Din lada de zestre a neamului: „Cartea românească a morţilor” şi Moş Crăciun

 

În primul rând, aş dori să-mi cer scuze pentru îndelunga mea absenţă (trebuşoare personale), apoi aş vrea să vă urez La mulţi ani şi An Nou fericit, că aşa se face. Şi dacă tot am venit p-aici, nu am venit cu mâna goală, ci v-am adus cu mine şi nişte informaţii „mai d-alea” cum v-am obişnuit.

M-am hotărât să mă opresc un pic asupra a două noţiuni din folclorul românesc foarte puţin înţelese de către contemporanii noştri: moartea, de care omul modern se teme ca de dracu, atât de mult încât încercă să nici nu o aducă în discuţie dacă se poate, şi personajul central al sărbătorilor de iarnă, care aproape că au trecut, şi care la fel, este golit de aproape orice sens profund: Moş Crăciun.

Cartea românească a morţilor

Cei pasionaţi de religie, ezoterism, spiritualitate probabil au auzit despre Cartea egipteană a morţilor o colecţie de texte scrise pe papirus care dau indicaţii defunctului privind comportamentul în „lumea de dincolo”. Alţii, care au aprofundat subiectul în cauză, probabil au citit sau au auzit şi de Cartea tibetană a morţilor, care la fel descrie drumul parcus de sufletul defunctului în lumea de dincolo. Vă veţi întreba „Cum de n-am auzit încă de această carte românească a morţilor?”. Foarte simplu, aceasta nu a cunoscut forma scrisă şi de aia n-aţi auzit de ea. Pentru că Dacii puneau accent mai mare pe memorie decât pe scris (deşi scrisul a apărut în Dacia) întocmai ca şi druizii, amerindienii şi alţii. De fapt aceasta este caracteristica oricărei culturi tradiţionale solide, anume: memoria şi nu textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie, înseamnă în cazul nostru, a lega lumile între ele, lumi care independent de voinţa noastră se împletesc de-a lungul Columnei Cerului ce le leagă ca Osie a Lumii!

Ce am putea spune despre această „carte a morţilor” a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie pe durata a mai bine de 6000 de ani, pe când strămoşii românilor se numeau pelasgi. Ea cuprinde formule de iniţiere a sufletului pentru marea călătorie de aici spre dincolo, un „dincolo” care în fapt, nu desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de moarte.

Această „carte” românească „a morţilor” cuprinde cântecele funerare cântate în satele româneşti de către un cor feminin format îndeobşte din trei femei, fiind catalogate greşit ca bocete. Aceaste „nestemate” poartă în sine mesaje adresate mortului, Zorilor, soţului sau soţiei, postume închipuite de bradul de înmormântare, de „suliţă” sau de steagul de înmormântare. Marea diferenţă între aceste cântece funerare şi bocetele propriu-zise este tocmai lipsa deznădejdii prezente în mesajul bocetelor. Cântecele funerare, prin sonorităţile lor arhaice, contrastează cu bocetele propriu-zise tocmai prin faptul că ele descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă, a celui plecat în lumea drepţilor, subliniind trecerea „dintr-o ţară în altă ţară” sau „dintr-o lume în altă lume”.

Aceste cântece funerare ce, subliniez încă o dată, nu aparţin categoriei bocetelor propriu-zise, nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene, în contrast cu bocetele atestate atât la romani cât şi la greci. Ele ne prezintă uneori, o zeiţă a morţii în ipostază de pasăre de pradă (gaia, corboaică, vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. Alteori aceeaşi zeiţă, deloc lugrubră, cum este cazul lui Hekate greacă, apare sub infăţişare antropomorfă purtând nume ca Măicuţa Bătrână (Mioriţa) sau Maica Precistă.

Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice este lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte. Iadul sau purgatoriul, predicat de religiile creştine, tibetane şi chiar egipteană, lipseşte cu desăvârşire în aceste creaţii ale tradiţiei româneşti, locul lui fiind luat de un peisaj edenic, peisajul „vârstei de aur” peste care stăpâni absoluţi sunt Saturn şi Geea, cei doi Zamolxe în calitate de stapâni ai „lumii de dincolo”.

Ca o ciudăţenie a istoriei, extrapolând cumva dar menţinând paralela făcută la inceput, Cartea egipteană a morţilor deşi scrisă pe papirus şi pe sarcofage, a dispărut; Cartea românească a morţilor, deşi nescrisă vreodată, dar cântată la fiecare înmormântare ţărănească s-a păstrat şi a supravieţuit integral sau aproape, de-a lungul a 6 milenii de istorie.

Un crâmpei de sacralitate românească: Cântecul Zorilor

Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. În gospodăriile lor bogate şi răsfăţate, ţăranii de azi cred la fel ca strămoşii lor, dacii, că sufletul omului este nemuritor”.

Cântătoarele „Zorilor” sunt învăluite de mister. Ele apăreau doar odată cu moartea, în zori după ce cocoşii au cântat de 3 ori, pe neaşteptate, cântând la fereastra mortului. Ele sunt, de cele mai multe ori, în număr de trei, întocmai ca ursitoarele care „ursesc” destinul noului născut la venirea lui în lume. Şi oare nu este cel plecat dintre noi în marea călătorie spre „dincolo”, un nou născut în cealaltă lume? Sufletul este diafan, asemenea momentului zorilor care încep ziua, motiv pentru care „ursitoarele ţării de dincolo” se numesc Zori. Iar trecerea „pragului” între o lume si alta, nu inseamnă oare o nouă zi într-un alt loc numit plastic „tărâmul de dincolo”?

Uneori lumea le şi uita, de bătrâne şi singure ce erau, iar când oamenii le vedeau din nou cântând la fereastra vreunui mort, nu simteau spaimă în faţa morţii ci un fel de ocrotire plăcută. Ele conduc mortul pe ultimul drum, neamestecându-se cu bocitoarele, stând de o parte şi privind tăcut şi cu ochii secaţi de lacrimi. Atunci când nu mai puteau „cânta din piept”, chemau femeile mai tinere pentru a le învaţa „datu” ritualului numai că… măicuţa Solomia Turnea din satul Bolvaşniţa, care stie a cânta Zorile ne zice: „Cum să-ţi spun eu dumitale, domnule, nu mai poate să-nveţe după noi, fiindcă s-or întors lejile lumii ăsteia. Căci cântecu’ ăsta nu se poate cânta fără o ţâră de credinţă. Dacă s-ar alege trei de-alea tinere să cânte zorile, lumea s-ar uita la ele chior[…].O şi zis una: – aaaa, ce să cântăm? C’apăi râd alelalte de noi… – nişte proaste la cap!….”. Hm… şi-atunci ce facem, lăsăm un lucru unicat în lume, de o arhaicitate extremă, şi, nu în ultimul rând, care ne legitimează ca români, să dispară?

Să ne aruncăm puţin ochii şi să vedem mesajul „Cântecului Zorilor” în 3 variante întâlnite în Banat:

Dă-le dalbe zori                                  Şi te-o îndirepta

Dă-le zori surori                                  La ciopor de miei

Zori de n-ar grăbi                                Ai azi nepoţei

Pân’mi te-am găti                              Să rămâi cu ei

Pân’mi te-am spăla                            La ciopor de miele

Pe mâni pân’la coate                         Alea-s nemurele

De sudori de moarte                          Să rămâi cu ele

Sama să mi-ţi iaiu                             Şi noi ne-om ruga

La mânuţa stângă                             Să-nvii la Rusale

Cătai calea strâmbă                          Că ni-i zâua mare.

Cu pluguri-i arată                               Noi te-om aştepta

Cu spini sămănată                            Cu mese întinse

Cu sânje-i picată                               Cu făclii aprinse

La mânuţa dreaptă                             Cu pahare pline

Că-i calea direaptă                             Cum o fi mai bine.

Cu pluguri-i arată                                Unu-i cu zahar

Cu flori sămănată                               Într-unu-i dor şi amar

Cu lacrimi picată                                Într-unu-s viorele

Sama să mi-ţi iaiu                              Într-unu-i dor şi jele

Sfântu Pătru vine                               …………………….

Să-ţi dea cheili                                  Şi noi ne-om ruga

Şi-i dăscuni porţâli                             Să fii iertătoriu

Să-ţi vezi călili.                                  Cum eşti ducătoriu

La mijloc de cale                               Dintr-o lume-ntr-alta

Maica Precista                                  Dintr-o lume-ntr-alta….

Ea te-o astepta

O altă variantă cântată în duet, unele femei întreabă Zorile, iar celelalte spun răspunsul Zorilor:

– Zorilor, surorilor,

Mândrelor voi zânelor!                        Toate pe el mi-l petrec,

Ian grăbiţi voi de ziliţi –                        – Zorilor,surorilor

Şi pe Ion îl întâlniţi                             Mândrelor voi zânelor!

Şi-l întoarceţi înapoi                           Ian grăbiţi voi de ziliţi.

Să vină el iar cu voi                           Apoi bine voi să faceţi

L-astă lume luminată                         Pe el înapoi să-ntoarceţi

De Dumnezeu bun lăsată.                  L-astă lume minunată

La vânt, ploaie şi la soare                   De bun Dumnezeu lăsată.

Şi la apă curgătoare.                          La vănt ploaie şi la soare

– Noi, acum vezi că grăbim                Şi la apă curgătoare;

Iacă deloc că zilim                             La fraţi,surori şi la mamă

Dar nu-ntoarcem înapoi                      Care pe ea cu dor o cheamă.

Pe Ion a veni cu noi –                         – Bine,că noi o vom grăbi

Ci că vremea ne-a venit                     Şi de loc că vom zili

De pornit la răsărit                            Dar cine-n lume că poate

Unde-un măr mândru-nflorit               Să-mplinească doruri toate?

De tot că s-a veştejit.                       Ce ursita a ursit

– Zorilor, surorilor,                           Şi-n lume s-a împlinit

Mândrelor voi zânelor!                      Rămâne nestrămutat,

Ce grăbiţi voi de ziliţi                        Chiar şi pentru împărat.

Şi pe Ion îl despărţiţi                        A plânge putem şi noi

De jocuri nejucate                           Dimpreună şi cu voi

De lucruri nejucate                          Plângeţi şi voi codrilor

De flori mirositoare?                        Mândrelor pădurilor.

D-albe şi rumenioare                       Plângeţi şi voi munţilor

–Noi grăbim, vezi de zilim               Şi voi mândre văilor.

Nu pe Ion să-l despărţim                 Plângeţi şi voi apelor,

De jocuri nejucate                          Dimpreună pietrelor.

De lucruri nelucrate                        Plângeţi dobitoacelor,

De flori mirositoare                         Dimpreună lemnelor.

D-albe şi rumenioare                      Plângi tu lună şi tu soare

Ci că vremea ne-a venit                  Când omul din lume moare

Acum iară de pornit                       Plângeţi şi voi patru vânturi

Căci, câte flori împipesc,               Din toate patru pământuri.

Toate pe una jălesc.                      Plângi o lume şi alină

Toate lui se-nchin` cu dor.            Clipa cu suspinuri plină

Şi câte din lume trec,                   Că o stea iar a căzut

Şi din lume a trecut

Moş Crăciun

Când vine vorba despre Moş Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă, toată lumea ştie câte ceva. Bunăoară, toată lumea, şi mai ales copiii, îl asociază pe Moş Crăciun cu acel personaj ghiduş, ce apare în toate galantarele marketurilor şi supermarketurilor, îmbrăcat într-un costum roşu, cu un sac plin cu cadouri în spate, având barba şi părul albe. Ce imagine comercială şi goală de sens! Alţii ştiu că Moşu’ trăieşte undeva în Laponia, de unde, în noaptea de 24/25 Decembrie, porneşte, într-o sanie trasă de reni al căror şef este Rudolf, să aducă copiilor jucăriile pe care le confecţionează de-a lungul întregului an cu ajutorul spiriduşilor. Frumos, dar.. neconform cu adevăratul sens al lui Moş Crăciun. Apoi, dacă nu-i nici aşa, nici aşa, cum o fi? O fi cumva, că doar niciodată n-o fost să nu fie!

Dacă povestioarele înşirate mai sus, pătrunse la noi pe filieră occidentală, nu ne spun prea multe, totuşi descătuşarea de forţe umane, materiale şi spirituale din lumea satului românesc, din preajma Crăciunului, ne ridică semne de întrebare serioase privind veridicitatea „tradiţiei” occidentale în legătură cu acest Moş Crăciun. Muierile coc colaci (creciuni, colindeţi sau cocuţi), uneori cu forme ciudate, cu care vor cinsti cetele de urători ce le intră în bătătură cu Capra şi cu Turca, cu colinda, cu Viflaimul şi cu Irozii, cu Căiuţii şi Ursul, cu Moşii.. Este o perioadă a practicilor magice, o perioadă plină de semnificaţii spirituale, o perioadă de reînnoire, când cerurile sunt deschise şi cei curaţi cu inima pot vedea şi cunoaşte cele de „dincolo de lume”.

Să pornim de la simplu spre complicat, asa cum e sănătos. În perioada aceasta până şi bineţe se da altcumva decât în restul anului. Daca pană acum se zice „Bună sara deie Dumnezău” azi se salută cu „Bună sara lu Crăciun” iar răspunsul care vine instantaneu din partea gazdei este „Să trăieşti ficior bătrân”. Arhaicitate? Da. Acesta este firul călăuzitor în povestea noastră, arhaicitatea şi spiritualitatea ancestrală. Pentru că ele ne spun adevărata poveste a lui Moş Crăciun.

Întrebând tradiţia românescă, atât de dragă mie, despre Moş Crăciun aflăm lucruri deosebit de interesante şi surprinzătoare. El este „Bătrânul Crăciun”, un nume semnificativ, şi vom vedea imediat de ce, „Regele Românilor” şi „Regele Păstorilor”Mai marele peste păstorii din satul unde s-a născut Iisus Christos”. Foarte ciudat, căci acest personaj nu seamănă cu moşuleţul din vitrine şi nici cu cel din povestea cu spiriduşii şi renii! Şi ca să fim şi mai surprinşi aflăm: „Bătrânul Crăciun a domnit aici (în România-n.n) peste uriaşi înainte de venirea romanilor”. Moş Crăciun s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, ne mai zice tradiţia românească.

În refrenele cântecelor rituale de Crăciun, colindele, mai aflăm ceva interesant: un nume, un nume în care savanţii „se agaţă” şi se încurcă în explicaţii care mai de care mai savante fără a binevoi să privească ce zice Măria Sa ţăranu român legat de asta. Este vorba de Ler, Ler împărat care este tot una cu Novac, strămoşul neamului uriaşilor, care la rândul lor sunt numiţi în tradiţia românească novaci. Iar ţăranul român, cel care cinsteşte în fiecare an cum se cuvine pe Crăciun Bătrânul, în concordanţă cu scrierile anticilor, plasează patria uriaşilor în ţinuturile de la Dunărea de Jos, în vechea Dacie.

Bun, dar”, mă veţi întreba ”ce-i cu epitetul de bătrân atribuit lui Moş Crăciun?”. În limba română, bătrân înseamnă tocmai moş. „Asta ştie oricine” o sa-mi ziceţi.. Dar nu oricine ştie că zeul suprem al dacilor, Zamolxe, în varianta grecească Zalmoxis, înseamnă tocmai (Dumne)zeul Moş, nume pe care Zamolxe îl are în calitate de strămoş al oamenilor.

Mnaseas din Petrae ne zice că dacii cinstesc pe Cronos sub numele de Zamolxe, ori Cronos a fost preluat în mitologia romană sub numele de Saturn, iar Saturn la romani purta epitetul de sennex adică, tocmai „bătrân”! Novac pomenit de tradiţiile româneşti poartă şi el epitetul de bătran.

Zamolxe/Saturn/Cronos este în tradiţiile antichităţii regele vârstei de aur, epocă marcată de îndestulare, când oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji, cum ne spun imnurile vechi. Ori, este de-a dreptul remarcabil faptul că unul dintre epitetele cu care este numit Moş Crăciun în tradiţia românească este tocmai acela de Crăciun sătulul.

Ler, Doamne Ler” se aude în fiecare seara de Ajun prin satele româneşti. Sintagma „Doamne” s-a păstrat, în Ţările Române, pănă în Evul Mediu târziu ca formulă de adresare către domnii români alături de „Mări(re)aTa”, în fond şi în fapt având aceeaşi semnificaţie. Prin urmare „Doamne”, poartă în sine însuşi sonorităţile majestăţii, atât spirituale cât şi materiale. Or, Măria Sa Ler apare în basmele româneşti cu epitetul de împărat. Iată cum se împletesc lumile, lumea materială şi lumea spirituală, împreună, în refrenele colindelor şi în realitatea istorică.

Novac bâtrânul trăieşte într-un palat alb, pe un munte înalt, şi este regele urieşilor; Ler împărat este „cel mai mare împărat al lumii, El îi conduce pe toţi”, „El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră”, „pe un munte mare”, ”nimeni nu poate găsi acest munte, în afară de cel care place lui Ler împărat”. Mai este nevoie să spunem cine este acest Rege al regilor? O vom spune totuşi pentru cei care înca se întreabă.. Ler, Aleroi, Leru, Leor, sunt tot atâtea nume ale lui Ler împărat, desemnând mantra Regelui Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zamolxe ca stăpân peste neamul oamenilor şi al zeilor.

Să rezumăm: Bătrânul Crăciun este „regele românilor” şi „ regele păstorilor”, identic cu Bătrânul Novac care domnea „într-un mare palat pe un munte înalt”, asemeni lui Ler împărat „cel mai mare Împărat al lumii” şi „conducătorul tuturor”.

Mai există o latură, oarecum misterioasă, a Regelui Lumii, şi aceasta implică simbolismul dublu a lui Ianus Bifrons. Am spus că bătrânul Crăciun este identic cu bătrânul Novac, care în tradiţia românească are un fiu, pe nume Iovea, ce îi urmează în palatul de pe muntele înalt. În mituri, legătura tată-fiu, soră-frate, nu reprezintă ceea ce reprezintă în realitatea fizică, ci doar aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă, Iovea nu este decât aspectul reînnoit al lui Novac/Zamolxe în calitate de Rege al Lumii.

O să mă întrebaţi „şi cam ce treabă au astea cu Moş Crăciun?”. Au, căci Anul Nou, în tradiţia românească, se numeste „fratele Crăciunului”, iar în luna Ianuarie erau la romani Calendele lui Ianus. Ori, numele arhaic a lui Ianus este Iancus, asa cum arată cântările saliene, identic fiind la rândul său cu Iaon/Ion al grecilor şi Ion al românilor. Este de asemenea semnificativ faptul că, prima sărbătoare după Anul Nou, este tocmai Sântionul sau sfântul Ioan Botezătorul în calendarul ortodox!

Pe de altă parte, însuşi simbolismul numelui „bătrânul Novac” ne duce cu gândul la Ianus cel cu două feţe, una batrână şi una tanara, aşa cum apare în unele reprezentări ale artei romane şi în „medalioanele” din lucrările alchimiştilor. Aceasta pentru că Novac înseamnă „cel nou”, or, contrastele de acest tip: nou-vechi, bătrân-tânăr, sunt caracteristice atât lui Ianus cât şi lui Cronos/Saturn, caruia dacii i se inchinau sub numele de Zamolxe, şi căruia poporul român, printr-o alăturare de termeni fericită, i-a zis batrânul- tânăr. Şi, oare nu la echinocţiul de iarnă din 25 Decembrie reînvie soarele lungindu-se ziua din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc Apollo soarele (cerul) şi Iisus Christos ( Soarele dreptăţii) ambii fiind fii ai Zeului Moş, strămoşul oamenilor, Dumnezeu care a facut omul după chipul şi asemănarea lui? Şi într-adevăr, în unele legende româneşti, locul lui Novac este luat de Manea, ori, Zamolxe, în calitate de stăpân al lumii subterane, se numea la romani Manes, iar ca stăpân al cerului Cerus manus (Cerul Mare).

Iată-l pe Regele Lumii, Zamolxe, strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe pamânturile pelasgo-daco-românesti, în ipostaza lui Moş Crăciun. Aceaste semnificaţii nu mai sunt cunoscute în lumea occidentală, se pierd şi în lumea oraşului românesc, doar ţăranii bătrani le mai stiu şi respectă la adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc colindele tradiţionale şi ritualurile ursului şi Caprei, a Turcii şi plugusorului: Având în vedere toate cele spuse mai sus, vom putea spune fără să ne temem că greşim, că Moş Crăciun nu-i nici şeful spiriduşilor, nici mai ştiu io ce arătare comică, ci este emblema, mantra Regelui Lumii, a Principiului ce naşte şi renaşte din sine însuşi.

Deşi lapidar, pentru a nu mai reveni asupra unor explicaţii pe care le-am dat deja în articolele mele precedente, trag nădejde că m-am facut înţeles mai ales pentru cei care citesc blogul nostru fregvent, iar pentru ceilalţi, care abia acum au dat de el, nădăjduiesc că le-am deschis gustul pentru istoria adevarată şi pentru realităţile ascunse în spatele simbolurilor arhaice.

Bibliografie:

1.V. Lovinescu, Dacia HIperboreană, ed. Rosmarin

2.N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip

3.I. Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti (sărbători, obiceiuri,credinţe, mitologie), ed.Agora

Reclame

Valah

Sub Ursa Mare, stele arzătoare

Columna Cerului-Prometheu, al Nordului Pol

Osia Lumii, Cetate, a Harului Grădină –

Hardeal!

Lucrată de Măicuţă, cu aripi de dor

Cu litere-nscrise, pe răboj de timp.

Om, ridicat din Pământ

Arde ca focul

 Ca Pământul, Negru!

 Valah! Copil între Cer şi Pământ

 Uneşte, desparte, alege

De moarte nu  ştire,

Tărâm atlant, casă îi e

Rădăcină în Cer, căpătâi Pământ

Omul Munte  şi Muntele Om

 În Centru, indefinit, necuprins

zamolxe

Published in: on 20/10/2010 at 16:10  Comments (3)  
Tags: , , , , , , ,

Prometheu înlănţuit. Caucazul şi Atlasul vechilor tradiţii

Înlănţuirea şi chinurile îndurate de Prometheu a încins imaginaţia artistilor din toate domeniile artei.

Tradiţiile legate de Prometheu spun că după ce Zeus uzurpă tronul tatălui său Cronos/ Saturn şi-i luă toată puterea, a apărut o gravă neînţelegere între stăpânul Olimpului şi oameni iar reperezentantul oamenilor în acest diferend era titanul Prometheu. Acesta îl acuza pe Zeus că după ce s-a urcat pe tronul părintesc a împărţit toate bunătăţile doar zeilor neţinând sema de muritorii mizeri şi că ar fi dorit să distrugă omenirea printr-un potop. Zeus era puternic prin autoritatea sa asupra zeilor şi a oamenilor, aşa cum stă bine unui autocrat, dar Prometheu era puternic prin înţelepciunea sa întemeindu-şi acestă putere pe beneficiile aduse rasei umane. De aici a izbucnit rivalitatea dintre cei doi ce se va adânci odată cu adunarea de la Mecone unde zeii şi oamenii s-au întrunit pentru a-şi stabili libertăţile şi obligaţiile ce se cuveneau fiecărei părţi. Cu această ocazie Prometheu aduce un bou mare pentru sacrificiu. După ce a sacrificat victima el a împărţit-o în două: într-o parte puse toată carnea şi grăsimea acoperindu-le cu burduful boului iar în cealaltă parte puse numai oasele având grijă să le acopere cu o grăsime albă strălucitoare. Apoi, le înfăţişă alegerii lui Zeus. Zeus cunoscând dinainte înşelăciunea, alese totuşi partea slabă pentru a avea motiv de răzbunare în contra muritorilor şi a-i pierde. Mâniat de înşelăciunea la care a fost supus, Zeus hotărăşte să le ia oamenilor focul, astfel că toate vetrele rămaseră întunecate şi reci. Prometheu folosindu-se de un şiretlic şi înşelând vigilenţa lui Hefaistos, fierarul zeilor, reuşi să fure focul sacru în tulpina unei plante numită ferulla şi să-l redea oamenilor. Zeus văzând focul strălucind din nou în vetrele oamenilor se aprinse de mânie pentru că nu dorea cu nici un chip ca Prometheu să câştige întâietate în faţa oamenilor. Una ca acesta nu putea rămâne nepedepsită de către tartorul zeilor. Prin urmare, Zeus dete poruncă lui Vulcan să făurească un lanţ cu care să lege pe Prometheu de stâncile solitare ale muntelui Atlas, la marginea pământului, în ţara sciţilor, unde vulturul lui său îi ciugulească zilnic ficatul ce creştea în fiecare zi la loc.


După alte tradiţii posterioare lui Hesiod, Prometheu a fost înlănţuit pe Muntele Caucaz,. Avem oare de-a face aici cu o inadvertenţă geografică sau cu o informaţie greşită? Urmează a descoperi asta de-a lungul studiului de faţă.

Atlasul prometeic

După credinţele lumii vechi Atlas susţinea la marginile pământului cu capul cu mâinile şi cu umerii săi cerul cel vast fiind constrâns la aceasta dintr-o necesitate stringentă.

Soarta aceasta i-a fost destinată lui de către Zeus care a legat în lanţuri grele , pe Columna din mijloc, pe titanul Prometheu asupra căruia a trimis un vultur să-i ciugulească ficatul care creştea la loc în fiecare zi. Acest vultur a fost ucis, după aceleaşi tradiţii de către Hercule/Heracles cel care a eliberat pe Prometheu din suferinţele sale. Două sunt elementele ce ne atrag atenţia în aceste legende:

1.Muntele/Titanul Atlas stă la marginile pământului cunoscut, fiind plasat de acelaşi Hesiod în ţara sciţilor

2.Legătura de apropiere existentă între cele două legende şi cei doi protagonişti, Atlas şi Prometheu.

După Hesiod, Atlas şi Prometheu erau fraţi fiind fii ai titanului Iapet şi având ca mamă pe Clymene, fiică a lui Okeanos Potamos. Ori Okeanos Potamos pentru autorii greci nu era altceva decât Istrul situat la marginea lumii cunoscute, în extremul nord! Dincolo de Okeanos Potamos se întindeau pământurile locuite de sciţi iar după mărturiile lui Herodor, autor anterior lui Herodot, Prometheu a fost un rege scit, în această ipostază el apărând pe unele basoreliefuri îmbrăcatat ca un rege barbar purtând o mantie largă. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont de faptul că sub denumirea de Scythia, autorii greci înţeleg, de regulă, ţinuturile din partea de nord a Istrului şi de la colţul de NV al Mării Negre. Nu există nici o contradicţie aici deoarece însuşi patria titanilor era la nord de Istru după cum am spus în articolul „Uriaşii”. Chiar şi Herodot , părintele istoriei, ne spune că Scythia se întindea pe lângă Istrul de jos până în regiunile Oltului.

Apropierea dintre Atlas şi Prometheu ne oferă aceeaşi vedere pe care o avem în filiaţia Decebal – Dochia/ Dacia care sunt prezentaţi ca tată şi fiică în poemul lui Ghe. Asachi menţionat integral în articolul „Sacrul feminin” ( Baba Dochia). După cum Decebal este regele pământului unde sunt situaţi munţii Dochiei care-i este fiică tot la fel este Prometheu stăpânul teritoriilor unde este situat muntele Atlas care-i este frate. Aici avem de-a face cu una dintre ipostazele regalităţii sacre despre care am vorbit foarte pe larg în articolul „Sacralitatea intituţiei voievodale româneşti”.

Prin urmare atunci când vorbim despre Atlasul supliciilor prometeice nu vorbim despre Atlasul geografic situat în nordul Africii aşa cum cred unii autori moderni fără a da nici o atenţie menţiunilor antichităţii legate de acest subiect. Atlasul legendelor greceşti este Olimpul antehomeric de la Dunărea de Jos, din Scytia veche de dincolo de Okeanos Potamos, unde Homer şi Hesiod plasează geneza zeilor şi a omenilor! Acest Olimp al tradiţiilor antehomerice poartă azi denumirea de Bucegi! Muntele cel mai sacru al întregii antichităţi!

Şi da, pe vechiul Atlas, în apropierea Columnei Cerului, unde tradiţiile antice spun că a fost înlănţuit Prometheu se află o mărturie vie, dăltuită în piatră brută, a faptului că acest eveniment al lumii antehomerice, schingiuirea lui Prometheu binefăcătorul oamenilor, a avut loc în Munţii Bucegi! Există aici o sculptură megalitică de dimensiuni uriaşe ce înfăţişează, capul gâtul şi pieptul unui vultur orientat cu faţa spre Columna Cerului pe care se spune că a fost înlănţuit Prometheu de către Zeus cu un lanţ făurit de catre Vulcan/Hephaistos, făurarul zeilor.

Ori tradiţiile antice ne spun că Zeus după ce l-a înlănţuit pe Prometheu pe Columna Cerului şi-a tris vulturul ceresc să-i ciugulească ficatul care creştea mereu la loc. Orientarea megalitului în direcţia Columnei Cerului ne lasă loc la îndoieli asupra faptului că supliciul prometeic s-a întâmplat pe Vf Omu , pe Columna principală a Întreitului Stâlp al Cerului!

Se întâmplă însă un fapt ciudat. După cum traseul constelaţiei Dragonul din emisfera nordică trasează în plan celest sinuozităţile lanţului montan carpato-balcanic reprezentând într-un fel cele două jumătăţi ale oului primordial la fel de această dată ne atrag atenţia două constelaţii situate tot în emisfera nordică.Vulturului divin pe care Zeus l-a trimis asupra lui Prometheu a dat numele unei constelaţii pe care romanii o numeau aquila ceea ce înseamnă tocmai vultur. Această constelaţie se învecinează cu o alta ce poartă numele edificator Prometheu sau Ingenicullus Şi ca să nu ieşim din cercul ciudăţeniilor vom spune că singura specie de vultur care trăieşte în munţii noştri este acvila/aquila!.

Memoria ancestrală a românilor nu dă greş nici de data aceasta pentru că în credinţele româneşti există o tradiţie confom căreia acest vultur cu clonţul său de fier, numit altminteri ceahlău sau vulturul cerului, vine noaptea la păstorii de prin munţi şi câmpii ciugulindu-i şi pricinuindu-le dureri. După cum se poate vedea, este aceeaşi tradiţie ca şi cea referitoare la vulturul lui Zeus trimis zilnic să-i ciugulească ficatul lui Prometheu.

Mai trebuie să amintim căteva date istorice cu referire la poziţionarea Atlasului prometeic. Hesiod, în Theogonia sa, ne spune că Prometheu şi-a suferit supliciul pe muntele Atlas. Ori după tradiţia transmisă de Apolodorus acest munte se află în ţinuturile hiperboreene. În ciuda informaţiilor menţionate până acum ne vom apuca să căutăm acest munte cine ştie pe unde dacă nu dăm atenţie mărturiei lui Pindar care ne spune că că hiperboreii erau poporul care locuia langă cataractele Istrului. Şi pentru ca să fim edificaţi pe deplin poetul roman Martial, în Epigramele sale, adună toate aceste informaţii într-un tot coerent: „Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă. Iată şi stâncile lui Prometheu.Iată şi muntele acela faimos din legende. În curând tu vei vedea toate aceastea cu proprii tăi ochi. Când tu vei contempla aceste stânci în care răsună durerea imensă a bătrânului, vei zice:Da, el a fost încă mai dur ca şi aceste pietre dure, şi la aceste cuvinte tu vei mai putea încă să adaugi: că acela, care a fost în stare să sufere aceste chinuri a putut într-adevăr să creeze genul uman”

Caucaz sau Muntele Capului din nordul Dunării.Caucaland şi Cauconii

Conform tradiţiilor menţionate de Apollodorus: „Prometheu formând oameni din apă şi din pământ, a furat foc, pe ascuns de la Zeus şi l-a adus în planta numită ferulla. Dar Zeus simţind aceasta a dat ordin lui Vulcan, ca să îi bată corpul în cuie pe muntele Caucaz. Acest munte este în Scithya, unde Prometeheu a rămas pironit timp de mai mulţi ani”.

Aceasta este a doua tradiţie legată de locul supliciului prometeic şi care, la prima vedere, pare a fi în contradiţie flagrantă cu prima locaţie , cea a Muntelui Atlas. După cum Atlasul mitic nu se întinde în nordul Africii tot aşa nici Caucazul acesta nu este identic cu Caucazul geografic ce se întinde între Marea Neagră şi Marea Caspică. V. Lovinescu ne pune în gardă în acest sens ca să nu căutăm cai verzi pe peretele bunicilor. El ne spune: „Se ştie că a existat mai întâi un Caucaz polar, deoarece se spune că Prometheu a fost legat de Axa Polului. Există apoi Caucazul modern” geografic care nu are nimic de-a face cu ceea ce numeau anticii Caucaz.

Dacă ne luăm după Iulius Florus Caucazul lumii vechi se află în Europa. El ne spune că proconsulul Traciei, Pison, i-a pedepsit pe barbari urmărindu-i în Munţii Rodophi de unde a trecut apoi în Munţii Caucaz iar Munţii Rodopului sunt în Tracia nu în Asia! Un alt scriitor roman , geograful Julius Honorius vorbeşte de asemenea despre două lanţuri de munţi cu denumirea de Caucaz, unul în Europa aproape de Munţii Haemus / Balcani şi altul în Asia. Deci, Caucazul mitic şi Caucazul geografic sunt foarte clar delimitate iar munţii din imediata vecinătate a Balcanilor nu sunt alţii decât Munţii Carpaţi situaţi pe teritoriul Scythiei cum numeau scriitori greci Dacia.

Faptul că muntele Caucaz al legendelor preistorice era în Dacia ne-o dovedeşte şi o inscripţie descoperită în Valahia în apropiere de râul Olt care ne spune: „ad Alutum flumen secus montem Caucasi” (pe fluviul Alutus (Olt) în apropiere de muntele Caucaz).Încă în Evul Mediu timpuriu exista tradiţia că Munţii Caucaz erau în vecinătatea Istrului şi la nord de Marea Neagră. Cea mai veche cronică rusescă cunoscută sub numele de Cronica lui Nestor, scrisă prin sec IX, ne spune: „În partea nordică a Pontului Euxin este Dunărea,Nistrul şi Munţii Caucaz”.

Şi , în fine avem legenda lui Io, peoteasa de care se îndrăgosteşte Zeus şi care va fi persecutată pe toata faţa pământului de căre Hera, soţia stăpânului Olimpului, pentru dragostea ce i-o purta soţul său. În fuga sa Io ajunge să ceară sfatul lui Prometheu care-i descrie itinerarul de urmat pentru a ajunge în Asia locul unde va scapa de supliciile Herei. „Mai întâi apucând de aici drumul spre răsărit vei trece peste câmpii nearate şi vei ajunge la sciţii păstori , oameni superbi, înarmaţi cu săgeţi ce bat departe şi care îşi petrec viaţa lor în care bine ferecate acoperite cu cobere ( într-adevăr spre răsărit de Carpaţii Meridonali se întinde pustiul sau stepa getică ce se află în Basarabia după mărturiile anticilor- n.n). Eu însă te sfătuiesc să nu te apropiii de ei ci să te abaţi către stâncile cele bătute de valuri ale mării şi să-ţi continui drumul pe uscat . În partea stângă locuiesc Chalybii, fauritorii de fier decare să te păzeşti, sunt oameni violenţi şi nu primesc bucuros pe străini; de aici vei ajunge apoi la răul cel violent numit astfel pe drept cuvânt, pe care însă să nu-l treci fiindcă e periculos, până nu vei ajunge la Caucaz, muntele cel mai înalt, unde se adună torenţii ce se scurg de pe vârfurile acestui munte şi de unde apoi , râul duce violenţa lor în jos. De aici apoi, trecând peste vârfurile muntelui ce se apropie de stele săapuci drumul spre miazăzi şi vei ajungela mulţimea amazoanelor ce urăsc pe bărbaţi… Ele îţi vor arăta calea cu toată bunăvoinţa”

Dacă luam o hartă şi urmărim traseul descris vom vedea că Io face o călătorie prin Carpaţii României.Râul despre care vorbeşte legenda este Oltul despre care tradiţia românească, tocmai ca legenda amintită, spune că e răul cel turbat, rău îmblăstămat. Când plouă la munte , el vine umflat, tulburat, mâniat, cu sânge mestecat aducând pietre mari şi butuci, trupuri de haiduci şi căpestre de cai murgi. În Olt spun legendele populare româneşti trebuie în fiecare zi să se înece cel puţin un om şi când trece vreo zi fără să-şi primească jertfa sa trebuie să se găsescă cineva care să între în el, fiindcă cere cap de om. Nu este nimic altceva aici decât o descriere metaforică a violenţei cursului râului Olt ce se varsă în Dunăre. Lângă acest rău învolburat pe care este sfătuită să-l ocolească pe la izvoare Io va trece mai departe ajungând la „vârfurile muntelui ce se apropie de stele”. Acesta este Bucegiul cu Întreitul Stâlp al Cerului, unde se află Columna Cerului sau Polul Getic, tot una cu muntele/titanul Atlas ce ţine pe umeri săi cerul hiperborean la Martial şi unde a fost înlănţuit Prometheu!

Şi într-adevar la sud de acest munte în antichitatea preistorică era tinutul amazoanelor. Herodot ne spune că Dunărea nu putea fi trecută de „mulţinea albinelor”. Erudiţii noştrii istorici ne spun docţi că aceasta este o referire la apicultura practicată de strămoşii noştrii daci. Numai că afirmaţia lor nu are nici o logică deoarece a nu se putea trece Istrul de mulţimea albinelor presupune că întreaga Câmpie Română, de la munte şi până la Dunăre, să fie un ţinut nelocuit şi o imensă prisacă în care albinele îşi fac de cap după bunul plac. Aceasta fără a şti că amazoanele respective erau sub patronajul Dochiei/Iana Diana al cărei simbol hieratic era chiar albina şi prin urmare fiecare amazoană era o albină identificându-se cu strămoşul arhetipal!

Prin urmare, conform acestor descrieri Caucazul legendelor, muntele mitic al supliciului lui Prometheu, este situat în catena muntoasă a Carpaţilor Meridionali sau sudici şi reprezintă muntele cel mai sfânt al întregii antichităţi preistorice şi chiar istorice ce la Apollodor poartă numele de Atlas şi care în tălmăcire înseamnă Muntele Capului , locul unde a fost iniţiat Iisus Christos, cel de-al doilea crucificat al lumii vechi, pentru că primul a fost Prometheu după cum spun legendele vechi.

În unele documente vechi piatra cubică cu vârf este completată cu o secure care este aşezată aşezată în echilibru pe vârful piramidei. Legat de acest simbolism al pietrei cubice sau al pietrei din capul unghiului s-a sugerat că securea de deasupra ar reprezenta hieroglifa literei ebraice kaf iar surprizele se tin lanţ dacă tinem cont de litera corespunzătoare din alfabetul aran qaf. Sensul genaral atribuit ambelor litere , atât în alfabetul ebraic cât şi în cel arab este acela de forţă. Acestui sens îi corespunde întotdeauna în limbajul simbolic securea iar în cazul ce ne intereseaza este vorba de o putere spirituală. Că este vorba despre puterea spirituală ne-o demonstrează faptul că securea nu este pusă în raport direct cu cubul pe care se sprijină baza piramidei ci cu însăşi piramida. Mai mult, securea nu este plasată într-un puct oarecare al figurii ci chiar în vârful piramidei vârf care îndeobşte este considerat ca reprezentând vârful ierarhiei spirituale. Poziţionarea securii în vârful piramidei, invizibilă dealtfel pentru că este de natură pur spirituală, ne indică cea mai înaltă putere spirituală care acţionează în lume şi pe care tradiţiile se învoiesc s-o numească Regele Lumii ce acţionează prin intermediul Polului unde îşi are sediul! Or Polul este identic cu Axul Lumii pe care toate mărturiile vechi îl plasează în Dacia, în Munţii Bucegi, Kogaionul dacilor, Pol ce astăzi poartă denumirea sugestivă de Columna Cerului sau Osia Lumii în tradiţiile româneşti.

Pe de altă parte, identitatea fonetică dintre litera qaf semitică şi fonetismul românesc „cap” este mai mult decât străvezie. Cu atât mai mult cu cât în tradiţia arabă numele literei qaf este chiar numele muntelui polar numit de autorii antici Caucaz sau Atlas. Şi mai ciudat este faptul că litera qaf este prima ce apare în numele arab al Polului (quţb) iar în această calitate poate să-l desemneze abreviat. Echivalentul numeric al termenului quţb este 111 fapt ce nu se referă mai puţin la Muntele Capului sau Caucazul din Bucegi. Dacă quţb semnifică polul echivalentul său numeric desemnează chiar acţiunea Polului exprimând unitatea manifestată în cele trei lumi ceea ce se potriveşte perfect pentru a desemna funcţia Axei Lumii ce uneşte cele trei tărâmuri: cerul pământul şi subteranul.

Şi întrucât parcă prin explicaţiile asupra identităţii lui Literei şi muntelui Qaf cu Muntele polar pe carese află Columna Cerului ne-am îndepărtat oarecum de la subiectul care ne întereseaza revenim la subiect pentru a aspune că unul dintre capetele megalitice situate în Bucegi este legat strict de securea lui Vulcan. Întrucât despre Sfinx am vorbit de neumărate ori pană acum nu vom mai insista asupra semnificaţiei sale în întreitul aspect al Regelui Lumii. Există însă în Bucegi un alt Cap la care ne vom referi în cele ce urmează.

În apropierea Vf Omu se află un important simulacru al lumii vechi care ne înfăţisează după toate aparenţele imaginea lui Zamolxe/Saturn. O patrticularitate cu totul bătătoare la ochi aparţine simbolului legendelor antice. Pe fruntea lui , calmă şi dând o expresie de inteligenţă se văd urmele ce reprezintă o spargere a capului în partea stângă a craniului.

După vechile legende elene Minerva/ Pallas Athena a fost născută din capul lui Zeus, după ce Vulcan a spart ţeasta zeului cu securea-i de aramă, cu vociferări atât de mari încât au răsunat şi pământul şi Pontul s-a tulburat în undele sale. Foarte ciudat pentru că după Homer şi Hesiod originea tuturor zeilor adoraţi în Grecia se afla la Okeanos Potamos sau Dunărea de Jos. Pe de altă parte geografia munţilor Caucaz cum se mai numea grupa sudică a Carpaţilor Meridonali care sunt tot una cu Atlasul hiperboreic, păstrează în topomia sa nume precum Platfoma Vâlcanilor, Munţii Vâlcan şi chiar oraşul Vulcan din apropiere. După legende Vulcan era făurarul zeilor iar în regiunea Călan-Vulcan – Anina s-au descoperit primele „furnale” din Europa! Mai mult, Vulcan însuşi pare a fi un locuitor fierar (metalurg) din Dacia pentru că rădăcinina numelui sau „vâlc” înseamnă tocmai lup iar etnonimul dac are tocmai această semnificaţie. Securea de aramă a lui Vulcan este tocmai securea aflată în echilibru desupra piramidei din tradiţiile arabe care desemnează Polul sau centrul spiritual suprem al lumii.

Toate aceste date ne îndreptăţesc să credem că Munţii Caucaz ai lumii vechi sunt tot una erau Munţii Bucegi unde se află Columna Cerului legată direct de supliciul prometeic şi înfrăţită cu simbolismul titanului Atlas care tine cerul pe umeri şi prin extensiune întreaga ramură a carpaţilor sudici!

Dacii cauconi avânduşi patria de origine în SE Transilvaniei probabil în Ţara Bârsei sau în zona Întorsurii Buzăului (Carpaţii de Curbură) sunt atestaţi din cele mai vechi timpuri. Homer îi menţionează ca aliaţi ai troienilor iar unii istorici ai perioadei medievale timpurii vorbesc despre Caucaland unde Athanaric cu vizigoţii săi încearcă sa facă faţă invaziei hunilor. Caucaland situată în extremitatea răsăriteană a Carpaţilor Meridionali pe care Antichitatea i-a numit Caucaz înseamnă chiar Ţara Cauconilor sau cauca(zi)enilor mai pe înţeles. Prin poziţionarea acestui ţinut precum şi prin numele cauconilor deducem că acesţia erau păzitorii Capului. Al cărui cap? Al dublului cap reprezentat în sculpturile megalitice de pe Omul şi de pe platoul Bucegilor ce-l reprezentă pe marele zeu al întregii antichităţi prestorice si arhaice: Zamolxe.

Muntele Dureros

Dacă Caucazul este muntele suplicului prometeic atunci înseamnă că el este şi Muntele Dureros sau Muntele Durerilor. Dacă luăm în considerare acest epitet atunci îl putem din nou numi Calvar aşa cum este cunocut îndeobşte numele traseului parcurs de Iisus spre locul crucificării de pe Dealul Golgotha care se traduce prin Dealul Căpăţânii identic ca formă şi semnificaţie cu Muntele Capului!

Pentru prima dată sintagma „ muntele dureros” apare în legenda Graalului aparţinând lui Chretiene de Troyes dar nu ni se oferă nicio explicaţie legată de semnificaţia sa. Această explicaţie apare într-o continuare a poveştii Graalului scrisă de Gerbert de Montreuil. Astfel aflăm: „ În vârful Muntelui Dureros exită un stâlp minunat. Acesta fusese făcut în aşa fel încât suprafaţa sa de jur împrejur era coperită de aur pur. Dar nu orice om şi-ar fi putut lega de el frâiele calului dacă nu ar fi fost cel mai bun cavaler din lume în ziua acelei încercări”. În altă parte aflăm scris: „Perceval îţi puse iarăşi frâul calului şi se urcă şi călăreşte singur până la Muntele Dureros. Acolo admiră stâlpul şi întreaga lucrare ce putea fi lăudată. El era acoperit cu aramă lustruită iar înălţimea sa era cât bătaia unei arbalete. Cinsprezece cruci îl înconjurau a căror înălţime nu avea mai puţin de 15 stânjeni. Eu cred că niciodată un om nu a văzut o lucrare atât de bogată, după cum ne spune povestea care, în această privinţă,scrie amănunţit. Perceval rămâne uimit privind la această minune: dintre cele 15 cruci, cinci erau roşu închis,altele cinci erau albe ca neaua cazută pe ramuri şi ultimele cinci erau de culoarea azurului; vopsea nu exista, decât cea naturală. Ele erau dintr-o piatră dură care va dura veşnic… îl înconjura o bandă de argint care purta o inscripţie: ea spunea în latină, fără vreun alt cuvânt într.-o altă limbă, că nici un cavaler nu trebuia,din înfumurare, sa-şi lege calul de inel dacă nu putea fi egalul celului mai bun cavaler din lumeFoarte ciudate aceste două relatări întrucât cuprind date ce ne interesează în mod special.

Având în vedere faptul că Muntele Dureros apare în legenda Graalului şi , pe de altă parte, că stâlpul este opera vrăjitorului Merlin acest loc pare a fi unul mai degrabă mitic şi simbolic decât unul legat de geogrfia fizică.

Stâlpul minunat despre care ne vorbesc relatările de mai sus nu este altul decât Columna Cerului care de asemenea este situată pe cea mai semeaţă înălţime a munţilor Bucegi/ Caucaz, numtele supliciului/ durerilor prometeice şi mesianice. Că nu ne înşelăm în această afirmaţie ne-o dovedeşte denumirea românească a Columnei Cerului anume aceea de Stâlpul Cerului sau Osia Lumii. Pe de altă parte, aurul din care este făcut Stâlpul ne aminteşte de simbolismul Caduceului ce are în vârf Aurul hermetic el simbolizând Columna Cerului în jurul căruia se încolăcesc cei doi Şerpi: Zamolxe şi Geea, Principiile care reunite în vârful aduceului dau acel aur al vechilor alchimişti. Mentiunea că cel ce-şi leagă frâiele calului de Stâlp trebuie să fie cel mai bun cavaler din lume pare a face referire la trimisul zamolxian ce trebuia să fie cel mai de vază dintre daci şi celmai virtuos care după iniţiere ajungea pe Altarul Cerului pentru a transmite textual dorinţele dacilor zeului suprem asa cum am explicat în mai multe articole de-a lungul timpului. Deci totul pare a face referire la Caucazul mitic din Dacia . Aceasta cu atât mai mult cu cât descrierea din cel de-al doilea citat face referire la cruci şi la înălţimea stâlpului. Înălţimea lui este cam cât bătaia unei arbalete iar înălţimea Columnei Cerului , stâlpul de care a fost înlânţuit Prometheu este de aroximativ 7 m de la nivelul pământului!

Pe de altă parte, crucile şi numărul lor la care face referire povestea Graalului sunt simbolice şi desemnează Polul sau Centrul Spiritual al Lumii cum la fel fac şiculorile simbol din descriere. Cum? De ce? Pentru că Crucea însăşi este un simbol al Polului după cum am spus în articolul „ Simboluri sacre ale ornamenticii populare” subcapitolul „Crucea

Simbolismul numeric ataşat crucilor de pe Muntele Dureros de asemenea atrage atenţia în mod special. Ele sunt în număr de 15 grupate câte 5. Ori cinci este numărul lumii sensibile ce este manifestare Principiului. 5 sunt colţurile pentagramei, 5 rănile lui Iisus, cinci sunt principalele direcţii ale spatiului geografic (patru direcţii cardinale + Polul ce este în centru pentru că în jurul lui se produce manifestarea). În general el este numărul omului şial manifestării. Ori Columna Cerului se află tocmai pe Vf Omu iar fapt si mai important : numele lui Zamolxe în calitate de părinte al oamenilor este acela de Zeu Om!

De altfel totalizarea crucilor din jurul stâlpului de pe Muntele Dureros nu ne scoate deloc din zona Sacră a Daciei întrucât 15 este format din 1+5 care este 6. Ori şase este cifra sacră a pelasgilor ( v „666- sub pecetea tainei”)

Şi de ce de trei ori 5? Pentru că înainte de Treimea creştină a fost o treime pelasgă adoptată într-o oarecre masură şi de creştinism. Această treime cuprindea Tatăl. Fiul ( omul) şi Mama înterpretate în creştinism drept Tatăl Fiul şi Duhul Sfânt ceea ce în fapt nu implică nici o diferenţă. De fapt chiar la acestă Trinitate fac referire culorile simbolice ale crucilor pentru că în simbolismul legendelor vechi rosu este Artemis/ Diana, Rhea/ Marea Mamă – Pământul Matern şi energia sa, albul este culoarea simbolică a lui Apollo iar azuriul este culoare Cerului Tată. Interpretarea acestor trei culori ne este oferită pictura rituală descoperită în mormântul de la Fântânele ce reprezintă un pătrat ce schimbă alternativ culorile roşu şi alb

Pe de altă parte numărul 15 are semnificatia Unităţii pentru că el adună trei elemente în unul singur ceea ce din nou ne duce cu gândul la cele trei tărâmuri peste care era stăpân absolut Principiul zamolxe: cerul pamantul şi subteranul.

În încheiere vom spune pentru că tot veni vorba despre Legenda Graalului şi căutătorii lui că Marele Cap sculptat cunoscut sub numele de Sfinxul românesc reprezentându-l pe Zamolxe şi Babele simulacrul Mamei Mari, ambele situate pe Platoul Bucegilor sunt înconjurate de creste de munţi ce dau platoului aspectul unei cupe. Ori Graalul este Sfânta Cupă după cum spune tradiţia celtică şi ebraică…..

zamolxe

Bibliografie:

N Densuşianu , Dacia Preistorică, ed Arhetip

V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre,Ed Humanitas

C.Bârsan, Revanşa Daciei,edObiectiv

A.Bucurescu, Atlanţii din Carpaţi,ed Obiectiv

Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed Saeculum I.O

Philippe Walter, Merlin, Ed Artemis

Simboluri sacre ale ornamenticii populare

 

Voi lua în discuţie simbolurile ornamenticii sacre româneşti, nu pe toate, căci mi-ar lua mult prea mult spaţiu, ci numai pe câteva dintre ele, cele mai importante în imageria poporului român şi care au directă legătură cu spiritualitatea pelasgo-daco-românescă.
Svastica

Înainte de a clarifica simbolismul svasticii atât de larg răspândit în tradiţiile antice vom spune că svastica nu este un semn / simbol politic, în esenţa sa, ea cuprinzând tot ceea ce este mai puţin politic. Ea este un simbol sacral de la origine şi până în prezent. Ea nu este un simbol exclusiv oriental cum cred unii deoarece ea poate fi întâlnită atât la amerindieni cât şi în Europa antică, la greci celţi,fiind totodată şi un semn al lui Christos până în Evul mediu târziu.
La poporul român svastica are o importanţă fundamentală dată fiind fregvenţa cu care apare peste tot. În cimitire, în biserici, pe broderiile costumelor naţionale, pe pergamentele voevodale, etc. Or svastica , ce pare a se fi deslipit direct din tradiţia primordială, „este semnul sau emblema Polului, căci în adevar, lumea se învârte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; svastica nu figurează lumea ci acţinea principiului asupra Lumii” . În acelaşi timp însă „Centrul.. este punctul fix pe care toate tradiţiile se învoiesc să-l desemneze ca Pol deoarece în jurul lui se efectuiază rotaţia lumii” M. Eliade ne atrage atenţia că în Centrul despre care este vorba se înalţă Muntele Cosmic, Arborele cosmic/ Arborele Vieţii identic în tradiţiile românilor cu Axis/Cardines Mundi sau Stâlpul/Columna Cerului.
Având în vedere că tradiţia românească este una de sorginte hiperboreană- pelasgică ar trebui să găsim măcar nişte răsunete ale acestor încheieri prezentate mai sus. Şi aşa si este. Găsim în tradiţia românescă unele credinţe referitoare la Centrul Lumii. Bunăoară se crede că pământul este înconjurat de apa Sâmbetei. Apa Sâmbetei este matca tuturor apelor, ea fierbe asemenea apei rohmanilor (vezi Istrul/ Dunărea la Cazane). Acolo e cetatea lui Dumnezeu şi Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care se află Mărul Roşu este Marea Neagră (!), Mărul Roşu este Osia Pământului ( Cardines Mundi / Axis Mundi). El se găseşte acolo unde este Buricul Pământului(!),. Pe Buricul Pământului este un Munte Sfânt. Foarte ciudate aceste credinţe româneşti. Oare mai trebuie să amintim şi credinţa ţăranului român din anecdota lui Lovinescu în legătură cu svastica : „Nu! E a nost (semnul svasticii)! Îl avem de pe vremea urieşilor”?
Am spus că svastica este un simbol al Centrului dar el mai are un sens şi anume acela de semn solar Aceasta înseamnă că el este hierogliful lui Apollo, ipostaza saturnică a lui Zamolxe, ca dădător al luminii. Ştim din mai multe izvoare antice că Hiperboreea era patria de origine a lui Apollo iar Clement din Alexandria se referă la Zamolxe cu epitetul expres de Hiperboreu. În calitatea sa de Tată şi creator al oamenilor Zamolxe este numit şi Zeul Om iar unul dintre vârfurile cele mai înalte ale munţilor Bucegi poartă chiar denumirea de Omu. Un fapt deosebit de interesant pentru noi, în certificarea tradiţiilor româneşti legate de Centrul Lumii, este faptul că principalele culmi ale munţilor Bucegi privite dinspre nord întruchipează svastica ceea ce-l face identic cu Muntele Cosmic al legendelor tradiţionale, întrucât această figuraţie nu se mai gaseşte altundeva în lume. Or deţinătorul legitim al svasticii ca semn arhetipal, semn ce semnifică printre altele şi mişcarea, are puterea de învârti roata lumii, putere echivalentă cu solve et cuagula aflată în strânsă legătură cu simbolismul lui Ianus/Ion/Iancus/Iancu, stăpân al marilor şi micilor mistere, distribuitor al vieţii şi al morţii. El este acel Ler împărat, identic cu Regele Lumii stăpân al rohmanilor şi al muntelui Om din Centrul Lumii, stăpânul Polului Getic cum îl numeşte Marţial. Cu acest sens de semn al mişcării svastica apare pe piatra de mormânt a lui Negru vodă desemnând cele 24 ore cosmice pentru că mişcarea sa indică 24 de poziţii pe cvadratura cercului ceea ce face din Negru Vodă un mesager al centrului, al muntelui polar.
La prima vedere ne izbeşte înfăţişarea svasticii. Ea are forma a doi Z suprapuşi uneori Z transformându-se în S dar având acelaşi înţeles. Ea desemnează pe deţinătorii legitimi ai Polului, ai Centrului Lumii: Maica Pământ şi Tatăl Cer,cei doi Zamolxe despre care am mai vorbit. În cazul celor doi S există însă un dublu înţeles: cei doi şerpi ai creaţiei, ce-i doi Zamolxe, amândoi reprezentaţi prin simbolul şarpelui dar şi o variantă a numelui Zamolxe – Salmoxe.În fapt tradiţia românească ne spune că Osia Lumi se sprijină pe un balaur/ şarpe care se încolăceşte în jurul său. Cuprinzătoare privire a simbolismului caduceului hermetic unde cei doi şerpi se încolăceşc în jurul Arborelui Lumii pentru a se uni în vârful său dând naştere aurului hermetic, strălucirea spirituală şi puterea deplină asupra Polului şi svasticii care îl desemnează. Şi nu în ultimul rând, credem că are legătură şi cu acel mult vehiculat „păcat primorial” unde şarpele ori ne este reprezentat ca încolăcindu-se pe Arborele Vieţii ori ne prezintă şarpele ca element uranic el apărând din frunzişul Arborelui.

Octogonul

În „Dicţionarul de simboluri şi arhetipuri culturale” Ivan Evseev ne spune următoarele: „Cifra opt culcată este simbolul infinitului. Numărul opt se pune în relaţie cu octogonul – figură intermediară între pătrat şi cerc şi, ca atare, semnifică lumea intermediară, între cea terestră conotată prin pătrat şi cea uraniană, simbolizată prin cer” Cristina Pănculescu ne lămureşte şi mai clar în privinţa simbolismului octogonului : „ Octogonul este simbolul geometric plan al Centrului; simbolul numeric este 8…Un alt simbol geometric plan ataşat Centrului este octogonul stelat.Acest simbol se raportează la aspectul activ, „ funcţional”, al Centrului … Prin Centru, după cum afirmă toate tradiţiile , se face legătura între Cer şi Pământ. Simbolul geometric plan al Cerului este cercul. Simbolul geometric plan al Pământului este pătratul. Simbolul geometric plan al Centrului este octogonul care face trecerea de la pătrat ( Pământ) la cerc (Cer) şi reciproc”. Ceea ce este mai interesant este că în ornamentică populară românească acest simbol este întotdeauna legat de Columna Cerului sau Osia Lumii , pe care grecii şi romanii o desemnau ca Polus Geticus, Axis Mundi şi Carmines Mundi; Columnă a Cerului care în plan material simbolizează trecerea de la Pământ la cer şi invers după cum octogonul face trecerea de la cerc la pătrat şi reciproc. Interesant este, de asemenea, şi faptul că forma schematică a octogonului este rezultatul juxtapunerii a două cruci: crucea greacă (+) şi crucea Sf Andrei(X). Or,numele Sf Andrei derivă de la substantivul masculin andros care în limba greacă înseamnă Om, iar Om, cum am vazut ceva mai sus, este desemnarea lui Zamolxe ca Stăpân al Centrului şi Rege al Lumii.
Tot Ivan Evseev ne mai spune: „ Opt este numărul totalităţii şi al echilibrului cosmic, reprezentate prin cele opt direcţii ale spaţiuni ( inclusiv geografice) şi prin roza vânturilor: patru puncte cardinale şi patru direcţii intermediare. Aceasta poate semnifica însă şi direcţiile migraţiei hiperboreene, cu carcater civilizator.
Observăm în ceea ce priveşte octogonul sau steaua cu opt colţuri o complicaţie care ne determină să ne oprim asupra pătratului ca simbol al pământului. Unind vârfurile celor două cruci vom obtine două pătrate suprapuse simbolizând un caracter sacral dublu al pământului: Mama Pământ şi Pământul Solar (uranic). Şi într-adevăr, tradiţia populară tinde sa ne dea dreptate:”Steua Polară (desemnând Polul Ceresc unit de Columna Cerului cu Polul terestru ca Centru al lumii) este Împăratul nostru. Este veghetoarea cerului. Ea e Stejarul Câmpului. Or, Steaua Polară face parte din Ursa Mare, după cum cu caracter ursid era reprezenată şi Diana/Artemis, ipostaza mai nouă şi mai „ funcţională” a divinităţii pământului Geea.
În ceea ce priveşte pământul „solar” vom spune că această denumire se aplică întotdeauna Centrului din care derivă, atât în plan spiritual , cât şi material, manifestarea. Aceast pământ solar în tradiţiile antichităţii se numea Surya sau Siria şi este identic cu Hiperboreea lui Apollo/ Zamolxe. Vine să întărească această imagine tradiţiile româneşti care „ de fiecare dată … când vor să exprime forţa, măreţia, frumuseţea, luminozitatea, ele (legendele – n.n) folosesc cuvântul sur: Calul sur, Vulturul sur, munţii suri…Or în limba română modernă sur înseamnă cenuşiu ceea ce nu corespunde deloc sensului citat de noi…Noi socotim că în realitate acest sur este Soarele în limba primordială. Afirmăm chiar că „întunecarea” cuvântului ne convinge, căci ea corespunde „ întunecării” inerente legii de desfăşurare a ciclului”. Prin urmare şi octogonul este un simbol care legitimează tradiţia românească ca urmaşă directă a celei pelasgo-hiperboreene.
Funia şi şarpele

Şarpele este un simbol extrem de răspândit şi cu o plurivalenţă de înţelesuri, atât pozitive (demiurgice, divine) cât şi negative (infrernale). Una dintre principalele semnificaţii simbolice ale şarpelui se referă la curenţii cosmici care nu sunt altceva decât expresia acţiunilor şi reacţiunilor forţelor emanate de cer şi, respectiv, de Pământ. Unirea dintre Cer şi Pământ este manifestată tocmai prin aceşti curenţi pentru că fără ei aceasta nu s-ar produce. Atunci când şarpele are aceasta semnificaţie , este cel mai adesea asociat unor simboluri axiale cum ar fi arborele sau bastonul.
La români Şarpele este consubstanţial cu arborele cosmic ( bradul sau Mărul Roşu) şi de aceea îl găsim în iconografia primară încolăcit pe arborele lumii. Din unele variante ale miturilor cosmogonice româneşti reiese că şarpele a preexistat cosmosului şi a ieşit odată cu arborele cosmic din apele primordiale. După părerea lui V. Lovinescu şarpele în formă de S , străpuns la mijloc de o săgeată simbolizează fixarea mercurului alchimic, ce este considerat ca un principiu feminin. Ceea ce este de-a dreptul curios este că geografia Europei şi mai ales a zonei Balcanice se joacă cu noi. Şarpele sub forma lui S este desenat în plan geografic de lanţul Muţilor Carpaţi Balcani care, culmea, este străpuns la mijloc de Axul lumii, care este situat în Bucegi şi cunoscut sub numele de Columna Cerului. Şarpelui în formă de S, prezent şi în cazul svastcii cu braţele curbate închipuind doi şerpi suprapuşi, i se asociază ca simbol echivalent spirala dublă ce se regăseste pe motivele ornamentale ale Columnei Cerului în ornamentica românească. Simbolismul dublei spirale este echivalent, dintr-un anumit punct de vedere, cu simbolul yin/yang care, la randul său este prezent natural pe fata de NE a vârfului Ocolit din Bucegi, şi care este legat de simbolismul Oului Lumii ale cărui două jumătăţi, atunci când se despart, devin Cerul şi Pământul. Amprenta acestui principiu s-a păstrat în ambele jumătăţi după separare.: pe Pământ se identifică cu traseul sinuos al munţilor Carpaţi-Balcani străpuns de Axis Mundi în centru iar pe cer în constelaţia Dragonului, constelaţie circum polară care după cum observă V. Lovinescu are tocmai forma lanţului muntos. Altfel spus Costelaţia Dragonului şi dublul său dacă sunt luate împreună şi interconectat, aşa cum ne îndeamnă să facem însuşi spirala dublă, nu este altceva decât o hierofanie a şarpelui primodial. Ori tradiţile româneşti vorbesc despre un asemenea şarpe numindu-l express Împăratul Şarpe. Ele spun despre un şarpe uriaş care trăieşte sub nisipurile malului mării şi anume într-o porţiune în care se deschide o peşteră care comunică cu marea şi cu nisipul. Se spune că acest şarpe este impresionat de către inima unui muritor a cărui inimă trebuie să bată într-un anume fel pebtru a ajunge la auzul şarpelui. Când bătăile inimii ajung la el şarpele mugeşte de sub pământ dar nu poate fi auzit decât de cel căruia îi este adresat mugetul. Aceste tradiţii mai vorbesc şi despre un balaur ce stă încolăcit pe Osia Lumii. Aceleaşi tradiţii ne amintesc de Ler Împărat care locuieşte pe un munte mare ce nu poate fi găsit decât de acela care place lui Ler Împărat. Este de semnalat aici faptul că nici Împăratul Şarpe nu poate fi auzit decât de acela a cărui inima i-a atars atenţia. Lucru şi mai ciudat este faptul că şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, se termină cu un cap de OM iar corpul său închipuie o succesiune de spirale în formă de opt. Dacă avem în vedere aceste identităţi atunci putem spune că împăratul şarpe identic dintr-un anume punct de vedere cu Ler Împărat este Regele Lumii, stăpân al centrului care nu este altul decîât Zamolxe în calitatea de Zeu Om şi Zeu Moş.
Dacă până acum am vorbit de simbolismul şarpelui la nivel macrosmic, vom trece spre înţelesurile microcosmice ale acestuia parcurgând un initinerar ce presupune o pornire din literatura vedică şi o oprire în tradiţia romanescă. O trecere de la regele lumii la protectorul casei şi familiei.
Un mit cosmogonic vedic ne spune că Şarpele primordial înainte de creerea lumii plutea imobil pe oceanul universal de lapte. Or, este ştiut că pentru români casa este un microcosmos cu valenţe sacre. Iar tradiţiile legate de casă implică existenţa unui şarpe al casei, de culoare albă ce stă în peretele sau sub pragul casei, nu muşcă, nu face rău nimănui ci doar ticăie motiv pentru care mai este numit şi ceasornicul casei. În descântecele româneşti preluate şi de cultura modernă se spune: „ Sarpele casei,alb,/ Fără de venin/ Iata-ni-l azi în prag/ Falnic şi senin/ Laptele de la oi/ În blid alb adus/L-a sorbit domol / Cam pe la apus”. Deci Şarpele casei este identic la nivel microcosmic cu Sarpele macrocosmic, identic la rândul lui cu regele lumii situat în Centrul Lumii încolăcind columna cerului.
Pe de altă parte însă simbolismul şarpelui este preluat în imagistica populară, şi mai ales creştină, sub aspectul funiei care prin sinuozuităţile imprimate de mişcarea ei aduce extraordinar de mult cu mişcările unui şarpe. Or bisericile de lemn româneşti sunt înconjurate de un brâu în torsadă (răsucit) format din doi şerpi ale căror trupuri înlănţuite aduc cu o funie şi care se despart abia deasupra uşilor de la intrare.
Crucea

Crucea apare sub diferite forme în ornamentica populară şi este de o vechime mult mai mare ca si crştinismul. Crucea este în primul rând osatura octogonului în dublă formă (+ şi X) şi a svastiicii în forma sa simplă de cruce orizontalăînscrisă cunoscută sub numele de cruce greacă.
În simbolismul tradiţional crucea este asimilată arborelui cosmic căci „ prin cruce = centru se operează comunicarea cu cerul”. În creştinismul popular nu se schimbă cu nimic situaţia „ Crucea , făcută din lemnul Arborelui Cunoştinţei Binelui şi Răului, este identificată sau se substituie arborelui cosmic; ea este descrisă ca un arbore care urcă de la pământ la cer, copac veşnic care stă în mijlocul cerului şi al pământului sprijinind cu tărie universul sau arborele vieţii plantat pe Golgotha. Pe de altă parte numeroase texte patristice compară crucea cu o scară, cu o coloană sau cu un munte” toate simboluri ale lui Axis Mundi sau Osia Lumii.
Cu atât mai mult cu cât crucea verticală (crucea răstignirii cu braţul vertical mai lung şi cel orizontal mai scurt) prin axul său vertical reprezintă tocmai axul lumilor iar cel orizontal reprezintă planul terestru în care se manifestă principiul coborât de-a lungul Columnei Cerului în manifestare.
Un alt simbol al Centrului este crucea orizontală care însă se raportează numai la un singur plan de existenţă (lumea) simbolizând expansiunea lumii în discuţie, pornită din centrul crucii după imaginea principiului simbolizat întotdeauna de punctul central al crucii. După acest principiu al crucii orizontale s-a ptrecut migraţia pelasgo-hiperboreană dinspre centru (Dacia) spre cele patru zări.
La cele mai sus amintite pare sa se raporteze şi crucea orizontală aflată în vârful unui ax piramidal situată pe acoperişul unei clădiri din incinta Mănăstirii Ialomiţei aflată în imediata vecinătate a muntelui sfânt.
Stâlpul funerar

Stâlpul funerar daco-românesc este identic cu Axa Lumii al cărei echivalent este Arborele Vieţii ce creşte în Centrul Lumii sau în Buricul Pământului. Or pentru români Copacul Vieţii este bradul care uneori este asimilat unui par ce ieşise din noianul de ape şi este pus la capătaiul mortului. Romulus Vulcănescu aminteşte de parul funerar dac reprezentat pe Columna lui Traian, par care s-a transformat mai apoi în colonetă funerară. Uneori bradul este tăiat şi plantat la căpătâiul mormântului: „Dar ei când m-au pus /În mijloc de câmp/cânii să-i aud/Cum latra-a pustiu,Si urla-a muţiu/Si sa mai aud / Cocoţii cântând/Muieri mimăind ( jelind) /şi preoţi cetind/…./ Ei m-au îmbunat/ că ei ma sădesc/ Nu ma secuiesc/ Şi ei m-au mintit/ Ca m-au secuit/Jos la rădăcină/Cu fum de tămâie/Mai pe la mijloc/Chiti de busuioc/Tot milă şi foc/Sus la crengurele/Chiţi de ocheşele/Tât milă şi jele”.
Conform aceluiaşi R. Vulcănescu stâlpii funerari costituie categoria cea mai raspândită de monumente mitice folosite de români. Ei fac parte integrantă din piesele rituale ale înmormântării aşezându-se pe mormânt. Ca şi alte însemne stilimorfe funerare între care menţionăm târuşul suliţa sau săgeata bradului, crucea sau troiţa, stâlpul este un simbol al Columnei Cerului care, la rândul ei, este un substituit al Arborelui Lumii.
În tradiţiile şi datinile românilor Arborele Lumii sau Arborele Cosmic este locul de pornire al unei călătorii către zonele cunoscute si necunoscute le cosmosului. Escaladarea nu se poate face de către oricine şi oricând. Au acces, în anumite condiţii şi cu anumite restricţii doar eroii, oamenii iniţiaţi şi morţii care au dus o viaţă virtuoasă. De altfel, obiceiul de a se marca cu menhire, succedanee ale Columnei Cerului, mormintele eroilor şi ale oameilor de seamă este foarte vechi datând din epoca pelasgilor. Eroii călătoresc prin mijloace numai de ei ştiute şi uneori sunt ajutaţi de animale fabuloase Pasărea Măiastră sau Pasărea Sufletului de exemplu, ce uneori este reprezentată în simbolistica stâlpului funerar printr-o pasăre plasată în vârful lui.
Această axă a lumii este identică cu pomul vieţii care creşte în centrul lumii sau în Buricul Pământului. Prin urmare şi un stâlp funerar poate simboliza Centrul Lumii ca de altfel şi Coloana Infinitului care-l reprezintă. Un astfel de centru nu aparţine spaţiului profan, geometric, ci spţiului sacru în care se poate realiza comuniunea cu cerul sau cu lumea subterană. El este punctul paradoxal al rupturilor de nivel, punctul în care se poate transcende lumea fizică. Tocmai prin faptul că aici în centru se transcende lumea sensibilă, se transcende implicit şi timpul ,durata, obţinându-se prezentul continuu atemporal.
Şi pentru a conchide vom spune că în tradiţiile româneşti lumea subterană unde merge sufletul şi trupul mortului într-o prima fază, lumea sensibilă unde rămân cei ce au supravieţuit răposatului, şi lumea celestă unde se retrage după o perioada sufletul celui plecat sunt unite tocmai de acest Axis Mundi sau Columna a Cerului. Acesta este motivul pentru care şi în prezent în tradiţia românescă rezidă un puternic cult al strămoşilor. Mai trebuie spus că acest Centru al Lumii este sălaşul, ca să spuneam aşa, al Regelui Lumii/ Zamolxe, stapân peste lumea de dincolo în calitatea sa de Ler împărat.
zamolxe
Bibliografie
1. Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997
2. V. Lovinescu, Al patrulea hagealâc,Buc,1998
3. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele scaru al dacilor, Buc, 2009
4. Isac Evdeev,Dicţionar de simboluri si arhetipuri culturale,Timişoara,1994
5. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană,Buc,1996
6. R. Vulcănescu, Mitologie română,Buc,1985
7. R. Vulcânescu, Columna Cerului,Buc,1972

Simbolismul lupului şi al şarpelui. Dragonul dacic

 

Stindardul naţional al dacilor era format dintr-un dragon ridicat în vârful unei suliţe. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii înşişi i-a dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup şi trupul de şarpe, ambele având o simbolistică foarte bogată şi plină de surprize.

Stindardul dac  este în sine un simbol iniţiatic ascunzând în sine atât imaginea Principiului cât şi imaginea Centrului Spiritual al lumii.steagcolor2Sub semnul lupului…

 

Dragonul cu cap de lup şi corp de şarpe sintetizează în sine însuşi întregul simbolism zamolxian întrucât atât lupul cât şi şarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestându-se în cadru ciclului se „descompune” în energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic ce tind  să se reunească în vârful său în ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice.

Din legendele antichităţii aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetică deloc întâmplătoare  Lykos devine Lyke ceea ce în greacă înseamnă lumină. Nu întâmplător insula sfântă  a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă) echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu insula fericiţilor din mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după cum Principiul cuprinde în sine toate formale manifestării! În plan spiritual el este „lumina” iniţierii dobândită prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale!

Pe de altă parte, numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali!

 Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo.

marele_lup_alb_marelelupalb_-_aparatorul_dacilor__romanilor__liberi1

 

Peste tot pe întinsul lumii unde s-au aşezat pelasgii (dacii preistorici) aceştia au păstrat amintirea lupului. În Asia Mică, bunăoară, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacică, aflăm toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycia. Într-o altă parte a lumii, în nordul îndepărtat de această dată, Odin , zeul spiritualităţii germanice, era mereu însoţit de doi lupi. Întemeierea Romei se află şi ea sub semnul lupului ceea ce ne arată că, începuturile sale, cel puţin epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpaţi!

 Dacă avem în vedere consideraţiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, ţara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia străveche care prin aceasta se legitimează drept „ţara Lupului”! Aceasta cu atât mai mult cu cât Ovidius, poetul roman exilat la Tomis, ne spune că a fost silit să trăiască sub „axa lui Lykaon”. Această axă a lui Lykaon nu este alta decât Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul căreia Zamolxe/ Apollo (Lykos) trimitea Lumina  Cunoaşterii(Lyke) pe pământ! Această Columnă a Cerului, Pomul Vieţii pe care urcă Şarpele (Iniţiatorul) devine astfel Coloana Luminoasă peste care coboară literalmente lumina din cer şi, în acelaşi timp, Coloana Marelui Lup Luminos (Alb) – Zamolxe/Apollo!

 

…şi al Şarpelui…

 

Şarpele este azi un animal  foarte blamat, imagine arhetipală a răului, identificat în Biblie cu Satan. Ca fapt divers este de observat că toate simbolurile pelasgo-dacilor, şi mai ales cele care-l reprezentau pe Zamolxe, au fost „satanizate”! Să fie oare doar o coincidenţă? Sau cineva se „chinuie”, cu tot dinadinsul, să oculteze tradiţia primordială pelago-hiperboreeană? Nu răspundem acum la această întrebare deşi atât Biblia cât şi alte texte sacre vorbesc despre un război în cer. Nu este nici locul, nici momentul să detailăm aici acest subiect.

 

Şarpele, reprezenta pentru pelasgo-daci Principul Creator, pe Zamolxe ca zeu creator al omului şi al lumii, care divizându-se în forţele ce-l compun da naştere Dublului Zamolxe, reprezentat hermetic prin cei doi şerpi întrepătrunşi ai Caduceului lui Hermes. Ca Principiu Unic, dar cu acelaşi sens ca al Caduceului, Zamolxe este reprezentat  prin toiagul lui Aesculap, patronul greco-roman al medicinii şi vindecării.

simboluri_1_caduceu

 Iată deci  cum toiagul lui Aesculap devine el însuşi o emblemă a Axului Lumii pe care şarpele urcă. Numai că urcarea presupune  şi coborârea ceea ce confirmă legătura Cer – Pământ, Principiu – Om, manifestarea Divinităţii Unice în Creaţia multiplă de-a lungul Axei Lumii, a Stâlpului Cerului, a axei lui Lykos de care aminteşte Ovidiu. Iată cum Zamolxe/ Apollo identificat cu Marele Lup Alb (Luminos) devine şarpele iniţiator. Aceasta cu atât mai mult cu cât insula sfântă a lui Apollo, Leuke (Albă, Strălucitoare), plasată în Marea Neagră de către toţi autorii antici care o menţionează, se mai numeşte şi Insula Şerpilor!

Şarpele dacilor, lăsând la o parte capul de lup, are o caracteristică ciudată: zboară purtat în vârful unei suliţe. Aceasta ne demonstrează că este vorba de un personaj celest şi îl identifică cu Şarpele cu pene (Quetzalcoatl) al aztecilor, cu rol de iniţiator şi creator, venit (culmea!) dinspre răsărit! Iar în Răsăritul Americii este Europa iar în Europa era Dacia! Mai mult imaginea s-a umanizată era cea a unui om din rasa albă!

Şarpele a fost identificat  şi cu lebăda, care în zbor seamănă uimitor de bine cu un şarpe. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Ori lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de doua turnuri şi reprezentând astfel Întreitul  Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion.

 Întrucât epitetul Lykos ce-l desemnează pe Apollo/Zamolxe ca Marele Lup Alb îl leagă nemijlocit de lumina spirituală prin transformarea lui Lykos în  Lyke (lumină). Prin urmare şi în consecinţă Şarpele  este  Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe. Şi cam peste tot pe unde apare şarpele  el are rol de iniţiator. De fapt e frontispiciul templului apolinic din Delfi scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” un îndemn tipic iniţierii. Pe de altă parte, grecii denaturând adevăratul sens al tradiţiei  moştenite de la pelasgi şi hiperboreeni au spus că Apollo a omorât cu săgeţile sale pe şarpele Python. Numai  că cea mai cea mai mare profetesă apolinică a antichităţii se numea chiar Pythia (a se observa asemănarea fonetică dintre Python şi Pythia). Prin urmare  greci au răsturnat valorile: Apollo/Zamolxe nu a omorât Şarpele  ci s-a identificat cu el. Aceasta pentru că Iniţiatorul suprem, deţinător al înţelepciunii transcedentale, pe care  o conţine în sine este în toate tradiţiile izvorâte din  spiritualitatea primordială hiperboreeană reprezentat sub formă de  şarpe.

 Că tot veni vorba de răsturnări ale valorilor. În creştinismul actual şarpele îl desemnează pe Satan, principiul primordial al răului. Să fie oare acesta sensul său adevărat? Nu credem. Povestea păcatului primordial este una simbolică  şi mai ales răstălmăcită. Povestea ne spune că după ce  Dumnezeu (Yahwe) l-a creat pe om la pus în grădina Edenului  ca s-o lucreze dându-i poruncă să nu mănânce din „pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Apare Şarpele şi o „ispiteşte” pe Eva să muşte din „fructul oprit” şi aceasta muşcând îl ademeneşte şi pe Adam. „Si li s-au deschis ochii şi au văzut că erau goi”. Dumnezeu se manie pentru neascultarea celor doi şi-i alungă din Eden. Acum  ă întreb eu pe dumneavoastră ce fel de tată este acela care nu le asigură fiilor săi un minim de cunoştinţe ca de exemplu să discernă între bine şi rău? Ochii închişi ai lui Adam şi ai Evei reprezintă tocmai ignoranţa. Şarpele apare aici ca un Înitiator ca un personaj luminos contrastând cu obscuritatea lui Yahwe. Yahwe spune : dacă o să mâncaţi o să muriţi! Şarpele apare  ca Marele Iniţiator Celest în acestă poveste deoarece oferă prin muşcarea din „fructul oprit” nu moartea oferită de Yahwe  ci a doua naştere, regenerarea spirituală care e tot una cu iniţierea. Mai mult, iconografia  „Căderii omului în păcat”  ne demonstrează că respectivul Şarpe  era unul celest deoarece el coboară din frunzişul arborelui.

adam_and_eve

Pomul este Axa Lumii, Şarpele are un caracter luminos, el este Zamolxe/Apollo, Iniţiatorul Suprem, fructul oprit, mărul din grădina Hesperidelor este iniţierea, prin care se dobândeşte nemurirea, în care credeau din cele mai vechi tmpuri dacii iar Yahwe… este un mic zeu egoist şi mânios. Cu atât mai mult cu cât Iisus, marele iniţiat din Dacia şi Fiu al lui Zamolxe (v. mai multe în articolul  intitulat Iisus, Marele iniţiat din Dacia) este reprezentat  în heraldica hermetismului medieval ca un şarpe cu cap de leu încoronat (deci tot un dragon), imagine cunoscută sub numele de Regele Lumii.

sxnoubis2

Pe de altă parte, Iisus însuşi îndeamnă : „Fiţi înţelepţi ca şerpii”! Ca şi Satan? Mă îndoiesc! Mai degrabă ca şi Zamolxe Şarpele Zburător, Principiul Iniţiator din care vin toate lucrurile şi în care se resorb toate.

 Zamolxe în ipostaza sa de Şarpe iniţiator a fost  reprezentat de daci prin Şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, al cărui corp încolăcit desemnează semnul matematic şi metafizic al infinitului, un opt răsturnat!

 constanta-glikon

Concluzii

 

Conform tradiţiei, păstrate până la noi, Polul Pământesc este  o reflectare a Polului Celest fiind unul şi acelaşi cu Centrul Lumii pentru că Centrul Lumii este locul unde se manifestă direct activitatea Principiului, acţiune care se exercită de-a lungul Axei Lumii, a Columnei Cerului. Dragonul dacic îngemănând lupul şi şarpele  aflat în vârful unei suliţe care reprezintă chiar Axa Lumii este chiar imaginea acestui adevăr. În plan terestru acest adevăr se manifestă prin dragonul desenat  de lanţul muntos carato-balcanic expresie a unităţii primordiale înseşi acesta fiind spaţiul în care  a emers cultura şi civilizaţia pelago-hiperboreeană.

Pe de altă parte, dar cu acelaşi sens, dragonul cu cap de lup nu este doar Şarpele Zburător, emblemă a Principiului Creator Zamolxe ci şi capul înţelepciunii divine în ordinea lucrurilor vizibile. Prin urmare, stindardul dacic îngemănează două aspecte ale  lui Zamolxe Apollo: unul vizibil lupul şi altul iniţiatic, invizibil Şarpele. Şi în acest ultim sens al simbolismului degajat de  dragonul dacic gura de lup devine o „gură de rai” iar prin revelarea Adevărului de dincolo de aparenţe obţinut prin iniţiere el este echivalent cu o „gura de aur”

 

 

Zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.      Biblia

2.      Cristina Pănculescu, Kogaion –muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan, Buc, 2008

3.      Al. Doboş, Dacia – Izvorul neamurilor, Ed Obiectiv, Craiova, 2008

4.      Al. Doboş, Dacia contra Anticrist, Ed Obiectiv, Craiova, 2007

5.      Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, Buc,2002

 

 

Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană

 

Frumoase basme ne-au legănat copilăria! Unora ni le citeau părinţii înainte de culcare altora ni le spuneau bunicii la gura sobei, privind visători la spuza din cămin. Azi   nu prea se mai pune preţ pe aşa ceva! Azi sunt la putere jocurile pe calculator, desenele animate, de cele mai multe ori cu mesaj negativist şi pline de violenţa, deşi specialiştii sunt de părere că basmele induc copiilor o dezvoltare mai rapidă şi mai sănătoasă!

 Ce-ar fi să ne aducem aminte de  unul dintre  frumoasele basme ale copilăriei noastre? Ce ziceţi de Zâna Zânelor?

 

Să ascultăm povestea…

 

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti! A fost odată un împărat mare si puternic care avea trei feciori. Făcându-se mari feciorii, împăratul se gândi cum să facă să-i însoare şi să fie fericiţi. Într-o noapte, împăratul avu un vis, şi de cum se sculă, îşi chemă fii la el şi se urcă cu dânşii în foişorul din grădină.. Ajunşi acolo le porunci  să-şi ia fiecare arcul şi câte  o săgeată, să tragă şi unde se va opri săgeata acolo sa-şi afle fiecare norocul.

Copii se supuseră fără cârtire întrucât era încredinţaţi pe deplin că tatăl lor ştie ce spune. Trase fiul cel mare iar săgeata s-a se înfipse în casa unui împărat vecin. Trase fiul mijlociu iar săgeata sa se opri în casa unui mare boier de-a tata-său. Trase şi mezinul şi… săgeata sa se urcă în înaltul cerului şi când coborî se înfipse într-un copac dintr-o pădure mare si deasă.

Fiul  cel mare se duse şi luă de nevastă pe fiica împăratului vecin întorcându-se cu dânsa la tatăl său. Se duse si cel mijlociu întorcându-se la tatăl său cu o soţioară mandră şi frumoasă. Se duse şi cel mic….

Cutreieră lumea până ajunse la pădurea unde se afla copacul în care se împlântase săgeata lui. Căută el ce căută şi află şi copacul cu pricina. Acest copac era înalt, gros si bătrân de când urzise Dumnezeu lumea. Se încovrigă feciorul după trunchiul copacului şi urcă până la prima creangă şi apoi din ramură în ramură, când atârnat  cu mâinile, când cu picioarele încovrigate, până când ajunse în vârf. Ajuns acolo luă săgeata şi se dete jos judecând plin de amărăciune că e fără de noroc, că ce o fi putând el găsi în copacul acela.

Nu-i fusese destul că făcuse atâta cale în deşert, că nu aflase acolo pe aleasa sa, când să plece de lângă copac se agăţă de spinarea lui o bufniţă . Cu toate că feciorul s-a silit să îndepărteze bufniţa, aceasta se încăpăţâna să rămână  agăţată de spatele său. Se suci el se învârti da nu era nici un chip să scape de pacoste. Văzând că nu-i chip să scape se gândi să se întoarcă acasă cu  păcătoasa de bufniţă în spate. Pe drum însă, vazu el  că după dânsul se ţineau încă 6 bufniţe.  Merse, el săracul, cu bufniţa în spate şi cu alaiul  după dânsul şi se întâmplă să ajungă acasă seara.

Cum intră în odăile sale prinţul, bufniţele se aşezaseră care pe unde, iar ce-a de-a şaptea, ,aceea de i se anină de spate, se aşeză cu dânsul în pat. Ostenit, fiul împăratului a adormit. A doua zi dimineaţă când se trezi  găsi lângă dânsul cea mai frumoasă zână şi lângă ea, şase slujnice la fel de frumoase. Mai văzu, într-un colţ al camerei, şapte piei de bufniţă aruncate una peste alta. Fiul  împăratului se logodi cu zâna şi au participat la cununiile  fraţilor săi.  După un timp, fiul împăratului aruncă pieile de bufniţă pe foc şi atunci zâna şi slujnicele se transformaseră în porumbei. Zâna i-a zis:

– Ai fost nerecunoscător! Cu bine te-am găsit, cu bine să rămâi. Până nu vei izbuti să faci ce n-a făcut om pe lume, să nu dai cu mâna de mine!

Si porumbeii s-au ridicat în văzduh şi au dispărut. În zadar încercară să-l oprească  părinţii , fraţii  şi prietenii. El se duse în lume să-şi caute logodnica.

 Trecu el  dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişti şi tot nu găsi porumbeii. Voinicul nostru se frământa, cerceta, căuta, întreba numai răspuns bun nu afla. Descurajat, voinicul se gândea câteodată să-şi facă sama singur, ,să se arunce în vreo râpă sau să-şi sfărâme capul de colţii de stâncă. Da’ parcă îi spunea inima că odată şi o odată or lua sfârşit şi necazurile sale, şi deodată îşi venea în fire şi se punea din nou pe drum mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă o să găsească şi o să izbândească până la urmă.

 Măcinat de aceste gânduri, voinicul se aşternu la odihnă, dar nu se aşternu el bine, cât auzi mare zarvă. Trei draci îşi disputau moştenirea părintească: o pereche de opinci cu care treceai marea ca pe uscat, o căciulă ce te făcea nevăzut şi un bici care împietrea. Dracii îl rugară pe fiul de împărat să le facă dreptate. El se învoi si spune:

– Vedeţi voi cei trei munţi care se află în faţa voastră? Să vă duceţi fiecare în câte unul, şi cine va veni mai curând, după ce vă voi face eu semn,  ale lui să fie toate astea

Când draci ajunseră în munţi, voinicul nostru, care în timpul asta încălţase opincile şi îşi pusese căciula, plesni de trei ori din bici către cei trei draci şi-i împietri.

Abia devenit stăpân  al celor trei lucruri luate de la draci, el zări un stol de porumbei albi. Îi urmăreşte din ochi şi vede că s-au oprit pe un vârf de munte care întrecea norii.. într-acolo îşi îndreptă şi dânsul paşii. Începu să urce muntele anevoie trecând prin toate greutăţile lumii. Deodată ajunse la intrarea unei peşteri.. Intrând rămase ca lovit de trăznet când văzu nişte palate ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate că nu se mai vazu aşa ceva pe pământ. Acolo locuia logodnica lui, Zâna  Zânelor.. Cum o vazu  plimbându-se prin grădină cu roabele după dânsa, cum o şi cunoscu.. După zână se ţinea şi un copilaş drăguţ căci pasămite rămase grea înainte de a-şi lua zborul de la fiul împăratului. Şi acesta era fiul lor

Feciorul împăratului se aşeză la masă purtând căciula ce-l făcea nevăzut iar zâna se mira cât de iute trec bucatele. Voinicul era flămând că nu mâncase de multă vreme. De trei ori a poruncit zâna să se aducă bucate şi de fiecare dată  voinicul îşi ridica câte puţin  căciula pentru a-l vedea fiu-său. Pruncul  zise:

         Uite tata, mamă!

                    Tată-tău , dragul meu, va da peste noi numai când va săvârşi o faptă zdravănă

A treia oară scoase de tot căciula. Se îmbrăţişară cu toţii, fericiţi că sunt din nou împreună. Rămaseră un timp acolo, până într-o zi când voinicul o rugă să plece împreună. Atunci, se întoarseră cu toţii la împărat, tatăl voinicului, şi îşi sărbătoriră nunta cu mare alai. Şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele în pomenire în vecii vecilor!

 

Ce se ascunde în spatele basmului

 

Zâna Zânelor, este un basm popular cules de Petre Ispirescu, ce poate fi aflat în aproape toate culegerile de poveşti populare româneşti. Dar să fie acest basm doar o poveste frumoasă pentru copii? Tot mai mulţi autori din domeniul simbolisticii şi ezoterismului sunt de acord că  basmele poartă în conţinutul lor relicve ale tradiţiilor ezoterice antice. Rene Guenon  atrage atenţia că atunci când o formă tradiţională se află pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi, în mod deliberat, încredinţează memoriei colective a poporului, ceea ce, în caz contrar, s-ar pierde iremediabil. Cu atât mai mult cu cât neînţelegerea  naturală a profanului este o garanţie suficientă că ceea ce avea un caracter esoteric, îşi va păstra şi pe mai departe acest caracter, ,menţinându-se doar ca o mărturie a trecutului îndepărtat, pentru cei care în alte timpuri, vor fi capabili să înţeleagă. Pe de altă parte există şi posibilitatea ca basmul să existe concomitent cu doctrina iniţiatică pe care o prezintă în mod mascat, aceasta fiind rezervată unui grup restrâns de iniţiaţi care primesc lumina direct. Dacă doctrina era rezervată iniţiaţilor, basmul era faţa pe care aceasta o arăta mulţimii după cuvântul care spune: „Vouă vă este dat  să ascultaţi adevărul de-a dreptul, ceilalţi îl ştiu prin parabole”

Prin urmare, basmul conţine în sine elementele unei doctrine secrete prezentată în mod voalat mulţimii. Şi fiecare va pricepe cele ascunse după gradul său de înţelegere.

 

          „Secretele” basmului. Semnificaţia simbolurilor

 

O seama de formulări din cuprinsul acestui basm  dau de gândit. Ele sunt formulări simbolice ce ne deschid o  fereastră spre înţelegerea iniţierii zamolxiene.

Basmul nostru începe, ca aproape toate creaţiile aşa zis populare, cu o proiecţie în atemporal: „ a fost odată ca niciodată”; dar acest caracter atemporal nu schimbă cu nimic realitatea naraţiunii: „că de n-ar fi, nu s-ar povesti”.  Aceasta cu atât mai mult cu cât iniţierea se petrece  în atemporal, urmărind ca finalitate ultimă scoaterea omului de sub tirania timpului prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale, a cunoaşterii  celeilalte feţe a lucrurilor.

Împăratul cel mare şi puternic despre care relatează  basmul este  Posibilitatea, Indistincţia, adică Principiul/Zamolxe nemanifestat încă, dar care se va manifesta  odată cu apariţia bufniţei  ce se agaţă de spatele eroului. Această bufniţă nu este altceva decât aspectul feminin, creator şi dinamic al Principiului nemanifestat, ea luând mai apoi forma Zânei Zânelor. Este înţelepciunea divină a cărei simbol este bufniţa, pasărea  emblematică a Minervei, şi pe care textele hermetice o numesc Fecioara Lumii, iar cele gnostice Sophia. Dintr-un alt punct de vedere ea este motorul care va pune în mişcare şi va dinamiza puterile interioare ale voinicului pentru ca acesta să poată ajunge la iniţierea deplină; acea trezire spirituală şi regenerare psihică care-i va permite în final să revină la Tatăl său. Este vorba aici de trezvia isihaştilor şi iluminarea doctrinelor extrem orientale şi, în acelaşi timp, de mântuirea creştină.

Povestea ne relatează că împăratul îşi ia ce-i trei fii şi-i pune să tragă câte o săgeată pentru a-şi găsi norocul. Fiii sunt posibilităţile aflate în stare latentă în sânul Principiului. Putem observa că săgeţile trase de feciorul cel mare şi cel mijlociu se opresc în planul orizontal pe cand cea a mezinului merge în sus şi apoi se împlântă într-un copac gros si bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea. Primii doi fii ai împăratului, cel mare şi cel mijlociu, simbolizează de fapt două caste sau grupuri sociale anume: casta regală (a se înţelege regalitatea terestră cu tot ce tine de ea) şi casta războinicilor, supusă celei dintâi şi exprimată în povestea  noastră prin fata marelui boier supus al  împăratului. În ceea ce-l priveşte pe fiul mai mic acesta reprezintă puterea sau casta sacerdotală care tinde spre lumea spirituală, spre realizarea deplină a iniţierii, fapt arătat de traiectoria săgeţii fiului celui mic. Conlucrarea celor trei caste face  să fie „precum în Cer aşa şi pe pământ”. Traiectul săgeţilor ne spune chiar despre această conlucrare. Regalitatea conduce, războinicii asigură trăinicia regalităţii iar regalitatea conduce după legea sacră dată de puterea sacerdotală. .Iată verticalitatea unindu-se cu planul orizontal. Locul unde se realizează această unire este   Columna Cerului, Osia Lumii, Axa Lumii  pe care anticii o numeau Axis Boreus sau Polul Getic!. Acesta este simbolizată în povestea noastră prin copacul cel gros şi bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea.

 Până aici basmul pare a avea doar un caracter „de întemeiere”. Spuneam aceasta pentru că avem cel puţin două corespondenţe în folclorul românesc. Este vorba de Mănăstirea Argeşului care a fost construită în unele variante în urma unei trageri cu arcul , ea fiind ridicată în locul unde a căzut săgeata; cea de-a doua este legată de construcţia Mănăstirii Putna: Ştefan cel mare  şi doi supuşi trag cu arcul şi în locul unde cele trei săgeţi au căzut s-a ridicat mănăstirea. Putem observa, de asemenea, că  fiul cel mare si mijlociul dispar la un moment dat din poveste. Aceasta pentru că ei nu mai au nimic de-a face cu iniţierea individuală fapt demonstrat de traiectoria orizontală a săgeţilor  trase de ei. Odată ieşiţi din trama poveştii cei doi fii ai împăratului, povestea  îşi capătă caracterul iniţiatic părăsind caracterul mitului de întemeiere.

Spuneam aceasta pentru că într-un anume plan iniţiatic cele trei săgeţi şi traiectoriile corespund celor trei „artere spirituale” sau curenţi spirituali: ida, pingala şi sushumna iar turnul  din poveste nu este altceva decât coloana vertebrală , linia verticală care leagă între ele centrele energetice (chacrele).

De aici încolo  simbolistica poveşti este una ce tine strict de iniţierea individuală. Am apelat la  termenii indieni  pentru că  aceştia îşi au originea în credinţele zamolxiene, Rama  fiind considerat preot scit, iar Vedele (Revelaţia hindusă) au un nume care este echivalent cu  verbul românesc „a vedea” aici făcându-se referire la vederea spirituală care se mai numeşte şi Revelaţie!

 Vedem că eroul  găseşte săgeata împlântată în Osia Lumii, care privită individual este chiar coloana vertebrală. Săgeata este cea care dezghioacă energiile subtile ale organismului care vor urca treptat (fiul împăratului urca pe copac) înfăptuind, într-un final, Marea Operă Alchimică, realizarea Aurului spiritual înfăţişat, în plan simbolic, de Caduceul lui Hermes.

 Observăm, mai apoi, o regresie,, chiar un eşec al fiului de împărat întrucât  Zâna îl părăseşte. Aceasta se poate datora grabei de a ajunge la final, la iluminare, la mântuire. Toate scrierile iniţiatice, toate revelaţiile autentice ne spun cât de important este să  ne ocupăm de detaliile căii, fără a fixa scopul ultim al acesteia pentru ca „ să nu ne poticnim şi să nu mai ajungem  la final” după vorba unei învăţături asiatice budiste. Prin urmare  voinicul nostru în graba de a ajunge cât mai repede la scopul final  s-a abătut de la cale şi astfel  a fost nevoit să reia drumul de la început,  pentru a dobândi tot ce cea ce câştigase prin metoda scurtă de iniţiere. Spun scurtă pentru că există încă o cale, mai facilă şi mai uşor de urmat, pe care filozofii alchimişti au numit-o ”calea umedă”. Fiul împăratului s-a aventurat pe cea mai grea dintre ele, pe calea numită în alchimie „calea uscată” ce duce direct la starea transcendentă , fără alte intermedieri. Am putea spune un fel de şoc spiritual.

După această regresie urmează  căutarea  fiului de împărat. O căutare care se aseamănă foarte mult cu căutarea Potirului Sacru, a Sfântului Graal (acesta pentru  ca în viitoarele articole  mă voi opri asupra acestui subiect) şi concordă cu  relatările anticilor despre iniţiere.. Această din urmă cale aleasă de fiul de împărat  este presărată cu tot felul de primejdii exprimate prin dracii cu care se întâlneşte şi de la care, odată înfrânţi, el primeşte nişte „ustensile” care, de fapt nu sunt altceva decât acele capacităţi „supraumane” dobândite în urma iniţierii depline. Pentru edificare  nu trebuie decât să privim la persoana umană a lui Iisus. Acelaşi motiv îl întrevedem în epopeea Cântecul Nibelungilor atunci când vine vorba de iniţierea lui Sigfrid ce în final ajunge la Comoara Nibelungilor care nu este altceva decât Înţelepciunea întruchipată în basmul nostru de Zâna Zânelor.

 Descrierea „căutării” Zânei de către fiul de împărat concordă cu cea din orice iniţiere autentică. Basmul ne spune în simboluri:” Trecu dealuri, văi colnice, străbătu păduri întunecoase şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişte. Se frământa cu firea voinicul, cerceta, întreba”. Toate acestea concordă cu relatările anticilor despre iniţiere. Un tânăr iniţiat în misterele lui Osiris ne relatează prin intermediul lui Paul Brunton. „am pătruns până în preajma frontierelor morţii, punând piciorul pe pragul Proserpinei; am fost transportat prin toate elementele. Apoi am revenit pe pământ. Am văzut soarele strălucitor, magnific, în mijlocul nopţii , m-am apropiat de zeii de sus şi de cei de jos; i-am adorat faţă în faţă.” Soarele despre care se vorbeşte în acest citat  este tocmai  ceea ce ne spune  basmul prin cuvintele:” dară parca-i spunea inima că odată şi  odată, o să se sfârşească toate  necazurile sale, şi deodată îşi venea în sine, şi se punea  din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă trebuie să gasescă”

 Legat de starea de zbucium a  voinicului, aceasta este conformă cu o relatare a lui Strabon  despre iniţiere: „Spiritul este îndurerat şi agitat în moarte, tot aşa cum este şi în iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată că se răspândeşte o lumină divină şi miraculoasă…perfect iniţiat, eşti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”. Tocmai ce se întâmplă cu fiul de împărat, la început confuz ,apoi descurajat, îndurerat de pierderea Zânei, trece prin orori închipuite de cei trei draci, ajunge, la final, să găsească peştera luminoasă a Zânei! Ororile aflate în discuţie sunt echivalente şi cu cele douăsprezece vămi ale Cerului prin care trec sufletele pentru a fi purificate total , putând astfel ajunge în domeniile drepţilor.

Odată înfrânte ororile, încercările (dracii în basmul nostru) traseul iniţiatic este vegheat de însăşi Duhul Sfânt, sau aspectul activ si feminin al Principiului, porumbelul fiind unul dintre simbolurile acestuia. Aceştia îl duc  la Muntele înalt unde se află o peşteră în care  locuieşte zâna cu slujnicele sale. În plan material acesta este însuşi marele sanctuar iniţiatic din Bucegi. În plan macroteritorial, Dacia este considerată de antici Centrul Spiritual Suprem al Lumii, în Dacia însă, acest centru se simplifică devenind Muntele Sacru, Bucegiul, Triplul sanctuar iniţiatic, iar, în cadrul sanctuarului, punctul central, adică Osia lumii  este Vârful Ascuns sau Columna Cerului. În planul microcosmic, sau al realizării iniţierii depline, peştera este un echivalent al inimii, pe care o schiţează  sub forma unui triunghi cu vârful în jos, simbol ce apare şi în cazul Graalului, pe care-l reprezenta  de asemenea schematic. Iniţierea este echivalată de multe ori cu urcuşul unui munte, iar când feciorul împăratului termină urcuşul, adică treptele iniţierii, ajunge la peştera care se află în munte. Ori inima în toate tradiţiile sacre autentice este centrul fiinţei umane! După cum inima se află în centrul fiinţei umane , la fel si peştera este situată în interiorul muntelui. Departe de a fi un loc întunecat, atunci când o găseşte voinicul, peştera este un loc luminos cu palate aşa de măiestrit lucrate cum nu s-au mai văzut în lumea oamenilor, după cum ne spune însuşi basmul pe care-l discutăm. Acele palate despre care auzim în basm sunt echivalente virtuţilor dobândite în urma iniţierii. Iată aici pecetea lui David , unirea contrariilor,  a muntelui cu peştera, a triunghiului  cu vârful în sus şi a triunghiul cu vârful în jos, a înţelepciunii umane şi a înţelepciunii divine

Sub un alt aspect este vorba despre reunirea Principului trinitar, Tatăl (împăratul), Mama (Sophia, Fecioara Lumii, Duhul Sfânt, Înţelepciunea divină ce aduce lucrurile la manifestare) şi fiul (iniţiatul perfect care înţelege tainele naturii şi ale Principului Tată  Mamă). Iată cum într-un simbol , în Pecetea lui David  este reunită cea mai profundă învăţătură iniţiatcă: „Precum în cer aşa şi pe pământ”! Şi iată cum basmul nostru  exprimă perfect acest lucru prin revenirea Zânei şi a fiului la Tatăl, a înţelepciunii divine şi a iniţiatului care o deţine în mod obligatoriu şipe care o aduce, într-un final, la origine, la principul din care a emanat. Acum feciorul de împărat este pe deplin iniţiat!

Bănuiaţi că se ascund atâtea mistere în spatele unei poveşti pentru copii sau mai degrabă ar fi mai nimerit să vă întreb: mai credeţi ca este o poveste exclusiv pentru copii?

 

zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas, 1977

2.Oriensis, ed Aion,2006

3.Paul Brunton, Egiptul Secret, ed Venus, 1992

4.Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, 2002

5. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, ed. Ştefan, 2008