Itinerarii sufleteşti pe drumul înfăptuirii României Mari

Datele şi faptele care au făcut posibilă Marea Unire de la 1 decembrie 1918 sunt prea cunoscute şi ştiute (ele afându-se în orice manual de istorie) şi de aceea, din punct de vedere al istoriei evenimenţiale, nu intră în preocupările prezentului articol. De aceea mă voi strădui, totuşi în lumina unor declaraţii istorice şi urmărind o anume cronolgie, să schiţez o imagine sufletească a spiritului românesc ce a dus la unirea tuturor românilor într-un singur stat – România.

4584837186_f090623183

Înr-un discurs rostit de M. Kogălniceanu în faţa parlamentului vorbind despre unirea Valahiei cu Moldova spunea: „Unirea , domnilor, … eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa; Unirea este actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă şi de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular,nu-i recunosc şi nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. NU , domnilor, Unirea naţiunea a făcut-o, naţiunea care a ales un domn pentru ambele ţări cu misiunea de a realiza Unirea”. Aceluiaşi simţământ naţional îi va da glas şi I.C. Brătianu atunci când îl va primi pe A.I.Cuza la Bucureşti: „Măria Ta, cinci milioane de români te-au ridicat prin puterea sufletelor lor, prin puterea credinţei lor naţionale, pe scaunele întrunite ale lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazu; cinci milioane de români au simbolizat în tine independenţa naţională”.Această independenţă va fi consfinţită prin sângele ostaşului român pe câmpurile de luptă de la Plevna şi Griviţa, de la Rahova, Vidin şi Smârdan.

Dar pentru infătuirea României Mari urma incă a curge sânge. Mult sânge, sânge de părinţi şi de fraţi, de ţărani şi intelectuali , de oameni care au înţeles că „În zadar veţi îngenunchea şi vă veţi ruga la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot.Fiţi gata,dar, a o lua cu voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pământului nu dau fără numai ce le smulg popoarele. Fiţi gata, dar, a vă lupta bărbăteşte, căci, prin lucrare şi jertfire, prin sângele vărsat, poporul dobândeşte conştiinţa drepturilor şi datoriilor sale”(N Bălcescu). Ostaşii şi ofiţerii români, unii cunoscuţi alţii necunoscuţi, sfârtecaţi de gloanţe şi părjoliţi de explozii pe fronturile Marelui Război de reîntregire naţională, sunt martirii neamului care şi-au pus sângele şi viaţa la schimbarea graniţelor şi înfăptuirea României Mari.

În ţărâna răscolită de exploziile obuzelor, în umezeala tranşeelor din care adesea izvora apa impreunată apoi cu zăpada şi ploaia cazută de sus şi cu sângele răniţilor şi morţilor care zăceau in glodul tranşeelor, în temperaturile arctice ale iernii din 1916, degeraţi, cu degetele lipite de tragaciul armelor, încercând să facă faţă unui inamic superior înzestrat din toate punctele de vedere, ostasii români au cunoscut în prima parte a războiului de reîntregire naţională cele mai crude tragedii umane. La toate acestea se adăugau ordinele unor comandanţi inconştienţi, care dădeau ordine de luptă de la adăpostul saloanelor bucureştene între două vorbe galante şi o cupă de şampanie. Astfel a fost posibil dezastrul de la Turtucaia din septembrie 1916 sau cel de la Flămânda precum şi pierderea Capitalei şi reducerea teritoriului românesc liber doar la Moldova. România era în pericol de a fi desfiinţată, de a fi ştearsă de pe harta Europei. Nu a fost să fie aşa, am demonstrat-o în operaţiunile militare de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Când vorbim despre contribuţia armatei române la războiul de reîntregire naţională trebuie să zăbovim şi asupra soldaţilor „ cu caracterele lor autentice, cu coloritele locale ale sentimentelor şi ideilor lor,care au determinat prin suferinţe, prin abnegaţii şi urmărirea unui ţel superior, fluviul revărsării forţelor vitale ale neamului. În aceste fiinţe,neştiute şi nebăgate în seamă de tirania parazitară a organizaţiei de stat, sălăşluieşte în mod instinctiv,sentimental, nu raţional,în continuitate, nu prin interpuneri de aluviuni străine, totalitatea atributelor noastre specifice.Celulele acestor fiinţe s-au pietrificat singure, de bunăvoia lor,în zidurile de bazalt, cu care s-a înălţat edificiul României Mari”

După terminarea conflagraţiei mondiale în toamana anului 1918 idealul unităţii naţionale româneşti flutura mai puternic ca niciodată şi nimic nu ne mai putea indepărta de la această cale ce va avea finalitatea în actul istoric de 1 decembrie 1918 săvârşit la Alba Iulia ca expresie a vointei naţionale – unirea tuturor românilor într-o singură ţară cu numele România prin alipirea Transilvaniei la Patria Mamă.În acest sens Al Vaida-Voevod declară în numele naţiunii române în faţa Parlamentului de la Budapesta că „ nu recunoaşte Parlamentului maghiar dreptul de a reprezenta la Congresul Păcii” şi cerea „în temeiul dreptului firesc al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi, naţia română să-şi poată determina viitoarea formă de stat, precum şi relaţia de coordonare în mijlocul naţiunilor libere” subliniind răspicat că ”naţiunea română din monarhia austro-ungară îşi aşteaptă, şi pretinde, confirmarea drepturilor sale inalienabile şi imprescriptibilela o viaţă naţională integrală” căci „ de altfel,românii din Ungaria nu sunt o naţionalitate, ci o naţiune”. „Fiti siguri că întreaga natiune română vorbeşte prin mine şi că ideile pe care le-am dezvoltat aici sunt închise în inima tuturor românilor” încheie Vaida voevod discursul din faţa Parlamentului maghiar. Transilvănenii nemai aşteptând nimic de la guvernul maghiar şi având incă vie în memorie tradarea lui Koshuth din 1848 organizează în 1 decembrie 1918 , la Alba Iulia, sub preşedenţia lui Gheorghe Pop de Băsesşti o mare adunare plebiscitară, estimată de ziare ungureşti la 100000 de oameni prin care se declara „ Unirea românilor de peste munţi şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Astfel unirea tuturor românilor intr-un singur stat puternic şi independent era desăvârşită. Ea nu a fost o consecinţă a tratatelor pe care Ungaria a fost silită sa le semneze cum afirma propaganda maghiară ci O ÎMPLINIRE DE DESTIN! Românii de pe ambele versante ale Carpaţilor purtau în suflet această zi ca pe o lumină de la capatul tunelului. Până în acest moment ea lumina de undeva din viitor iar când le-a fost dat s-o antingă idealul a fost realizat şi unirea înfăptuită. Transilvania s-a unit cu România şi nu a fost unită din voinţa altora, Marile Puteri nu au putut decât să constate această voinţă de veacuri a românilor, s-o constate şi s-o ratifice.

Marea Unire nu este opera unei persoane, a unei provincii sau al unei generaţii. Ea este rezultatul luptelor susţinute timp de secole de cei mai buni fii ai poporului român.Unitatea noastră a fost realizată nu numai prinn sângele ostaşilor noştri ci şi prin suferinţa intelectualilor care începând cu secolul XV au îndurat pentru convingerile lor unioniste inchisoarea şi surghiunul.

Unirea românilor trebuie infăţişată ca urmare firească a unei îndelungate pregătiri istorice, în cursul căreia acest popor de eroi si mucenici a izbutit să-şi apere „ sărăcia şi nevoile şi neamul” în ciuda tuturor silniciilor şi ocupaţiilor vremelnice.

Cinste făuritorilor statului naţional unitar român!

zamolxe

Anunțuri

Auschwitz

O buna prietena a vizitat Auschwitz nu cu foarte mult timp in urma. Nu am fost personal acolo, insa o cunosc suficient de bine incat sa ii cred si inteleg tulburarea. Mi-am amintit de un documentar pe care l-am urmarit cu ceva timp in urma si pe care, din pacate, nu l-am gasit subtitrat. Documentarul in sine merita atentie, e probabil cel mai bun pe care l-am vazut vreodata referitor la acest subiect.

Se implinesc cativa ani de la disparitia unui foarte bun prieten al meu, dl. Abraham G., probabil unul din ultimii evrei din Romania. Nu stiu daca acest documentar este cea mai buna alegere pentru a-l comemora (o comemorare personala), insa poate este. Unele lucruri nu trebuie uitate.


 

 

 

 

 

As vrea sa recomand si cateva filme despre Holocaustul celui de-al doilea Razboi Mondial, desi probabil multi dintre voi le-ati vazut:

 

Solomonar

 

 

 

 

 

 

 

Cioara si tezaurul pierdut

Atestata prima data in 1310, comuna Cioara (Salistea) din judetul Alba isi trage numele de la emblema corbului cu inel in cioc, asezata la intrarea hanului care exista atunci la rascrucea unor importante cai transilvanene, han in jurul caruia, in timp, s-au construit locuinte, astfel luand nastere mica asezare dintre dealuri. Aparent lipsita de importanta, Cioara si locurile din imprejurimi aveau sa scoata la iveala interesante surprize, cea mai mare si importanta descoperire fiind facuta la inceputul anilor 1960 de catre Nicolae Vlassa, in apropierea comunei, si anume la Tartaria.

Tablitele de la Tartaria

Copii ale Tablitelor de la Tartaria, Muzeul Salistea

Tablitele de la Tartaria - datare

Tezaurul dacic din argint, descoperit in 1820 de catre taranul Matei al lui Stefan Molodet avea sa ia calea Vienei (unde se afla si astazi), autoritatile din Salistea primind un raspuns cel putin ciudat atunci cand au incercat sa aduca tezaurul la muzeul din comuna (pentru cateva zile, sa fie vazut): “Tezaurul a fost cumparat de catre Imperiu. Si, oricum, sa va vindeti satul si tot nu reusiti sa-l luati inapoi.” “Cumparat” insemnand aici, fireste, ca taranului care l-a gasit si a anuntat autoritatile i s-a platit o suma mai mult decat simbolica pentru descoperirea sa. Noi am ramas (ca in multe alte cazuri) cu cateva fotografii.

Tezaurul dacic de la Cioara

David Prodan - nascut in Salistea, 1902

Obiecte de uz casnic, Muzeul Salistea

Port popular, Muzeul Salistea

Stalp funerar din lemn, Muzeul Salistea

Situată în Valea Archiuşului, la aproximativ 22 km de comuna Săliştea, jud. Alba, mânăstirea a luat fiinţă la jumătatea secolului al XVI-lea, pe locul străvechii aşezări dispărute, Volnkarhis. La început se numea Sihăstria din Plăişor, cu hramul, „Naşterea Maicii Domnului”, iar în secolul următor era cunoscută sub numele de ”Sihăstria Afteia” sau ”Mânăstirea de la Cioara”, metoc al Mânăstirii Cozia, din Ţara Românească.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, la conducerea mânăstirii revine Sfântul Cuvios Sofronie Mărturisitorul. Acesta provenea dintr-o familie preoţească, prin tradiţie. Tatăl său, preotul Ioan, a fost parohul satului între anii 1680-1720, parohia fiind apoi preluată de fiul său, preotul Stan, între anii 1720-1750, când a intrat în viaţa monahală, fiind egumenul mânăstirii Afteia între anii 1750-1761. În această perioadă, mânăstirea a devenit principalul centru pentru apărarea credinţei străbune, Sfântul Sofronie conducând mişcarea românească din 1759-1761. Apoi s-a retras la mânăstirile Robaia şi Vieroşi, stabilindu-se definitiv la Mânăstirea Argeşului. Mânăstirea Afteia a fost dărâmată în anul 1778; cu o parte a materialului recuperat a fost construita actuala biserică de lemn din sat (1798) , în care se păstrează numeroase vestigii ale vechiului aşezământ. În anul 1975 s-a reluat tradiţia monahală prin reînfiinţarea actualei mânăstiri. În ultimii ani, s-au făcut un paraclis şi o clădire cu chilii.  (sursa:  www.crestinortodox.ro )

Manastirea Afteia

Solomonar

Declaratie

Copia declaratiei COSTEA CORNELIA, sotia preotului ortodox COSTEA TRAIAN, din comuna TRASNEA, jud. Salaj, care relateaza despre modul cum a fost ucis sotul ei de catre criminali unguri. Data in fata noastra, comisar aj. Hopris Nicolae.

 

Declaratie

 

Subsemnata Costea Cornelia, sotia preotului ortodox Costea Traian, din comuna Trasnea, jud. Salaj, nascuta in anul 1881, in comuna Calutele, judetul Cluj, casatoria, cu 4 copii, toti majori, declare urmatoarele:

Luni, 9 septembrie 1940, orele 7 dimineata, au intrat in comuna Trasnea trupele de ocupatie maghiare. Sotul meu, preotul Costea Traian, confectionandu-si un drapel – trei culori maghiare – a plecat spre mijlocul satului pentru a primi trupele de ocupatie. Acolo erau adunati toti fruntasii comunei Trasnea in frunte cu preotul, notarul Vasile Marcus, invatatorul Lazar Cosma etc., cari cu flori au primit trupele de ocupatie. Fiica mea, Costea Otilia, care era in fata casei, a fost intrebata de ofiterii care treceau daca este unguroaica. Vecinii Gal Mari, Gal Bozsi au raspuns ca este fiica preotului ortodox roman din comuna, la care ofiterii au raspuns: “Nu face nimic, o sa fie si ea unguroaica”. Ocuparea comunei s-a facut in perfecta liniste. Dupa ce trupele, adica o parte din ele, au trecut mai departe, parte ramasa in Trasnea, preotul impreuna cu taranii, s-au imprastiat pe la casele lor. Pe la orele 10 a.m. data de mai sus, s-a deslantuit asupra comunei o urgie fara seaman. Trupele maghiare cari veneau dupa primele trupe de ocupatie, au inceput sa impuste tot ce le iesea in cale si sa arda tot pe unde treceau. De departe se auzeau impuscaturi si vaiete dinspre capetul comunei. Puhoiul ajungand in mijlocul comunei, s-au dat la acte de un barbarism nemaipomenit, astfel o ceata de soldati cu chiote si impuscaturi au intrat in curtea casei noastre, strigand: “Sa iasa popa valah!” Preotul, care se gasea la masa impreuna cu mine, auzind strigatele, a fugit in podul casei, luand cu sine pe mine si servitoarea. In podul casei am incercat san e baricadam cum puteam mai bine. Ostasii au dat foc casei si strigau mai departe “sa iasa preotul valah!”. Preotul, stiind limba maghiara si la sfatul meu, a iesit afara, crezand ca prin prezenta lui si prin vorbele bune, va putea calma pe soldati, insa nu a coborat decat patru trepte si a fost impuscat in piept de unul din soldati, dupa care a fost tarat din camera pe coridor afara si a fost lasat apoi la scarile pridvorului. Casa arzand, iar fumul inabusindu-ne in podul casei, am cautat sa ne strecuram afara si sa fugim unde vom putea. In fuga noastra din casa am gasit pe parintele intins pe spate la scarile pridvorului, pe fata prezentand mai multe vanatai, provenite probabil in urma loviturilor primite dupa ce a fost omorat. Eu am fugit la al treilea vecin, un ungur cu numele Titkos, si plangand i-am spus ce ni s-a intamplat si ca de ce n-a venit sa ne ajute, deoarece ne promisese formal ca nu ni se va intampla nimic daca vom ramane in comuna. El mi-a raspuns ca n-a putut veni pentru ca nu i-a dat voie armata ca sa vina. Intre timp si casa vecinului Titkos a inceput sa arda luand foc de la celelalte aprinse, eu impreuna cu el am fugit la locuitorul Baj Feri, unde insa servitoarele mi-au spus sa nu raman acolo, deoarece voi fi cautata de armata, astfel ca am fugit si de acolo la marginea satului pe deal la o casa a lui Varga, unde dupa putin timp a venit si fiica mea Otilia, care mi-a spus ca la inceputul macelului, s-a refugiat in casa lui Gall Iozsi, de unde a fost ridicata de un soldat, acel soldat care a impuscat pe preotul Costea Traian, tatal ei, si a fost dusa de acesta impreuna cu soldatii pana la marginea comunei Pausa sub amenintarea ca o omoara, precum au omorat si pe tatal (lipsa un rand)… semnalul de care spun eu ca se face vinovata fiica mea a fost danganitul clopotelor de la biserica ortodoxa, clopote care au fost trase din ordinul armatei maghiare ca semn de bucurie pentru ocuparea comunei, clopotele fiind trase si la biserica reformata. Drept pedeapsa pentru aceasta clopotarii de la biserica ortodoxa au fost impuscati chiar in turnul bisericii. Fiica mea mi-a spus mai departe ca a scapat cu viata din mana calaului tatalui sau, numai datorita interventiei unui ofiter ungur care, in momentul cand se trageau clopotele, trecand cu unitatea lui pe strada, a fotografiat pe fiica mea impreuna cu alte fete unguroaice din sat. La interventia ofiterului, fiica mea a fost lasata sa plece, iar ofiterul i-a dat drept amintire o batista cu initialele ofiterului pentru ca batista fiicei mele care plangea a fost luata de un soldat si aruncata jos si calcata in picioare, iar soldatii o batjocoreau spunandu-i ca din toate lucrurile frumoase pe care le-a avut in casa a ramas numai cu ce este pe ea.

Pe cand fiica mea imi spunea celea ce i s-a intamplat, a venit la casa lui Varga Iozsi un locuitor care a spus lui Varga ca toti ungurii, cu mic cu mare, sa se adune imediat la casa lui Baj Feri. Eu impreuna cu fiica mea am plecat in padure. Dupa plecarea noastra comuna a fost bombardata de artileria maghiara, neramanand in comuna decat cateva case, si acelea alea maghiarilor.

Am stat in padure si pe la casele din padure pana cand am plecat in padurea Bucium, unde fiica mea a fost arestata din nou de catre jandarmii din comuna si tinuta arestata pana in 15 septembrie a.c., cand a fost eliberata. Iar dupa spusele unor cunoscuti s-ar fi refugiat, probabil, in Romania, cu o masina in care se gaseau doi civili, probabil romani.

In comuna Bucium am auzit ca sotul meu a fost vazut ars din brau in sus, probabil de incendiul care ne-a distrus casa. Din comuna Bucium am plecat la Cluj, la Episcopia Ortodoxa, unde am intalnit pe parintele Muresan Gligore din comuna Catcau jud. Somes, refugiat si dansul, si impreuna cu el si cu: Bizu Dumitru, notar in comuna Casei jud. Somes, Alexandru Barbos, elev de liceu din Dej, Roman Ioan, elev din Dej, D-soara Sucutean Matia, eleva din comuna Casei jud. Somes, am venit la Turda.

Aceasta imi este declaratia pe care o sustin si semnez cu mana proprie.

ss. Cornelia Costea

Turda, 23 sept. 1940

 

(Declaratie preluata din „Dacoromania”- Fundatia „Alba Iulia 1918, pentru unitatea si integritatea Romaniei”, nr. 51, Alba Iulia, 2010)

 

Solomonar

De dincolo de timpuri…

….a aparut si cartea „De dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito credintele romanilor” scrisa de „zamolxe”.

Aceasta pagina este in exclusivitate conceputa pentru a prelua comenzile la cartea „De dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito credintele romanilor”, scrisa de mine.

Comenzile vor fi preluate prin intermediul unui comentariu respectiv mail la barhoata_dan@yahoo.com sau, telefonic la 0771-390930 si vor confirmate telefonic (urmeaza sa va sun eu pentru a verifica autenticitatea comenzii – pentru cei care comanda prin intermediul comentariului sau mail).

Comenzile sunt onorate prin intermediul Postei Romane cu plata ramburs: la costul cartii de 20 lei se vor adauga taxele postale.

Comenzile primite din Oradea vor fi inmanate personal, evitandu-se astfel costurile suplimentare de transport.

Rosia Montana

Initial, m-am ferit sa preiau orice fel de lepse care ar presupune o ocuparea prea mare a spatiului rezervat acestui blog, tocmai pentru a nu devia de la subiect, avand in vedere faptul ca Quadratus este un blog tematic. Ma simt dator, insa, sa imi revizuiesc atitudinea, datorita faptului ca locuiesc doar la o aruncatura de bat de Rosia Montana. Nu sunt de acord cu ce se intampla, nu sunt de acord cu politica actuala (cu lumea politica cu atat mai putin)- in genere, nu sunt de acord cu vasalitatea Romaniei fata de alte state, pe care n-are sens sa le mai insir aici pentru ca presupun ca orice om cu scaun la cap stie exact la ce ma refer.

Solomonar

Tentativă de jaf la Roşia Montană

ROŞIA MONTANĂ: ŞPAGĂ CONTRA URANIU

BERCEANU ŞI VIDEANU VOR SĂ LEGALIZEZE CONTRABANDA CU SUBSTANȚE RADIOACTIVE. AURUL ROŞIEI MONTANĂ E PRAF ÎN OCHI!

Motivul pentru care Berceanu şi Videanu au făcut deja jocurile Gold Corporation şi ale lui Mark Rich la Roşia Montană (şi pentru care Radu Berceanu a primit, ca de obicei, o sumă impresionantă de euro, drept şpagă) ne-a fost recent dezvăluit de o echipă de ofiţeri activi din SRI, care atrag atenţia asupra faptului că miza NU este aurul. „La Roşia Montană sunt sute de mii de tone de URANIU pur”. De 20 de ani, minereul radioactiv este traficat de aici, în cantităţi mici, iar zbaterea celor doi ministeriabili pentru ca GC să pună gheara pe zăcămintele de la Roşia Montană ar avea ca punct final legalizarea contrabandei cu uraniu, sub umbrela exploatării aurului. Menţionăm că în anii 2008-2009 mai mulţi membrii ai grupării teroriste Farc din Columbia – arestaţi de către autorităţile SUA – au declarat că au cumpărat, din exploatarea de la Roşia Montană, prin interpuşi (în fapt o reţea de traficanţi controlată, aşa cum afirmă Serviciile Secrete române, de către Radu Berceanu), o mare cantitate de uraniu pur.

Din verificările efectuate în legătură cu zăcămîntul de uraniu din zona staţiunii Roşia Montană, judeţul Alba, au rezultat următoarele aspecte de interes operativ: Calitatea zăcămîntului era deosebită, aceasta fiind considerată resursa cu cea mai mare concentraţie de uraniu din lume. Statul Român, prin Minvest S.A. (societate controlată, de asemenea, de către Berceanu), a concesionat, în 1997, firmei canadiene Gabriel Resources Ltd. terenul pe care urmează să fie amplasată viitoarea exploatare de aur şi argint de la Roşia Montană, contra sumei de 3 milioane de dolari. Concesionarea a fost făcută în urma unui studiu efectuat de canadieni, care, după ce au scanat zona prin satelit şi cu sonde moderne, au făcut următoarea afirmaţie: “Undeva, chiar sub casele oamenilor, zace o comoară compusă din vreo 300 tone de uraniu”. În “subsolul” afacerii cu firma canadiană, transformată între timp în Roşia Montană Gold Corporation (RMGC), la capitolul secret este inserată o prevedere, din care rezultă că tot ce se va găsi vreodată în cursul exploatării în afară de aur – respectiv uraniu, stronţiu, cycloniu, roşianidiu, metale ce nu sînt în tabloul lui Mendeleev – se va regăsi în proprietatea RMGC-ului.
Pînă în prezent, nimeni nu a descris corect tipul zăcămîntului aurifer de la Roşia Montană, şi acest lucru este foarte important pentru a se înţelege ceea ce se pune la cale: zăcămîntul de la RM poate fi descris, în esenţă, ca un zăcămînt dispers cu grad scăzut de mineralizare combinat cu eflorescenţe de tip filon, cu concentraţie mare de minereu, aceste filoane fiind dezvoltate pe distanţe mari şi care mai au o caracteristică, în zonele de contact încrucişate avînd concentraţii imense de minereu, aşa-numitele vîltori, ce conţin de la 20 la 400 kg metal, cu peste 60 % aur. Aşadar, zăcămîntul de la RM conţine 500 tone de aur dispers, dar, probabil, de 7-8 ori mai mult aur în filoane şi vîltori. În concluzie: exploatarea nu necesită mină tip carieră, ea se poate face tradiţional, în galerie. Faptul că se insistă pe o metodă distructivă arată că se urmăreşte epuizarea totală a zăcămîntului şi aceasta pare a fi o comandă politică, probabil externă. O altă caracteristică a zăcămîntului este stratificarea geologică: sub stratul aurifer se află o prelungire geologică a zonei Băiţa, cu conţinut de substanţe radioactive, neexploatabilă economic, dar cu mare risc pentru mediu. La o ploaie torenţială, uraniul poate fi purtat sute de km, iar oraşe precum Turda, şi Arad ar avea sursele de apă contaminate radioactiv. Ceea ce se pregăteşte la RM seamănă izbitor cu jaful din anii ‘50 de la Băiţa Plai, cînd zăcămîntul cu cea mai mare concentraţie de uraniu din lume a luat drumul Moscovei. Toate acestea sunt cunoscute de către Adrian Videanu şi Radu Berceanu, din acest motiv ei încercînd să urgenteze exploatarea intensivă a uriaşului zăcământ” – iată ce se arată într-un fragment al unui raport al SRI referitor la tema uraniului de la Roşia Montană.

NOTA REDACTIEI: Radu Berceanu, după ce a provocat daune uriaşe economiei naţionale, este, asadar, pregătit să fure şi aurul şi argintul de la Roşia Montană si sa legalizeze traficul cu cantitati uriase de uraniu. Conform surselor noastre, compania canadiană Gold Corporation, prin intermediul lui Radu Berceanu, a negociat, la începutul acestei veri, emiterea dreptului de exploatare a zăcămintelelor aurifere ale României şi înţelegerea a „costat” 100 de milioane de euro. Cca. 80% din valoare banilor a fost livrată deja în anumite conturi secrete în străinătate, aparţinînd lui Adriean Videanu şi Radu Berceanu. Ar mai fi de livrat ultima tranşă, avîndu-l ca beneficiar tot pe ministrul Transporturilor. Înţelegerea a stabilit şi o rentă viageră pentru Berceanu, în cuantum de 1% anual din profitul adus de exploatare. Un procent cu o valoare substanţială, avînd în vedere posibilităţile afacerii, care urmăreşte extragerea şi prelucrarea a 800 de tone de aur şi aproximativ 2.000 de tone de argint. După înţelegere, Gold Corporation a început o amplă campanie de imagine, care prezintă avantajele exploatării zăcămintelor preţioase din zona Roşia Montană. Clipurile publicitare, a căror difuzare este plătită cu bani grei în toată mass-media, au scopul de a pregăti opinia publică pentru acceptarea deciziei de exploatare, fără a menţiona, bineînţeles, dezavantajele metodei de exploatare propuse de canadieni, cum ar fi otrăvirea terenului şi a rîurilor din zonă cu compuşii chimici derivaţi din exploatarea zăcămintelor printr-un proces tehnologic pe bază de cianuri. Acum, greii Gold Corporation se tem de faptul că Berceanu va fi inlaturat din PDL (ceea ce devine tot mai evident!), iar ei vor rămîne cu praful de pe tobă şi banii cheltuiţi. În aceste condiţi, îi forţează puternic mîna acestuia spre a-şi onora promisiunea pentru care a fost recompensat în avans. Din informaţiile noastre, Radu Berceanu, artizanul înţelegerii, dă din colţ în colţ, neştiind cum să procedeze. Promisa Hotărîre de Guvern, prin care el ar fi trebuit să le deschidă uşa celor de la Gold Corporation, nu poate fi emisă de guvernul Boc, cel din urma refuzand presiunile lui Bercovici. Returnarea banilor nu este o soluţie, pentru că afaceriştii canadieni ameninţă că vor face publică povestea în cazul în care Berceanu nu onorează promisiunea.

Simona FICA

( vezi: http://www.neacostache.com/2010/05/26/tentativa-de-jaf-la-rosia-montana/

TREBUIE SA LUAM ATITUDINE IN CAZUL ROSIA MONTANA!


Mai jos este un material care TREBUIE SĂ CIRCULE.

E singura formă de protest deocamdată.

Sunt informaţii despre Roşia Montană şi despre valoarea ei fizică, despre valoarea spirituală a zonei şi mai ales despre valoarea românului şi a României, aici şi în lume.

AM VĂZUT GALERIILE DACO-ROMANE DE PESTE 2000 DE ANI! EXISTĂ! NU SUNT O MINCIUNĂ!


Acolo se ascunde un tezaur uriaş ce nu va putea fi măsurat nicicând în bani! Am găsit ghidul local recomandat (clandestin, în şoaptă, la ureche! – dureros!) care ştie foarte multe (nu din presă!) şi care ne-a dus în adâncurile pământului. Şi mai ales ale istoriei.

Şi când am ieşit la suprafaţă ne-am dat seama în ce hău fără fund suntem pe cale să fim aruncaţi.

Cezar Aanicăi Iaşi , mai 2010

…Roşia Montană este cea mai veche localitate din România , atestată de la anul 131 după Hristos.

De-a lungul istoriei, ispita aurului a atras aici toate neamurile Europei, făcând din Roşia un orăşel cosmopolit. ..

Din Roşia s-au ridicat, de-a lungul timpului, mulţi luptători ardeleni, cum au fost Simion Balint, George Gritta, luptători în revoluţia de la 1848, alături de Avram Iancu.

În Roşia, străduţele înguste şi pietruite, casele de patrimoniu, construite în stil baroc de arhitecţi italieni (Strada siciliană), în urma cu aproape două sute de ani, te transportă în alt timp. . .

Ultimele 330 de tone de aur şi 1680 de argint vor să fie exploatate, până la ultima rocă de minereu, de compania Gold Corporation, căreia i-a fost concesionată exploatarea. . .

Doar douăzeci de mii de dolari pe an plăteşte statului român compania Gold Corporation, chiria pentru concesiunea a 520 de kilometri pătraţi, inima de aur a Apusenilor. Concesiunea s-a făcut pe 20 de ani, din 1997, deci ar mai fi încă şapte ani de-acum încolo. . .

Vedem zilnic cum angajaţii companiei intră în galerii, sub pretextul că iau probe şi fac măsurători, până ce vor începe oficial exploatarea, dar nimeni nu-i controlează dacă iau sau nu iau aur de-acolo. . .

Uraniul ni l-au exploatat ruşii în totalitate, iar acum vom rămâne şi fără aur, dacă românii nu se trezesc la timp.

De la Bucureşti sau din altă parte a lumii nu-şi dau seama de dimensiunile reale ale tragediei de la Roşia Montană , iar când vin aici şi află adevărul, sunt izbiţi de anormalitatea acestei situaţii, de lipsă de reacţie a Guvernului şi a administraţiei locale, faţă de această stare de lucruri.

Toţi scriu că nu-şi pot închipui că vestigiile istorice, galeriile romane, bisericile şi cimitirele istorice, bucăţi întregi de munte s-ar nărui într-un iaz de cianură.

Toţi ne încurajează să rezistăm!

Toţi vor să fie de folos cu ceva, un lucru cât de mărunt. Solidaritatea aceasta de la om la om face mai mult decât orice gest politic din depărtare, şi acesta îndelung aşteptat.

“Rezistaţi! Rezistaţi!” ne îndeamnă toată lumea, dar nu e uşor, să ştiţi, să-ţi trăieşti viaţa ca în vitrină, observat, filmat şi fotografiat tot timpul, pândit din faţa casei, spionat, obstrucţionat în orice faci sau ai intenţia să începi.

E o tensiune continuă care slăbeşte numai de vineri după amiază până luni dimineaţa, atunci când “observatorii” Gold-ului se adună de pe uliţe, unde se plimbă în costumele lor spilcuite şi cu ochelari negri la ochi, plini de emfază (vezi Doamne, au cumpărat aproape tot şi ei sunt stăpânii Roşiei), şi pleacă cu maşinile lor scumpe în week-end.

Abia atunci, noi putem să lăsăm garda jos şi să trăim, să ne strigăm bucuriile sau să ne plângem necazurile, pe un ton de normalitate.

Şi cum să nu râvnească la aurul Apusenilor, când în el sunt, în procente mai mari decât oriunde în lume, şi metalele rare atât de căutate de industria constructoare de nave spaţiale: titan, vanadiu, wolfram, molibden.

Dacă măcar un singur om va rămâne aici şi nu-şi va vinde proprietatea, compania nu va putea să treacă peste el. Cred cu tărie că nu ne luptăm cu morile de vânt şi că lupta noastră nu e în zadar.


Nu se poate să scoţi o localitate în afara existenţei, pentru că vrea o companie străină să le ia acest drept în numele lăcomiei.

Daca litigiul cu Gold ar mai ţine o sută de ani, rezistenţa Roşiei s-ar stinge, treptat. Probabil, asta urmăreşte compania.

Poate dacă românii şi-ar lua un petic de pământ pe dealurile acestea şi nu l-ar ceda în ruptul capului, atunci ei nu vor avea sorţi de izbândă, în vecii vecilor.

Iată, membri ai organizaţiei mondiale “Green Peace” şi-au cumpărat loturi fie şi de câţiva metri pătraţi în Roşia Montană, pe care nu le vor vinde companiei cu nici un preţ, ba chiar au confecţionat tăbliţe pe care scrie: “Această proprietate nu este de vânzare”, pe care le-au împărţit roşienilor, că să descurajeze orice tentativă a companiei de a-i ispiti să îşi vândă casele.

Acum, Gold Corporation (Gabriel Resources şi alte companii subsidiare după care se ascunde) şi-a angajat cea mai mare companie de publicitate din Bucureşti, a regizorului Bogdan Naumovici, că să le facă propagandă proiectului minier de la Roşia Montană. Chiar dacă mult prea târziu, reclama a fost oprită, în cele din urmă, pentru minciunile conţinute în ea. O lovitură dură pentru companie.

Avem nevoie de exprimarea solidarităţii cu lupta noastră. Să vină aici cei care cunosc drama noastră, să ne sprijine moral, să arătăm Gold-ului că nu suntem aşa puţini, că avem şi pe alţii de partea noastră. Să facem şi noi acţiuni de intimidare, aşa cum fac ei, nu doar să tăcem şi să înghiţim.

Noi suntem vreo 20 de familii, ultimii luptători împotriva Gold-ului, care nu vom pleca nici în ruptul capului. Oricaţi bani ne-ar da, cu orice ne-ar tenta, noi nu plecăm.

“Mie să-mi dea America toată să fie a mea, şi eu nu plec din Roşia Montană .” – Eugen Cornea, căpetenia rezistenţei antigoldiste de la Roşia Montană.

Am fost astăzi la o întâlnire cu profesori universitari şi alţi oameni pregătiţi în diferite domenii care-şi bat capul cum să salveze munţii Apuseni de exploatare şi de distrugere totală. Sincer, nu pot să stau nepăsător la ce se întâmplă şi simt că dacă eu nu mă ridic,tu nu te ridici, ală nu se ridică, nu ne ridicăm cu toţii, tragedia se va întâmpla şi nepăsarea de acum ne va costa enorm.

Oamenii sunt conştienţi de amploarea situaţiei, de faptul că aştia care ne conduc stau slugi în faţa banilor, că au vândut ţara pe nimic.

În principiu, s-a recunonsut că sunt mulţi Români care vor binele, dar care nu îl pot realiza, pentru că, urmare a manipulării, au reuşit aştia să ne demoralizeze şi să ne dezbine.

Fiecare invitat, specialist pe felia lui a vorbit despre efectele, numai negative , ale explaotării miniere pe care vor să o înceapă la Roşia Montană.

Prof. univ. dr. Ion Brad – membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, biochimist, a explicat clar care sunt efectele cianurilor rezultate din exploatare asupra organismelor vii: moarte sigură pentru mediu, plante, animale şi oameni pe o rază de sute de km (inclusiv în ţările vecine) din cauza vaporilor de cianură care se ridică în aer.

Prof. dr. Vasile Boroneanţ, istoric, a povestit despre valoarea siturilor dacice, a galeriilor romane vechi de peste 2000 de ani şi despre pierderea identităţii Poporului Român şi a întregului său certificat de naştere Dacic.

“Tăbliţele cerate găsite întâmplător în galeriile minelor reprezintă o pagină de istorie care răstoarnă teoriile ilogice ale celor care susţin că dacii nu exploatau aurul, că nu ştiau să îl prelucreze, deci nici un tezaur scos la lumina de-a lungul timpului, nici măcar faimoasele brăţări de aur, nu pot fi dacice.

Ele demonstrează, de pildă, că minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, se înţelegeau foarte bine cu romanii, în limba latină vulgară. În tăbliţe se stipulează clar că, deşi aproape nimeni “quia se litteras scire negavit” – “nu ştia a scrie literele” -, părţile se înţelegeau verbal asupra obiectului contractului. Şi asta, în anul 131 (dupa cum este datat în scris cel mai vechi triptic), ceea ce naşte o întrebare legitimă: când anume învăţase neamul trac limba latină vulgară? Cât despre vechimea exploatării în subteran, datările cu C14 au adus dovezi indubitabile că dacii extrăgeau aurul cu 300 de ani înainte de a fi parţial cuceriţi de romani şi că aceştia nu au făcut altceva decât să intre în galeriile săpate de daci.

Istoria tripticelor (cărţi cu trei foi de lemn cerat, legate între ele) de la Roşia Montană a fost povestită în detalii, în cartea “Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editată în 1926, la tipografia Ion C. Văcărescu.” – Formula As


– Aceste tăbliţe cerate sunt singurele  dovezi pentru faptul că geto-dacii vorbeau o limba latină, mai exact Protolatină, şi implicit, că nu au preluat latina Romei.

Privind lucrurile din această perspectivă, e lesne de înţeles de ce au dispărut majoritatea acestor tăbliţe şi de ce se vrea distrugerea acestei zone, pentru ca în viitor să nu mai apară astfel de “inconveniente” la povestea romanizării străbunilor noştri. –

S-a vorbit despre faptul că asta este rezerva strategică de aur a României, de care se ştie de mii de ani, pe care dacii au exploatat-o cu măsură şi pe care au lăsat-o moştenire urmaşilor pt. gestionaterea independentă a Poporului Român şi despre faptul că în Munţii Apuseni pe lângă cea mai mare rezervă de aur şi argint din Europa, aur de o calitate ridicată, mult superioară, ar fi şi o rezervă uriaşă de wolfram metal mai scump decat aurul şi mult mai preţios, greu de găsit, foarte necesar în industria militară şi spaţială şi în economie in general.

Sunt multe care se învârt în jurul regiunii Apuseni pe care vor să o distrugă; e plin de zăcăminte, şi pe toate vor să le exploateze, statul român primeşte nimic, adică 1 miliard de dolari în 20 de ani de exploatare, adică 15 % iar explotatorii iau restul de 85 %, şi lasă în urmă distrugeri istorice, ecologice, umane, NAŢIONALE şi economice inestimabile.

Pentru pământul asta au murit Dacii, au murit marii Domnitori Români şi milioane de Români de-a lungul secolelor ca să îl apere de asupritori şi ca să îl dăm noi degeaba astăzi. Pasivitatea o să ne coste scump. Eu cred că nu putem sta indiferenţi faţă de moştenirea pe care o avem, care e a noastră, nu a canadienilor sau a altora.

E ca şi cum vine unu să iţi ia casa cu tot ce ţi-au lăsat părinţii, pământul, hainele, amintirile, şi tu te uiţi la el cum o face şi îl laşi în pace.

Ce e de făcut ? cum putem începe să ajutăm ? Cred că trebuie, în primul rând, ca toată lumea să afle despre asta, să afle adevarul, oamenii nu ştiu ce se întâmplă.

Apoi împreună oamenii trebuie să spună NU !!

Pentru asta trebuie să ne gândim repede, pentru că nu e timp, la ce anume putem să facem, cum putem să contribuim cu resursele pe care le avem, şi aici mă gândesc să punem în aplicare totul pentru scopul asta care ne priveşte direct.

Să punem în mişcare pe toată lumea pe care o cunoaştem, care, la rândul ei va angrena mai departe alte roţi.

Doamne ajuta!

Ştefan

Articol preluat de pe http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.com

(vezi: http://munteanul369.wordpress.com/2010/06/15/trebuie-sa-luam-atitudine-in-cazul-rosia-montana/ )

Published in: on 18/06/2010 at 00:19  Comments (22)  
Tags:

Vorbe memorabile explicate in contextul lor istoric: Grecia Antica, Vechiul si Noul Testament

Bucurati-va, am invins!

Chairete, enikesamen!

Vestea adusa la Atena de Philippides, solul lui Miltiades, dupa victoria de la Maraton (490 BC). Alergase 42 de kilometri si, rostind-o, a cazut si a murit. Maraton a ramas ca nume al probei de atletism care consta in alergarea pe o distanta de cca. 42 de km.

Straine ce treci pe aici, te du si vesteste la Sparta: Morti noi zacem dupa ce legiunilor ei ne-am supus

O xein`, anghellein lakedaimoniois hoti tede keimetha tois keinon rhemasi peithomenoi

Epitaf scris de Simonide din Ceos (556-467 BC) si sapat in stanca de la Termopile spre amintirea celor 300 de spartani de sub comanda regelui Leonidas, morti pana la unul pentru a intarzia cat mai mult cu putinta inaintarea enormei armate a persilor lui Xerxes (480 BC). Termopile este o trecatoare ingusta la sud de muntele Oeta, care deschidea drumul spre Grecia centrala. Pe acolo, dupa nimicirea detasamentului spartan, a trecut „uriasul stol de pasari invesmantate in sumbru azur” de care vorbeste Eschil in „Persii”. Vor fi infranti curand gratie geniului si darzeniei atenianului Temistocle, in batalia navala din golful de langa Salamina.

 Marea! Se vede marea!

Thalassa! Thalassa!

Strigatul de bucurie al grecilor cand, dupa lungi peregrinari si primejdii prin Asia, au revazut marea (Xenofon, “Anabasis”. IV, 8). “Anabasis” ( “Expeditia in Asia”, textual: “Drum dinspre mare in susul pamantului”, “Urcarea”) este naratiunea expeditiei celor 10 000 de mercenari greci comandati de Xenofon (430-355 BC), pentru a lupta alaturi de Cyrus cel tanar impotriva lui Artaxerxes al II-lea, amandoi pretendenti la tronul Persiei (401 BC). Armata lui Cyrus a castigat lupta de la Cunaxa, langa Eufrat, dar Cyrus si-a pierdut atunci viata. “Anabasis” este povestirea retragerii unei parti din armata greaca de pe cursul inferior al Tigrului pana la Pontul Euxin (Marea Neagra), sub comanda lui Xenofon, o retragere care a durat 16 luni (401-400), istovitoare si primejdioasa, ramasa celebra in analele militare. Ajunsi la mare s-au simtit ca acasa si ajunsi la liman, astfel ca au strigat “Marea! Se vede marea!”, s-au imbratisat si au plans. Mai era insa mult de mers, prin muntii Colhidei, pana sa se poata imbarca pentru a se intoarce in Grecia.

Macedonia nu te incape!

Makedonia s`u chorei!

Vorba vadit apocrifa atribuita de Plutarh (in “Alexandru”, 6) regelui Filip al Macedoniei si adresata fiului sau Alexandru, care avea sa fie Alexandru cel Mare: “Baiatul meu, cauta-ti un regat vrednic de tine! Macedonia nu te incape!” Cuvintele acestea, de nimeni rostite la vremea lor, s-au dovedit, dupa evenimente, adevarate: Alexandru si-a croit nu un regat, ci un urias imperiu euro-afro-asiatic care se intindea pana la Indus.

M-as lua la intrecere, dar numai cu regi

Agonisoimen an, ei basileis emmellon hexein antagonistas

Potrivit lui Plutarh, semetul raspuns al lui Alexandru cel Mare cand, inca tanar, i s-a sugerat sa participle, ca alergator, la jocurile olimpice.

Da-te putin la o parte din soare!

Mikron apo tu heliu metastethi!

Raspuns insolent al filosofului cinic Diogene din Sinope (413-327 ien), adresat, la Corint, lui Alexandru cel Mare. Tanarul rege al Macedoniei venise la Corint, in 335, sa consolideze Liga de la Corint, organizata de tatal sau Filip al II-lea, un stat federal sub hegemonie macedoneana. Era lume multa acolo, in preajma cuceritorului, oameni politici, filosofi, veniti sa-l felicite. Nu si Diogene, care se tinea deoparte, stand undeva intins la soare. Alexandru, cu o intreaga suita, s-a dus el la Diogene, l-a salutat si l-a intrebat daca are sa-i ceara ceva. Diogene s-a ridicat putin, l-a privit pe Alexandru in ochi si i-a spus: “Da, sa te dai putin la o parte din soare!”. Umbra regelui il deranja (Plutarh, Alexandru, 14).

Spune: Shibolet

Vorba biblica aflandu-se in Judecatori 12,6. Galaaditii, oamenii judecatorului Iefta, i-au infrant pe ifraemiti. Supravietutorii incearca atunci sa treaca Iordanul, pentru a ajunge in tara lor, Efraim: “Cand unul dintre fugarii lui Efraim zicea: “Lasa-ma sa trec!”, barbatii Galaadului il intrebau: “Esti efraimit?” daca raspundea: “Nu”, atunci ii ziceau: “Ei bine, spune shibolet (adica fie spic, fie rau umflat de ploi). Si el zicea sibolet, caci nu putea rosti bine. Atunci barbatii Galaadului il apucau si-l injunghiau langa vadurile Iordanului. Astfel au pierit in vremea aceea 49 000 de barbati, din Efraim”. Intr-adevar, in grai efraimit, ca si in araba, se pronunta s in loc de sh.

Veacuri lungi mai tarziu, in razboiul pentru hotar dintre Anglia si Scotia (1314), “scotienii ii recunosteau imediat pe invadatorii din Nortumbria dupa felul lor de a pronunta cuvantul tree (copac) si ii omorau peloc” (D. Guthrie).

La apa Vavilonului, acolo sezum si plansem

Super flumina Babylonis, illic sedimus et flevimus

Inceputul psalmului 136, unul dintre cei mai frumosi, inspirit din plangerile lui Ieremia, in care este vorba despre robia poporului evreu in Babilon, dupa nimicirea Ierusalimului in 587 BC.

Tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi cladi biserica mea

Sy ei Petros kai epi taute te petra oikodomeso mu ten ekkelsian

Tu es Petrus et super hanc petram aedificabo ecclesiam meam

Sunt vorbele pe care Isus i le adreseaza lui Petru dupa ce acesta a recunoscut in Isus pe fiul lui Dumnezeu. Textul (Matei, 16, 18) se intemeiaza pe un joc de cuvinte: Simon (forma greaca a ebraicului Simeon) avea, in aramaica, porecla de kephas “piatra”, de la kepha “stanca”, ceea ce in greaca se traduce prin petros “piatra”, repsctiv petra “stanca”. Isus ii spune deci apostolului: Tu, caruia ti se zice petros (kephas “piatra”) esti stanca (kepha “stanca” pe care voi cladi biserica mea.” Numele Petru, traducerea greaca a unei porecle aramaice, n-a fost folosit ca antroponim inainte de vremurile crestine si isi afla originea in Noul Testament . Catolicismul vede in vorba aceasta confirmarea puterii spirituale conferite capeteniei celor 12 apostoli si urmasilor sai, papii, in masura in care Petru a fost primul episcop al Romei. Protestantii considera insa ca aceasta autoritate a fost acordata tuturor celor 12 ucenici. In orice caz, se poate discuta daca “stanca” etse Petru insusi sau credinta in divinitatea lui Isus exprimata de el, ca purtator de cuvant al celorlalti: “Tu esti Cristos (= alesul Domnului), Fiul Dumnezeului celui viu”

Dati Cezarului ce este al Cezarului!

Apodote ta Kaisaros Kaisari!

Reddite quae sunt Caesaris Caesari!

Un grup de farisei ai regelui Irod incearca sa-l puna pe Isus in incurcatura: “Spune-ne ce crezi: este ingaduit sa-i platim bir Cezarului?” Isus le cere o moneda din cele cu care se platea birul, pe care era chipul imparatului Romei: “Chipul acesta si slovele scrise pe ea ale cui sunt?” “Ale Cezarului” i-au raspuns. Atunci el le-a zis: “Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei, 22, 17-22). Se afla aici in germene separatia dintre puterea temporala si cea spirituala, care va domina indelung, incepand cu evul mediu, istoria Europei.

Iata omul!

Idu o anthropos!

Ecce homo!

Evanghelistul Ioan (19, 5) reproduce in greaca (Idu o anthropos) vestitul Ecce homo al lui Pilat. Procuratorul roman ii arata astfel multimii evreilor din Ierusalim pe Isus purtand o cununa de spini si imbracat cu o haina de purpura, o parodie a regalitatii celeste invocate de Isus. Chateaubriand relateaza ca nefericitul papa Pius al VI-lea, sosind, ca prizonier al Republicii Franceze, in 13 iulie 1799 la Valence (unde avea sa moara peste sase saptamani), a exclamat inainte multimii “Ecce homo!”, in sensul de “Iata ce e omul!”

Imparatia mea nu e din lumea aceasta

He basileia he eme uk estin el tu kosmu tutu

Regnum meum non est mundo hoc

Asa a raspuns isus intrebat fiind de Pilat din Pont: “Esti tu imparatul iudeilor?” (Ioan 18, 33-36). Dar Isus nu avea catusi de putin de gand sa reconstituie regatul lui David, strabunul sau, punandu-se in fruntea iudeilor, astfel ca ii raspunde, pe intelesul procuartorului roman: “Imparatia mea nu este din lumea aceasta. Daca asa ar fi, insotitorii mei s-ar fi luptat sa nu fiu dat pe mana iudeilor. Dar imparatia mea nu este de aici.” Pilat staruie: “Esti deci imparat?” Iar Isus ii raspunde: “Tu spui ca sunt imparat. Eu de aceea m-am nascut si am venit in lumea aceasta, ca sa stau marturie adevarului.”

Sunt nevinovat de sangele neprihanitului acestuia

Athoos eimi apo tu haimatos tutu

Innocens ego sum a sanguine iusti huius

Asa s-a adresat Pilat, procuratorul Iudeii, multimii evreilor din Ierusalim, care cerea sa fie gratiat talharul Baraba si nu Isus (Matei, 27, 25)

Cei ce scot sabia, de sabie vor pieri

Pantes hoi labontes machairan en machaire apoluntai

Omnes qui acceperint gladium gladio peribunt

Matei, 26, 51-52: “Si unul dintre cei care erau cu Isus a scos sabia si l-a lovit pe robul marelui preot si i-a taiat urechea. Atunci Isus i-a spus: “Pune-ti sabia la locul ei. Caci toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” Din Ioan, 18, 10-11 rezulta ca “unul dintre cei ce erau cu Isus” era Simon Petru. Petru era impulsiv si schimbator: peste putin avea sa-l renege in trei randuri pe Isus, ultima oara chiar cand a fost recunoscut de un alt rob al marelui preot, ruda cu cel caruia Petru ii taiase urechea (Ioan, 18,26)

Dupa: Francois Bluche, „Vorbe memorabile”

Culese si completate de:

Solomonar

Trei legende

Uriesii

Inaintea noastra au trait, cum or fi trait, uriesii. Multe nu stim despre dansii. Si mai ales, nu stim bine, multe lucruri despre dansii. De vorbit, vorbeste lumea care incotro, fel si chipuri, despre viata lor, dar tot pe achipuite. Ca ei s-au dus demult de tot de pe fata pamantului acestuia, pe care ni l-au lasat noua mostenire. De unde si cum s-au dus, nu stim si n-avem de unde sti. Poate li s-a facut si lor lehamite, bietii, de atata chin si atata necaz si, inciudandu-se pe viata, or fi blestemat pamantul si in urma blestemului vor fi murit. Asa zic unii. Si, la dreptul vorbind, cum n-aveau sa se inciude si cum n-aveau sa moara blestemand, cand pamantul care-i crescuse si-i hranise nu-i mai putea hrani acum? Nu vedeti? Pe noi, care suntem te miri ce si mai nimica, mai-mai ca nu ne mai tine sarmanul pamant, d`apoi pe uriesi! De aceea, Dumnezeu s-a aratat foarte intelept. Cand a vazut ca nu mai este nici un chip cu uriesii acestia, cand a vazut, cu ochii intelepciunii lui, ca uriesii isi traisera traiul, a poruncit grabnic sa mai guste ei de-acolea inainte si moartea, macar ca isi inchipuiau ca au sa poata stapani pamantul lui Dumnezeu in vecii vecilor.

Dar pana sa guste moartea, si-au gustat multa vreme viata. De mari- erau mari strasnic, ca doar de ce li se zicea uriesi. N-aveti decat sa va uitati si sa judecati singuri dupa mormantul fetei de uriesi, care se afla in fata satului Sarbi, tinutul Dotohoiului. Si bagati bine seama! Acolo-i ingropata o fata de sapte ani, iar mormantu-i lung, cat vezi cu ochii, ca o spinare de deal, cat tine zarea spre asfintitul soarelui. Tot asa, cand s-au gasit ciolanele de uriesi la Sulita, tinutul Botosanilor, se minuna lumea!… Si asa, ca toate lucrurile si ca toate fapturile isi au si uriesii povestea lor. Asa, nu mai departe, cand era trimesa fata ceea de urias s-aduca sita din Cordun, de la vreun megies, ea se intinde spre partea locului, pasea de trei ori si venea inapoi. Oriunde ar fi vrut sa mearga, singura-si taia calea, ca toti uriesii.

Si umbland fata ceea de urias pe camp, intr-o vale, gaseste niste oameni de-ai nostri, arand. Si n-are de lucru? Ii ia binisor cu plug, cu boi, cu totului tot si punandu-i in palma, ii aduce acasa. Zice:

-Iaca, mama, ce fel de furnici am gasit eu!

-Da-le pace, draga mamei. Nu-i omori caci, dupa moartea noastra, neamul lor are sa stapaneasca pamantul lui Dumnezeu!…

Atunci s-a intunecat fata, a curpins-o mare jale si, de parere de rau, a prins a plange.

-Doamna, mama, Doamne! Niste bicisnici ca dansii au sa vie dupa noi? Ei au sa se laude cu acoperamintele mormintelor noastre?… Si plangand asa fata, i-a cazut o lacrima-n palma. Lacrima, fara zabava, a inecat oameni si boi si totului tot. Ca era lacrima de urias…

Uriesi-uriesi, dar si vremea uriesilor acum se-mplinise. Si ei, ca-n ceasul mortii isi faceau de cap. Se jucau cat nu ti-i vremea, cu Luna si cu Soarele, de nu se staveau nici pic de raul lor. Ba, se cumpeneau a se impotrivi si lui Dumnezeu sfantul, care le dadea mereu de grija sa se astampere si sa nu se zghihuiasca, c-au sa deie de boala. Uriesii nu sedeau binisor, ci se jucau cu Luna si cu Soarele, vrand, intr-o buna dimineata, sa faca ei asa un chip, incat sa infiga cutitul in podelele cerului si astfel, din cer, sa curga paraie de lapte dulce, daca v-au mai auzit urechile o bazdaganie ca asta! Si-a slobozit Dumnezeu atunci izvoarele cerului si-a dat drumul potopului celui dintai si socotiti ca a fript cu asta pielea uriesilor? Dar ei nici gand n-aveau sa se-nece, obraznicii. Era mare apa, nici vorba. Dar ce-ti era bun? Ca uriesii ramaneau cu capetele afara, sus, la Dumnezeu.

Ce sa faca atunci si Dumnezeu? A pornit alt rand depotop, mai grozav. Pasarile cerului s-au napustit asupra lor, le-au mancat capetele si cu asta le-a venit de hac Dumnezeu. S-au dus, s-au stins demult uriesii. Dar ei n-au uitat sa ne lase drept mostenire mormintele lor, care se ivesc ici colo pe fata pamantului. Si asa nici noi nu vom uita sa lasam mormintele noastre mostenire urmasilor nostri, care au sa fie nici mai mari, nici mai mititei, decat cum se aude: doisprezece au sa-ncapa-n voia cea mai buna intr-un cuptor. Si-apoi azi nu vezi, cum este? Acum esti mic, acum esti mare, acum nu esti deloc!

(D. Furtuna, Izvodiri din batrani, Firicele de iarba, Buc., Edit,. Minerva, 1973)

Legenda Muresului si-a Oltului

Traia odata un imparat pe varful unui munte, intr-o cetate cu doua turnuri. Si odata, intr-o vara, a plecat imparatul acela la razboi si nu s-a mai intors.

Imparateasa a trimis soli in toate partile sa dea de urma sotului ei, si s-au dus solii cercetand pana la marginile lumii, si s-au intors dupa vreme idelungata, fara bucurie.

Si avea imparateasa doi copii care se jucau in tarana, cand a plecat tatal lor sa se razboiasca; iar acum erau mari si flacai de insuratoare. Unul cerscuse in turnul dinspre miazanoapte, celalalt in turnul dinspre miazazi, si amandoi erau feluriti la fire si la ganduri, dar unul si unul la chip si la faptura.

Si s-au inteles ei sa plece de-a lungul lumii si sa caute pe tatal lor. Mama lor a plans de bucurie si de durere, cand a aflat de hotararea lor; de bucurie ca are flacai atat de vrednici, si de durere, ca se temea sa nu-i piarda. Dar i-a povatuit sa se tie vesnic impreuna, cum tin boii la jig, si vesnic drumul unuia sa fie drumul celuilalt. Si i-a binecuvantat si le-a dat voie sa plece, si iarasi i-a sfatuit sa mearga in tovarasie nedeslipita, si au plecat flacaii.

Dar abia parasira cetatea parintilor si au inceput sa nu se inteleaga la drum, caci erau feluriti la fire si la ganduri. Cel crescut in turnul dinspre miazanoapte a apucat pe partea unde fusese turnul in care a crescut.

Pe unul il chema Muresul, pe celalalt Oltul.

Si de-acolo, din crestetul muntelui, li s-a despartit cararea, ca Muresul apornit spre miazanoapte, iar Oltul spre miazazi. Si era Oltul sfaramicios si iute din fire si a apucat nebuneste la vale, spre ziua senina, iar Muresul era intunecat si linistit ca noaptea pasnica si a apucat incet, incet, spre miazanoapte. Dupa catava vreme insa, pe Mures l-a ajuns dorul de frate-sau si i s-a intristat sufletul si de aceea s-a intors spre miazazi sa-si afle fratele. Si nu l-a mai aflat, ba si-a pierdut si calea si a apucat in alta parte, tot linistit si cu inima de pace.

Dar mama lor, cand a vazut ca s-au despartit chiar de la casa parinteasca, a alergat sa le curme drumul, dar nu era chip sa-i ajunga, mai ales ca ei fugeau in doua parti. Si a plans imparateasa, si-n acel minut, amandoi baietii s-au facut rauri, si rauri au ramas.

Si de atunci, Oltul cel sfaramicios si iute din fire a dat navala prin tari muntoase si s-a asvarlit prin munti cu prapastii si s-a afundat pe la Turnu Rosu, cocotind si izbindu-se de stanci. Si de aceea lui i se canta cantecul:

Oltule, rau blestemat,

Te-ai facut adanc si lat;

Ca vii mare, spumegat

Si cu sange-amestecat.

Iar Muresul de atunci curge tot pe ses si tot spre sesuri nazuieste linistit si increzator, si de aceea i se canta cantecul:

Mures, Mures, apa lina,

Trece-ma-n tara straina,

Si-mi fa parte de hodina.

(I.Mircea, Legende, Bucuresti, 1937)

Detunata

Era demult, foarte demult, cand pe frumoasele plaiuri ale Ardealului se luptau pentru stapanire uriesii cu zanele. Si se spune ca in tinutul incantator unde se afla acum Buciumanii si Detunata a tabarat o ceata de uriasi si au luat in stapanire plaiurile si codrii pustii. Capetenia lor era cel mai neimpacat dusman al zanelor; era vai si amar de acea zana care cadea in mainile lui, aceea nu mai vedea soarele cu ochii, caci strasnicul capitan jurase moarte tuturor zanelor.

Voinicul urias avea un fecior, frumos si drept ca bradul din munte si viteaz mare minune. Singura placere a acestuia era lupta vitejeasca, iar cand luptele conteneau, pleca la vanat prin codri, ca sa se lupte cu ursii si bourii ce se aflau pe acele vremuri in munti; in lupta cu ei, feciorul de urias isi astampara dorul de vitejie, dorul de razbunare… Odata, strabatand foarte departe prin codri fara poteci, innopta prin padure. Nestiind incatrau sa deie, se puse sa doarma peste noapte la radacina unui brad. Dar n-apuca sa atipeasca, cand zareste prin padure incolo o mica raza de lumina si in urechi ii strabate sunetul unui glas care canta o doina atat de dulce si atat de fermecatoare, cum nu mai auzise pana atunci niciodata… Era glas dulce de femeie. Voinicul sari drept in picioare, mai asculta un minut rapitorul cantec, apoi isi indrepta pasii spre lumina ce licarea printre brazi. Si ce sa vaza? In o mica poienita, langa un foc de vreascuri, sedea cantand o fata fecioara, frumoasa si ademenitoare, ca un vis placut din o noapte senina… Era o zana, dintre acelea carora tatal sau le jurase moarte. Zana, zarindu-l, voi sa fuga, dar voinicul o opri, si mult, mult au stat ei povestind si glumind laolalta.

Focul de vreascuri a aprins in inimile lor un alt foc mai puternic, focul dragostei patimase si mistuitoare. Din acel ceas, voiniul urias se schimbase cu totul, nu era ca mai-nainte. O tristete adanca il coplesise si nu avea alt dor decat sa plece prin codri, unde il astepta zana, cu cantecul ei fermecator.

Tatal sau, batranul urias, avea banuiala de acest lucru si o data ii urmari pasii, insotit de o mare ceata de uriasi. Si, ce sa vaza? Feciorul sau se afla in bratele unei zane, tocmai pe locul unde se inalta azi Detunata.

Un strigat de manie, si nevinovata zana cazu strapunsa de spada batranului. In minutul urmator, insa, si batranul se rostogoli alaturi, lovit in inima de pumnalul fiului sau.

Iarba si muschii se colorara in sange, iar feciorul urla si mugea frant de durere, cum mugeste vita in agonia mortii. Dar atunci, o minune! La glasul lui rasunara tunete si traznete infioratoare, de se cutremurau muntii si vaile.

Pamantul se crapa si inghiti pe cei doi indragostiti, iar traznetele si limbile de foc ce ieseau din maruntaiele pamantului schimbara in stane de piatra trupul crudului batran si pe ceilalti uriasi.

Si asa au ramas cu totii pana in ziua de azi, caci din trupurile lor s-au facut stalpii Detunatei.

(Ov. Densusianu, Traditii si legende populare, Bucuresti)

Culese de

Solomonar

Decebal. Razboaiele dacice.

I. Decebal ca figura istorica


Poporul Daciei, unit pentru prima data sub un singur stindard de catre Burebista (sec. I ien) si ocupand un teritoriu extins la nordul Dunarii, era numeros si impregnat cu o cultura razboinica, astfel incat o societate militarista, cum era cea romana, era perfect capabila sa inteleaga pericolul pe care Dacia il reprezenta pentru pentru cele doua provincii imperiale de la sudul fluviului- Moesia si Dalmatia. Dupa disparitia lui Burebista (44 ien), telul regilor daci care i-au urmat la tron pare sa fi fost, in principal, mentinerea unitatii politice a intregii vetre dacice cuprinse in spatiul carpato-danubiano-pontic, acest lucru venind in contradictie cu presiunea exercitata de Roma asupra teritoriilor geto-dace dintre Dunare si Carpatii Meridionali, teritoriu care reprezenta un pericol care ar fi putut sa le pericliteze dominatia la Dunarea de Jos.

In timpul dinastiei Flaviilor, frontiera Dunarii avea sa devina tot mai primejdioasa pentru Roma. Atat dacii cat si roxolanii au inceput sa lanseze incursiuni tot mai ample, un atac de mare anvergura avand loc in anul 85 AD, sub domnia mezinului lui Vespasian,  imparatul Domitian. In aceasta crancena confruntare, guvernatorul Oppius Sabinus a fost ucis, iar legionarii romani s-au vazut nevoiti sa se baricadeze in castre intru asteptarea intaririlor. Nu este cert cine anume era rege al Daciei in acea perioada, insa un lucru pare a fi sigur- tanarul general dac Decebal se remarcase, lucru care, un an mai tarziu, il va aduce la carma Daciei (Diurpaneus, care se presupune ca era rege, va abdica in favoarea lui). Tot in acel an 86, Domitian a luat masuri de reorganizare militara si administrativa a Moesiei, pentru a o face mai usor de aparat in fata indraznetelor atacuri dacice. Astfel, provincia este scindata in doua parti: Moesia Superior in vest si Moesia Inferior in est, fiecare regiune primind cate doua legiuni puse sub comanda a cate unui legatus Augusti pro praetore, timp in care armata comandata de Corenlius Fuscus facea pregatiri pentru o invazie la N de Dunare.

Decebal, proaspat ajuns pe tronul Daciei in urma acestor miscari strategice ale dusmanului, a reactionat rapid in vederea intaririi si perfectionarii aparatului administrativ al statului si stimularii populatiei pentru aparare, dupa cum relateaza Dyon Chrystostomul (orator grec care a vizitat dacia in 96):

Am ajuns la niste oameni intreprinzatori, care nu aveau  ragazul sa asculte cuvantari, ci erau agitati si tulburati ca niste cai de curse la potou, inainte de plecare, nerabdatori sa treaca vremea, cei pe care ravna si infocarea ii fac sa loveasca pamantul cu copitele. Acolo, la ei, puteai sa vezi peste tot sabii, platose, lanci, toate locurile fiind pline de cai, arme si oameni inarmati.”[1]

In acest timp, C. Fuscus, care de un an de zile facea pregatiri intru pedepsirea regelui dac, a trecut Dunarea cu numeroase forte aflate sub comanda sa pe un pod de vase, inaintand pe teritoriul inamic spre Sarmizegetusa. Lasandu-l sa se indeparteze cat mai mult de baza, Decebal i-a facut propuneri inselatoare de pace, atragandu-l si mai adanc in teritoriul tarii pentru ca, in cele din urma, sa-l irite la culme pe nepravazatorul Fuscus pretinzand, ca pret al pacii, sa i se verse anual cate doi oboli de fiecare locuitor al imperiului. Fuscus s-a lasat atras intr-un loc stramt, la Tapae, unde Decebal, dupa o lupta scurta, dar sangeroasa, a nimicit cea mai mai parte a armatei romane, Fuscus pierzandu-si astfel viata. Victoria regelui dac a avut un succes rasunator, Decebal castigandu-si altfel aliati ca: sarmatii iazygi, marcomanii si quadii.

Un an mai tarziu, in 88, Domitian a fost nevoit sa revina in Moesia si sa organizeze o noua campanie ofensiva impotriva Daciei, armata romana fiind pusa sub conducerea grl. Tettius Iulianus, care a reusit sa invinga trupele dacice la Tapae, nu insa fara pierderi considerabile in randurile armatei sale.

Atat Roma, impotriva careia au izbucnit razvratiri de-a lungul intregii frontiere Danubiene, cat si Dacia, care suferise o grea infrangere la Tapae, si-au dorit pacea- o pace pecetulita intre Domitian si Diegis (fratele regelui dac), prin care Decebal a acceptat o oarecare supunere fata de Roma, in schimbul careia a primit din partea Imperiului subsidii anuale, mesteri si ingineri pentru a intari defensiva Daciei, lucruri care erau vazute la Roma ca un umilitor tribut platit „barbarilor”.

II. De la pacea cu Domitian la razboaiele cu Traian

Dimitian a fost asasinat in anul 96, fiind urmat la tron de Nerva care a renuntat dupa doi ani in favoarea fiului sau adoptiv, Traian. Dio Cassius ne spune:

Dupa ce a trecut catva timp la Roma, Traian a pornit campania impotriva dacilor; caci el nu uitase faptele lor marsave din trecut si era mohorat din pricina tributului pe care ei [dacii] il primeau anual. El observa ca an de an, ingamfarea si puterea lor sporeau. Decebal, afland despre apropierea lui s-a speriat, intrucat stia ca in ultimul razboi nu pe romani ci doar pe Domitian reusise sa-l invinga. Or acum, el trebuia sa-i infrunte si pe romani si pe imparatul lor, Traian.”[2]


Orgoliul ranit al romanilor nu trebuie privit doar ca un pretext- convingerea ca o revansa era necesara, in contextul starii de spirit expansioniste, a fost un catalizator puternic al declansarii razboaielor de mai tazriu. Cum remarca Hadrian Daicoviciu, „Decebal  nu se comporta ca un rege clientelar[3]. Pe de alta parte, asa cum multi cercetatori o sustin, aceste campanii au fost in mare masura determinate de ratiuni economice, avand in vedere cantitatea de aur dacic si alte bogatii, acea Dacie despre care cercetatorul american Paul MacKendrick afirma ca „simboliza pentru romani un El Dorado, o Californie a antichitatii, ca avea faima de a detine bogatii incalculabile”[4]

III. Primul razboi dacic (101-102 AD)

  1. Prima campanie

Cu un efectiv de aproximativ 100.000 de soldati, Traian porneste ofensiva la nordul Dunarii. Decebal, a carui armata numara cam jumatate din cea a Romei, porneste rapid la o reorganizare- o parte a armatei primeste misiunea de a tine piept romanilor in camp deschis, in timp ce o alta parte a fost destinata apararii fortificatiilor, in special apararea zonelor din jurul Sarmizegetusei Regia.

In timpul campaniei, in preajma imparatului s-au aflat personalitati marcante ale momentului: Licinius Sura, Q. Senecius, L. Quietus si viitorul imparat Aelius Hadrianus. Fortele romane au pornit inaintarea pe drumul cel mai scurt, dinspre Dunare spre Valea Bistrei (spre Tapae), tiinta fiind, desigur, capitala Daciei. Un avertisment primit din partea aliatilor Daciei (scris pe o ciuperca) n-a putut insa sa opreasca trupele romane, care si-au continuat inaintarea, defrisand paduri si construind poduri peste apele iesite-n cale. Batalia de la Tapae a ramas insa nedecisa, fara un deznodamant hotarator, dacii evitand mai apoi o noua batalie, opunand rezistente scurte de hartuire. Cand armata romana a reusit cu greu sa ajunga in muntii din preajma capitalei, venise iarna, iar Traian a dispus incetarea atacurilor.

  1. A doua campanie

Poate cea mai sangeroasa din istoria razboaielor daco-romane, a doua campanie are in centru o uriasa contraofensiva la Dunarea de Jos unde Decebal, reusind admirabil sa tina planul secret, a deschis un nou front menit sa slabeasca or chiar sa faca sa dispara presiunea romana asupra cetatilor din zona M-tilor Orastiei. Aliindu-se cu burii si sarmatii, initiativa strategica a trecut cu totul de partea regelui dac, el punand astfel armata romana condusa de Traian intr-o situatie aproape imposibila. Trecand Dunarea pe gheata, dacii au atacat garnizoanele romane de la sudul fluviului, indreptandu-se spre pasurile Balcanilor, astfel dispozitivul strategic al lui Traian fiind complet dat peste cap. Lasand o mica parte a armatei sale in munti, atat cat era necesara pentru apararea cetatilor deja cucerite, Traian se indreapta in graba spre Drobeta. Reuseste sa ocupe platoul de la Adamclisi, unde de altfel s-a dat si batalia decisiva, angajand in lupta absolut toate trupele romane disponibile, inclusiv trupele destinate sa apere tabara, practica foarte rar intalnita in analele militare romane.

Cativa ani mai tarziu (108) la Adamclisi Traian a inaltat un monument pentru glorificarea victoriei sale.

Pe de alta parte. Decebal reusise cu succes, desi cu pierderi insemnate, ceea ce isi propusese: respingerea fortelor romane (in frunte cu Traian) din apropierea capitalei.

  1. A treia campanie

Rezolvate problemele din zona pontica, aramata romana a pornit spre nord, patrunzand fara intarziere in masivul muntilor Surianu si Godeanu spre a-i lovi pe daci dinspre sub. In zona Petrosani, o solie dacica a venit la Traian- tratativele au esuat, imparatul respingand putin mai tarziu inclusiv solia reprezentata de insusi regele Decebal. Deoarece vaile erau periculoase, armata romana si-a continuat inaintarea „urcand pe inaltimi, ocupand cu mari primejdii varf dupa varf”[5] , inaintand spre capitala, lucru care l-a determinat pe Decebal sa reia tratativele cu Traian care, cu trupele istovite si slabite de prelungitul efort si razboi, hotaraste incetarea ostilitatilor.

Pacea, incheiata in toamna lu` 102, impunea regelui dac conditii grele- Decebal ramanea aliat al Romei, fara nici un fel de subsidii, insa trebuia sa inapoieze materialul de razboi primit de la romani, mesterii si sa darame cetatile. Pentru a fi sigur ca ii vor fi acceptate conditiile, Traian va lasa o garnizoana romana in sesul Hategului, la 40 de km departare de Sarmizegetusa Regia.

Pentru daci, pacea s-a dovedit a fi un armistitiu.

IV. Al doilea razboi dacic (105-106 AD)

La fel, putem spune ca Traian nu facuse decat sa amane ceea ce era inevitabil, deoarece a reluat preparativele militare in vederea cuceririi Daciei, si asta cunoscand firea lui Decebal, intuind ca regele dac nu ar fi putut fi determinat sa cedeze atat de repede. Decebal, pe partea cealalta, nu a respectat conditiile impuse de Roma- s-a apucat de reconstruirea cetatilor daramate si a inceput sa atraga mesteri si fugari din imperiu. De asemenea, a reinceput negocieni cu vecinii in vederea stabilirii unor noi aliante, alungandu-i pe iazygi (aliatii romanilor de-acum) si atacand prin surprindere garnizoanele romane cantonate pe teritoriul Daciei, atragandu-l in cursa, sub pretextul unor tratative, pe comandantul trupelor romane de la nord de Dunare, Pompeius Longinus. Folsindu-se de el, facandu-l prizonier, Decebal a incercat sa ii intimideze pe romani, cerandu-le (in schimbul vietii lui Longinus) sa evacueze teritoriile cucerite din Dacia. Traian a devenit ezitant, dar Longinus a rezolvat dilema punandu-si capat zilelor in prizonierat. Aceste actiuni periculoase ale lui Decebal i-au facut pe romani sa actionze in graba. Traian, sosit din Italia, se opreste la Drobeta, unde aduna forte impresionante (aprox. 14 legiuni) si se inconjoara de un stat major puternic: Liciunius Sura, T.C. Lavianus, Quadratus Bassus, Lusius Quietus cu puternica sa cavalerie maura,  grl. Hadrian si a lui Legio I Minervia. Podul de la Drobeta, construit (reconstruit?) de Apolodor va permite trupelor sa treaca Dunarea cu usurinta. Cu aproape 200.000 de oameni, romanii au avansat pe sase coloane, patrunzand pe la Tapae in depresiunea Hategului. Au urcat apoi pe valea Muresului. De unde au coborat spre Sarmizegetusa. Inaintarea a fost lenta, datorita rezistentei indarjite intalnite in cale, care a provocat insemnate pierderi armatei imperiale.

Dupa lungi eforturi de aparare, rezistenta Sarmizegetusei incepe sa slabeasca, cohorte romane patrunzand in interiorul cetatii prin brese create in zid. Caderea capitalei n-a insemnat insa sfarsitul luptei, Decebal continuand defensiva de pe inaltimile fortificate. Se retrage apoi in munti, sperand sa refaca o armata cu care sa continue rezistenta, cu ajutorul bastarnilor si roxolanilor din Carpatilor Orientali. Un detasament roman il urmareste insa, cu ordin sa-l captureze, iar Decebal, pentru a nu cadea in mainile lor, se sinucide (scena a CXLV-a de pe Columna ni-l prezinta la radacina unui stejar, taindu-si gatul cu o sabie incovoiata). T.C. Maximus, care-l urmarise, ii taie capul, ducandu-l lui Traian in tabara de la Rannistorum.

In 11 august, razboiul era incheiat in mod oficial.


[1] Dyon Chrystostomul, “Discursuri”, 12,19

[2] Cassius Dio, “Istorii”, 68,6

[3] H. Daicoviciu, op. cit., p. 342

[4] Paul McKendrick, „The Dacian Stones Speak”, Chapel Hill, 1975, p.71

[5] Cassius Dio, LXVIII, 8,3

Bibliografie selectiva:

  1. „Istoria militara a poporului roman”, Ed. Militara, Bucuresti 1984, vol. I;
  2. C-tin C. Giurescu,. „Istoria romanilor”. Ed. ALL Educational, Bucuresti 2003, vol. I;
  3. Eugen Cizek, „Epoca lui Traian”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica. Bucuresti 1980;
  4. Dumitru Almas, „Decebal”, Ed. Meridiane, Bucuresti 1972
  5. Philip Mathyszak, „Dusmanii Romei- de la Hannibal la Attila”, Editura ALL, Bucuresti 2008;
  6. Anthony Birley, „Hadrian”, Edit. Bic ALL, Bucuresti 2007.

(va urma)

Solomonar

GALA PREMIILOR „Slove Cu Tâlc”- QUADRATUS BLOG 2009

2009-An bogat pentru Quadratus-blog

  • Total admini: 8
  • Total articole: 46
  • Total comentarii: 319
  • Total comentatori unici: 77
  • Adminul cu cele mai multe articole scrise: zamolxe-21 articole
  • Articolul cu cele mai multe comentarii : America hiperboreana –29 comentarii
  • Cele mai multe comentarii facute: chris—34
  • Cele mai multe comentarii+replici la comentarii: Solomonar—76 comentarii—24%

TOPURI:

Admini Nr. articole
zamolxe 21
Solomonar 17
Dondos Adrian Mircea 2
Deceneu 2
chris 1
Solomonar&chris 1
quadratus 1
: ) 1
Total 46
comentatori Nr. comentarii
chris 34
Nea Costache 24
oroles 24
Tzuky 11
Sibilla 10
MamiPeMirc 9
siR`din`nori` 8
Baciu Ileana Speranta 7

PREMII ACORDATE:

Premiul 1 (cu cele mai multe comentarii facute –in 11 din cele 12 luni ale anului)

–chris

Premiul 2 (la egalitate de puncte)

Nea Costache

– oroles

„Cu cat esti mai intelept, cu atat iti dai seama ca pe lume exista multi oameni deosebiti. Oamenii de duzina nu observa nici o deosebire intre semenii lor.” (Blaise Pasal)

Premiul 3

–Tzuky

„Mediocritatea poate vorbi, dar numai geniul observa” (Bejnamin Disraeli)

Mentiuni:

Sibilla

– MamiPeMirc

– siR`din`nori`

Baciu Ileana Speranta

Premii speciale:

Premiul pentru cel mai infocat comentator: Tzuky

Premiul pentru decenta: Nea Costache

Premiul pentru incurajarea noilor admini:

– Deceneu

– Dondos Adrian Mircea

– chris

Premiul “SLOVE CU TALC” este oferit ( din partea adminilor mai “mititei” ) lui Solomonar&zamolxe pentru tot ce-nseamna quadratus blog 2009

premiul lor:

Orice adevar trece prin 3 faze. Mai intai este ridiculizat, apoi trezeste o opozitie violenta, si in sfarsit este acceptat ca fiind evident de la sine!…” ( Avicena)