Glastonbury şi „Pământul Soarelui”

 

Printre locurile cu o însemnătate deosebită în legenda Sfântului Graal, de o atenţie specială se bucură Glastonbury, deoarece legenda spune că aici ar fi poposit Iosif din Arimateea atunci când a pus piciorul pe pământul Angliei, aducând cu sine Sfântul Graal, tot aici presupunându-se a fi şi mormântul regelui Arthur şi al reginei sale Guinevere. Dar, nu numai atât…

Glastonbury şi regiunile învecinate a constituit într-o vechime mai mult sau mai puţin depărtată un imens templu solar delimitat de traseul pe sol a unor efigii gigantice reprezentând bolta cerească reflectată pe suprafaţa Pământului. Traseul efigiilor denotă faptul că amplasamentul nu a fost ales arbitrar, ci în virtutea unei anumite „predestinări”. Or, aceasta implică stăpânirea cunoaşterii „tradiţionale”, moştenită de călugării de la Glastonbury de la înaintaşii lor, druizii celţi, primită de aceştia de la civilizatorii lor indepărtaţi, pelasgii, cunoscuţi sub numele de Tuatha de Danaan în legendele celtice.

În amsamblul său, figura de la Glastonbury este un imens Zodiac în care, într-o anumită măsură, am putea vedea prototipul „Mesei Rotunde” a cavalerilor Graalului, ea reunind în jurul său 12 personaje asemenea Zodicului. Cu toate acestea, este bine să nu cădem în ispita de a vedea în aceste personaje doar nişte constelaţii, întrucât ar fi o interpetare prea modernă şi „naturistă” („boala” savanţilor moderni). Aceasta, cu atât mai mult cu cât efigiile de la Glastonbury ne relevă în mod enigmatic şi încifrat o poveste a unui alt ţinut, a Pământului Soarelui, a ”Ţării Sfinte” – denumiri aplicate Centrului Spiritual Suprem.

Zodiacul de la Glatonbury şi Cavalerii Templieri

Se pare că templierii au avut un rol însemnat în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, fapt ce concordă într-o anumită măsură cu titulatura lor de „păzitori ai Ţării Sfinte”. În acest sens, este demn de remarcat faptul că, aşezările monastice ale templierilor aproape întotdeauna se află în apropierea unor monumente megalitice sau a unor vestigii preistorice, ceea ce nu este deloc o pură coincidenţă. Urmărind în detaliu legendele Graalului devine evident că între aceste efigii şi titlurile de „Păzitori ai Sfântului Graal” şi „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinute de templieri, există o corespondenţă ce nu poate fi trecută cu vederea.

Dacă ne raportăm la sensul imediat şi exterior al titlului de „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinut de templieri, ajungem în mod nemijlocit la conexiunea cu Cruciadele şi rolul lor declarat de apărători ai pelerinilor peregrini în Palestina la locurile sfinte. Din puncul de vedere al unei logici superficiale – problemă rezolvată! Însă, având în vedere că templierii erau un ordin monastic şi iniţiatic, prin însuşi definiţia cuvântului iniţiatic, se elimină posibilitatea unei mulţimi considerabile a membrilor ordinului, astfel încât ei să formeze o armată demnă de a face faţă presiunilor păgânilor asupra Ţării Sfinte. Deci, din puctul nostru de vedere, nu la rolul lor războinic se referă aceasta titulatură.

Pentru creştini, „Ţara Sfântă” era, prin excelenţă, Palestina; „problema devine mai complexă când ne dăm seama că diferitele grupări orientale, al căror caracter iniţiatic este neîndoielnic, cum ar fi hassassinii sau druzii şi-au luat şi ele titlul de „Păzitori ai Ţării Sfinte”. Aici, într-adevăr nu mai poate fi vorba de Palestina. Atunci despre ce poate fi vorba cu această misterioasă denumire?

Denumirea „Ţara Sfântă”, în a căror păzitori se erijau templierii, are un dublu sens, ca în cazul tuturor simbolurilor autentice. Ea nu desemnează doar Centrul suprem sau cel subordonat, care în fapt este o imagine a Centrului, ci şi tradiţia ce emană de la acest Centru, care apoi este preluată in funcţie de gradul de perceptie si păstrată mai departe în centrul subordonat până la opacizarea sau dispariţia totală a acestuia. Această calitate a templierilor, de „păzitori ai Ţării Sfinte”, nu vine deloc în contradicţie cu aceea de „păstratori ai Sfântului Graal”, atribuită tot acestui ordin monastic, întrucât Graalul însuşi se bucură de o multitudine de sensuri. În tradiţia medievală, Graalul este atât un vas cât şi o carte, cartea desemnând tradiţia primordială sau subordonată, după caz, iar vasul semnificând starea corespunzătoare deţinerii efective a acestei tradiţii.

Dacă templierii au avut un anumit rol în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, înseamnă că această aşezare era o imagine a Centrului Suprem, iar templierii aveau un dublu rol: atât de păstratori si apărători a doctrinei primordiale moştenite de către celţi de la înaintaşii lor Tuatha de Danaan (pelasgii hiperborei), cât şi aceea de a păstra oarecare legături cu exteriorul, dar mai ales de a păstra relaţiile dintre doctrina primordială şi cea druidică subordonată Tradiţiei Mamă.

Acum ne mai rămâne să vedem dacă afirmaţiile făcute până aici pot fi verificate prin realităţile din teren, şi dacă efigiile de la Glastonbury ne spun o poveste legată de Centrul Lumii.

Particularităţile zodiacului de la Glastonbury. Balanţa

Figura zodiacală de la Glastonbury prezintă unele particularităţi care pot fi privite ca o marcă a autenticităţii sale.

În primul rând, este de remarcat absenţa semnului Balanţei. Această absenţă, oarecum anormală în ciclul zodiacal, se datorează faptului că Balanţa nu a fost întotdeauna un semn zodiacal, ea fiind la origine un simbol polar, numele ei fiind atribuit fie constelaţiei Ursa Mare, fie complexului format din Ursa Mare şi Ursa Mică, constelaţii de care se leagă în mod nemijlocit numele Regelui Arthur. Din această cauză, trebuie să admitem că efigiile de la Glastonbury, în centrul cărora Polul este reprezentat sub forma unui cap de şarpe ce ne trimite cu gândul la Dragonul Celest, este anterioară perioadei în care balanţa a intrat în zodiac.

În conformitate cu tradiţia menţionată de Sefer Ieţira ebraică, „Dragonul stă în mijlocul cerului asemeni unui rege pe tronul său”. Foarte interesantă afirmaţia deoarece, la celţi dragonul este un simbol al conducătorului, iar Arthur este fiul lui Uther PenDRAGON! Mai mult, stindardul ridicat de regele Arthur în onoarea tatălui său, şi devenit, mai apoi, stindardul sub care Cavalerii Masei Rotunde sau Cavalerii Graalului dacă vreţi, şi-au păstrat independenţa, era un dragon de tip dacic! Acest Dragon, devenit stindard al cavalerilor Graalului, este reprezentat tricolor, roşu pe burtă, galben pe laterale şi albastru pe spate! Nu sunt acestea culorile naţionale ale descendenţilor pelasgilor şi dacilor, românii? Pe cine sau ce reprezenta acest steag? Cum am arătat în articolul intitulat „Simbolismul lupului şi al sarpelui. Dragonul Dacic”, acest stindard îl reprezintă tocmai pe Zamolxe/Saturn/Apollo – Regele Lumii, ce întotdeauna îşi are reşedinţa neschimbătoare în Centru, care este echivalent la rândul său cu noţiunea de Pol.

Nu vorbea oare Iisus de „înţelepciunea Şarpelui”? „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” – spunea el, îndemnându-i pe evrei să revină la tradiţia primordială, legitimă, abandonată prin renegarea lui Avraam, tatal credinţei iudaice. Or, această înţelepciune despre care vorbeste Iisus, emană de la Centru al cărui stăpân este Zamolxe! Înţelepciunea Şarpelui despre care vorbeşte Iisus, de această dată în tradiţia indiană, este pusă sub patronajul celor 7 rşi polari, iar Ursa Mare este formată din 7 stele, care la rândul lor, sunt reprezentate în tradiţia creştină înconjurând capul fecioarei Maria legitimând-o drept Marea Mamă, principiul feminin al lui Zamolxe, identic cu Fecioara Lumii din tradiţia gnostică şi hermetică.

Simbolismul acesta, reprezentând în mod ciudat Balanţa, prin capul Şarpelui, devine astfel o imagine legitimă a Polului spiritual care întotdeauna este pus în legătură cu Tula, capitala hiperboreană, de unde a emanat tradiţia primordială. Or, acest Centru identic cu Polul în tradiţiile esoterice, este pus în legătură cu Puterea (vezi art. Disertaţii pe marginea unei hieroglife), iar conducătorul său este Poseidon (Posis Das/Zeul puternic) înfăţişat purtând tridentul ca investitură a puterii peste cele trei lumi ( v. Art Un Obicei străvechi – Căluşul). Foarte ciudat, întrucât Tulcea, cunoscută sub numele antic Aegyssus, este tocmai la baza tridentului închipuit de cele trei braţe ale Dunării, iar Dacia este întotdeauna identificată de către autorii antici cu Hiperborea Apollinică sau Pământul Soarelui.

Mai mult, revenind la numele lui Arthur care-şi cinsteste tatăl prin ridicarea dragonului dacic, o să spun că numele lui nu este legat doar de Dragon prin intermediul lui Uther Pendragon, tatăl său, ci şi de urs, care din nou este un simbol al puterii şi o desemnare a lui Zamolxe. În ceea ce priveşte numele Arthur, trebuie să recunoaştem că, forma exactă a numelui, dată de manuscrisele în franceza veche, este Atus sau Artu, ceea ce ne conduce la rădăcina „art”, adevărata bază filologică a numelui. În acestă formă, mărturia limbilor celtice este lipsită de ambiguitate: este vorba de vechiul nume al ursului. „Există în toate limbile celtice o serie de cuvinte arhaice derivate ale temei „arto” – urs. Ele au ieşit foarte curând din uzaj dar au subzistat în galică şi au rămas aici până la sfârşitul Evului Mediu într-un număr apreciabil de toponimice şi antroponimice irlandeze, galeze şi bretone. Principalul dintre acestea este numele regelui Arthur, pe care este inutil să încercăm să-l explicăm print-un antroponim latin Arturius.. reise că numele ursului a făcut obiectul unei metafore aplicate regelui” Şi pentru a ne lămuri şi mai exact cum stau lucrurile cu acest personaj ursin, pe marginea unui text latin intitulat „Historia Britonum”, există o glosă în legătură cu numele celtic Arthur: „Arthur, latine translatuum, sonat ursus teribilem” adică „Tradus în latină, numele lui Arthur înseamnă urs îngrozitor”. De aici deducem că în limbile celtice se produce o asimilare între războinic şi urs, evidentă în galeză unde „arth” care semenează în acelaşi timp, atât războinicul cât şi ursul. Există însă în galeză numele propriu Arth-bleid ce înseană ursul lup sau războicul lup la fel cum în irlandeza veche „art” desemnează atât războinicul cât şi ursul.

Misterioasa paralelă din galeză Arth- bleid – ursul lup ne trimite din nou la tradiţia primordială moştenită de celţi de la acei Tuatha de Dannan şi la însemnele zamolxiene. Cum aşa? Aşa! Pentru că, dacă şarpele este faţa spirituală, iniţiatică a lui Zamolxe, lupul este faţa „vizibilă” şi războinică a aceluiaşi zeu. Să nu uităm că Apollo, identificat cu Zamolxe, purta epitetul de Lykaios, adică tocmai lup, iar prin uciderea şarpelui Python, Apollo devine războinicul. Iată şi misterul iniţierii zamolxiene, şi in general a oricărei căi autentice de iniţiere: „uciderea laturii materiale „razboinice” a iniţiatului şi identificarea cu latura „serpească”, spirituală! Toate bune, dar încă nu se vede ce treabă au toate astea cu ursul…

Oare nu se numeau războincii daci „lupi”, titlu confirmat de etnonimul frigian „Daous” care-i desemna ca popor? Lecturând basmul românesc Harap-Alb, vom vedea că eroul înfrânge ursul identificându-se cu el, arătându-ne, într-un limbaj simbolic, identificarea lui Apollo cu şarpele, prin înfrângerea lui Python. Mai mult, numele eroului din basmul Harap-Alb, nu este un nume propriu-zis, ci o alipire de termeni însemnând Negru-Alb, contrast tipic zamolxian, aşa cum am arătat în articolul „Din lada de zestre a neamului…” când am vorbit despre Moş Crăciun. Faptul este confirmat de descoperirea din mormântul de la Fântânele, unde găsim imaginea pictată a unui pătrat tăiat de diagonale în patru triunghiuri două roşii şi două albe, şi laturile alternând aceleaşi două culori. Iată pe Apollo (Albul, Zamolxe masculin) şi Artemis ( Roşioara, Zamolxe feminin), cei doi serpi ai caduceului hermetic, tinzând să se reunească, în varful său, în Principiul Unic Zamolxe sau, daca vreţi, cele două feţe ale lui Ianus şi cele două tăişuri ale securii cu care unele tradiţii desemnează Polul sau Axa Lumii.

Sub acest ultim aspect este de semnalat ciocanul lui Thor, Mjolnir, care contrar părerilor mitologistilor, care vor să facă din el un zeu de sine stătător, nu este altceva decât o latură a lui Odhin, iar Odhin are ca însemne sacre doi lupi si doi corbi!

Atât securea dublă cât şi simbolismul dublu a lui Ianus, au aceeaşi formă cu Balanţa, care în zodiacul de la Glastonbury semnifică ideea de Pol sau Centru!

Ca să întelegem şi mai bine cum stau lucrurile, voi spune că Harap-Alb înfrânge ursul, asemenea lui Arthur identificându-se cu el. Ori, Harap-Alb este fiul „Împăratului” aspectul său rennoit, după cum Apollo nu este altceva decât aspectul rennoit a lui Saturn/ Zamolxe, prin urmare având în sine insuşi capacitatea de a deveni el insuşi „împărat”! Ori, tocmai acest Zamolxe, la daci, purta titlul de zeu moş. Epitetul Moş este cel care ne aduce şi mai aproape de identitatea cu ursul, pentru că, în tradiţia românească, ursul se numeste tocmai moş (Martin). Şi tot aici, trebuie menţionată şi mărturia lui Porrhirius, care devine deosebit de interesanta în această discuţie. El ne spune că, la naştere, Zamolxe a fost învelit într-o piele de urs. Nu este vorba aici de o naştere în sensul propriu-zis al cuvântului, ci de o naştere a doua oară, o reînnoire, un nou aspect al zeului, anume acela de urs, după vorba românească „Lupul îşi schimbă părul, da năravu ba”. Observaţi? Din nou, Lupul care-şi poate schimba forma după cum doreşte, în funcţie de necesităţile ciclului, dar esenţa sa rămâne aceeaşi. Şi ca să fim noi si mai lămuriţi de imixtiunea ursului în treburile noastre, ca imagine a Regelui Lumii şi stăpân al Centrului, aflăm că„ reprezentările de ursuleţi au origine tracă şi că acest motiv decorativ a jucat un rol important în stilul animalier tracic, respectiv traco-getic,care a influienţat arta scitică”. Semnificaţia ursului apare şi mai transparentă atunci, când în tezaurul de la Agighiol şi în cel cunoscut sub numele de „tezaurul de la Craiova”, capul de urs este însoţit de corpul de şarpe, jucând tocmai rolul simbolismului decriptat mai sus.

Păsările „polare”

În zodiacul de la Glastonbury, semnul Vărsătorului beneficiază de o imagistică oarecum suprinzătoare, fiind reprezentat printr-o pasăre în care putem recunoaşte mistica Pasăre Phoenix, care poartă în cioc o cupă, cupă care, având în vedere strânsa legătură dintre Phoenix şi ideile de regenerare şi viaţă veşnică, nu este alta decât Sfântul Graal. Urmând tradiţia arabă, pasărea Phoenix nu se aşează niciodată pe pământ în nici un alt loc afară de muntele polar, iar muntele polar, în tradiţia menţionată, este Muntele Qaf sau Muntele Capului (Bucegi – unde se află marele cap sculptat, cunoscut sub denumirea de Sfinxul românesc), locul unde se află Columna Cerului sau Axis Mundi/ Axa Lumii, pe care autorii antici greci şi romani o numeau Polus Geticus.

Ori, această denumire de Polus Geticus semnifică foarte clar faptul că Polul se afla în Geţia/ Dacia! Vine să confirme ceea ce am spus în legătură cu Phoenixul un bestiarul din Aberdeen, oras aflat tocmai în Anglia, unde este localizat şi „zodiacul” despre care discutăm, unde Phoenixul este reprezentat sub un soare sau stea cu 8 raze, or, octogonul (steaua cu opt raze) este un simbol tipic românilor şi simbol al Polului!

Relatările despre această enigmatică pasăre ne spun că atunci când se naşte un nou exemplar prin autocombustia precedentului, tânăra pasăre adună rămăţiţele precedentei şi le duce la Heliopolis. Acest Heliopolis – oraşul soarelui – nu trebuie raportat la Heliopolisul Egiptean, care în fond este o imagine a Heliopolisului ce era capitala Siriei primitive şi a Pământului solar, ci la Hiperboreea Apolinică, sau Avalon dacă vreţi, a cărei capitală era Thula. Şi tocmai în acest spaţiu al Hiperboreei dacice aflăm aşezarea Heliopolis (Helis/Oraşul soarelui), atestată în vremea lui Dromichete! Cu atât mai mult, cu cât, aici se afla şi insula cu templul cel sfânt al lui Apollo, cunoscută anticilor ca Insula Leuke ( Albă/Luminoasă), iar în Evul Mediu, în imediata vecinătate a insulei, pe tărmul Mării, se afla Cetatea Alba. Această Cetate Albă face legătura simbolică între natura războinică a păzitorilor tradiţiei primordiale apolinice şi cavalerii templieri despre care vorbeam la inceputul acestui articol. Ori tocmai acest Heliopolis, cetatea Soarelui apare reprezentat pe paftaua lui Negru-Voda, întemeietorul statului medieval român de la sud de Carpaţi, în mijlocul ei tronând o lebădă, pasărea heraldică a lui Apollo!

În acelaşi zodiac despre care vorbim, mai apare o pasăre, anume o lebădă clocind Oul Lumii, a cărei aripă corespunde stelelor din Ursa Mare, astfel simbolismul său fiind mai degrabă polar decât zodiacal. Or, Lebăda în greceşte se numeşte Kyknos iar mitologia greacă ne spune că acesta a fost fiul lui Apollo şi al Hyriei care nu este decât o coruptelă a adevăratului nume al pământului solar, Siria primitivă! Şi ca să fim noi şi mai lămuriţi care este această Sirie, şi pentru a nu face confuzia cu Siria istorică locuită de fenicieni, vom spune că, după autorii antici, Polul Getic era situat sub stelele Ursei Mari!

În concluzie, zodiacul de la Glastonbury, în lumina celor prezentate mai sus reprezintă o imagine druidică, încriptată, a locului unde îşi are originea tradiţia druidică moştenită de cavalerii templieri! Glastonbury nu este el insuşi pământul Soarelui, cum greşit s-a zis, ci este o hartă ale cărei elemente trimit la Siria Primitivă, Pământul Soarelui, Hiperboreea, Dacia străveche, care la arienii vedici migraţi sub conducerea printului Rama spre Valea Indusului, purta numele, foarte apropiat fonetic, de Surya! Oare nu tine vulturul din stema României o cruce în cioc, cruce ce semnifică întotdeauna manifestarea principiului, a doctrinei hiperboreene, apolinice, în cele patru zări?

Bibliografie:

1.R. Guenon, Simboluti ale ştiinţei sacre, ed. Humanitas, Bucureşti

2.Phillipe Walter,Arthur.Regele şi ursul, ed Artemis, Bucureşti

3.Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed Saeculum I.O, Bucureşti

4.Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele Sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5.Olivia/ Al Srachină,Tricolorul – trafdiţie şi permanenţă, în Rev. Manuscriptum, nr2/1986, anul XVI

zamolxe

Reclame

Prometheu înlănţuit. Caucazul şi Atlasul vechilor tradiţii

Înlănţuirea şi chinurile îndurate de Prometheu a încins imaginaţia artistilor din toate domeniile artei.

Tradiţiile legate de Prometheu spun că după ce Zeus uzurpă tronul tatălui său Cronos/ Saturn şi-i luă toată puterea, a apărut o gravă neînţelegere între stăpânul Olimpului şi oameni iar reperezentantul oamenilor în acest diferend era titanul Prometheu. Acesta îl acuza pe Zeus că după ce s-a urcat pe tronul părintesc a împărţit toate bunătăţile doar zeilor neţinând sema de muritorii mizeri şi că ar fi dorit să distrugă omenirea printr-un potop. Zeus era puternic prin autoritatea sa asupra zeilor şi a oamenilor, aşa cum stă bine unui autocrat, dar Prometheu era puternic prin înţelepciunea sa întemeindu-şi acestă putere pe beneficiile aduse rasei umane. De aici a izbucnit rivalitatea dintre cei doi ce se va adânci odată cu adunarea de la Mecone unde zeii şi oamenii s-au întrunit pentru a-şi stabili libertăţile şi obligaţiile ce se cuveneau fiecărei părţi. Cu această ocazie Prometheu aduce un bou mare pentru sacrificiu. După ce a sacrificat victima el a împărţit-o în două: într-o parte puse toată carnea şi grăsimea acoperindu-le cu burduful boului iar în cealaltă parte puse numai oasele având grijă să le acopere cu o grăsime albă strălucitoare. Apoi, le înfăţişă alegerii lui Zeus. Zeus cunoscând dinainte înşelăciunea, alese totuşi partea slabă pentru a avea motiv de răzbunare în contra muritorilor şi a-i pierde. Mâniat de înşelăciunea la care a fost supus, Zeus hotărăşte să le ia oamenilor focul, astfel că toate vetrele rămaseră întunecate şi reci. Prometheu folosindu-se de un şiretlic şi înşelând vigilenţa lui Hefaistos, fierarul zeilor, reuşi să fure focul sacru în tulpina unei plante numită ferulla şi să-l redea oamenilor. Zeus văzând focul strălucind din nou în vetrele oamenilor se aprinse de mânie pentru că nu dorea cu nici un chip ca Prometheu să câştige întâietate în faţa oamenilor. Una ca acesta nu putea rămâne nepedepsită de către tartorul zeilor. Prin urmare, Zeus dete poruncă lui Vulcan să făurească un lanţ cu care să lege pe Prometheu de stâncile solitare ale muntelui Atlas, la marginea pământului, în ţara sciţilor, unde vulturul lui său îi ciugulească zilnic ficatul ce creştea în fiecare zi la loc.


După alte tradiţii posterioare lui Hesiod, Prometheu a fost înlănţuit pe Muntele Caucaz,. Avem oare de-a face aici cu o inadvertenţă geografică sau cu o informaţie greşită? Urmează a descoperi asta de-a lungul studiului de faţă.

Atlasul prometeic

După credinţele lumii vechi Atlas susţinea la marginile pământului cu capul cu mâinile şi cu umerii săi cerul cel vast fiind constrâns la aceasta dintr-o necesitate stringentă.

Soarta aceasta i-a fost destinată lui de către Zeus care a legat în lanţuri grele , pe Columna din mijloc, pe titanul Prometheu asupra căruia a trimis un vultur să-i ciugulească ficatul care creştea la loc în fiecare zi. Acest vultur a fost ucis, după aceleaşi tradiţii de către Hercule/Heracles cel care a eliberat pe Prometheu din suferinţele sale. Două sunt elementele ce ne atrag atenţia în aceste legende:

1.Muntele/Titanul Atlas stă la marginile pământului cunoscut, fiind plasat de acelaşi Hesiod în ţara sciţilor

2.Legătura de apropiere existentă între cele două legende şi cei doi protagonişti, Atlas şi Prometheu.

După Hesiod, Atlas şi Prometheu erau fraţi fiind fii ai titanului Iapet şi având ca mamă pe Clymene, fiică a lui Okeanos Potamos. Ori Okeanos Potamos pentru autorii greci nu era altceva decât Istrul situat la marginea lumii cunoscute, în extremul nord! Dincolo de Okeanos Potamos se întindeau pământurile locuite de sciţi iar după mărturiile lui Herodor, autor anterior lui Herodot, Prometheu a fost un rege scit, în această ipostază el apărând pe unele basoreliefuri îmbrăcatat ca un rege barbar purtând o mantie largă. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont de faptul că sub denumirea de Scythia, autorii greci înţeleg, de regulă, ţinuturile din partea de nord a Istrului şi de la colţul de NV al Mării Negre. Nu există nici o contradicţie aici deoarece însuşi patria titanilor era la nord de Istru după cum am spus în articolul „Uriaşii”. Chiar şi Herodot , părintele istoriei, ne spune că Scythia se întindea pe lângă Istrul de jos până în regiunile Oltului.

Apropierea dintre Atlas şi Prometheu ne oferă aceeaşi vedere pe care o avem în filiaţia Decebal – Dochia/ Dacia care sunt prezentaţi ca tată şi fiică în poemul lui Ghe. Asachi menţionat integral în articolul „Sacrul feminin” ( Baba Dochia). După cum Decebal este regele pământului unde sunt situaţi munţii Dochiei care-i este fiică tot la fel este Prometheu stăpânul teritoriilor unde este situat muntele Atlas care-i este frate. Aici avem de-a face cu una dintre ipostazele regalităţii sacre despre care am vorbit foarte pe larg în articolul „Sacralitatea intituţiei voievodale româneşti”.

Prin urmare atunci când vorbim despre Atlasul supliciilor prometeice nu vorbim despre Atlasul geografic situat în nordul Africii aşa cum cred unii autori moderni fără a da nici o atenţie menţiunilor antichităţii legate de acest subiect. Atlasul legendelor greceşti este Olimpul antehomeric de la Dunărea de Jos, din Scytia veche de dincolo de Okeanos Potamos, unde Homer şi Hesiod plasează geneza zeilor şi a omenilor! Acest Olimp al tradiţiilor antehomerice poartă azi denumirea de Bucegi! Muntele cel mai sacru al întregii antichităţi!

Şi da, pe vechiul Atlas, în apropierea Columnei Cerului, unde tradiţiile antice spun că a fost înlănţuit Prometheu se află o mărturie vie, dăltuită în piatră brută, a faptului că acest eveniment al lumii antehomerice, schingiuirea lui Prometheu binefăcătorul oamenilor, a avut loc în Munţii Bucegi! Există aici o sculptură megalitică de dimensiuni uriaşe ce înfăţişează, capul gâtul şi pieptul unui vultur orientat cu faţa spre Columna Cerului pe care se spune că a fost înlănţuit Prometheu de către Zeus cu un lanţ făurit de catre Vulcan/Hephaistos, făurarul zeilor.

Ori tradiţiile antice ne spun că Zeus după ce l-a înlănţuit pe Prometheu pe Columna Cerului şi-a tris vulturul ceresc să-i ciugulească ficatul care creştea mereu la loc. Orientarea megalitului în direcţia Columnei Cerului ne lasă loc la îndoieli asupra faptului că supliciul prometeic s-a întâmplat pe Vf Omu , pe Columna principală a Întreitului Stâlp al Cerului!

Se întâmplă însă un fapt ciudat. După cum traseul constelaţiei Dragonul din emisfera nordică trasează în plan celest sinuozităţile lanţului montan carpato-balcanic reprezentând într-un fel cele două jumătăţi ale oului primordial la fel de această dată ne atrag atenţia două constelaţii situate tot în emisfera nordică.Vulturului divin pe care Zeus l-a trimis asupra lui Prometheu a dat numele unei constelaţii pe care romanii o numeau aquila ceea ce înseamnă tocmai vultur. Această constelaţie se învecinează cu o alta ce poartă numele edificator Prometheu sau Ingenicullus Şi ca să nu ieşim din cercul ciudăţeniilor vom spune că singura specie de vultur care trăieşte în munţii noştri este acvila/aquila!.

Memoria ancestrală a românilor nu dă greş nici de data aceasta pentru că în credinţele româneşti există o tradiţie confom căreia acest vultur cu clonţul său de fier, numit altminteri ceahlău sau vulturul cerului, vine noaptea la păstorii de prin munţi şi câmpii ciugulindu-i şi pricinuindu-le dureri. După cum se poate vedea, este aceeaşi tradiţie ca şi cea referitoare la vulturul lui Zeus trimis zilnic să-i ciugulească ficatul lui Prometheu.

Mai trebuie să amintim căteva date istorice cu referire la poziţionarea Atlasului prometeic. Hesiod, în Theogonia sa, ne spune că Prometheu şi-a suferit supliciul pe muntele Atlas. Ori după tradiţia transmisă de Apolodorus acest munte se află în ţinuturile hiperboreene. În ciuda informaţiilor menţionate până acum ne vom apuca să căutăm acest munte cine ştie pe unde dacă nu dăm atenţie mărturiei lui Pindar care ne spune că că hiperboreii erau poporul care locuia langă cataractele Istrului. Şi pentru ca să fim edificaţi pe deplin poetul roman Martial, în Epigramele sale, adună toate aceste informaţii într-un tot coerent: „Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă. Iată şi stâncile lui Prometheu.Iată şi muntele acela faimos din legende. În curând tu vei vedea toate aceastea cu proprii tăi ochi. Când tu vei contempla aceste stânci în care răsună durerea imensă a bătrânului, vei zice:Da, el a fost încă mai dur ca şi aceste pietre dure, şi la aceste cuvinte tu vei mai putea încă să adaugi: că acela, care a fost în stare să sufere aceste chinuri a putut într-adevăr să creeze genul uman”

Caucaz sau Muntele Capului din nordul Dunării.Caucaland şi Cauconii

Conform tradiţiilor menţionate de Apollodorus: „Prometheu formând oameni din apă şi din pământ, a furat foc, pe ascuns de la Zeus şi l-a adus în planta numită ferulla. Dar Zeus simţind aceasta a dat ordin lui Vulcan, ca să îi bată corpul în cuie pe muntele Caucaz. Acest munte este în Scithya, unde Prometeheu a rămas pironit timp de mai mulţi ani”.

Aceasta este a doua tradiţie legată de locul supliciului prometeic şi care, la prima vedere, pare a fi în contradiţie flagrantă cu prima locaţie , cea a Muntelui Atlas. După cum Atlasul mitic nu se întinde în nordul Africii tot aşa nici Caucazul acesta nu este identic cu Caucazul geografic ce se întinde între Marea Neagră şi Marea Caspică. V. Lovinescu ne pune în gardă în acest sens ca să nu căutăm cai verzi pe peretele bunicilor. El ne spune: „Se ştie că a existat mai întâi un Caucaz polar, deoarece se spune că Prometheu a fost legat de Axa Polului. Există apoi Caucazul modern” geografic care nu are nimic de-a face cu ceea ce numeau anticii Caucaz.

Dacă ne luăm după Iulius Florus Caucazul lumii vechi se află în Europa. El ne spune că proconsulul Traciei, Pison, i-a pedepsit pe barbari urmărindu-i în Munţii Rodophi de unde a trecut apoi în Munţii Caucaz iar Munţii Rodopului sunt în Tracia nu în Asia! Un alt scriitor roman , geograful Julius Honorius vorbeşte de asemenea despre două lanţuri de munţi cu denumirea de Caucaz, unul în Europa aproape de Munţii Haemus / Balcani şi altul în Asia. Deci, Caucazul mitic şi Caucazul geografic sunt foarte clar delimitate iar munţii din imediata vecinătate a Balcanilor nu sunt alţii decât Munţii Carpaţi situaţi pe teritoriul Scythiei cum numeau scriitori greci Dacia.

Faptul că muntele Caucaz al legendelor preistorice era în Dacia ne-o dovedeşte şi o inscripţie descoperită în Valahia în apropiere de râul Olt care ne spune: „ad Alutum flumen secus montem Caucasi” (pe fluviul Alutus (Olt) în apropiere de muntele Caucaz).Încă în Evul Mediu timpuriu exista tradiţia că Munţii Caucaz erau în vecinătatea Istrului şi la nord de Marea Neagră. Cea mai veche cronică rusescă cunoscută sub numele de Cronica lui Nestor, scrisă prin sec IX, ne spune: „În partea nordică a Pontului Euxin este Dunărea,Nistrul şi Munţii Caucaz”.

Şi , în fine avem legenda lui Io, peoteasa de care se îndrăgosteşte Zeus şi care va fi persecutată pe toata faţa pământului de căre Hera, soţia stăpânului Olimpului, pentru dragostea ce i-o purta soţul său. În fuga sa Io ajunge să ceară sfatul lui Prometheu care-i descrie itinerarul de urmat pentru a ajunge în Asia locul unde va scapa de supliciile Herei. „Mai întâi apucând de aici drumul spre răsărit vei trece peste câmpii nearate şi vei ajunge la sciţii păstori , oameni superbi, înarmaţi cu săgeţi ce bat departe şi care îşi petrec viaţa lor în care bine ferecate acoperite cu cobere ( într-adevăr spre răsărit de Carpaţii Meridonali se întinde pustiul sau stepa getică ce se află în Basarabia după mărturiile anticilor- n.n). Eu însă te sfătuiesc să nu te apropiii de ei ci să te abaţi către stâncile cele bătute de valuri ale mării şi să-ţi continui drumul pe uscat . În partea stângă locuiesc Chalybii, fauritorii de fier decare să te păzeşti, sunt oameni violenţi şi nu primesc bucuros pe străini; de aici vei ajunge apoi la răul cel violent numit astfel pe drept cuvânt, pe care însă să nu-l treci fiindcă e periculos, până nu vei ajunge la Caucaz, muntele cel mai înalt, unde se adună torenţii ce se scurg de pe vârfurile acestui munte şi de unde apoi , râul duce violenţa lor în jos. De aici apoi, trecând peste vârfurile muntelui ce se apropie de stele săapuci drumul spre miazăzi şi vei ajungela mulţimea amazoanelor ce urăsc pe bărbaţi… Ele îţi vor arăta calea cu toată bunăvoinţa”

Dacă luam o hartă şi urmărim traseul descris vom vedea că Io face o călătorie prin Carpaţii României.Râul despre care vorbeşte legenda este Oltul despre care tradiţia românească, tocmai ca legenda amintită, spune că e răul cel turbat, rău îmblăstămat. Când plouă la munte , el vine umflat, tulburat, mâniat, cu sânge mestecat aducând pietre mari şi butuci, trupuri de haiduci şi căpestre de cai murgi. În Olt spun legendele populare româneşti trebuie în fiecare zi să se înece cel puţin un om şi când trece vreo zi fără să-şi primească jertfa sa trebuie să se găsescă cineva care să între în el, fiindcă cere cap de om. Nu este nimic altceva aici decât o descriere metaforică a violenţei cursului râului Olt ce se varsă în Dunăre. Lângă acest rău învolburat pe care este sfătuită să-l ocolească pe la izvoare Io va trece mai departe ajungând la „vârfurile muntelui ce se apropie de stele”. Acesta este Bucegiul cu Întreitul Stâlp al Cerului, unde se află Columna Cerului sau Polul Getic, tot una cu muntele/titanul Atlas ce ţine pe umeri săi cerul hiperborean la Martial şi unde a fost înlănţuit Prometheu!

Şi într-adevar la sud de acest munte în antichitatea preistorică era tinutul amazoanelor. Herodot ne spune că Dunărea nu putea fi trecută de „mulţinea albinelor”. Erudiţii noştrii istorici ne spun docţi că aceasta este o referire la apicultura practicată de strămoşii noştrii daci. Numai că afirmaţia lor nu are nici o logică deoarece a nu se putea trece Istrul de mulţimea albinelor presupune că întreaga Câmpie Română, de la munte şi până la Dunăre, să fie un ţinut nelocuit şi o imensă prisacă în care albinele îşi fac de cap după bunul plac. Aceasta fără a şti că amazoanele respective erau sub patronajul Dochiei/Iana Diana al cărei simbol hieratic era chiar albina şi prin urmare fiecare amazoană era o albină identificându-se cu strămoşul arhetipal!

Prin urmare, conform acestor descrieri Caucazul legendelor, muntele mitic al supliciului lui Prometheu, este situat în catena muntoasă a Carpaţilor Meridionali sau sudici şi reprezintă muntele cel mai sfânt al întregii antichităţi preistorice şi chiar istorice ce la Apollodor poartă numele de Atlas şi care în tălmăcire înseamnă Muntele Capului , locul unde a fost iniţiat Iisus Christos, cel de-al doilea crucificat al lumii vechi, pentru că primul a fost Prometheu după cum spun legendele vechi.

În unele documente vechi piatra cubică cu vârf este completată cu o secure care este aşezată aşezată în echilibru pe vârful piramidei. Legat de acest simbolism al pietrei cubice sau al pietrei din capul unghiului s-a sugerat că securea de deasupra ar reprezenta hieroglifa literei ebraice kaf iar surprizele se tin lanţ dacă tinem cont de litera corespunzătoare din alfabetul aran qaf. Sensul genaral atribuit ambelor litere , atât în alfabetul ebraic cât şi în cel arab este acela de forţă. Acestui sens îi corespunde întotdeauna în limbajul simbolic securea iar în cazul ce ne intereseaza este vorba de o putere spirituală. Că este vorba despre puterea spirituală ne-o demonstrează faptul că securea nu este pusă în raport direct cu cubul pe care se sprijină baza piramidei ci cu însăşi piramida. Mai mult, securea nu este plasată într-un puct oarecare al figurii ci chiar în vârful piramidei vârf care îndeobşte este considerat ca reprezentând vârful ierarhiei spirituale. Poziţionarea securii în vârful piramidei, invizibilă dealtfel pentru că este de natură pur spirituală, ne indică cea mai înaltă putere spirituală care acţionează în lume şi pe care tradiţiile se învoiesc s-o numească Regele Lumii ce acţionează prin intermediul Polului unde îşi are sediul! Or Polul este identic cu Axul Lumii pe care toate mărturiile vechi îl plasează în Dacia, în Munţii Bucegi, Kogaionul dacilor, Pol ce astăzi poartă denumirea sugestivă de Columna Cerului sau Osia Lumii în tradiţiile româneşti.

Pe de altă parte, identitatea fonetică dintre litera qaf semitică şi fonetismul românesc „cap” este mai mult decât străvezie. Cu atât mai mult cu cât în tradiţia arabă numele literei qaf este chiar numele muntelui polar numit de autorii antici Caucaz sau Atlas. Şi mai ciudat este faptul că litera qaf este prima ce apare în numele arab al Polului (quţb) iar în această calitate poate să-l desemneze abreviat. Echivalentul numeric al termenului quţb este 111 fapt ce nu se referă mai puţin la Muntele Capului sau Caucazul din Bucegi. Dacă quţb semnifică polul echivalentul său numeric desemnează chiar acţiunea Polului exprimând unitatea manifestată în cele trei lumi ceea ce se potriveşte perfect pentru a desemna funcţia Axei Lumii ce uneşte cele trei tărâmuri: cerul pământul şi subteranul.

Şi întrucât parcă prin explicaţiile asupra identităţii lui Literei şi muntelui Qaf cu Muntele polar pe carese află Columna Cerului ne-am îndepărtat oarecum de la subiectul care ne întereseaza revenim la subiect pentru a aspune că unul dintre capetele megalitice situate în Bucegi este legat strict de securea lui Vulcan. Întrucât despre Sfinx am vorbit de neumărate ori pană acum nu vom mai insista asupra semnificaţiei sale în întreitul aspect al Regelui Lumii. Există însă în Bucegi un alt Cap la care ne vom referi în cele ce urmează.

În apropierea Vf Omu se află un important simulacru al lumii vechi care ne înfăţisează după toate aparenţele imaginea lui Zamolxe/Saturn. O patrticularitate cu totul bătătoare la ochi aparţine simbolului legendelor antice. Pe fruntea lui , calmă şi dând o expresie de inteligenţă se văd urmele ce reprezintă o spargere a capului în partea stângă a craniului.

După vechile legende elene Minerva/ Pallas Athena a fost născută din capul lui Zeus, după ce Vulcan a spart ţeasta zeului cu securea-i de aramă, cu vociferări atât de mari încât au răsunat şi pământul şi Pontul s-a tulburat în undele sale. Foarte ciudat pentru că după Homer şi Hesiod originea tuturor zeilor adoraţi în Grecia se afla la Okeanos Potamos sau Dunărea de Jos. Pe de altă parte geografia munţilor Caucaz cum se mai numea grupa sudică a Carpaţilor Meridonali care sunt tot una cu Atlasul hiperboreic, păstrează în topomia sa nume precum Platfoma Vâlcanilor, Munţii Vâlcan şi chiar oraşul Vulcan din apropiere. După legende Vulcan era făurarul zeilor iar în regiunea Călan-Vulcan – Anina s-au descoperit primele „furnale” din Europa! Mai mult, Vulcan însuşi pare a fi un locuitor fierar (metalurg) din Dacia pentru că rădăcinina numelui sau „vâlc” înseamnă tocmai lup iar etnonimul dac are tocmai această semnificaţie. Securea de aramă a lui Vulcan este tocmai securea aflată în echilibru desupra piramidei din tradiţiile arabe care desemnează Polul sau centrul spiritual suprem al lumii.

Toate aceste date ne îndreptăţesc să credem că Munţii Caucaz ai lumii vechi sunt tot una erau Munţii Bucegi unde se află Columna Cerului legată direct de supliciul prometeic şi înfrăţită cu simbolismul titanului Atlas care tine cerul pe umeri şi prin extensiune întreaga ramură a carpaţilor sudici!

Dacii cauconi avânduşi patria de origine în SE Transilvaniei probabil în Ţara Bârsei sau în zona Întorsurii Buzăului (Carpaţii de Curbură) sunt atestaţi din cele mai vechi timpuri. Homer îi menţionează ca aliaţi ai troienilor iar unii istorici ai perioadei medievale timpurii vorbesc despre Caucaland unde Athanaric cu vizigoţii săi încearcă sa facă faţă invaziei hunilor. Caucaland situată în extremitatea răsăriteană a Carpaţilor Meridionali pe care Antichitatea i-a numit Caucaz înseamnă chiar Ţara Cauconilor sau cauca(zi)enilor mai pe înţeles. Prin poziţionarea acestui ţinut precum şi prin numele cauconilor deducem că acesţia erau păzitorii Capului. Al cărui cap? Al dublului cap reprezentat în sculpturile megalitice de pe Omul şi de pe platoul Bucegilor ce-l reprezentă pe marele zeu al întregii antichităţi prestorice si arhaice: Zamolxe.

Muntele Dureros

Dacă Caucazul este muntele suplicului prometeic atunci înseamnă că el este şi Muntele Dureros sau Muntele Durerilor. Dacă luăm în considerare acest epitet atunci îl putem din nou numi Calvar aşa cum este cunocut îndeobşte numele traseului parcurs de Iisus spre locul crucificării de pe Dealul Golgotha care se traduce prin Dealul Căpăţânii identic ca formă şi semnificaţie cu Muntele Capului!

Pentru prima dată sintagma „ muntele dureros” apare în legenda Graalului aparţinând lui Chretiene de Troyes dar nu ni se oferă nicio explicaţie legată de semnificaţia sa. Această explicaţie apare într-o continuare a poveştii Graalului scrisă de Gerbert de Montreuil. Astfel aflăm: „ În vârful Muntelui Dureros exită un stâlp minunat. Acesta fusese făcut în aşa fel încât suprafaţa sa de jur împrejur era coperită de aur pur. Dar nu orice om şi-ar fi putut lega de el frâiele calului dacă nu ar fi fost cel mai bun cavaler din lume în ziua acelei încercări”. În altă parte aflăm scris: „Perceval îţi puse iarăşi frâul calului şi se urcă şi călăreşte singur până la Muntele Dureros. Acolo admiră stâlpul şi întreaga lucrare ce putea fi lăudată. El era acoperit cu aramă lustruită iar înălţimea sa era cât bătaia unei arbalete. Cinsprezece cruci îl înconjurau a căror înălţime nu avea mai puţin de 15 stânjeni. Eu cred că niciodată un om nu a văzut o lucrare atât de bogată, după cum ne spune povestea care, în această privinţă,scrie amănunţit. Perceval rămâne uimit privind la această minune: dintre cele 15 cruci, cinci erau roşu închis,altele cinci erau albe ca neaua cazută pe ramuri şi ultimele cinci erau de culoarea azurului; vopsea nu exista, decât cea naturală. Ele erau dintr-o piatră dură care va dura veşnic… îl înconjura o bandă de argint care purta o inscripţie: ea spunea în latină, fără vreun alt cuvânt într.-o altă limbă, că nici un cavaler nu trebuia,din înfumurare, sa-şi lege calul de inel dacă nu putea fi egalul celului mai bun cavaler din lumeFoarte ciudate aceste două relatări întrucât cuprind date ce ne interesează în mod special.

Având în vedere faptul că Muntele Dureros apare în legenda Graalului şi , pe de altă parte, că stâlpul este opera vrăjitorului Merlin acest loc pare a fi unul mai degrabă mitic şi simbolic decât unul legat de geogrfia fizică.

Stâlpul minunat despre care ne vorbesc relatările de mai sus nu este altul decât Columna Cerului care de asemenea este situată pe cea mai semeaţă înălţime a munţilor Bucegi/ Caucaz, numtele supliciului/ durerilor prometeice şi mesianice. Că nu ne înşelăm în această afirmaţie ne-o dovedeşte denumirea românească a Columnei Cerului anume aceea de Stâlpul Cerului sau Osia Lumii. Pe de altă parte, aurul din care este făcut Stâlpul ne aminteşte de simbolismul Caduceului ce are în vârf Aurul hermetic el simbolizând Columna Cerului în jurul căruia se încolăcesc cei doi Şerpi: Zamolxe şi Geea, Principiile care reunite în vârful aduceului dau acel aur al vechilor alchimişti. Mentiunea că cel ce-şi leagă frâiele calului de Stâlp trebuie să fie cel mai bun cavaler din lume pare a face referire la trimisul zamolxian ce trebuia să fie cel mai de vază dintre daci şi celmai virtuos care după iniţiere ajungea pe Altarul Cerului pentru a transmite textual dorinţele dacilor zeului suprem asa cum am explicat în mai multe articole de-a lungul timpului. Deci totul pare a face referire la Caucazul mitic din Dacia . Aceasta cu atât mai mult cu cât descrierea din cel de-al doilea citat face referire la cruci şi la înălţimea stâlpului. Înălţimea lui este cam cât bătaia unei arbalete iar înălţimea Columnei Cerului , stâlpul de care a fost înlânţuit Prometheu este de aroximativ 7 m de la nivelul pământului!

Pe de altă parte, crucile şi numărul lor la care face referire povestea Graalului sunt simbolice şi desemnează Polul sau Centrul Spiritual al Lumii cum la fel fac şiculorile simbol din descriere. Cum? De ce? Pentru că Crucea însăşi este un simbol al Polului după cum am spus în articolul „ Simboluri sacre ale ornamenticii populare” subcapitolul „Crucea

Simbolismul numeric ataşat crucilor de pe Muntele Dureros de asemenea atrage atenţia în mod special. Ele sunt în număr de 15 grupate câte 5. Ori cinci este numărul lumii sensibile ce este manifestare Principiului. 5 sunt colţurile pentagramei, 5 rănile lui Iisus, cinci sunt principalele direcţii ale spatiului geografic (patru direcţii cardinale + Polul ce este în centru pentru că în jurul lui se produce manifestarea). În general el este numărul omului şial manifestării. Ori Columna Cerului se află tocmai pe Vf Omu iar fapt si mai important : numele lui Zamolxe în calitate de părinte al oamenilor este acela de Zeu Om!

De altfel totalizarea crucilor din jurul stâlpului de pe Muntele Dureros nu ne scoate deloc din zona Sacră a Daciei întrucât 15 este format din 1+5 care este 6. Ori şase este cifra sacră a pelasgilor ( v „666- sub pecetea tainei”)

Şi de ce de trei ori 5? Pentru că înainte de Treimea creştină a fost o treime pelasgă adoptată într-o oarecre masură şi de creştinism. Această treime cuprindea Tatăl. Fiul ( omul) şi Mama înterpretate în creştinism drept Tatăl Fiul şi Duhul Sfânt ceea ce în fapt nu implică nici o diferenţă. De fapt chiar la acestă Trinitate fac referire culorile simbolice ale crucilor pentru că în simbolismul legendelor vechi rosu este Artemis/ Diana, Rhea/ Marea Mamă – Pământul Matern şi energia sa, albul este culoarea simbolică a lui Apollo iar azuriul este culoare Cerului Tată. Interpretarea acestor trei culori ne este oferită pictura rituală descoperită în mormântul de la Fântânele ce reprezintă un pătrat ce schimbă alternativ culorile roşu şi alb

Pe de altă parte numărul 15 are semnificatia Unităţii pentru că el adună trei elemente în unul singur ceea ce din nou ne duce cu gândul la cele trei tărâmuri peste care era stăpân absolut Principiul zamolxe: cerul pamantul şi subteranul.

În încheiere vom spune pentru că tot veni vorba despre Legenda Graalului şi căutătorii lui că Marele Cap sculptat cunoscut sub numele de Sfinxul românesc reprezentându-l pe Zamolxe şi Babele simulacrul Mamei Mari, ambele situate pe Platoul Bucegilor sunt înconjurate de creste de munţi ce dau platoului aspectul unei cupe. Ori Graalul este Sfânta Cupă după cum spune tradiţia celtică şi ebraică…..

zamolxe

Bibliografie:

N Densuşianu , Dacia Preistorică, ed Arhetip

V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre,Ed Humanitas

C.Bârsan, Revanşa Daciei,edObiectiv

A.Bucurescu, Atlanţii din Carpaţi,ed Obiectiv

Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed Saeculum I.O

Philippe Walter, Merlin, Ed Artemis