Cândva, pe Golgotha…

Era o zi de vineri. Pe Dealul Golgothei din apropierea Ierusalimului se înălţau trei cruci. Trei oameni sufereau supliciul răstignirii. Doar atât se vedea pentru observatorul neatent. Mai era ceva, ceva ce scăpa vederii omului? Se petrecea acolo ceva deosebit afară de faptul că nişte criminali ai vremii îşi ispăşeau faptele prin atârnare pe lemn?

Împresurat de batjocura mulţimii,cu mâinile şi picioarele străpunse de cuie, cu trupul sfâţiat de durere şi slăbit în urma pierderii de sânge unul dintre condamnaţi încercă să spună cu greutate ceva. Deasupra capului său purta scrisă vina pentru care suferea supliciul crucii: „ Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor”. Ce urma să spună acele buze tremurânde? Un blestem la adresa celor ce-l chinuiau? Sau doar urmau să scoată un geamat datorat durerii fizice?Poate murmură cuvinte de autocompătimire…

Nimic din toate acestea. El se ruga pentru cei mulţi şi ignoranţi. Buzele arse de febră şoptiră: „ Tată , iartă-le lor ca nu ştiu ce fac” Surprinzător, nu se ruga pentru mântuirea lui ci pentru iertarea celor ce-l chinuiau. Ei nu ştiau ce fac pentru că vedeau doar un om întins pe lemn, suferind, nu vedeau dincolo de lucruri. Ei măsurau cu măsura firii nu aveau de unde şti că li se măsoară cu măsura de dincolo de fire.Infatuaţi fariseii şi cărturarii îi strigau „ Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu coboară-te de pe cruce”. Ce rost mai avea acel sacrificiu benevol dacă nu s-ar fi implinit până la capăt? El arăta Calea căci „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” Cum să fie iertati oare cei care platiseră martori mincinosi pentru demonstrarea vinei inchipuite pentru care suferea? Cum putea fi iertat vânzătorul?

Ia-ţi crucea ta si urmeaza-mi mie” spunea el. Ei au greşit, făcea parte din crucea lor. „ Tată iarta-i că nu ştiu cefac” ignoranţa si neştiinta le-a fost iertată dar nu le-a fost iertat neputinţa de a-şi duce crucea până la capat.

În vociferările mulţimii unul dintre cei trei condamnaţi spune bat jocoritor. „ Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu mântuieşte-te pe tine şi pe noi”. Nu era cu nimic diferit faţă de cei de la picioarele crucii deşi era cu un picior în groapă. Glasul batjocoritor al tâlharului din stânga sa trezi ceva în celălalt aflat la dreapta sa. În ciuda fărădelegilor pentru care a fost osândit tâlharul nu-ţi pierduse măsura dreptăţii spunând: „ Nu te temi tu de Dumnezeu , tu care eşti sub aceeaşi osândă?Pentru noi este drept căci primim răsplata pentru cele ce am săvârşit, dar Acesta nu a făcut nici un rău”. Tâlharul avea simţul dreptăţii deşi făptuise doar rele. Poate chiar îi părea rău pentru ele dar acum era prea târziu să le mai poată îndrepta schimbându-şi modul de viaţă. Nu mai putea umbla pe Cale pentru că avea cuie batute în picioare. Nu mai putea face lucruri bune si preţuite pentru că avea mâinile pironite. Nu mai putea trăi virtuos pentru că era pe moarte.

Pacea mea o dau vouă. Nu precum vă dă lumea dau eu vouă” spusese Iisus în timpul vieţii. Tâlharul foarte probabil nu-l cunoscuse atunci şi nu auzise ceea ce se spuse. Cu toate acestea el căuta pacea şi împăcarea cu sufletul său şi prin aceasta cu Dumnezeu. Privind spre Cel fără de vină spuse: „ Doamne,adu-ţi aminte de mine când vei veni întru împărăţia ta”. Când ai nevoie de mântuire nu te întorci spre cineva care este in aceeaşi osândă cu tine! În acel moment Iisus părea total neajutorat şi în imposibilitatea de a mântui pe cineva. Mai degrabă părea a avea el însuşi nevoie să fie mântuit. Era o victimă vrednică de compătimire nu un rege mesianic. Şi totuşi …. tâlharul a crezut, a crezut înainte de cutremur, inainte de a se intuneca soarele, înainte de a se rupe perdeaua templului, înainte de Înviere şi Înalţare.

Iisus ridicând capul privi spre tâlharul din dreapta lui şi extenuat i-a zis: „ Adevărat graiesc tie: astazi vei fi cu mine în Rai” Măreţie mesianică, adevăr de dincolo de fire, căci acolo nu se măsoară după masura oamenilor. Tâlharul sperase, sperase că încă mai poate fi mântuit şi pentru speranţa lui primise mult mai mult decât ceruse. Nu doar pomenire, ci Impăratia cerurilor si pacea sufletului.

La câtva timp după martiriul răstignirii un pelerin s-a hotărât să se indrepte spre Ţara Promisă În drumul său a acceptat cu bucurie, ca pe un privilegiu, să poarte crucea Domnului său. Pe drum însă, a început să simtă greutatea crucii. Când a obosit, pelerinul s-a aşezat pe o piatră să se odihnească şi a zărit un om care tăia lemne. Faţa i s-a luminat la gândul care-i venise. Se îndreptă spre tăietorul de lemne şi-i spuse.” Om bun, pot folosi toporul tău pentru a-mi scurta crucea?” Omul a încuviinţat. După ce a scurtat crucea pelerinul şi-a continuat drumul spre locul răvnit. Acum crucea era mai uşoară şi el era mulţumit şi zâmbitor. Ţara Promisă se vedea la orizont dar apropiindu-se observă că de splendorile de acolo îl separa o prăpastie. Trebuia să folosească crucea pentru a trece peste hău. S-a chinuit în fel si chip să aşeze crucea peste prăpastie ca să poată trece dincolo: acesteia îi lipsea tocmai partea pe care o taiase !

Era o vreme în care sufeltul era la mare preţ. Apoi a venit vremea în care mintea a căpătat întâietate în detrimentul sufletului. Ele s-au separat şi au format entităţi distincte dar care prin efortul susţinut se puteau reconcilia aşa cum arată pilda tâlharului de pe cruce. Apoi, a venit timpul când trupul a trecut înaintea tuturor celorlalte. Satisfacţia personală, îndestularea, confortul, aproape nimic pentru hrana minţii sau foarte mult şi nefolositor care este tot una cu a nu avea nimic, iar sufletul.. sufletul nu mai are loc în ecuaţie. Aceasta este amputarea crucii! Crucea omului căci omul este într-adevăr o cruce atunci când îşi deschide braţele.

Stă scris: „ Pacea mea o dau vouă. Nu precum vă dă lumea va dau eu vouă”. Această pace este Ţara Promisă spre care se îndreaptă cei ce „ flămânzesc şi însetează după dreptate”. Şi iarăşi stă scris: „ Ia-ţi crucea ta şi urmează-mi mie”. Calea este Calvarul, puntea spre Ţara Promisă este crucea care odată cu cuvântul „ Săvârşitu-s-a” oferă pacea sufletului, reconcilierea dintre trup minte şi suflet, toate adunate în punctul central al Crucii.

Praznic luminos să vă deie Dumnezău !

zamolxe

Published in: on 22/04/2011 at 16:17  Comments (6)  
Tags: , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://quadratus.wordpress.com/2011/04/22/candva-pe-golgotha/trackback/

RSS feed for comments on this post.

6 comentariiLasă un comentariu

  1. Foarte frumos ai scris.
    Pacat ca zilele astea traim intr-o societate de consum, iar nu pentru ca trebuie, ci asa am fost „dresati” de cei care au interesele respective. Si mai pacat e ca oamenii au orbit si surzit, parasind credinta unul cate unul. Vedem ca devine la moda sa fi ateu, agnostic sau fara religie, caci asa demonstreaza stiinta. Fac misto de Dumnezeu ca „omul din ceruri invizibil, de care nu i se poate proba existenta. Vorbesc de mantuitorul ca de o inventie, o copie a legendelor, mitologiei antice, comparatii puerile, aducand ca argumente fel si fel de persoane semidocte, cel putin, in domeniul asta.
    Si aici vedem cat de mult sufera educatia in tara noastra, cat de mult tinerii habar nu au ce inseamna cu adevarat institutia bisericeasca, ce inseamna sa iti iubesti tara si semenii… Iar zilele astea asistam la fel si fel de scenarii, care nu sunt intamplatoare.
    Ce regret foarte mult e ca in domeniul teologic a devenit o moda vanzarea preotiei [simonia[, nepotismul, citirea viitorului in Biblie [blasfemie] si multe alte faradelegi la care autoritatea bisericeasca pare sa nu aibe vreo reactie. De fapt nu pare, ci pur si simplu omite, ignora. De ce? Societatea a devenit mai buna prin religie. Dar aici sa nu mi se aduca ca argument ca biserica a comis multe greseli. Acestea se vor aplica in B.R.-C.. Abia in ultimii ani in BOR, masoneria a inceput sa isi puna in aplicarile planurile lor de daramare a zidurilor Bisericii. Abia in ultimii ani putem acuza preotii, intr-o majoritate chiar, de incalcare a canoanelor etc.
    Ce vreau sa zic e ca Biserica insasi nu este o institutie o manipularii, nu este veche ca mentalitate, nu este o inventie si alte „argumente” gasite zilele astea impotriva Bisericii. Ci sa intelegem care este rostul ei si „sa nu facem ce face popa, ci ceea ce zice”
    Ce este foarte regretabil e ca oamenii maturi, capete de familie, nu constientuizeaza ca vor avea de lasat o mostenire posterioritatii, copiilor lor. O traditie, un obicei, o istorie reala si alte lucruri ce ne identifica ca oameni si popor.
    Astazi avem alte ocupatii, gen sa fim in rand cu lumea. Iar asta nu inseamna sa fim constienti de ce se intampla in lume, ci sa avem ultima plasma ca sa mearga cu PC3-ul; copilul sa aibe MountainBike nu stiu de care; sotia sa aibe silueta; sa citim o carte; si in general mici „bucurii”[ironic spus] impuse de o societate. De ce zic impuse? Pai chiar nu putem aprecia aerul curat al dimineatii de la poalele muntilor, de la malul marii? Nu putem asculta susurul unui paraias? Nu putem rezerva 5 minute pentru o auditie la concertul pasarilor din natura? Nu ne mai putem bucura deloc de frumusetea vietii acesteia?
    Si adunand cele scrise pana acuma: faptul ca viata duhovniceasca incepe sa lipseasca, iar micile bucurii nu mai sunt micile bucurii, unde vom ajunge? Vom fi roboti? Suntem partial, in sensul ca inca avem timp sa indreptam anumite aspecte.
    Dar vom constientiza asta vreodata?

    Poate am cam fost off-topic si imi cer scuze, dar mi-as dori tare mult sa avem generatii de tineri care sa stie ce semnifica sarbatoarea Pascala, Nasterea Domnului, sa cunoasca vietile celor pe care ii numim „Sfinti Parinti” si sa inteleaga si alte valori in viata asta, afara de modele gen Bote, Bamboo, piztipongeala si alte kitsch-uri promovate noilor generatii.

    Numai bine si sa va dea Dumnezeu sanatate si pace sufleteasca!

  2. Salutare,

    Intr-adevar, am ajuns sa nu mai tinem cont de durerea sufleteasca si de grijile sufletului…..crucea a devenit numai fizica. Am uitat ca de fapt totul este spiritual…crucea este de fapt una spirituala…am uitat de sacrificiul lui Iisus..ne-am inchinat la zeul BAN.
    Pacat – in ritmul in care Romania devine subordonata acestui zeu….in maximum 10 ani vom vorbi de Republica Federala Romania….
    Avem nevoie de Decebal, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare…..avem nevoie de lideri cu picioarele infipte in pamantul Daciei si cu sufletul in Muntii patriei.

    Vreau sa cred ca spiritul care traieste in „Vom muri dar vom fi liberi” nu a murit.

    Sa fim Romani…numai de bine

  3. Hristos a inviat! Pace in suflete va doresc tuturor.
    Solomonar

  4. Multumim, zamolxe.
    Solomonar

    • praznic fericit si imbelsugat ( nu cu roada oamenilor) Solomonarule:)


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: