Labirintul şi Minotaurul, Tezeu şi decăderea Greciei

 

Moto: „Ce nu este atras în sus, cade în jos în mod necesar”

Vasile Lovinescu, Al patrulea hagealâc

 

Toată lumea care are un minim de cultură generală a auzit despre Minotaur şi despre eroul Tezeu care l-a înfrânt şi l-a ucis. Mitul grecesc, despre labirint şi Minotaur ne spune că Tezeu, fiul regelui Athenei şi unul dintre eroii mitici ai grecilor, era parte a tributului de şapte băieţi şi şapte fete, ce urmau a fi jertfiţi pentru a satisface setea de sânge a Minotaurului. Acest personaj, jumătate om, jumătate taur, trăia într-un labirint inexpugnabil. Tezeu putea să scape cu viaţă şi să se reîntoarcă la Athena doar dacă reuşea să străbată labirintul şi să omoare Minotaurul.. Toţi cei care au încercat acest lucru înainte au eşuat. Dar, Ariadna, fiica regelui Cretei, îndrăgostită fiind de Tezeu i-a dat acestuia un fir care să-l călăuzească înapoi după  ce acesta  va fi omorât Minotaurul. După ce eroul Tezeu ucide Minotaurul se întoarce victorios călăuzit de firul Ariadnei.

 

„Secretul” labirintului

 

Labirintul întotdeauna are o dublă raţiune de a fi. El există  atât pentru a permite , cât şi pentru a opri accesul spre un anume loc unde  nu poate pătrunde oricine. Prin aceasta dublă funcţiune a labirintului se poate observa apariţia unei selecţii ce se află evident în raport cu iniţierea. NU oricine poate pătrunde în Centrul  Labirintului, echivalent întotdeauna cu Terra Sacra, Ţara Sfântă.

La nivel individual această „ţară sfântă” este inima considerată ca centru vital al organismului uman. Dintr-un alt punct de vedere, Centrul Labirintului se identifică cu Centrul Spiritual al Lumii, adevărata Ţara Sfântă, acolo unde se află Osia Lumii, Axis Mundi, locul unde Pământul comunică cu Cerul.

În simbolismul iniţiatic al labirintului se află, deloc marginal, ideea călătoriei, legată din punctul de vedere al iniţierii creştine, de semnificaţiile pelerinajului. Nu este , oare, legitim să credem, în acest caz ,că doctrina predicată de Iisus îşi are izvoarele  în tradiţia primordială? Si, unde, oare, şi-ar putea avea centrul legitim această tradiţie primordială dacă nu în „Grădina Maicii Domnului”? Iată ce simbolizau  constructorii catedralelor gotice prin trasarea Labirintului pe pardoseala acestor edificii. Parcursul mental sau chiar „cu pasul” a Labirintului însemna atât în cazul pelerinajului , cât şi în cadrul iniţierii antice revenirea la  Centru sau la spiritualitatea  Centrului, la „locul de unde emană „lumina”! Această călătorie spre Centru, spre Principiu se aseamănă foarte mult  cu „căutarea labirintică” (a se înţelege călătoria plină de încercări) a  Sfântului Graal!

Etimologia cuvântului labirint este de asemenea dublă, tocmai după  cum Principiul, exprimat în simbolul Svasticii, este dublu.

 Etimologia labirintului se raportează, cum spuneam, în acelaşi timp, la labrys, denumirea purtată de securea dublă cretană, şi la lapis cuvânt ce tălmăcit înseamnă piatră. Ori securea dublă cretană nu este altceva , în plan simbolic, decât reunirea  polilor (masculin – feminin) în vârful Caduceului lui Hermes (v. Zâna Zânelor) sau în vârful cârjei episcopale! Pe de altă parte, securea dublă cretană simbolizează însăşi Axa Lumii!

 Este cazul s-o spunem pe şleau…Svastica, caduceul, piatra, Axis Mundi sunt simboluri pelasge iar „Grădina Maicii Domnului” este  Hiperboreea, vechea Dacie, actuala Românie. Cu atât mai mult cu cât  sensul primar şi profan al labirintului este aceea de construcţie din piatră aprţinând genului  ciclopic. Ciclopii, uriaşii  cu un singur ochi în frunte din mitologia greacă antehomerică, ochi ce nu este altceva decât acel „al treilea ochi” al tradiţiei indiene, cu privirea căruia omul dobândeşte „simţul eternităţii”. Şi singurii dacii din toată lumea antică credeau în nemurirea trăită etern  alături de Zamolxe!

Să ne oprim un pic si asupra semnificaţiei  pietrei căci este una dintre cele ai interesante. Densuşianu în lucrarea sa Dacia Preistorică ne atrage atenţia că cel mai vechi  simulacru al  romanilor închipuindu-l pe Saturn/Zamolxe, datând probabil de pe vremea când primele triburi pelasge s-au stabilit în Italia, purta  epitetul de lapis, adică „de piatră” Pe acest  simulacru se  făceau cele mai crâncene jurăminte şi se consacrau tratatele de pace. Acelaşi lucru se întâlneşte azi la poporul român, pe alocuri; atunci când este prestat vreun jurământ sau legământ  omul ia în mană o piatră luând astfel de martor pe Zeu! Toate acestea ne aduc aminte de prestarea jurămintelor iniţiatice, în care adeptul se lega, uneori chiar sub pedeapsa cu moartea, să nu divulge secretele iniţierii. Prin urmare labirintul „cretan”, precum şi alte construcţii ciclopice   precum şi spiritualitatea atestată  în insula Creta sunt de sorginte pelasgă-dacă după cum ne demonstrează cu lux de amănunte  tot N. Densuşianu.

Dacă luam în considerare că labirintul este în conexiune cu „Ţara Sfântă”, atât din punct de vedere iniţiatic, cât şi din punct de vedere mitico-geografic, pe care o înconjoară cu sinusoidele sale, şi la care totuşi se poate ajunge în final, aceasta, ocupă punctul cel mai lăuntric al labirintului ceea ce corespunde perfect ideii de Centru spiritual, indferent în care dintre cele două prisme îl privim.

 

„Secretul” Minotaurului”

 

Dar Minotaurul pe cine şi ce vrea să reprezinte? Să vedem…  Atrag atenţia asupra unui lucru: nu am numit  Minotaurul  monstru! Aceasta cu toate ca termenul i s-ar potrivi el avânt înfăţişarea unui amestec între taur şi om.

Ciudată înglobarea omului în taur, înglobare ce presupune şi încrucişarea inversă. Să fie, oare, vorba de vreun zeu simbolizat astfel? Cred că da.

Legendele  elene antehomerice şi hesiodiene ne spun că Zeus sub formă de taur  a „răpit-o” pe Europa fapt foarte real din perspectivă istorică, întrucât religia pelasgilor ce avea ca punct central pe Zamolxe, era răspândită în  toate părţile Europei. De la Celţi  şi Gali până la Romani şi Greci. Numai că ultimii au uitat-o, pe când celţii au păstrat-o sub forma legendelor Sfântului Graal! Iată şi eroarea lui Tezeu care personifică însuşi lumea greacă. Pe de altă parte, Poseidon, regele Atlantidei, echivalentă cu Hiperboreea mitică, pe care am localizat-o deja, nu este altceva decât o faţetă a lui Zamolxe ca stăpân al apelor primordiale; numai că acest Poseidon (posis das= zeul puternic, viril) era reprezentat  el însuşi printr-un taur! (pentru echivalenta Zamolxe/Poseidon v. Căluşul un ritual arhaic). Mai mult, şi chiar mai important, un rol deosebit de proeminent în legendarul românesc este jucat tot de o cornută, bourul care  este tot una cu Taurul primordial. Legendele moldoveneşti reduc atât întemeierea statului medieval cât şi a neamului moldovenilor la un Bour/Taur Alb  care rătăceşte prin Ceahlău, al doilea munte sacru al Daciei şi se arată doar celor aleşi! Din nou punctul de vedere iniţiatic. Cum de am uitat de el?

Alesul este cel iniţiat ceea ce înseamnă că  labirintul în care locuieşte  Minotaurul este legat strict de „misterele” zamolxiene! Ba mai mult, înfăţişarea s-a  de OM – Taur, mă determină să spun ca e însuşi Zamolxe! Asupra lui Zamolxe ca Zeul Om nu voi mai insista deoarece numele muntelui unde se află cel mai mare megalit al lumii antice reprezentându-l pe Zamolxe poartă  un nume destul de elocvent: OMU!

 Şi totuşi care era rostul prezenţei Minotaurului în labirint? El se afla acolo din cel puţin trei motive: 1) el păzea poarta îngustă spre inima labirintului, ,locul de unde izvorăşte lumina în toate sensurile 2)Minotaurul se afla acolo tocmai pentru a semnala prezenţa porţii înguste şi a misterului din miezul labirintului 3)şi , cel mai important, el se afla acolo tocmai ca deţinător al „cheilor” ce permiteau accesul spre centru. Sub acest aspect , este importantă imaginea lui Ianus Bifrons (cel cu două feţe) despre care am vorbit mai detailat în articolul despre întemeierea statelor medievale româneşti.

Prin urmare Zamolxe era iniţiatorul suprem sub înfăţişarea de OM – Taur!

 

Eroarea lui Tezeu

 

Tezeu nu a înţeles un lucru elementar ce va aduce după sine eşecul său total: anume că ieşirea din labirint nu era în altă parte decât  prin centrul acestuia. Preocupat  de faptele de vitejie, el uită de înţelepciune Iată „ascendentul” „strălucirii efemere” asupra „înţelepciunii eterne”. Tezeu „străluceşte” prin faptele sale de vitejie dar nu poate „ da lumină” nu poate „lumina” prin ele. Iată eroarea, greşeala făcută de Tezeu şi de Grecia al cărei spirit îl întrupează! Răpunerea Minotaurului este o faptă de vitejie, ea nu poate da lumina. El a ratat  şansa oferită de firul călăuzitor al Ariadnei pierzându-se  într-un alt labirint, Labirintul Exterior. Asta au făcut grecii, s-au pierdut în „strălucire” croindu-şi o cultură „strălucitoare”, fără însă ca prin aceasta să poată „da lumină”. Atât grecii cât şi Tezeu au omis faptul că drumul spre „inima” labirintului  este unul iniţiatic şi că în acest caz, poarta de intrare este, în mod absolut necesar, diferită de cea de ieşire.

 Adevărata semnificaţie a tinerilor răpuşi de Minotaur nu este moartea acestora ci găsirea a ceea ce Tezeu a pierdut prin dorinţa sa de „strălucire” adică au găsit centrul, tradiţia primordială de la care Grecia s-a „rupt” preferând să-şi construiască singură strălucirea. Iată de ce aproape toate marile figuri ale Greciei clasice precum Socrate, care nu credea în zeii atenienilor, motiv pentru care a fost linşat, Platon, Aristotel, Pitagora au preferat să se iniţieze în Tracia, „apa” de unde au băut „oamenii divini”, pelasgii!

Eroarea lui Tezeu, sărbătorită de  atenieni drept victorie, a târât întreaga Grecie în această confuzie, confuzia „ruperii” de matrice şi Grecia a atras după sine, prin eroarea s-a  întreaga lume modernă. Tezeu, pe lângă faptul că este simbolul noii Grecii „strălucitoare” este şi simbolul lumii moderne, lume care pierzând sensul existenţei prin răsturnarea scării valorilor se precipită,  tot mai departe în Labirintul Exterior, unde nu există un Minotaur care s-o ghideze, fluturând plină de sine „eu-l minuscul”

Există însă posibilitatea ca subversiunea să fi fost necesară, moartea Minotaurului fiind una aparentă şi având rolul să oculteze (ascundă) Centrul Labirintului în toate sensurile pe care le-a m văzut. Aceasta  ocultare era necesară dată fiind firea omului care  după vorba „până nu se dă cu capu’ de perete” nu este conştient de anumite chestiuni. Doar bucuriile efemere şi lacrimile pe care le aduc după sine acestea, întâlnite în Labirintul Exterior, ar putea readuce omul la aspiraţia spre Unitate, spre Centru.  Realizarea acestui deziderat l-ar aduce pe om la vederea adevăratei feţe a Minotaurului şi ar deschide Poarta Strâmtă spre Centru, locul unde Pământul comunică cu Cerul,, locul unde se află Liniştea!

 

zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.      Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor

2.      V. Lovinescu, Dacia hiperboreană

3.      Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre

 

 

 

 

 

 

 

 

Iisus , marele iniţiat din Dacia

Articol scris pentru concursul lui VisUrat si Arhi

Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Christos nu a existat ca personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte, susţin faptul ca inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasi-totala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor a căror existenţă nu o pot contesta). Noi spunem că nici unii nici ceilalţi nu au dreptate.

Avem anumite rezerve în a crede ca evreii se tem atât de mult de o „născocire” şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mândri. Avem rezerve în a crede si faptul că Isus lipseşte cu desăvârşire în literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl menţionează până şi evreii, acuzându-l însă de vrăjitorie. O tradiţie din secolul I sau II menţionează pe „Yeshu” care „ practica vrăjitoria şi uimea Israelul” (B Sanhedrin, 43,a; cf Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II,p.305, ed1992). Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască, care afirma că în acea epoca trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice ( cf. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas,1995, p245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus de exemplu, ne confirmă faptul ca Iisus a fost condamnat la moarte în vremea când guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale 15, 44). Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tânăr, (Scrisori, 10,96) si Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul ca o „născocire evreiască” nu putea beneficia de „acte în regulă” a condamnării sale la moarte. Acest document există, precum şi altele cum sunt Mărturia păgânului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atâta zarvă pentru o „născocire evreiască” ?… ne îndoim în mod serios.

Urmărind atât relatările istorice despre Isus, cât şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu aşa cum afirma M. Eliade şi ca divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată, era Yahwe al evreilor.

Sa purcedem şi să vedem dovezile…..!

Caracterele tipologico- raseologice ale lui Iisus

Beneficiem de doua descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus , funcţionar roman în regiunea Tyr si Sydon şi alta a guvernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma. Să dăm cuvântul lui Lentullus care ne spune: „(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată si de aceeaşi culoare cu părul său, este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sunt albaştrii vineţi, blânzi şi senini.” (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).

De altfel, în majoritatea icoanelor creştine mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor. „

Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: „Trecând într-o zi pe lângă lacul ce se cheamă Siloam am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr…Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să vad, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decât între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate” (ibidem, p. 121)

Urmărind cele relatate de cele două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el?

Ne lămureşte în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu care vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din „Ţara Soarelui Răsare” (Dacia) spun că, sumerienii, „în acord cu prezumţiile sumerologilor”, aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi a pletelor ( Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, ed. Obiectiv, Craiova, vol I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: ”…dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n.n) cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decât cu părul castaniu” (ibidem, p. 64)

Prin urmare ca şi caracteristici tipologice, Isus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!

Zamolxe în predicile lui Iisus

Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa ca epitetele pe care le da Iisus lui Dumnezeu nu sunt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin, atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi Omul.

Ioan ne spune în Evanghelia sa: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan,1:33). Cine este această divinitate căreia i se închina Iisus ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament ? Ne lămureşte arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu „Dacia Preistorică”. Iată ce spune Densuşianu:” Cuvântul arhaic de „deu” sau „deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. …În Munţii Rhodopului un veteran ridică la anul 76 d. Chr., un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne prezintă numai o forma alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu (Dumnezău – n.n). ( N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată „Deu – Dumnedeu” care ne duce cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare romaneşti (loc. cit. nota 2)

Observăm că Dumnezeu într-o forma sau alta este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Isus în Evanghelii apare şi cu denumirea de Mesia, iar zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus ca Iisus era de origine dacică iar formarea s-a spirituală s-a desavârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios.

Cel mai des întâlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus, este “Tatăl „ care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui Zamolxe. (op.cit, p.208-210). De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate ca locuri de cult şi închinăciune vârfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existând numeroase înălţimi ce poarta denumirea de tartar, tatăl sau tătar (op. cit. p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt şi anume acela că Iisus în toate momentele principale ale vieţii sale pământeşti a fost legat de munte: Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit ca s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.

Una dintre cele mai fregvente denumiri pe care şi le dădea sieşi Iisus, era ceea de Fiu al Omului. Poate că acestă denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om ? în nici un caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei, ci mai degrabă la aceea fiinţă celestă la care face referire Daniel: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Isus apare în Evanghelii: ”Fiul lui David” ca şi precizarea lui Marcu referitoare la acesta titulatura: ” Şi învăţând în Templu, Iisus zicea: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui” (Marcu 12:35-37). Ciudat nu?

Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie pentru a afla cine este acest David despre care vorbeşte Isus. Urmărind puţin mersul istoriei vedem ca aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David ! Ba mai mult, cartea Psalmilor atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament având mai degrabă un caracter esenian. Numai ca…. Esenienii erau discipolii dacilor fiind singurii dintre evrei care s-au „încăpăţânat” să rămână la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care în calitate de locuitori ai davelor se numeau “davi”. Şi iată cum o singura literă poate schimba o întreagă istorie!

Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea “Fiul Omului”. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: „cuvântul Om reprezenta în antichitate o înaltă putere divină” (op. cit. p. 255, nota 2). Şi mai departe tot el ne lamureste spunând: „ Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus si altul lui Saturn numit Omul” (op. Cit. p. 226). Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele doua zeităţi sunt una si aceeaşi mare divinitate a preistoriei Zamolxe, careia i se închina si Iisus.

Concluzia care se impune alăturând cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului si Fiul lui David ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a facut Iisus în perioada aşa numită ”albă” a vieţii sale, perioada dintre 12 si 30 de ani în care nu se ştie nimic despre el. Urmărind cele spuse pană acum precum şi alte informaţii ale istoriei sacre vom vedea că cel mai probabil, în această perioadă, Iisus şi-a desăvârşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu /Zamolxe în Dacia, mai exact pe Vârful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru că … geografia sacră a antichităţii se reduce la…Dacia, iar momentele naşterii lui Christos şi a morţii lui Iisus sunt legate de o peşteră… peşteră care peste tot este legată de iniţierile misterice. Mai mult moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.

Dacii. Poporul model din predicile lui Isus

Iisus Christos, iniţiatul dac desăvarşit se delimita foarte clar de evrei, carora li se adresa numindu-i „Voi evreii” . Să ne oprim acum puţin asupra Predicii de pe Munte şi a Fericirilor pe care Iisus le-a enunţat atunci şi să vedem dacă există vre-un model viu pentru acestea.

Mai întâi sa încercăm să punem unul lângă altul, doua texte sacre: Evanghelia după Matei si Herto Valus a antichitatii pelasge. Iata ce spune Iisus în Predica de pe Munte:

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Ferice de cei blanzi, căci ei vor moşteni pământul!

Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi saturaţi!

Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!

(Evanghelia după Matei, 5:3-10)

Să privim acum comparativ, un text antic numit Herto Valus, care cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni catre norod. Textul este versificat:

„Fericiţi cei ce-s cutezători

Că a lor este victoria

În plaiurile cele sfinte

Fericiţi cei ce plâng, că aceia

În dalbe ceruri s-or mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia

Vor moşteni întreg pământul.

Fericiţi cei care flămâzesc

Şi însetează după ştiinţă,

Că aceia se vor sătura

Şi niciodată n-or mai răbda.

Fericiţi aceia care muncesc,

Pământul făcându-l gradină,

Că ei vor culege roadele

În Grădinile Cerurilor

Fericiţi vor fi şi cei milostivi

Că aceia se vor mântui

Fericiţi cei curaţi în suflet

Că s-or hrăni doar cu lumină

Fericiţi făcătorii de pace,

Că Fii cerului s-or chema

Fericiţi cei prigoniţi pentru

Dreptate, că a lor este Raiul.

(Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică, Ed. Arhetip, 1999, p. 95 – 96)

…şi textul continuă mai departe în acelaşi ton cu fericirile Noului Testament. Acestea erau Legile Belagine, scrise versificat, aceleaşi pe care Iisus, le-a învăţat pe muntele sacru al geţilor, Omul, în peştera marelui preot Zamolxe şi pe care apoi le-a transmis iudeilor pentru ai readuce la tradiţia primordială, hiperboreană.

Se mai impune o precizare: prima dintre fericirile lui Iisus chiar dacă nu-şi găseşte paralela în textul Belaginelor, are o paralelă în lucrarea lui Herodot, care vorbind despre daci ne lamureşte şi asupra provenienţei acestor legi înălţătoare : ”Zamolxe (marele preot- n.n)…a cladit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiasca pe fruntaşii ţării, învaţându-i că nici el, nici oaspeţii lui şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc (Împăratia cerurilor, Preidis, Pleroma -n.n), unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogaţiile”…” (Herodot, Istorii, IV, 95; cf. Trad. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, ed. Obiectiv, Craiova, 1997, p. 50)

Am scris acest articol, poate destul de întortocheat şi misterios, în speranţa că măcar unii dintre urmaşii ramanilor( fii lui Ra(m), Rama, si Râm), a tracilor şi dacilor liberi să se trezească, iar ei la randul lor să trezească şi pe alţii facând cunoscută adevărata istorie a acestui neam străvechi şi măreţ, dar oropsit de la începuturile sale şi până în prezent.

Vor veni vremuri şi mai bune, după vechile profeţii! Să fiţi siguri de asta! Doamne ajută!

zamolxe

Bibliografie:

1. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II, 1992 ;

2. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas, 1995;

3. diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993;

4. Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, vol I;

5. N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002;

6. Adrian Bucurescu, Dacia Magica, Ed. Arhetip,1999;

7. Cornel Barsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv, Craiova, 1997.