesti!

Marta a ras, incantata:

-Vorbeste toate cele!

Eu nu deschideam ochii, nu puteam. Parca pleoapele-mi erau de plumb.

-Vai, Iancule, bine c-ai vint, ca sa prapadea copilu`! a spus mama. Ca ce s-o mai nacajit, saracutu`…

Il simteam ca se uita la mine. S-a asezat pe marginea patului, iar ochii mi s-au deschis singuri- inca nu-mi venea a crede. Ma privea cu ochii mari si-mi parea ca straluceste, nu stiu cum. M-am mirat sa-l vad imbracat ca un om cu stare, cu haine cum nu mai vazusem. Haina de blana neagra si lucioasa ii era descheiata si, pe dedesupt purta o camasa alba de domni. M-am aplecat putin sa-i vad picioarele. Ava cizme scumpe, ca ofiterii. A zambit:

-Ce-i, ma? Ce-i cu tine?

N-am fost in stare sa scot vreo vorba. Am stat asa mult timp, nimeni nu spunea nimic.

-Ce –i ma cu tine? Ce-ai patit?

-Nu stiu, Iancule… Unde ai fost?

-Am fost si io sa vad lumea asta mare.

-Di ce nu m-ai dus cu tine?

-Las`… am adus lumea la tine.

Cateva secunde mi-am pierdut cunostinta. Cand am deschis ochii, am vazut munti, dealuri, campii intinse, ape fara capat, orase albe, oameni de toate felurile vorbind limbi de toate felurile. Cand m-am dezmeticit, Iancu radea. Am ras si eu- ce frumoasa era lumea!

Vitele omaneilor mureau pe capete. A murit si Gheorghe a lu` Schioapa, s-a dus curand si nana Ana. Vasile, feciorul lui Gheorghe, blestema: ii murisera vitele si oile. Ma-sa urla ca o apucata:

-Moroiu le omoara! Moroiu l-a omorat si pe omu` meu! O intrat moroiu-n sat!

Copiii l-au vazut pe Iancu intr-o seara. Vasile il cauta cu cutitul, sa-l omoare. Imi amintesc perfect seara aceea, l-a prins la poarta noastra. Am auzit galagie si am iesit. Vasile il izbise de poarta:

-Te omor! scrasnea el. Nu te-o omorat tata, da` te omor io!

Pana sa apuc sa fac doi pasi, am auzit o izbitura, un zgomot sec, urmat de un tipat ascutit de femeie:

-Sariti, ca l-a omorat nebunu`! Sa te bata Dumnezeu!

Am da fuga la poarta si ce am vazut m-a ingrozit. Iancu sta lipit de scandurile de lemn cu cutitul infipt in piept. Vasile se facuse alb ca faina. Oamenii s-au adunat, speriati. M-am oprit in fata lui Iancu- si-a mutat privirile de la Vasile la mine. A deschis gura- un suvoi de sange i-a tasnit printer buze. Stiam ca va muri. Privirea lui ma tintuia locului. Eram linistit, intocmai cum fusesem in noaptea aceea, la Pietre, cad imi alinase plansul. S-a lasat in incet jos. M-am aplecat in genunchi:

-Am sa mor, mi-a soptit.

-Stiu, Iancule. Stiu.

Sangele lui inrosea zapada:

-Am sa mor si-am sa te astept. O sa vedem lumea, te iau cu mine… Nu te mai las.

A inceput sa tuseasca. Am pus mana pe cutit si, fara ezitare, l-am rasucit cu toata puterea. Ochii i s-au inchis incet.

Vasile ramasese-n continuare teapan. O femeie plangea. Mama se oprise in poarta, muta de spaima. Priveam chipul lui Iancu, atat de linistit de parca ar fi dormit. Am scos cutitul. Lama, inrosita de sange, stralucea in unele locuri. L-am ridicat deasupra capului si, cu o miscare rapida si puternica, mi-am infipt lama lui ascutita in piept. O durere fierbinte m-a amortit repede. Auzeam, undeva, departe, dangat de clopote. O vedeam pe mama tipand, miscandu-si buzele, dar nu o auzeam. Nu auzeam nimic, afara de sunetul prelungit al clopotelor, din ce in ce mai puternic.

Clopote de inmormantare.

Solomonar, nov. 1999

Antinous

„Cel mai insemnat dintre imparatii romani” – asa il descria un istoric al Romei imperiale pe Hadrian, cu mai ine de un secol in urma. Ceea ce i-a impresionat pofund pe istoricii antici cat si, in egala masura, pe savantii moderni, era energia inepuizabila a acestui om, „marsaluind in fruntea legiunilor sale prin vastul Imperiu” si „neostoita lui curiozitate”. Si-a petrecut mai bine de jumatate din domnia sa de 21 de ani departe de Roma si Italia, calatorind aproape in fiecare provincie a intinsei sale stapaniri- prezenta imparatului in peste 30 de provincii este bine documentata. De altfel, atunci cand a urcat pe tron, la 41 de ani, mai bine de jumatate din viata de adult si-o petrecuse departe de Roma. Sursele antice ne ofera cel putin o descriere a lui Hadrian: o figura inalta si impunatoare, si extrem de inzestrat din punct de vedere fizic, caci calarea si mergea mult pe jos, se antrena la lupta cu sabia si la aruncatul sulitei, si vana deseori. Totodata, era elegant iar ochii ii erau „stralucitori si sfredelitori”. Putea fi „placut la vorba si avea un farmec aparte”, aratandu-se foarte popular si prietenos chiar fata de supusii cei mai umili, care trebuie sa-l fi vazut mai des decat pe oricare alt imparat. Dar „ambitia sa neostoita”, dorinta arzatoare de a excela in toate dmeniile si a se remarca, pe spezele expertilor din orice fel de sfera de activitate, l-au transformat cu siguranta intr-o persoana dificila.

Bithynium-Claudiopolis poate fi considerat orasul de bastina al celui care va deveni obiectul pasiunii dezlantuite a imparatului, Antinous. Mai precis, Antinous era un fiu de taran, casa parintilor aflandu-se intr-un loc numit Mantinium (locuitorii din Mantineea il vor comemora mai tarziu pe Antinous cu o fervoare deosebita; insasi numele tanarului aminteste de o legenda locala, care trebuie sa fi fost cunoscuta si la Bithynium- potrivit acestei legende, Mantineea fusese intemeiata, initial, in alta parte, dar fiindca oracolul i-a poruncit, Antinoe, fiica regelui Cefeu, a adus poporul in locul harazit de zei, ghidata de catre un dragon). Sursele antice nu ne spun unde si cand l-a vazut prima data Hadrian. Dintre toate numeroasele portrete ale lui Antinous, majoritatea sunt idelizate, infatisand un adolescent imberb, si doar unul singur ni-l prezinta ca pe un tanar de 20 de ani. Acest lucru ne permite sa credem ca el s-a aflat alaturi de Hadrian timp de aproape 7 ani- cu alte cuvinte, din toamna lui 123 sau primavara lui 124 si pana la moartea lui, in octombrie 130. Dupa toate probabilitatile, Hadrian l-a vazut pentru prima data la Claudiopolis, desi s-a presupus ca aceasta intalnire a avut loc la Heracleea, unde Antinous participa la concursurile atletice rezervate baietilor. Dar, indiferent de locul si momentul intalnirii, prezenta lui langa imparat nu este nicaieri consemnata inainte de calatoria in Egipt, in anul 130.

In septembrie 128, la cinci ani dupa ce a fost initiat in primul grad al Misterelor, Hadrian a mers din nou la Eleusis (Misterele din Eleusis erau sarbatori bianuale tinute in Grecia antica in templul din Eleusis, dedicate zeitei Demetra si fiicei ei persefona din recunostinta pentru darul agriculturii). El s-a alaturat celorlalti „Mystae”, facand baia rituala in mare, tinand post timp de trei zile si apoi participand la aducerea statuii lui Iachus de la Atena. Antinous se va fi aflat si el acolo, chiar daca nici o sursa nu-i atesta prezenta. Dar multimea marturiilor ulterioare, ce asociaza numele lui Antinous cu misterele eleusiene, fac plauzibila ipoteza ca el ar fi fost initiat alaturi de imparat.

Poetul egiptean Pancrates compune un poem despre o vanatoare la care participa cei doi, din care s-au pastrat cateva fragmente, printre care: „Caci el [Hadrian] dorea sa puna la incercare indemanarea frumosului Antinous, fiul ucigasului lui Argus[Hermes](…)”.

Pe la jumatatea lui octombrie 130, flotila imperiala a ajuns la Hermopolis in Egipt, catre izvoarele Nilului. Acesta este orasul hermesului egiptean- zeul Thoth, care dezlega toate tainele. Pe 22 octombrie festivalul Nilului era in curs si doua zile mai tarziu se desfasura comemorarea mortii lui Osiris- ziua in care s-a inecat Antinous. Incidentul este raportat lacunar de catre Dio Casius ,Historia Augusta si Aurelius Victor. Dio incepe:

„Antinous era din Bithynium, un oras bithynian pe care-l mai numic si Claudiopolis, si el devenise paidika [baiatul favorit] al lui Hadrian; si a murit in Egipt, fie cazand in Nil, cum scrie Hadrian, fie, cum s-a intamplat de fapt, fiind oferit drept sacrificiu. Caci Hadrian era, in orice caz, asa cum am spus, foarte atras de cele mai bizare arte si se folosea de divinatii si incantatii de orice fel. Astfel Hadrian l-a onorat pe Antinous- fie din pricina iubirii pentru el, fie ca el alesese sa moara de buna voie, caci trebuia sa renunte la viata din proprie vointa, spre a dobandi ceea ce imparatul dorea- intemeind un oras pe locul unde Antinous isi implinise destinul si dandu-i numele frumosului tanar. De asemenea, i-a inaltat statui, sau mai curand imagini sacre, practic in toata lumea. In cele din urma, el a declarat ca zarise o stea, pe care o considera ca fiind a lui Antinous si cu bucurie asculta povestile depanate de companionii sai, cum ca staua se zamislise din sufletul lui Antinous si ca atunci aparuse pentru prima oara. Ca urmare, el a fost ridiculizat, mai ales pentru ca, atunci cand murise sora sa, Paulina, nu i-a acordat nici un fel de onoruri.”

HA este inca si mai laconica:

„Pe cand naviga pe Nil, l-a pierdut pe Antinous al sau, pentru care s-a jelit ca o femeie. Sunt diverse povesti despre Antinous- unii spun ca s-ar fi oferit el insusi drept jertfa, pentru binele lui Hadrian, altii- ceea ce frumusetea si senzualitatea lui Hadrian sugereaza. In orice caz, grecii, la dorinta imparatului, l-au cinstit pe tanar ca pe un zeu, sustinand ca prin el s-ar fi dat si oracole, despre care se presupune ca insusi Hadrian le-ar fi compus.”

Descrierea lui Aurelius Victor deriva probabil din aceeasi pierduta „Vita Hadriani” a lui Marius Maximus, pe care se bazeaza, in mare, si HA. Intreaga relatare pe care Victor o face asupra regimului lui Hadrian numara mai putin de 300 de cuvinte, mai bine de un sfert fiindu-i dedicate lui Antinous:

„Ca urmare a inclinarii lui Hadrian catre luxura si voluptate, zvonuri rautacioase s-au auzit despre desfranarea sa cu barbati si despre pasiunea arzatoare facuta pentru tanarul sau insotitor, Antinous; de aceea si pentru nici un alt motiv, a fost intemeiat un oras numit dupa Antinous si hadrian i-a inaltat statui efebului. Unii pretind ca a procedat asa din pietate sau din cauza religiei: motivul fiind, zic eu, ca Hadrian voia sa-si lungeasca viata si cand magicienii au cerut un voluntar sa i se substituie, toti au refuzat, dar Antinous s-a oferit el inusi- de aici si mai sus pomenitele onoruri ce i-au fost acordate. Vom lasa insa chestiunea nedecisa desi, in cazul unei personalitati acomodante, privim asocierea dintre persoane de varste diferite cu suspiciune”

Daca Hadrian n-ar fi aratat atatea dovezi de recunostinta- ce necesitau onoruri totale- raposatului Antinous, poate ca povestile ostile despre moartea tanarului nu ar fi circulat niciodata. Orice s-ar fi intamplat, insa, Hadrian s-a vazut obligat sa insiste in scris ca moartea lui Antinous fusese accidentala. Dar exista indicii ca s-ar fi incercat innabusirea zvonurilor potrivit carora disparitia tanarului ar fi fost voluntara. Un collegium de adoratori ai Dianei si ai lui Antinous din lanuvium, langa Roma, infiintat 6 ani mai tarziu, prevedea normele pentru inhumarea normelor membrilor sai- doar cei care se sinucideau nu putau beneficia de onorurile funerare. Alte dovezi suplimentare fac ca moartea voluntara a lui Antinous sa para probabila. Mai ales ca divinizatul Antinous, desi identificat sau portretizat ca diferiti zei greci, in special Hermes, Dionysos si Pan, a fost alaturat lui Osiris, in orasul ce urma sa-i poarte numele. Faptul ca moarta sa a vut loc chiar in ziua in care Osiris se inecase cu greu ar puta trece drept o coincidenta. Pe langa asta, potrivit unei vechi practici stravechi, cei care se inecau in Nil primeau onoruri divine. Cu siguranta Antinous auzise despre aceste traditii. Pe de alta parte, conceptul sacrificiului personal pentru a salva viata cuiva era destul de familiar atat grecilor cat si romanilor.

Mai exista insa si alte dovezi care merita sa fie luate in considerare si care pot face lumina in privinta starii de spirit a lui Hadrian. Este poate inutil sa ne lansam in speculatii, cand adevarul poate nu va fi niciodata descoperit. Astfel, se poate presupune ca Antinous s-a inecat de buna voie, stiind ca Hadrian isi facea griji privitoare la sanatate. Oricum, este destul de plauzibil ca tanarul dobandise un fel de dorinta de a muri. El il insotea de ceva timp pe Hadrian, pare clar- chiar daca toate sursele nu afirma fara echivoc acest lucru, si se afla acum la varsta cand, pentru greci, relatiile traditionale onorabile cu un barbat nu mai erau acceptate. Unii dintre principalii elenisti moderni au ajuns la aceeasi concluzie- ca pozitia lui Antinous devenise de neconceput si el a cautat o ale de iesire.

In orice caz, se pare ca pe 30 octombrie Hadrian a „intemeiat” oficial „orasul lui Antinous” (Antinoopolis) pe malul drept al Nilului, vis-a-vis de Hermopolis si aproape de locul unde Antinous murise.

„

Geniu

Inseamna afectiune si prezentul, deoarece a cladit casa deschisa iernii spumoase si zvonului varatec: dansul a purificat bauturile si bucatele: inseamna vraja locurilor ce luneca, si desfatarea supraomeneasca a popasurilor. El inchipuie afectiuna si viitorul, puterea si iubirea pe care noi, in picioare – in mijlocul turbarii si plictisurilor, le vedem strabatand cerul de furtuna si flamurile extrazului. (ARTHUR RIMBAUD)