Glastonbury şi „Pământul Soarelui”

 

Printre locurile cu o însemnătate deosebită în legenda Sfântului Graal, de o atenţie specială se bucură Glastonbury, deoarece legenda spune că aici ar fi poposit Iosif din Arimateea atunci când a pus piciorul pe pământul Angliei, aducând cu sine Sfântul Graal, tot aici presupunându-se a fi şi mormântul regelui Arthur şi al reginei sale Guinevere. Dar, nu numai atât…

Glastonbury şi regiunile învecinate a constituit într-o vechime mai mult sau mai puţin depărtată un imens templu solar delimitat de traseul pe sol a unor efigii gigantice reprezentând bolta cerească reflectată pe suprafaţa Pământului. Traseul efigiilor denotă faptul că amplasamentul nu a fost ales arbitrar, ci în virtutea unei anumite „predestinări”. Or, aceasta implică stăpânirea cunoaşterii „tradiţionale”, moştenită de călugării de la Glastonbury de la înaintaşii lor, druizii celţi, primită de aceştia de la civilizatorii lor indepărtaţi, pelasgii, cunoscuţi sub numele de Tuatha de Danaan în legendele celtice.

În amsamblul său, figura de la Glastonbury este un imens Zodiac în care, într-o anumită măsură, am putea vedea prototipul „Mesei Rotunde” a cavalerilor Graalului, ea reunind în jurul său 12 personaje asemenea Zodicului. Cu toate acestea, este bine să nu cădem în ispita de a vedea în aceste personaje doar nişte constelaţii, întrucât ar fi o interpetare prea modernă şi „naturistă” („boala” savanţilor moderni). Aceasta, cu atât mai mult cu cât efigiile de la Glastonbury ne relevă în mod enigmatic şi încifrat o poveste a unui alt ţinut, a Pământului Soarelui, a ”Ţării Sfinte” – denumiri aplicate Centrului Spiritual Suprem.

Zodiacul de la Glatonbury şi Cavalerii Templieri

Se pare că templierii au avut un rol însemnat în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, fapt ce concordă într-o anumită măsură cu titulatura lor de „păzitori ai Ţării Sfinte”. În acest sens, este demn de remarcat faptul că, aşezările monastice ale templierilor aproape întotdeauna se află în apropierea unor monumente megalitice sau a unor vestigii preistorice, ceea ce nu este deloc o pură coincidenţă. Urmărind în detaliu legendele Graalului devine evident că între aceste efigii şi titlurile de „Păzitori ai Sfântului Graal” şi „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinute de templieri, există o corespondenţă ce nu poate fi trecută cu vederea.

Dacă ne raportăm la sensul imediat şi exterior al titlului de „Păzitori ai Ţării Sfinte” deţinut de templieri, ajungem în mod nemijlocit la conexiunea cu Cruciadele şi rolul lor declarat de apărători ai pelerinilor peregrini în Palestina la locurile sfinte. Din puncul de vedere al unei logici superficiale – problemă rezolvată! Însă, având în vedere că templierii erau un ordin monastic şi iniţiatic, prin însuşi definiţia cuvântului iniţiatic, se elimină posibilitatea unei mulţimi considerabile a membrilor ordinului, astfel încât ei să formeze o armată demnă de a face faţă presiunilor păgânilor asupra Ţării Sfinte. Deci, din puctul nostru de vedere, nu la rolul lor războinic se referă aceasta titulatură.

Pentru creştini, „Ţara Sfântă” era, prin excelenţă, Palestina; „problema devine mai complexă când ne dăm seama că diferitele grupări orientale, al căror caracter iniţiatic este neîndoielnic, cum ar fi hassassinii sau druzii şi-au luat şi ele titlul de „Păzitori ai Ţării Sfinte”. Aici, într-adevăr nu mai poate fi vorba de Palestina. Atunci despre ce poate fi vorba cu această misterioasă denumire?

Denumirea „Ţara Sfântă”, în a căror păzitori se erijau templierii, are un dublu sens, ca în cazul tuturor simbolurilor autentice. Ea nu desemnează doar Centrul suprem sau cel subordonat, care în fapt este o imagine a Centrului, ci şi tradiţia ce emană de la acest Centru, care apoi este preluată in funcţie de gradul de perceptie si păstrată mai departe în centrul subordonat până la opacizarea sau dispariţia totală a acestuia. Această calitate a templierilor, de „păzitori ai Ţării Sfinte”, nu vine deloc în contradicţie cu aceea de „păstratori ai Sfântului Graal”, atribuită tot acestui ordin monastic, întrucât Graalul însuşi se bucură de o multitudine de sensuri. În tradiţia medievală, Graalul este atât un vas cât şi o carte, cartea desemnând tradiţia primordială sau subordonată, după caz, iar vasul semnificând starea corespunzătoare deţinerii efective a acestei tradiţii.

Dacă templierii au avut un anumit rol în păstrarea efigiilor de la Glastonbury, înseamnă că această aşezare era o imagine a Centrului Suprem, iar templierii aveau un dublu rol: atât de păstratori si apărători a doctrinei primordiale moştenite de către celţi de la înaintaşii lor Tuatha de Danaan (pelasgii hiperborei), cât şi aceea de a păstra oarecare legături cu exteriorul, dar mai ales de a păstra relaţiile dintre doctrina primordială şi cea druidică subordonată Tradiţiei Mamă.

Acum ne mai rămâne să vedem dacă afirmaţiile făcute până aici pot fi verificate prin realităţile din teren, şi dacă efigiile de la Glastonbury ne spun o poveste legată de Centrul Lumii.

Particularităţile zodiacului de la Glastonbury. Balanţa

Figura zodiacală de la Glastonbury prezintă unele particularităţi care pot fi privite ca o marcă a autenticităţii sale.

În primul rând, este de remarcat absenţa semnului Balanţei. Această absenţă, oarecum anormală în ciclul zodiacal, se datorează faptului că Balanţa nu a fost întotdeauna un semn zodiacal, ea fiind la origine un simbol polar, numele ei fiind atribuit fie constelaţiei Ursa Mare, fie complexului format din Ursa Mare şi Ursa Mică, constelaţii de care se leagă în mod nemijlocit numele Regelui Arthur. Din această cauză, trebuie să admitem că efigiile de la Glastonbury, în centrul cărora Polul este reprezentat sub forma unui cap de şarpe ce ne trimite cu gândul la Dragonul Celest, este anterioară perioadei în care balanţa a intrat în zodiac.

În conformitate cu tradiţia menţionată de Sefer Ieţira ebraică, „Dragonul stă în mijlocul cerului asemeni unui rege pe tronul său”. Foarte interesantă afirmaţia deoarece, la celţi dragonul este un simbol al conducătorului, iar Arthur este fiul lui Uther PenDRAGON! Mai mult, stindardul ridicat de regele Arthur în onoarea tatălui său, şi devenit, mai apoi, stindardul sub care Cavalerii Masei Rotunde sau Cavalerii Graalului dacă vreţi, şi-au păstrat independenţa, era un dragon de tip dacic! Acest Dragon, devenit stindard al cavalerilor Graalului, este reprezentat tricolor, roşu pe burtă, galben pe laterale şi albastru pe spate! Nu sunt acestea culorile naţionale ale descendenţilor pelasgilor şi dacilor, românii? Pe cine sau ce reprezenta acest steag? Cum am arătat în articolul intitulat „Simbolismul lupului şi al sarpelui. Dragonul Dacic”, acest stindard îl reprezintă tocmai pe Zamolxe/Saturn/Apollo – Regele Lumii, ce întotdeauna îşi are reşedinţa neschimbătoare în Centru, care este echivalent la rândul său cu noţiunea de Pol.

Nu vorbea oare Iisus de „înţelepciunea Şarpelui”? „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” – spunea el, îndemnându-i pe evrei să revină la tradiţia primordială, legitimă, abandonată prin renegarea lui Avraam, tatal credinţei iudaice. Or, această înţelepciune despre care vorbeste Iisus, emană de la Centru al cărui stăpân este Zamolxe! Înţelepciunea Şarpelui despre care vorbeşte Iisus, de această dată în tradiţia indiană, este pusă sub patronajul celor 7 rşi polari, iar Ursa Mare este formată din 7 stele, care la rândul lor, sunt reprezentate în tradiţia creştină înconjurând capul fecioarei Maria legitimând-o drept Marea Mamă, principiul feminin al lui Zamolxe, identic cu Fecioara Lumii din tradiţia gnostică şi hermetică.

Simbolismul acesta, reprezentând în mod ciudat Balanţa, prin capul Şarpelui, devine astfel o imagine legitimă a Polului spiritual care întotdeauna este pus în legătură cu Tula, capitala hiperboreană, de unde a emanat tradiţia primordială. Or, acest Centru identic cu Polul în tradiţiile esoterice, este pus în legătură cu Puterea (vezi art. Disertaţii pe marginea unei hieroglife), iar conducătorul său este Poseidon (Posis Das/Zeul puternic) înfăţişat purtând tridentul ca investitură a puterii peste cele trei lumi ( v. Art Un Obicei străvechi – Căluşul). Foarte ciudat, întrucât Tulcea, cunoscută sub numele antic Aegyssus, este tocmai la baza tridentului închipuit de cele trei braţe ale Dunării, iar Dacia este întotdeauna identificată de către autorii antici cu Hiperborea Apollinică sau Pământul Soarelui.

Mai mult, revenind la numele lui Arthur care-şi cinsteste tatăl prin ridicarea dragonului dacic, o să spun că numele lui nu este legat doar de Dragon prin intermediul lui Uther Pendragon, tatăl său, ci şi de urs, care din nou este un simbol al puterii şi o desemnare a lui Zamolxe. În ceea ce priveşte numele Arthur, trebuie să recunoaştem că, forma exactă a numelui, dată de manuscrisele în franceza veche, este Atus sau Artu, ceea ce ne conduce la rădăcina „art”, adevărata bază filologică a numelui. În acestă formă, mărturia limbilor celtice este lipsită de ambiguitate: este vorba de vechiul nume al ursului. „Există în toate limbile celtice o serie de cuvinte arhaice derivate ale temei „arto” – urs. Ele au ieşit foarte curând din uzaj dar au subzistat în galică şi au rămas aici până la sfârşitul Evului Mediu într-un număr apreciabil de toponimice şi antroponimice irlandeze, galeze şi bretone. Principalul dintre acestea este numele regelui Arthur, pe care este inutil să încercăm să-l explicăm print-un antroponim latin Arturius.. reise că numele ursului a făcut obiectul unei metafore aplicate regelui” Şi pentru a ne lămuri şi mai exact cum stau lucrurile cu acest personaj ursin, pe marginea unui text latin intitulat „Historia Britonum”, există o glosă în legătură cu numele celtic Arthur: „Arthur, latine translatuum, sonat ursus teribilem” adică „Tradus în latină, numele lui Arthur înseamnă urs îngrozitor”. De aici deducem că în limbile celtice se produce o asimilare între războinic şi urs, evidentă în galeză unde „arth” care semenează în acelaşi timp, atât războinicul cât şi ursul. Există însă în galeză numele propriu Arth-bleid ce înseană ursul lup sau războicul lup la fel cum în irlandeza veche „art” desemnează atât războinicul cât şi ursul.

Misterioasa paralelă din galeză Arth- bleid – ursul lup ne trimite din nou la tradiţia primordială moştenită de celţi de la acei Tuatha de Dannan şi la însemnele zamolxiene. Cum aşa? Aşa! Pentru că, dacă şarpele este faţa spirituală, iniţiatică a lui Zamolxe, lupul este faţa „vizibilă” şi războinică a aceluiaşi zeu. Să nu uităm că Apollo, identificat cu Zamolxe, purta epitetul de Lykaios, adică tocmai lup, iar prin uciderea şarpelui Python, Apollo devine războinicul. Iată şi misterul iniţierii zamolxiene, şi in general a oricărei căi autentice de iniţiere: „uciderea laturii materiale „razboinice” a iniţiatului şi identificarea cu latura „serpească”, spirituală! Toate bune, dar încă nu se vede ce treabă au toate astea cu ursul…

Oare nu se numeau războincii daci „lupi”, titlu confirmat de etnonimul frigian „Daous” care-i desemna ca popor? Lecturând basmul românesc Harap-Alb, vom vedea că eroul înfrânge ursul identificându-se cu el, arătându-ne, într-un limbaj simbolic, identificarea lui Apollo cu şarpele, prin înfrângerea lui Python. Mai mult, numele eroului din basmul Harap-Alb, nu este un nume propriu-zis, ci o alipire de termeni însemnând Negru-Alb, contrast tipic zamolxian, aşa cum am arătat în articolul „Din lada de zestre a neamului…” când am vorbit despre Moş Crăciun. Faptul este confirmat de descoperirea din mormântul de la Fântânele, unde găsim imaginea pictată a unui pătrat tăiat de diagonale în patru triunghiuri două roşii şi două albe, şi laturile alternând aceleaşi două culori. Iată pe Apollo (Albul, Zamolxe masculin) şi Artemis ( Roşioara, Zamolxe feminin), cei doi serpi ai caduceului hermetic, tinzând să se reunească, în varful său, în Principiul Unic Zamolxe sau, daca vreţi, cele două feţe ale lui Ianus şi cele două tăişuri ale securii cu care unele tradiţii desemnează Polul sau Axa Lumii.

Sub acest ultim aspect este de semnalat ciocanul lui Thor, Mjolnir, care contrar părerilor mitologistilor, care vor să facă din el un zeu de sine stătător, nu este altceva decât o latură a lui Odhin, iar Odhin are ca însemne sacre doi lupi si doi corbi!

Atât securea dublă cât şi simbolismul dublu a lui Ianus, au aceeaşi formă cu Balanţa, care în zodiacul de la Glastonbury semnifică ideea de Pol sau Centru!

Ca să întelegem şi mai bine cum stau lucrurile, voi spune că Harap-Alb înfrânge ursul, asemenea lui Arthur identificându-se cu el. Ori, Harap-Alb este fiul „Împăratului” aspectul său rennoit, după cum Apollo nu este altceva decât aspectul rennoit a lui Saturn/ Zamolxe, prin urmare având în sine insuşi capacitatea de a deveni el insuşi „împărat”! Ori, tocmai acest Zamolxe, la daci, purta titlul de zeu moş. Epitetul Moş este cel care ne aduce şi mai aproape de identitatea cu ursul, pentru că, în tradiţia românească, ursul se numeste tocmai moş (Martin). Şi tot aici, trebuie menţionată şi mărturia lui Porrhirius, care devine deosebit de interesanta în această discuţie. El ne spune că, la naştere, Zamolxe a fost învelit într-o piele de urs. Nu este vorba aici de o naştere în sensul propriu-zis al cuvântului, ci de o naştere a doua oară, o reînnoire, un nou aspect al zeului, anume acela de urs, după vorba românească „Lupul îşi schimbă părul, da năravu ba”. Observaţi? Din nou, Lupul care-şi poate schimba forma după cum doreşte, în funcţie de necesităţile ciclului, dar esenţa sa rămâne aceeaşi. Şi ca să fim noi si mai lămuriţi de imixtiunea ursului în treburile noastre, ca imagine a Regelui Lumii şi stăpân al Centrului, aflăm că„ reprezentările de ursuleţi au origine tracă şi că acest motiv decorativ a jucat un rol important în stilul animalier tracic, respectiv traco-getic,care a influienţat arta scitică”. Semnificaţia ursului apare şi mai transparentă atunci, când în tezaurul de la Agighiol şi în cel cunoscut sub numele de „tezaurul de la Craiova”, capul de urs este însoţit de corpul de şarpe, jucând tocmai rolul simbolismului decriptat mai sus.

Păsările „polare”

În zodiacul de la Glastonbury, semnul Vărsătorului beneficiază de o imagistică oarecum suprinzătoare, fiind reprezentat printr-o pasăre în care putem recunoaşte mistica Pasăre Phoenix, care poartă în cioc o cupă, cupă care, având în vedere strânsa legătură dintre Phoenix şi ideile de regenerare şi viaţă veşnică, nu este alta decât Sfântul Graal. Urmând tradiţia arabă, pasărea Phoenix nu se aşează niciodată pe pământ în nici un alt loc afară de muntele polar, iar muntele polar, în tradiţia menţionată, este Muntele Qaf sau Muntele Capului (Bucegi – unde se află marele cap sculptat, cunoscut sub denumirea de Sfinxul românesc), locul unde se află Columna Cerului sau Axis Mundi/ Axa Lumii, pe care autorii antici greci şi romani o numeau Polus Geticus.

Ori, această denumire de Polus Geticus semnifică foarte clar faptul că Polul se afla în Geţia/ Dacia! Vine să confirme ceea ce am spus în legătură cu Phoenixul un bestiarul din Aberdeen, oras aflat tocmai în Anglia, unde este localizat şi „zodiacul” despre care discutăm, unde Phoenixul este reprezentat sub un soare sau stea cu 8 raze, or, octogonul (steaua cu opt raze) este un simbol tipic românilor şi simbol al Polului!

Relatările despre această enigmatică pasăre ne spun că atunci când se naşte un nou exemplar prin autocombustia precedentului, tânăra pasăre adună rămăţiţele precedentei şi le duce la Heliopolis. Acest Heliopolis – oraşul soarelui – nu trebuie raportat la Heliopolisul Egiptean, care în fond este o imagine a Heliopolisului ce era capitala Siriei primitive şi a Pământului solar, ci la Hiperboreea Apolinică, sau Avalon dacă vreţi, a cărei capitală era Thula. Şi tocmai în acest spaţiu al Hiperboreei dacice aflăm aşezarea Heliopolis (Helis/Oraşul soarelui), atestată în vremea lui Dromichete! Cu atât mai mult, cu cât, aici se afla şi insula cu templul cel sfânt al lui Apollo, cunoscută anticilor ca Insula Leuke ( Albă/Luminoasă), iar în Evul Mediu, în imediata vecinătate a insulei, pe tărmul Mării, se afla Cetatea Alba. Această Cetate Albă face legătura simbolică între natura războinică a păzitorilor tradiţiei primordiale apolinice şi cavalerii templieri despre care vorbeam la inceputul acestui articol. Ori tocmai acest Heliopolis, cetatea Soarelui apare reprezentat pe paftaua lui Negru-Voda, întemeietorul statului medieval român de la sud de Carpaţi, în mijlocul ei tronând o lebădă, pasărea heraldică a lui Apollo!

În acelaşi zodiac despre care vorbim, mai apare o pasăre, anume o lebădă clocind Oul Lumii, a cărei aripă corespunde stelelor din Ursa Mare, astfel simbolismul său fiind mai degrabă polar decât zodiacal. Or, Lebăda în greceşte se numeşte Kyknos iar mitologia greacă ne spune că acesta a fost fiul lui Apollo şi al Hyriei care nu este decât o coruptelă a adevăratului nume al pământului solar, Siria primitivă! Şi ca să fim noi şi mai lămuriţi care este această Sirie, şi pentru a nu face confuzia cu Siria istorică locuită de fenicieni, vom spune că, după autorii antici, Polul Getic era situat sub stelele Ursei Mari!

În concluzie, zodiacul de la Glastonbury, în lumina celor prezentate mai sus reprezintă o imagine druidică, încriptată, a locului unde îşi are originea tradiţia druidică moştenită de cavalerii templieri! Glastonbury nu este el insuşi pământul Soarelui, cum greşit s-a zis, ci este o hartă ale cărei elemente trimit la Siria Primitivă, Pământul Soarelui, Hiperboreea, Dacia străveche, care la arienii vedici migraţi sub conducerea printului Rama spre Valea Indusului, purta numele, foarte apropiat fonetic, de Surya! Oare nu tine vulturul din stema României o cruce în cioc, cruce ce semnifică întotdeauna manifestarea principiului, a doctrinei hiperboreene, apolinice, în cele patru zări?

Bibliografie:

1.R. Guenon, Simboluti ale ştiinţei sacre, ed. Humanitas, Bucureşti

2.Phillipe Walter,Arthur.Regele şi ursul, ed Artemis, Bucureşti

3.Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed Saeculum I.O, Bucureşti

4.Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele Sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5.Olivia/ Al Srachină,Tricolorul – trafdiţie şi permanenţă, în Rev. Manuscriptum, nr2/1986, anul XVI

zamolxe

Reclame

Prometheu înlănţuit. Caucazul şi Atlasul vechilor tradiţii

Înlănţuirea şi chinurile îndurate de Prometheu a încins imaginaţia artistilor din toate domeniile artei.

Tradiţiile legate de Prometheu spun că după ce Zeus uzurpă tronul tatălui său Cronos/ Saturn şi-i luă toată puterea, a apărut o gravă neînţelegere între stăpânul Olimpului şi oameni iar reperezentantul oamenilor în acest diferend era titanul Prometheu. Acesta îl acuza pe Zeus că după ce s-a urcat pe tronul părintesc a împărţit toate bunătăţile doar zeilor neţinând sema de muritorii mizeri şi că ar fi dorit să distrugă omenirea printr-un potop. Zeus era puternic prin autoritatea sa asupra zeilor şi a oamenilor, aşa cum stă bine unui autocrat, dar Prometheu era puternic prin înţelepciunea sa întemeindu-şi acestă putere pe beneficiile aduse rasei umane. De aici a izbucnit rivalitatea dintre cei doi ce se va adânci odată cu adunarea de la Mecone unde zeii şi oamenii s-au întrunit pentru a-şi stabili libertăţile şi obligaţiile ce se cuveneau fiecărei părţi. Cu această ocazie Prometheu aduce un bou mare pentru sacrificiu. După ce a sacrificat victima el a împărţit-o în două: într-o parte puse toată carnea şi grăsimea acoperindu-le cu burduful boului iar în cealaltă parte puse numai oasele având grijă să le acopere cu o grăsime albă strălucitoare. Apoi, le înfăţişă alegerii lui Zeus. Zeus cunoscând dinainte înşelăciunea, alese totuşi partea slabă pentru a avea motiv de răzbunare în contra muritorilor şi a-i pierde. Mâniat de înşelăciunea la care a fost supus, Zeus hotărăşte să le ia oamenilor focul, astfel că toate vetrele rămaseră întunecate şi reci. Prometheu folosindu-se de un şiretlic şi înşelând vigilenţa lui Hefaistos, fierarul zeilor, reuşi să fure focul sacru în tulpina unei plante numită ferulla şi să-l redea oamenilor. Zeus văzând focul strălucind din nou în vetrele oamenilor se aprinse de mânie pentru că nu dorea cu nici un chip ca Prometheu să câştige întâietate în faţa oamenilor. Una ca acesta nu putea rămâne nepedepsită de către tartorul zeilor. Prin urmare, Zeus dete poruncă lui Vulcan să făurească un lanţ cu care să lege pe Prometheu de stâncile solitare ale muntelui Atlas, la marginea pământului, în ţara sciţilor, unde vulturul lui său îi ciugulească zilnic ficatul ce creştea în fiecare zi la loc.


După alte tradiţii posterioare lui Hesiod, Prometheu a fost înlănţuit pe Muntele Caucaz,. Avem oare de-a face aici cu o inadvertenţă geografică sau cu o informaţie greşită? Urmează a descoperi asta de-a lungul studiului de faţă.

Atlasul prometeic

După credinţele lumii vechi Atlas susţinea la marginile pământului cu capul cu mâinile şi cu umerii săi cerul cel vast fiind constrâns la aceasta dintr-o necesitate stringentă.

Soarta aceasta i-a fost destinată lui de către Zeus care a legat în lanţuri grele , pe Columna din mijloc, pe titanul Prometheu asupra căruia a trimis un vultur să-i ciugulească ficatul care creştea la loc în fiecare zi. Acest vultur a fost ucis, după aceleaşi tradiţii de către Hercule/Heracles cel care a eliberat pe Prometheu din suferinţele sale. Două sunt elementele ce ne atrag atenţia în aceste legende:

1.Muntele/Titanul Atlas stă la marginile pământului cunoscut, fiind plasat de acelaşi Hesiod în ţara sciţilor

2.Legătura de apropiere existentă între cele două legende şi cei doi protagonişti, Atlas şi Prometheu.

După Hesiod, Atlas şi Prometheu erau fraţi fiind fii ai titanului Iapet şi având ca mamă pe Clymene, fiică a lui Okeanos Potamos. Ori Okeanos Potamos pentru autorii greci nu era altceva decât Istrul situat la marginea lumii cunoscute, în extremul nord! Dincolo de Okeanos Potamos se întindeau pământurile locuite de sciţi iar după mărturiile lui Herodor, autor anterior lui Herodot, Prometheu a fost un rege scit, în această ipostază el apărând pe unele basoreliefuri îmbrăcatat ca un rege barbar purtând o mantie largă. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont de faptul că sub denumirea de Scythia, autorii greci înţeleg, de regulă, ţinuturile din partea de nord a Istrului şi de la colţul de NV al Mării Negre. Nu există nici o contradicţie aici deoarece însuşi patria titanilor era la nord de Istru după cum am spus în articolul „Uriaşii”. Chiar şi Herodot , părintele istoriei, ne spune că Scythia se întindea pe lângă Istrul de jos până în regiunile Oltului.

Apropierea dintre Atlas şi Prometheu ne oferă aceeaşi vedere pe care o avem în filiaţia Decebal – Dochia/ Dacia care sunt prezentaţi ca tată şi fiică în poemul lui Ghe. Asachi menţionat integral în articolul „Sacrul feminin” ( Baba Dochia). După cum Decebal este regele pământului unde sunt situaţi munţii Dochiei care-i este fiică tot la fel este Prometheu stăpânul teritoriilor unde este situat muntele Atlas care-i este frate. Aici avem de-a face cu una dintre ipostazele regalităţii sacre despre care am vorbit foarte pe larg în articolul „Sacralitatea intituţiei voievodale româneşti”.

Prin urmare atunci când vorbim despre Atlasul supliciilor prometeice nu vorbim despre Atlasul geografic situat în nordul Africii aşa cum cred unii autori moderni fără a da nici o atenţie menţiunilor antichităţii legate de acest subiect. Atlasul legendelor greceşti este Olimpul antehomeric de la Dunărea de Jos, din Scytia veche de dincolo de Okeanos Potamos, unde Homer şi Hesiod plasează geneza zeilor şi a omenilor! Acest Olimp al tradiţiilor antehomerice poartă azi denumirea de Bucegi! Muntele cel mai sacru al întregii antichităţi!

Şi da, pe vechiul Atlas, în apropierea Columnei Cerului, unde tradiţiile antice spun că a fost înlănţuit Prometheu se află o mărturie vie, dăltuită în piatră brută, a faptului că acest eveniment al lumii antehomerice, schingiuirea lui Prometheu binefăcătorul oamenilor, a avut loc în Munţii Bucegi! Există aici o sculptură megalitică de dimensiuni uriaşe ce înfăţişează, capul gâtul şi pieptul unui vultur orientat cu faţa spre Columna Cerului pe care se spune că a fost înlănţuit Prometheu de către Zeus cu un lanţ făurit de catre Vulcan/Hephaistos, făurarul zeilor.

Ori tradiţiile antice ne spun că Zeus după ce l-a înlănţuit pe Prometheu pe Columna Cerului şi-a tris vulturul ceresc să-i ciugulească ficatul care creştea mereu la loc. Orientarea megalitului în direcţia Columnei Cerului ne lasă loc la îndoieli asupra faptului că supliciul prometeic s-a întâmplat pe Vf Omu , pe Columna principală a Întreitului Stâlp al Cerului!

Se întâmplă însă un fapt ciudat. După cum traseul constelaţiei Dragonul din emisfera nordică trasează în plan celest sinuozităţile lanţului montan carpato-balcanic reprezentând într-un fel cele două jumătăţi ale oului primordial la fel de această dată ne atrag atenţia două constelaţii situate tot în emisfera nordică.Vulturului divin pe care Zeus l-a trimis asupra lui Prometheu a dat numele unei constelaţii pe care romanii o numeau aquila ceea ce înseamnă tocmai vultur. Această constelaţie se învecinează cu o alta ce poartă numele edificator Prometheu sau Ingenicullus Şi ca să nu ieşim din cercul ciudăţeniilor vom spune că singura specie de vultur care trăieşte în munţii noştri este acvila/aquila!.

Memoria ancestrală a românilor nu dă greş nici de data aceasta pentru că în credinţele româneşti există o tradiţie confom căreia acest vultur cu clonţul său de fier, numit altminteri ceahlău sau vulturul cerului, vine noaptea la păstorii de prin munţi şi câmpii ciugulindu-i şi pricinuindu-le dureri. După cum se poate vedea, este aceeaşi tradiţie ca şi cea referitoare la vulturul lui Zeus trimis zilnic să-i ciugulească ficatul lui Prometheu.

Mai trebuie să amintim căteva date istorice cu referire la poziţionarea Atlasului prometeic. Hesiod, în Theogonia sa, ne spune că Prometheu şi-a suferit supliciul pe muntele Atlas. Ori după tradiţia transmisă de Apolodorus acest munte se află în ţinuturile hiperboreene. În ciuda informaţiilor menţionate până acum ne vom apuca să căutăm acest munte cine ştie pe unde dacă nu dăm atenţie mărturiei lui Pindar care ne spune că că hiperboreii erau poporul care locuia langă cataractele Istrului. Şi pentru ca să fim edificaţi pe deplin poetul roman Martial, în Epigramele sale, adună toate aceste informaţii într-un tot coerent: „Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă. Iată şi stâncile lui Prometheu.Iată şi muntele acela faimos din legende. În curând tu vei vedea toate aceastea cu proprii tăi ochi. Când tu vei contempla aceste stânci în care răsună durerea imensă a bătrânului, vei zice:Da, el a fost încă mai dur ca şi aceste pietre dure, şi la aceste cuvinte tu vei mai putea încă să adaugi: că acela, care a fost în stare să sufere aceste chinuri a putut într-adevăr să creeze genul uman”

Caucaz sau Muntele Capului din nordul Dunării.Caucaland şi Cauconii

Conform tradiţiilor menţionate de Apollodorus: „Prometheu formând oameni din apă şi din pământ, a furat foc, pe ascuns de la Zeus şi l-a adus în planta numită ferulla. Dar Zeus simţind aceasta a dat ordin lui Vulcan, ca să îi bată corpul în cuie pe muntele Caucaz. Acest munte este în Scithya, unde Prometeheu a rămas pironit timp de mai mulţi ani”.

Aceasta este a doua tradiţie legată de locul supliciului prometeic şi care, la prima vedere, pare a fi în contradiţie flagrantă cu prima locaţie , cea a Muntelui Atlas. După cum Atlasul mitic nu se întinde în nordul Africii tot aşa nici Caucazul acesta nu este identic cu Caucazul geografic ce se întinde între Marea Neagră şi Marea Caspică. V. Lovinescu ne pune în gardă în acest sens ca să nu căutăm cai verzi pe peretele bunicilor. El ne spune: „Se ştie că a existat mai întâi un Caucaz polar, deoarece se spune că Prometheu a fost legat de Axa Polului. Există apoi Caucazul modern” geografic care nu are nimic de-a face cu ceea ce numeau anticii Caucaz.

Dacă ne luăm după Iulius Florus Caucazul lumii vechi se află în Europa. El ne spune că proconsulul Traciei, Pison, i-a pedepsit pe barbari urmărindu-i în Munţii Rodophi de unde a trecut apoi în Munţii Caucaz iar Munţii Rodopului sunt în Tracia nu în Asia! Un alt scriitor roman , geograful Julius Honorius vorbeşte de asemenea despre două lanţuri de munţi cu denumirea de Caucaz, unul în Europa aproape de Munţii Haemus / Balcani şi altul în Asia. Deci, Caucazul mitic şi Caucazul geografic sunt foarte clar delimitate iar munţii din imediata vecinătate a Balcanilor nu sunt alţii decât Munţii Carpaţi situaţi pe teritoriul Scythiei cum numeau scriitori greci Dacia.

Faptul că muntele Caucaz al legendelor preistorice era în Dacia ne-o dovedeşte şi o inscripţie descoperită în Valahia în apropiere de râul Olt care ne spune: „ad Alutum flumen secus montem Caucasi” (pe fluviul Alutus (Olt) în apropiere de muntele Caucaz).Încă în Evul Mediu timpuriu exista tradiţia că Munţii Caucaz erau în vecinătatea Istrului şi la nord de Marea Neagră. Cea mai veche cronică rusescă cunoscută sub numele de Cronica lui Nestor, scrisă prin sec IX, ne spune: „În partea nordică a Pontului Euxin este Dunărea,Nistrul şi Munţii Caucaz”.

Şi , în fine avem legenda lui Io, peoteasa de care se îndrăgosteşte Zeus şi care va fi persecutată pe toata faţa pământului de căre Hera, soţia stăpânului Olimpului, pentru dragostea ce i-o purta soţul său. În fuga sa Io ajunge să ceară sfatul lui Prometheu care-i descrie itinerarul de urmat pentru a ajunge în Asia locul unde va scapa de supliciile Herei. „Mai întâi apucând de aici drumul spre răsărit vei trece peste câmpii nearate şi vei ajunge la sciţii păstori , oameni superbi, înarmaţi cu săgeţi ce bat departe şi care îşi petrec viaţa lor în care bine ferecate acoperite cu cobere ( într-adevăr spre răsărit de Carpaţii Meridonali se întinde pustiul sau stepa getică ce se află în Basarabia după mărturiile anticilor- n.n). Eu însă te sfătuiesc să nu te apropiii de ei ci să te abaţi către stâncile cele bătute de valuri ale mării şi să-ţi continui drumul pe uscat . În partea stângă locuiesc Chalybii, fauritorii de fier decare să te păzeşti, sunt oameni violenţi şi nu primesc bucuros pe străini; de aici vei ajunge apoi la răul cel violent numit astfel pe drept cuvânt, pe care însă să nu-l treci fiindcă e periculos, până nu vei ajunge la Caucaz, muntele cel mai înalt, unde se adună torenţii ce se scurg de pe vârfurile acestui munte şi de unde apoi , râul duce violenţa lor în jos. De aici apoi, trecând peste vârfurile muntelui ce se apropie de stele săapuci drumul spre miazăzi şi vei ajungela mulţimea amazoanelor ce urăsc pe bărbaţi… Ele îţi vor arăta calea cu toată bunăvoinţa”

Dacă luam o hartă şi urmărim traseul descris vom vedea că Io face o călătorie prin Carpaţii României.Râul despre care vorbeşte legenda este Oltul despre care tradiţia românească, tocmai ca legenda amintită, spune că e răul cel turbat, rău îmblăstămat. Când plouă la munte , el vine umflat, tulburat, mâniat, cu sânge mestecat aducând pietre mari şi butuci, trupuri de haiduci şi căpestre de cai murgi. În Olt spun legendele populare româneşti trebuie în fiecare zi să se înece cel puţin un om şi când trece vreo zi fără să-şi primească jertfa sa trebuie să se găsescă cineva care să între în el, fiindcă cere cap de om. Nu este nimic altceva aici decât o descriere metaforică a violenţei cursului râului Olt ce se varsă în Dunăre. Lângă acest rău învolburat pe care este sfătuită să-l ocolească pe la izvoare Io va trece mai departe ajungând la „vârfurile muntelui ce se apropie de stele”. Acesta este Bucegiul cu Întreitul Stâlp al Cerului, unde se află Columna Cerului sau Polul Getic, tot una cu muntele/titanul Atlas ce ţine pe umeri săi cerul hiperborean la Martial şi unde a fost înlănţuit Prometheu!

Şi într-adevar la sud de acest munte în antichitatea preistorică era tinutul amazoanelor. Herodot ne spune că Dunărea nu putea fi trecută de „mulţinea albinelor”. Erudiţii noştrii istorici ne spun docţi că aceasta este o referire la apicultura practicată de strămoşii noştrii daci. Numai că afirmaţia lor nu are nici o logică deoarece a nu se putea trece Istrul de mulţimea albinelor presupune că întreaga Câmpie Română, de la munte şi până la Dunăre, să fie un ţinut nelocuit şi o imensă prisacă în care albinele îşi fac de cap după bunul plac. Aceasta fără a şti că amazoanele respective erau sub patronajul Dochiei/Iana Diana al cărei simbol hieratic era chiar albina şi prin urmare fiecare amazoană era o albină identificându-se cu strămoşul arhetipal!

Prin urmare, conform acestor descrieri Caucazul legendelor, muntele mitic al supliciului lui Prometheu, este situat în catena muntoasă a Carpaţilor Meridionali sau sudici şi reprezintă muntele cel mai sfânt al întregii antichităţi preistorice şi chiar istorice ce la Apollodor poartă numele de Atlas şi care în tălmăcire înseamnă Muntele Capului , locul unde a fost iniţiat Iisus Christos, cel de-al doilea crucificat al lumii vechi, pentru că primul a fost Prometheu după cum spun legendele vechi.

În unele documente vechi piatra cubică cu vârf este completată cu o secure care este aşezată aşezată în echilibru pe vârful piramidei. Legat de acest simbolism al pietrei cubice sau al pietrei din capul unghiului s-a sugerat că securea de deasupra ar reprezenta hieroglifa literei ebraice kaf iar surprizele se tin lanţ dacă tinem cont de litera corespunzătoare din alfabetul aran qaf. Sensul genaral atribuit ambelor litere , atât în alfabetul ebraic cât şi în cel arab este acela de forţă. Acestui sens îi corespunde întotdeauna în limbajul simbolic securea iar în cazul ce ne intereseaza este vorba de o putere spirituală. Că este vorba despre puterea spirituală ne-o demonstrează faptul că securea nu este pusă în raport direct cu cubul pe care se sprijină baza piramidei ci cu însăşi piramida. Mai mult, securea nu este plasată într-un puct oarecare al figurii ci chiar în vârful piramidei vârf care îndeobşte este considerat ca reprezentând vârful ierarhiei spirituale. Poziţionarea securii în vârful piramidei, invizibilă dealtfel pentru că este de natură pur spirituală, ne indică cea mai înaltă putere spirituală care acţionează în lume şi pe care tradiţiile se învoiesc s-o numească Regele Lumii ce acţionează prin intermediul Polului unde îşi are sediul! Or Polul este identic cu Axul Lumii pe care toate mărturiile vechi îl plasează în Dacia, în Munţii Bucegi, Kogaionul dacilor, Pol ce astăzi poartă denumirea sugestivă de Columna Cerului sau Osia Lumii în tradiţiile româneşti.

Pe de altă parte, identitatea fonetică dintre litera qaf semitică şi fonetismul românesc „cap” este mai mult decât străvezie. Cu atât mai mult cu cât în tradiţia arabă numele literei qaf este chiar numele muntelui polar numit de autorii antici Caucaz sau Atlas. Şi mai ciudat este faptul că litera qaf este prima ce apare în numele arab al Polului (quţb) iar în această calitate poate să-l desemneze abreviat. Echivalentul numeric al termenului quţb este 111 fapt ce nu se referă mai puţin la Muntele Capului sau Caucazul din Bucegi. Dacă quţb semnifică polul echivalentul său numeric desemnează chiar acţiunea Polului exprimând unitatea manifestată în cele trei lumi ceea ce se potriveşte perfect pentru a desemna funcţia Axei Lumii ce uneşte cele trei tărâmuri: cerul pământul şi subteranul.

Şi întrucât parcă prin explicaţiile asupra identităţii lui Literei şi muntelui Qaf cu Muntele polar pe carese află Columna Cerului ne-am îndepărtat oarecum de la subiectul care ne întereseaza revenim la subiect pentru a aspune că unul dintre capetele megalitice situate în Bucegi este legat strict de securea lui Vulcan. Întrucât despre Sfinx am vorbit de neumărate ori pană acum nu vom mai insista asupra semnificaţiei sale în întreitul aspect al Regelui Lumii. Există însă în Bucegi un alt Cap la care ne vom referi în cele ce urmează.

În apropierea Vf Omu se află un important simulacru al lumii vechi care ne înfăţisează după toate aparenţele imaginea lui Zamolxe/Saturn. O patrticularitate cu totul bătătoare la ochi aparţine simbolului legendelor antice. Pe fruntea lui , calmă şi dând o expresie de inteligenţă se văd urmele ce reprezintă o spargere a capului în partea stângă a craniului.

După vechile legende elene Minerva/ Pallas Athena a fost născută din capul lui Zeus, după ce Vulcan a spart ţeasta zeului cu securea-i de aramă, cu vociferări atât de mari încât au răsunat şi pământul şi Pontul s-a tulburat în undele sale. Foarte ciudat pentru că după Homer şi Hesiod originea tuturor zeilor adoraţi în Grecia se afla la Okeanos Potamos sau Dunărea de Jos. Pe de altă parte geografia munţilor Caucaz cum se mai numea grupa sudică a Carpaţilor Meridonali care sunt tot una cu Atlasul hiperboreic, păstrează în topomia sa nume precum Platfoma Vâlcanilor, Munţii Vâlcan şi chiar oraşul Vulcan din apropiere. După legende Vulcan era făurarul zeilor iar în regiunea Călan-Vulcan – Anina s-au descoperit primele „furnale” din Europa! Mai mult, Vulcan însuşi pare a fi un locuitor fierar (metalurg) din Dacia pentru că rădăcinina numelui sau „vâlc” înseamnă tocmai lup iar etnonimul dac are tocmai această semnificaţie. Securea de aramă a lui Vulcan este tocmai securea aflată în echilibru desupra piramidei din tradiţiile arabe care desemnează Polul sau centrul spiritual suprem al lumii.

Toate aceste date ne îndreptăţesc să credem că Munţii Caucaz ai lumii vechi sunt tot una erau Munţii Bucegi unde se află Columna Cerului legată direct de supliciul prometeic şi înfrăţită cu simbolismul titanului Atlas care tine cerul pe umeri şi prin extensiune întreaga ramură a carpaţilor sudici!

Dacii cauconi avânduşi patria de origine în SE Transilvaniei probabil în Ţara Bârsei sau în zona Întorsurii Buzăului (Carpaţii de Curbură) sunt atestaţi din cele mai vechi timpuri. Homer îi menţionează ca aliaţi ai troienilor iar unii istorici ai perioadei medievale timpurii vorbesc despre Caucaland unde Athanaric cu vizigoţii săi încearcă sa facă faţă invaziei hunilor. Caucaland situată în extremitatea răsăriteană a Carpaţilor Meridionali pe care Antichitatea i-a numit Caucaz înseamnă chiar Ţara Cauconilor sau cauca(zi)enilor mai pe înţeles. Prin poziţionarea acestui ţinut precum şi prin numele cauconilor deducem că acesţia erau păzitorii Capului. Al cărui cap? Al dublului cap reprezentat în sculpturile megalitice de pe Omul şi de pe platoul Bucegilor ce-l reprezentă pe marele zeu al întregii antichităţi prestorice si arhaice: Zamolxe.

Muntele Dureros

Dacă Caucazul este muntele suplicului prometeic atunci înseamnă că el este şi Muntele Dureros sau Muntele Durerilor. Dacă luăm în considerare acest epitet atunci îl putem din nou numi Calvar aşa cum este cunocut îndeobşte numele traseului parcurs de Iisus spre locul crucificării de pe Dealul Golgotha care se traduce prin Dealul Căpăţânii identic ca formă şi semnificaţie cu Muntele Capului!

Pentru prima dată sintagma „ muntele dureros” apare în legenda Graalului aparţinând lui Chretiene de Troyes dar nu ni se oferă nicio explicaţie legată de semnificaţia sa. Această explicaţie apare într-o continuare a poveştii Graalului scrisă de Gerbert de Montreuil. Astfel aflăm: „ În vârful Muntelui Dureros exită un stâlp minunat. Acesta fusese făcut în aşa fel încât suprafaţa sa de jur împrejur era coperită de aur pur. Dar nu orice om şi-ar fi putut lega de el frâiele calului dacă nu ar fi fost cel mai bun cavaler din lume în ziua acelei încercări”. În altă parte aflăm scris: „Perceval îţi puse iarăşi frâul calului şi se urcă şi călăreşte singur până la Muntele Dureros. Acolo admiră stâlpul şi întreaga lucrare ce putea fi lăudată. El era acoperit cu aramă lustruită iar înălţimea sa era cât bătaia unei arbalete. Cinsprezece cruci îl înconjurau a căror înălţime nu avea mai puţin de 15 stânjeni. Eu cred că niciodată un om nu a văzut o lucrare atât de bogată, după cum ne spune povestea care, în această privinţă,scrie amănunţit. Perceval rămâne uimit privind la această minune: dintre cele 15 cruci, cinci erau roşu închis,altele cinci erau albe ca neaua cazută pe ramuri şi ultimele cinci erau de culoarea azurului; vopsea nu exista, decât cea naturală. Ele erau dintr-o piatră dură care va dura veşnic… îl înconjura o bandă de argint care purta o inscripţie: ea spunea în latină, fără vreun alt cuvânt într.-o altă limbă, că nici un cavaler nu trebuia,din înfumurare, sa-şi lege calul de inel dacă nu putea fi egalul celului mai bun cavaler din lumeFoarte ciudate aceste două relatări întrucât cuprind date ce ne interesează în mod special.

Având în vedere faptul că Muntele Dureros apare în legenda Graalului şi , pe de altă parte, că stâlpul este opera vrăjitorului Merlin acest loc pare a fi unul mai degrabă mitic şi simbolic decât unul legat de geogrfia fizică.

Stâlpul minunat despre care ne vorbesc relatările de mai sus nu este altul decât Columna Cerului care de asemenea este situată pe cea mai semeaţă înălţime a munţilor Bucegi/ Caucaz, numtele supliciului/ durerilor prometeice şi mesianice. Că nu ne înşelăm în această afirmaţie ne-o dovedeşte denumirea românească a Columnei Cerului anume aceea de Stâlpul Cerului sau Osia Lumii. Pe de altă parte, aurul din care este făcut Stâlpul ne aminteşte de simbolismul Caduceului ce are în vârf Aurul hermetic el simbolizând Columna Cerului în jurul căruia se încolăcesc cei doi Şerpi: Zamolxe şi Geea, Principiile care reunite în vârful aduceului dau acel aur al vechilor alchimişti. Mentiunea că cel ce-şi leagă frâiele calului de Stâlp trebuie să fie cel mai bun cavaler din lume pare a face referire la trimisul zamolxian ce trebuia să fie cel mai de vază dintre daci şi celmai virtuos care după iniţiere ajungea pe Altarul Cerului pentru a transmite textual dorinţele dacilor zeului suprem asa cum am explicat în mai multe articole de-a lungul timpului. Deci totul pare a face referire la Caucazul mitic din Dacia . Aceasta cu atât mai mult cu cât descrierea din cel de-al doilea citat face referire la cruci şi la înălţimea stâlpului. Înălţimea lui este cam cât bătaia unei arbalete iar înălţimea Columnei Cerului , stâlpul de care a fost înlânţuit Prometheu este de aroximativ 7 m de la nivelul pământului!

Pe de altă parte, crucile şi numărul lor la care face referire povestea Graalului sunt simbolice şi desemnează Polul sau Centrul Spiritual al Lumii cum la fel fac şiculorile simbol din descriere. Cum? De ce? Pentru că Crucea însăşi este un simbol al Polului după cum am spus în articolul „ Simboluri sacre ale ornamenticii populare” subcapitolul „Crucea

Simbolismul numeric ataşat crucilor de pe Muntele Dureros de asemenea atrage atenţia în mod special. Ele sunt în număr de 15 grupate câte 5. Ori cinci este numărul lumii sensibile ce este manifestare Principiului. 5 sunt colţurile pentagramei, 5 rănile lui Iisus, cinci sunt principalele direcţii ale spatiului geografic (patru direcţii cardinale + Polul ce este în centru pentru că în jurul lui se produce manifestarea). În general el este numărul omului şial manifestării. Ori Columna Cerului se află tocmai pe Vf Omu iar fapt si mai important : numele lui Zamolxe în calitate de părinte al oamenilor este acela de Zeu Om!

De altfel totalizarea crucilor din jurul stâlpului de pe Muntele Dureros nu ne scoate deloc din zona Sacră a Daciei întrucât 15 este format din 1+5 care este 6. Ori şase este cifra sacră a pelasgilor ( v „666- sub pecetea tainei”)

Şi de ce de trei ori 5? Pentru că înainte de Treimea creştină a fost o treime pelasgă adoptată într-o oarecre masură şi de creştinism. Această treime cuprindea Tatăl. Fiul ( omul) şi Mama înterpretate în creştinism drept Tatăl Fiul şi Duhul Sfânt ceea ce în fapt nu implică nici o diferenţă. De fapt chiar la acestă Trinitate fac referire culorile simbolice ale crucilor pentru că în simbolismul legendelor vechi rosu este Artemis/ Diana, Rhea/ Marea Mamă – Pământul Matern şi energia sa, albul este culoarea simbolică a lui Apollo iar azuriul este culoare Cerului Tată. Interpretarea acestor trei culori ne este oferită pictura rituală descoperită în mormântul de la Fântânele ce reprezintă un pătrat ce schimbă alternativ culorile roşu şi alb

Pe de altă parte numărul 15 are semnificatia Unităţii pentru că el adună trei elemente în unul singur ceea ce din nou ne duce cu gândul la cele trei tărâmuri peste care era stăpân absolut Principiul zamolxe: cerul pamantul şi subteranul.

În încheiere vom spune pentru că tot veni vorba despre Legenda Graalului şi căutătorii lui că Marele Cap sculptat cunoscut sub numele de Sfinxul românesc reprezentându-l pe Zamolxe şi Babele simulacrul Mamei Mari, ambele situate pe Platoul Bucegilor sunt înconjurate de creste de munţi ce dau platoului aspectul unei cupe. Ori Graalul este Sfânta Cupă după cum spune tradiţia celtică şi ebraică…..

zamolxe

Bibliografie:

N Densuşianu , Dacia Preistorică, ed Arhetip

V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

R. Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre,Ed Humanitas

C.Bârsan, Revanşa Daciei,edObiectiv

A.Bucurescu, Atlanţii din Carpaţi,ed Obiectiv

Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed Saeculum I.O

Philippe Walter, Merlin, Ed Artemis

Misteriosul Avalon

 

…misteriosul tărâm al legendelor si cântecelor eroice celtice. Avalon… locul  unde sufletul merge pentru a se vindeca şi a se revigora cu energii divine… misteriosul tărâm despre care legendele lumii celtice spun întotdeauna că există acum şi în veci…nicăieri şi pretutindenea …Un ţinut în afara timpului căci în el  sălăşluieşte  Eternitatea…existent în spaţiu şi timp  pentru a certifica lucrurile din afara timpului…Pâmânt sfânt unde se împleteşte puterea şi credinţa… unde ne întoarcem din nou acasă.

avalon

Avalon-Insula merelor

Numele Avalonului derivă din  celticul afal/abal ce se tălmăceşte cu înţelesul măr.Prin urmare, Avalonul este „ insula merelor”. Or, mărul în tradiţia celtică este considerat Arborele Vieţii ce susţine şi leagă între ele cele trei tărâmuri  fiindu-le în acelaşi timp sursă a hranei spirituale. Conform legendelor celtice acest măr creşte pe o insulă din Cealaltă Lume purtând pe ramurile sale fructele imortalităţii, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de orice boală şi  devine cunoscător al  tainelor de dincolo de lume ( iniţiat). Din acest punct de vedere  Avalonul este  identic cu  Centrul Spiritual Suprem, cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul Lumii.  Mai mult, el este identic  cu  Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii antici o plasează în regiunile hiperboreene  în apropiere de Coloanele lui Hercule, situate  la Okeanos Potamos, vechea denumire a Istrului ( Dunărea). Dacă vom decoperi  locul unde  creşte Mărul tradiţiei celtice atunci înseamnă că suntem  în inima Avalonului! Şi iată că urmaşii pelasgilor, a oamenilor divini, a acelor Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor, care după ce îşi îndeplinesc misiunea civilizatoare se retrag  din nou în Avalon ne oferă  cel puţin o parte (pentru început) din dezlegarea misterului.

lgapples-of-avalon

 Tradiţia românescă ne surprinde cu următoarele  afirmaţii: Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Acolo ( în acea „ insulă”) e Cetatea lui Dumnezeu şi…Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu, se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care e ( a se înţelege cu care se învecinează) Mărul Roşu  se cheamă Marea Neagră iar Mărul Roşu este Osia Pământului. El se găseşte acolo unde-i Buricul Pământului iar pe Buricul Pământului este  Muntele Sfânt. Hm.. fără comentarii! Vom explica doar că  Osia Pământului este  Columna Cerului, Axis Mundi a legendelor vechi şi că ea se află în Muntele  Sfânt al întregii antichităţi: Bucegiul! Ori Buricul Pământului  este identic cu Centrul Lumii cu acel Polus Geticus de la care se adapă toate tradiţiile ortodoxe. Inclusiv cea celtică.

Avalon – insula lui Apollo

Atenţia ne este atrasă acum de o complicaţie fonetică ce face din Avalon „ Insula Strălucirii”. Spuneam  că  numele Avalonului are ca rădăcină  cuvântul celtic „ abal”( măr). Numai că aceeaşi rădăcină stă şi la baza numelui zeului Ablun care nu este altul decât  Apollo/ Zamolxe zeul cerului şi al soarelui hiperborean. Din acest punct de vedere, Avalonul, devenit prin această complicatie fonetică Insula lui Apollo, este identic cu  Insula Leuke  din Marea Neagră ( Cronidă), identică la rândul său cu sweta-dwipa Insula Strălucirii din tradiţia hindusă, care  este sediul zeului solar Vishnu purtătorul  crucii hiperboreene, svastika. Ori svastika este un simbol al Polului  care Pol în toate tradiţiile autentice este simbolul Centrului. Pentru că centrul  despre care este vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se invoiesc  să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul său se efectueză rotaţia lumii. Ori în acest Centru întotdeauna se înalţă Arborele Vieţii şi Muntele Sfânt. Mai mult, svastika , emblemă a lui Apollo şi a lui  Vishnu totodată, „ este simbolul si emblema Polului; căci în adevăr lumea se  învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce”. Şi iată că  insula lui Ablun/ Apollo/ Zamolxe devine pe nesimţite „ insula de sticlă” denumire aplicată şi Avalonului care în simbolistica sa primară nu reprezintă altceva decât ideea de inviolabilitate. Tot legată de ideea de inviolabilitate este legată si tradiţia celtică a „ceţurilor Avalonului”.

gardianul avalonului

Legendele celtice spun că  insula Avalon  era învăluită în ceaţă , ceaţă care o delimita de lumea muritorilor si  care o ascundea privirilor celor neavizaţi.  Această „ceaţă” este tot una cu Vălul Mayei din tradiţia extrem orientală care, odată „ ridicat”, arată adevărul ascuns în spatele iluziei. De fapt Maya  este identic cu numele Maria  aplicat  Marii Zeiţe hiperboreene, denumită  de unele tradiţii  zeiţa cu 1000 de feţe. Doar cel ce ridică „ ceţurile Avalonlui” este capabil să vadă adevărata faţă a Fecioarei Lumii din textele gnostice de mai târziu.

 Revenind la ideea de Pol spiritual,  identică în tradiţiile arhaice cu cea de Centru al Lumii, la care se pretează şi  Avalonul, vom spune  că acesta niciodată nu a fost plasat în Anglia. Nu avem nici o mărturie în acest sens nici istorică nici mitică şi nici de altă natură. Însă  poetul roman Marţial  ne oferă cu ce-a mai mare precizie, valorificând o tradiţie  care era încă vie în  perioada romană clasică, localizarea acestui Pol. În Epigramele sale el se adresează soldatului Marcellinus spunând: „ Soldat Marcellin, tu mergi acum să iei pe umerii tăi cerul hiperborean si astrele Polului getic”

branacaprei211

Ori a spune Geticus Polus  înseamnă o desemnare clară  a faptului că Polul se afla  în Dacia!

bucegi2

Această exprimare nu este o figură de stil poetică deoarece romanii cunoşteau foarte bine existenţa şi a altor popoare la nord de geţi!

 

Avalonul ca pământ solar şi polar totodată este identic în acelaşi timp cu Siria primitivă despre care Homer ne spune că este o insulă dincolo de Ogygia, descriere ce o face să fie  tot una cu  Thula hiperboreeană, pământul Soarelui, pământul lui Apollo. Ori Apollo era zeul suprem al luminii solare şi al cerului hiperborean. Mai ştim  de asemenea  că  reşedinţa de scaun a  Siriei primitive era Heliopolis, „ Oraşul Soarelui”. Dacia  ne oferă din nou surprize şocante. Densuşianu  plasează  Ogygia, cu o documentaţie care nu lasă loc la interpretări,  în Dacia Hiperboreană, iar  în Muntenia  a existat cetatea Heliopolis, considerată capitală a statului dac pe vremea lui Dromichaites/ Dromichete. Că  Siria primitivă era Dacia Hiperboreană si nu  Siria istorică ne-o dovedeste o altă tradiţie hiperboreană, anume cea sanscrită, unde Soarele este pomenit cu numele de Surya, termen foarte apropiat  fonetic de Siria!

Avalon-tărâmul femeilor

Tradiţiile bretone si irlandeze ne spun că  Avalonul era condus de un număr de trei preotese păzitoare  ale Copacului Vieţii, mărul  tradiţiei celtice, identificat cu Mărul  Roşu al tradiţiei româneşti.Încă o identificare a  Avalonului cu Grădina Hesperidelor, şi ele în număr de trei, plasată de Densuşianu si V Lovinescu la Dunărea de Jos, în Dacia. De asemenea Apollo/ Zamolxe, zeul cerului şi al soarelui hiperborean, era  patronul muzelor, semidivinităţi feminine.

Pe de altă parte  ciclul legendelor arthuriene este strâns legat de tradiţia „avalonică”. Explicam într-un articol anterior ( Sf Graal) că Arthur era trimisul Polului iar acum  am afirmat, ca şi cu alte ocazii, că Polul era în Dacia. Or, întreaga viaţă a lui Arthur, şi chiar moartea sa este legată de femei. Arthur îşi leagă  epopeea de nume precum : Igraine ( mama sa), Morgane le Fay ( stapâna insulei Avalon şi conducătoarea preoteselor de aici) acestea fiind de departe cele mai importante. Dată fiind importamţa lor  să ne oprim  un pic sa le studiem si să le descoprim secretul.

Igraine, este mama lui Arthur şi fiind considerată de legendele celtice  ca deţând „ sângele” Avalonului, secretele iniţierii. Doar că umblând să  căutam înţelesul  cuvântului Igraine  aflăm că acesta  înseamnă lebădă. Phillipe Walter ne spune că în mitologie, gâsca este analogul lebedei sau al raţei. Cuvântul sanscrit hamsa desemnează  pe rând cand lebăda când raţa când gâsca şi că în textele lor mitologice  celţii nu par a face o distincţie clară între gâscă şi lebădă chiar dacă femeile din Cealaltă Lume  iau acolo înfăţişarea lebedelor. În consecinţă Igraine  este o zână pasăre, o Doamnă Lebădă /Gâscă care trimite la credinţele celtice despre femeia creatoare, femeia care procreează: Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor deopotrivă.

DSC_1515

 Din nou misterele Avalonului celtic se revelează în realitatea legendară daco-românescă. Paftaua descoperită în mormântul lui Negru Vodă ne relevă un castel cu patru turnuri  care, în Centru, chiar sub poarta de intrare ne  arată imaginea unei lebede cu cap de femeie, simbol apollinic, hiperborean şi primordial ca şi hamsa tradiţiei  hinduse.

180px-Pafta_sec_XIV

 Ori, am spus deja că în imaginarul celtic Avalonul era Centrul Lumii acolo unde se ridica Axa lumii , mărul  cu poamele de aur din Grădina Hesperidelor identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei  româneşti. Castelul  este  Camelotul, capitala regelui Arthur, imagine a Ierusalimului Ceresc şi a Avalonului  ca centru Spiritual al lumii, în care mama lui Arthur , Igraine este Regina-Mamă. De altfel  Marea Zeiţă a antichităţii chiar purta la pelasgii de la Dunărea de Jos titlul de Rhea ( Regină). Identificată cu Zâna Zânelor în  legendarul românesc ea chiar locuieste în nişte palate subterane dintr-o pesteră situată într-un munte înalt ( v. Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană). Iată  şi misterele iniţiatice ale Avalonului, locul unde se află castelul Sf Graal, cupa renaşterii. Dintr-un alt punct de vedere Marea Zeiţă a antichităţii pelasge, identificată cu Maica Domnului  în creştinism, este Regina Cerului.  Oare, putea Camelotul, simbol al regalităţii divine a regelui Arthur, identificat cu miticul Avalon ( Centrul Lumii), să fie plasat în altă parte decât acolo unde lebăda (Igraine) se uneşte cu dragonul (Uther Pendragon)  ? Având în vedere cele spuse pană acum  eu cred că nu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Cu Cu atât mai mult cu cât  legendarul românesc ne spune  că atât castelul lui Ler Împărat/ Zamolxe/ Apollo cât si cel al Zânei Zânelor/ Doamna Lebadă erau plasate pe un Munte Înalt care se află  acolo unde este Buricul Pământului  sau Osia Lumii  echivalentă cu maărul tradiţiei celtice.  Iată şi originea vulturului bicefal. Garuda, vulturul tradiţiei hinduse unit cu lebăda sacră ,Hamsa! Cerul şi Pământul în fuziune în Centrul Lumii. De fapt Lebăda de pe paftaua lui Negru Vodă  este plasată pe un câmp albastru ceea ce trimite exact la calitatea de Regină a Cerului…. la unirea dintre Rege şi Regină. Iată din noi  misterele Avalonului dezlegate de tradiţia românescă a regalităţii sacre.

 O altă femeie  cu implicaţii  importante în viaţa regului Arthur şi a Camelotului este Morgane La Fay. Deşi asupra acestui nume s-a purtat o vie controversă legată de semnificaţia sa , vom opta pentru etimologia „mor” (mare) + „rigain” ( regină). Prin urmare Morgane este Marea Regină. În vechea triadă celtică acestă Morgane/Morrigan este  zeiţa războiului. Marea Zeiţă , Zeiţa Mamă întrucât era unica divinitate  feminină a pelasgilor şi dacilor era adorată şi în ipostaza de zeiţă a războiului sub numele de Leto/ Lete/ Letea. Ori acest nume s-a păstrat în toponimia Deltei Dunării sub forma Grindului Letea. Dar , din punctul de vedere al etimologiei propuse, Morgane este identică cu Igraine Crăiasa lebedelor sau femeilor Avalonului care  pe teritoriul sfânt se transformau în lebede. De fapt  ea este aceea care,  atunci când Arthur suferind din pricina rănii, îl duce în Avalon pentru vindecare venind într-o barcă. Este barca solară identică cu carul lui Apollo reprezentat  de multiple descoperiri arheologice de care votive din mormintele tracilor la care sunt înhamate păsări.

bujoru-uzs1f

Prin urmare Igraine  şi Morgane la Fay este una si aceeaşi mare zeiţă , Doamnă a Avalonului odata prin calitatea sa regină mama a Camelotului identificată cu lebăda gravată pe  paftaua lui Negru Vodă; a doua oară prin investititura lui Arthur  cu însemnul suvearnităţii sacre: Sabia.  Şi într-adevăr, tradiţia spune că  sabia lui Arthur; Excalibur, a fost  faurită în Avalon. Este aceeaşi sabie despre care vorbeşte Isus: „ Nu am venit să aduc pacea, ci sabia”! Iar suveranitatea sacră nu putea fi mandatată decat din Centrul Lumii!

excalibur

Avalon. Ţinutul vieţii şi al morţii

După anumite tradiţii ale lumii celtice Avalonul  mai era numit  şi Ţinutul celor Vii prin vii înţelegându-se rasa divină originară, acei Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor. Ori singura rasa pe care  tradiţiile vechi o numeau divină şi asemenea zeilor ,după  mărturiile greceşti de data aceasta, erau pelasgii. Pelasgii sub numele de hiperborei locuiau în Hiperboreea, centrul hiperborean extinzându-şi  atributele şi epitetele şi asupra centrului atlantic. Aceasta înseamnă că  Atlantida şi Hiperboreea sunt unul si acelaşi centru Spiritual al Lumii. Ori în legătură cu  Atlantida, toate mărturiile, inclusiv cele celtice, sunt de acord în a spune că a dispărut  ca urmare a unui îngheţ sau a unui potop. De fapt, tradiţia celtică numeşte acest teritoriu  chiar cu titulatura de „ pământul de sub valuri”. Platon vine şi completează informaţia spunând că Atlantida a dispărut ca urmare a unui cutremur sub valurile oceanului.  

Probabil veţi spune că bat câmpii cu succes…dar Atlantida era Insula Carpaţilor!  Palton în dialogul Kritias ne oferă informaţii destul de bogate în legătură cu Atlantida şi aspectul ei geografic. Astfel: „ După datină, ţara toată era foarte înaltă şi ieşea pieptiş din mare; împrejurul nu era decât şesul înconjurând orasul, el însuşi împreşmuit de un inel muntos ce cobora pană pe ţărmul mării, şesul era neted, în terase, şi mai lung decât larg masurând de la uncapăt la altul 3000 de stadii în lungime şi 2000 de stadii pe povârniş, de la mare pana în centru, ţinutul aesta al insulei întregi era îndreptat spre miazăzi şi la adăpost de vânturile îngheţate care veneau de la miazănoapte. Cât priveşte munţii înconjurători, erau în vremea aceea vestite numărul lor, înalţimea, frumuseţea fară pereche faţă de toţi care sunt azi”. Luând o hartă fizică a României  descoperim cu stupoare  ca este vorba de Ardeal!

romania_relief

Depresiunea Transilvaniei este  înconjurată de un inel muntos format din Munţii Carpaţi caz singular în lume şi atunci şi acum. Teritoriul este foarte înalt pentru că în interiorul arcului carpatic nu este o zonă de şes ci de dealuri teraste ce coboară în altitudine spre depresiunile marginale, altitudinea medie  fiind de 400-600m. Într-adevăr  pe lung de la N la S  depresiunea Transilvaniei este mai lungă  iar pe lat este mai  îngustă. Ardealul propriu zis este ferit de vânturile de miazănoapte dar şi îndreptat  spre S dacă tinem cont de curbura pe care o are  spre  partea sudică. Poate observa oricine ca Ardealul are o climă mai blândă decât restul ţării  favorizată fiind de influienţele  climatului oceanic. Fără  a mai pune la socoteală că în zona mediteraneană,  unde a fost plasată  Atlantida, nu bat vânturile de miazănoapte ( crivătul în special). Prin urmare Atlantida trebuia să fie plasată undeva  la latitudinea paralelei de 45 de grade unde acestea sunt destul de fregvente dar nu stăpânesc întrutotul. Vom spune şi că în dialogul Kritias  nu se pomeneşte de Oceanul Atlantic ci de Marea Atlantică adică Marea de lângă Muntele Atlas. Şi într-adevăr în trecutul erelor geologice Transilvania era o veritabilă insulă înconjurată fiind de  Okeanos Potamos ( Dunărea) care ocupa  întreaga  suprafaţă a Bărăganului actual, Marea Neagră şi Marea Panonică.  Luând din nou harta  vedem că muntii înconjurători sunt în numar de 7 ( mai multi după textulş citat): 3 grupe în carpaţii Orientalim 3 în Carpaţii Meridionali şi una singură constituind Apusenii!

Analizând textele lui Platon Densuşianu ajunge la o concluzie clară: „Din punct de vedere istoric, aici nu poate fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a ţării ori a ţinutului numit Atlantis, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare.. probă în această privinţă o avem de la Diodor ( din Sicilia n.n) care ne vorbeşte despre unele tradiţiuni istorice ale atlanţilor (sau ale locuitorilor de lângă muntele Atlas) culese mai târziu de timpurile cele depărtate despre care vorbesc preoţii din Sais”. Vom spune acum că aceasta este  partea reală, istorică a tradiţiilor legate de o cultură şi civilizaţie care de la un anumit moment avea să devină ascunsă şi de negăsit  în lumea celtică. Iată o o altă faţetă a „ceţurilor Avalonului”.

 Spuneam că Avalonul  se mai numea si „pământul celor vii” sau Insula  celor vii. Datorită pierderii acelei tradiţii primordiale  aduse de Tuatha de Danaan veniţi din regiunea hiperboreană şi a retragerii lor în niste locaţii subterane sau  chiar în Avalon, Insula Viilor  s-a confundat adesea cu „ regiunea Morţilor” înţelegându-se prin aceasta rasa dispărută ca şi dispariţia  înţelepciunii pe care o aduseră aceştia. Afirmaţia lui Densuşianu poate fi verificată prin etapele succesive ale ocultării acestei tradiţii primordiale  primită de celţi de la hiperborei. În primul rând, dispariţia tuathanilor, retragerea în  Centrul Suprem, de unde au venit şi apoi, dispariţia doctrinei druidice în confruntarea cu creştinismul.

CelticTrinityKnot

Pământul  uitat de timp

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat  întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea  tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această  problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.

Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării  dacismul  a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că  că acest fapt a  ocrotit  tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele  Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze  România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi  acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrânicare mai stiu  legendele  şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează  cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi inviolabilitatea  misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

zamolxe

 Bibliografie:

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997

2.V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Buc, 1996

3.N Densuşianu, Dacia Preistorică, Buc, 2002

4. M.Eliade, Arta de a muri ( antologie), Cluj,2006

5. A Bucurescu, Dacia magică, Buc, 1999

6.Phillipe Walter, Arthur, ursul şi regele,Buc, 2006

7. Julius Evola, Misterul Graalului,Buc,2008

8. E. Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Craiova, volIV

9. Oriens revista de studii tradiţionale, Oradea,2006

Ordinul Solomonarilor. Enigmă sau adevăr istoric?

Ordinul Solomonarilor. Enigmă sau adevăr istoric?

Tradiţii…

Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumatate în realitatea cotidiană a satului românesc. Personaje semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani,gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Se crede că numele solomonarilor îţi are originea în numele regelui biblic Solomon, el însuţi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor.

Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească. El este văzut ca un bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o haină albă ce atârnă peste 7 pieptare.

Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care în credinţele populare acesta fabrică grindina dar care are si un rol de paratrăznet când este împlântat în pămant sau în pragul casei cum aflăm din scrierile lui Ion Creangă, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele).În unele părţi din recuzita solomonarului mai parte şi nişte legături din cârpe ce poartă numele de „moime” nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.

Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Deavolul sau de arhidemonul Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de pregătire ce durează până la varsta de 20 de ani, desfăsurându-se în condiţii foarte dificile.În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.

Ne poate da istoria un răspuns la aceste mito-credinţe? Există o cât de mică referinţă care ne-ar putea îndreptăţi să credem că ordinul solomonarilor a existat şi că există o continuitate istorică în sânul ordinului? Poate fi localizată undeva , pe pământ, acestă şcoală a solomonarilor şi dacă da, atunci unde poate fi plasată ea? Asta vom încerca noi să aflăm în expunerea faptelor ce urmează.

batran

Solomonarii – iniţiaţii lui Zamolxe

Să cercetăm cu atenţie câteva dintre numele tradiţionale ale solomonarilor. Spuneam ceva mai devreme că solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume dintre care un interes aparte în ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi. Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor.

ceata21

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare? Mă îndoiesc, nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume aflăm că salman este un cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din Zal,rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind si privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM. Prin urmare , numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

sfinx-diana

Să privim acum puţin asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de credinţele populare. Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului despre care am mai vorbit în articolele mele. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

vultur_bicefal

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor , nu-l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva)

Ne mai interesează aici încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un balaur(dragon)?(v.Simbolismul lupului şi al şarpelui.Dragonul dacic). Dar aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur este fiul lui Uther Pendragon dar despre aceasta o să vorbesc în părţile ultime ale acestui articol.

00056fo7

Să zăbovim acum puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din legendele populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti. Densuşianu ne spune că la poeţii epici ai Greciei giganţii erau consideraţi nişte oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în zei ( ci numai într-unul singur). Ei distingându-se prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri auncând asupra cerului cu lemne şi aprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el ne spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi că ţara lor era Dacia, or , dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, asa cum am arătat mai sus, este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada pelasgă. Amintim de asemenea că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.

Solomonanţa sau şcoala de solomonărie

Există asa ceva? Dacă există unde poate fi plasată ea?

Am spus că această şcoală este situată undeva la marginile pământului într-o peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere peştera însăşi este o groapă adâncă în interiorul muntelui! Aflăm, de asemenea, că în această şcoală viitorul solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici mă îndeamnă să cred că de fapt solomonarii, la un anumit moment dat purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o supracastă aflată cumva în afara sistemului social.

peisaj

Într-unul din articolele trecute (v. Sacralitatea intituţiei voievodale româneşti) l-am identificat pe Zamolxe cu Ler Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce aflăm despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi , ori aşa cum am spus deja, în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se spune ca ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la capătul lumii; rohmanii sunt sihastrii ori despre solomonari se spune că nu dorm niciodată în casă ci numai în pesteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel al unui sihastru. Despre solomonari se spune că primesc pomeni, desi nu au nevoie de nimic, pe care le aruncă duhurilor necurate; or rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt (avem aci de-a face cu un tabu) de Pastile lor care se sărbătoresc la o săptămană după al nostru primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie de oul întreg, ca noi păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre solomonari că după ce-si desăvârşesc stagiul se retrag întro pesteră ( deci sub pământ, într-un sens mai larg) unde scriu într-o cartea toatpă învăţătura lumii; or despre Rohmani se spune că locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ ( ase vedea aci caracterul lor de oameni sfinţi). Capătul pămantului despre care se vorbeste în aceste legende îl aflăm lămurit din legendele greceşti care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia!

wood

A,m spus că solomonarii asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de vedere, îmi par a fi o supracastă un grup privilegiat aflat cumva în afara ordiniisociale pe care într-o anumită măsură o dominau. Cazul este evident şi din legendele românilor care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă! Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune Iordanes despre aceştia: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. În articolul „Kogaion-muntele sacrul al dacilor” am vorbit despre treptele iniţierii zamolxiene şi despre faptul că sanctuarul iniţiatic suprem se afla în Bucegi iar ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului identificată cu Vârful Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes asimilate legendelor despre solomonari putem deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele scolii prima dată într-o peşteră pe care o echivalăm cu Peştera Ialomiciarei, ajungeau la nivelul al doilea unde deprindeau alte taine legate pe care le-am nu-mi „Tainele Sfinxului” adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina manifestării principiului şi doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va deveni iniţiat, un personaj semidivin identic cu solomonarul sau rohmanul. Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul solomonarilor afară de legendarii rohamani sau sarabos tereos? Cred că da pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit că aceste clase călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă avem în vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit, izolat cu referire la schitul călugăresc. Vorbesc de un ordin al solomonarilor organizat pe trepte deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii sfinţi ai dacilor între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer nu menţionează întoarcerea ucenicilor la viaţa profană.

În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii constatăm cu uimire că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare fiind data de megalitul numit chiar Babele foarte asemănător cu sumerianul Bab Ili (Casa zeului). Am făcut această precizare întrucât sumerienii au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu mituri  cu tot spre locul viitorului Sumer!

babele

Perpetuarea Ordinului Solomonarilor de-a lungul timpului

Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care putem banui că a făcut parte din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris care zburând pe o săgeată de aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul/ Zamolxe. Este şi aici vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul personaj despre care putem afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă a ordinului solomonarilor/salmanilor.

rodnei-rauri-de-ceata

Ciudat este însă altceva. Tradiţia că solomonarii după înfăptuirea stagiului se retrag într-o peşteră de la marginea pământului unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii. De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatră este identică cu masa rotundă a cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu atunci când aflăm, că unele legende din ciclul arthurian şi graalian identifică Sf. Graal cu o carte, iar cel care deţine această religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii globale! Legenda arthuriană ne mai oferă o surpriză anume numele tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De asemenea, ne mirâm si mai mult, atunci când vedem că masa de piatră sau masa rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere sacralitatea Sf Graal, îl găsim şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a Sarmisegetusei.

sarmisegetusa-roman-archeological-site

O ultimă constatare si termin. Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie extrem de critică. Făcând o paralele cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate ne întrebam: nu erau acestia parte din acei Sarabos despre care vorbeam ceva mai devreme? Poate da, poate nu…

Totuşi, nu trebuie să uităm şi aducem la cunoştina cititorului că… încă se vehiculează legende despre existenţa ultimilor solomonari ! Subliniez ca de fiecare dată atunci când vorbesc despre subiecte delicate: „io mi-am exprimat numai părerea personală”

zamolxe

Bibliografie orientativă:

1. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc

2. N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed Herald, Buc

3. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

4. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5. Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat,Ed Gutinul, Baia Mare

Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană

 

Frumoase basme ne-au legănat copilăria! Unora ni le citeau părinţii înainte de culcare altora ni le spuneau bunicii la gura sobei, privind visători la spuza din cămin. Azi   nu prea se mai pune preţ pe aşa ceva! Azi sunt la putere jocurile pe calculator, desenele animate, de cele mai multe ori cu mesaj negativist şi pline de violenţa, deşi specialiştii sunt de părere că basmele induc copiilor o dezvoltare mai rapidă şi mai sănătoasă!

 Ce-ar fi să ne aducem aminte de  unul dintre  frumoasele basme ale copilăriei noastre? Ce ziceţi de Zâna Zânelor?

 

Să ascultăm povestea…

 

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti! A fost odată un împărat mare si puternic care avea trei feciori. Făcându-se mari feciorii, împăratul se gândi cum să facă să-i însoare şi să fie fericiţi. Într-o noapte, împăratul avu un vis, şi de cum se sculă, îşi chemă fii la el şi se urcă cu dânşii în foişorul din grădină.. Ajunşi acolo le porunci  să-şi ia fiecare arcul şi câte  o săgeată, să tragă şi unde se va opri săgeata acolo sa-şi afle fiecare norocul.

Copii se supuseră fără cârtire întrucât era încredinţaţi pe deplin că tatăl lor ştie ce spune. Trase fiul cel mare iar săgeata s-a se înfipse în casa unui împărat vecin. Trase fiul mijlociu iar săgeata sa se opri în casa unui mare boier de-a tata-său. Trase şi mezinul şi… săgeata sa se urcă în înaltul cerului şi când coborî se înfipse într-un copac dintr-o pădure mare si deasă.

Fiul  cel mare se duse şi luă de nevastă pe fiica împăratului vecin întorcându-se cu dânsa la tatăl său. Se duse si cel mijlociu întorcându-se la tatăl său cu o soţioară mandră şi frumoasă. Se duse şi cel mic….

Cutreieră lumea până ajunse la pădurea unde se afla copacul în care se împlântase săgeata lui. Căută el ce căută şi află şi copacul cu pricina. Acest copac era înalt, gros si bătrân de când urzise Dumnezeu lumea. Se încovrigă feciorul după trunchiul copacului şi urcă până la prima creangă şi apoi din ramură în ramură, când atârnat  cu mâinile, când cu picioarele încovrigate, până când ajunse în vârf. Ajuns acolo luă săgeata şi se dete jos judecând plin de amărăciune că e fără de noroc, că ce o fi putând el găsi în copacul acela.

Nu-i fusese destul că făcuse atâta cale în deşert, că nu aflase acolo pe aleasa sa, când să plece de lângă copac se agăţă de spinarea lui o bufniţă . Cu toate că feciorul s-a silit să îndepărteze bufniţa, aceasta se încăpăţâna să rămână  agăţată de spatele său. Se suci el se învârti da nu era nici un chip să scape de pacoste. Văzând că nu-i chip să scape se gândi să se întoarcă acasă cu  păcătoasa de bufniţă în spate. Pe drum însă, vazu el  că după dânsul se ţineau încă 6 bufniţe.  Merse, el săracul, cu bufniţa în spate şi cu alaiul  după dânsul şi se întâmplă să ajungă acasă seara.

Cum intră în odăile sale prinţul, bufniţele se aşezaseră care pe unde, iar ce-a de-a şaptea, ,aceea de i se anină de spate, se aşeză cu dânsul în pat. Ostenit, fiul împăratului a adormit. A doua zi dimineaţă când se trezi  găsi lângă dânsul cea mai frumoasă zână şi lângă ea, şase slujnice la fel de frumoase. Mai văzu, într-un colţ al camerei, şapte piei de bufniţă aruncate una peste alta. Fiul  împăratului se logodi cu zâna şi au participat la cununiile  fraţilor săi.  După un timp, fiul împăratului aruncă pieile de bufniţă pe foc şi atunci zâna şi slujnicele se transformaseră în porumbei. Zâna i-a zis:

– Ai fost nerecunoscător! Cu bine te-am găsit, cu bine să rămâi. Până nu vei izbuti să faci ce n-a făcut om pe lume, să nu dai cu mâna de mine!

Si porumbeii s-au ridicat în văzduh şi au dispărut. În zadar încercară să-l oprească  părinţii , fraţii  şi prietenii. El se duse în lume să-şi caute logodnica.

 Trecu el  dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişti şi tot nu găsi porumbeii. Voinicul nostru se frământa, cerceta, căuta, întreba numai răspuns bun nu afla. Descurajat, voinicul se gândea câteodată să-şi facă sama singur, ,să se arunce în vreo râpă sau să-şi sfărâme capul de colţii de stâncă. Da’ parcă îi spunea inima că odată şi o odată or lua sfârşit şi necazurile sale, şi deodată îşi venea în fire şi se punea din nou pe drum mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă o să găsească şi o să izbândească până la urmă.

 Măcinat de aceste gânduri, voinicul se aşternu la odihnă, dar nu se aşternu el bine, cât auzi mare zarvă. Trei draci îşi disputau moştenirea părintească: o pereche de opinci cu care treceai marea ca pe uscat, o căciulă ce te făcea nevăzut şi un bici care împietrea. Dracii îl rugară pe fiul de împărat să le facă dreptate. El se învoi si spune:

– Vedeţi voi cei trei munţi care se află în faţa voastră? Să vă duceţi fiecare în câte unul, şi cine va veni mai curând, după ce vă voi face eu semn,  ale lui să fie toate astea

Când draci ajunseră în munţi, voinicul nostru, care în timpul asta încălţase opincile şi îşi pusese căciula, plesni de trei ori din bici către cei trei draci şi-i împietri.

Abia devenit stăpân  al celor trei lucruri luate de la draci, el zări un stol de porumbei albi. Îi urmăreşte din ochi şi vede că s-au oprit pe un vârf de munte care întrecea norii.. într-acolo îşi îndreptă şi dânsul paşii. Începu să urce muntele anevoie trecând prin toate greutăţile lumii. Deodată ajunse la intrarea unei peşteri.. Intrând rămase ca lovit de trăznet când văzu nişte palate ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate că nu se mai vazu aşa ceva pe pământ. Acolo locuia logodnica lui, Zâna  Zânelor.. Cum o vazu  plimbându-se prin grădină cu roabele după dânsa, cum o şi cunoscu.. După zână se ţinea şi un copilaş drăguţ căci pasămite rămase grea înainte de a-şi lua zborul de la fiul împăratului. Şi acesta era fiul lor

Feciorul împăratului se aşeză la masă purtând căciula ce-l făcea nevăzut iar zâna se mira cât de iute trec bucatele. Voinicul era flămând că nu mâncase de multă vreme. De trei ori a poruncit zâna să se aducă bucate şi de fiecare dată  voinicul îşi ridica câte puţin  căciula pentru a-l vedea fiu-său. Pruncul  zise:

         Uite tata, mamă!

                    Tată-tău , dragul meu, va da peste noi numai când va săvârşi o faptă zdravănă

A treia oară scoase de tot căciula. Se îmbrăţişară cu toţii, fericiţi că sunt din nou împreună. Rămaseră un timp acolo, până într-o zi când voinicul o rugă să plece împreună. Atunci, se întoarseră cu toţii la împărat, tatăl voinicului, şi îşi sărbătoriră nunta cu mare alai. Şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele în pomenire în vecii vecilor!

 

Ce se ascunde în spatele basmului

 

Zâna Zânelor, este un basm popular cules de Petre Ispirescu, ce poate fi aflat în aproape toate culegerile de poveşti populare româneşti. Dar să fie acest basm doar o poveste frumoasă pentru copii? Tot mai mulţi autori din domeniul simbolisticii şi ezoterismului sunt de acord că  basmele poartă în conţinutul lor relicve ale tradiţiilor ezoterice antice. Rene Guenon  atrage atenţia că atunci când o formă tradiţională se află pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi, în mod deliberat, încredinţează memoriei colective a poporului, ceea ce, în caz contrar, s-ar pierde iremediabil. Cu atât mai mult cu cât neînţelegerea  naturală a profanului este o garanţie suficientă că ceea ce avea un caracter esoteric, îşi va păstra şi pe mai departe acest caracter, ,menţinându-se doar ca o mărturie a trecutului îndepărtat, pentru cei care în alte timpuri, vor fi capabili să înţeleagă. Pe de altă parte există şi posibilitatea ca basmul să existe concomitent cu doctrina iniţiatică pe care o prezintă în mod mascat, aceasta fiind rezervată unui grup restrâns de iniţiaţi care primesc lumina direct. Dacă doctrina era rezervată iniţiaţilor, basmul era faţa pe care aceasta o arăta mulţimii după cuvântul care spune: „Vouă vă este dat  să ascultaţi adevărul de-a dreptul, ceilalţi îl ştiu prin parabole”

Prin urmare, basmul conţine în sine elementele unei doctrine secrete prezentată în mod voalat mulţimii. Şi fiecare va pricepe cele ascunse după gradul său de înţelegere.

 

          „Secretele” basmului. Semnificaţia simbolurilor

 

O seama de formulări din cuprinsul acestui basm  dau de gândit. Ele sunt formulări simbolice ce ne deschid o  fereastră spre înţelegerea iniţierii zamolxiene.

Basmul nostru începe, ca aproape toate creaţiile aşa zis populare, cu o proiecţie în atemporal: „ a fost odată ca niciodată”; dar acest caracter atemporal nu schimbă cu nimic realitatea naraţiunii: „că de n-ar fi, nu s-ar povesti”.  Aceasta cu atât mai mult cu cât iniţierea se petrece  în atemporal, urmărind ca finalitate ultimă scoaterea omului de sub tirania timpului prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale, a cunoaşterii  celeilalte feţe a lucrurilor.

Împăratul cel mare şi puternic despre care relatează  basmul este  Posibilitatea, Indistincţia, adică Principiul/Zamolxe nemanifestat încă, dar care se va manifesta  odată cu apariţia bufniţei  ce se agaţă de spatele eroului. Această bufniţă nu este altceva decât aspectul feminin, creator şi dinamic al Principiului nemanifestat, ea luând mai apoi forma Zânei Zânelor. Este înţelepciunea divină a cărei simbol este bufniţa, pasărea  emblematică a Minervei, şi pe care textele hermetice o numesc Fecioara Lumii, iar cele gnostice Sophia. Dintr-un alt punct de vedere ea este motorul care va pune în mişcare şi va dinamiza puterile interioare ale voinicului pentru ca acesta să poată ajunge la iniţierea deplină; acea trezire spirituală şi regenerare psihică care-i va permite în final să revină la Tatăl său. Este vorba aici de trezvia isihaştilor şi iluminarea doctrinelor extrem orientale şi, în acelaşi timp, de mântuirea creştină.

Povestea ne relatează că împăratul îşi ia ce-i trei fii şi-i pune să tragă câte o săgeată pentru a-şi găsi norocul. Fiii sunt posibilităţile aflate în stare latentă în sânul Principiului. Putem observa că săgeţile trase de feciorul cel mare şi cel mijlociu se opresc în planul orizontal pe cand cea a mezinului merge în sus şi apoi se împlântă într-un copac gros si bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea. Primii doi fii ai împăratului, cel mare şi cel mijlociu, simbolizează de fapt două caste sau grupuri sociale anume: casta regală (a se înţelege regalitatea terestră cu tot ce tine de ea) şi casta războinicilor, supusă celei dintâi şi exprimată în povestea  noastră prin fata marelui boier supus al  împăratului. În ceea ce-l priveşte pe fiul mai mic acesta reprezintă puterea sau casta sacerdotală care tinde spre lumea spirituală, spre realizarea deplină a iniţierii, fapt arătat de traiectoria săgeţii fiului celui mic. Conlucrarea celor trei caste face  să fie „precum în Cer aşa şi pe pământ”. Traiectul săgeţilor ne spune chiar despre această conlucrare. Regalitatea conduce, războinicii asigură trăinicia regalităţii iar regalitatea conduce după legea sacră dată de puterea sacerdotală. .Iată verticalitatea unindu-se cu planul orizontal. Locul unde se realizează această unire este   Columna Cerului, Osia Lumii, Axa Lumii  pe care anticii o numeau Axis Boreus sau Polul Getic!. Acesta este simbolizată în povestea noastră prin copacul cel gros şi bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea.

 Până aici basmul pare a avea doar un caracter „de întemeiere”. Spuneam aceasta pentru că avem cel puţin două corespondenţe în folclorul românesc. Este vorba de Mănăstirea Argeşului care a fost construită în unele variante în urma unei trageri cu arcul , ea fiind ridicată în locul unde a căzut săgeata; cea de-a doua este legată de construcţia Mănăstirii Putna: Ştefan cel mare  şi doi supuşi trag cu arcul şi în locul unde cele trei săgeţi au căzut s-a ridicat mănăstirea. Putem observa, de asemenea, că  fiul cel mare si mijlociul dispar la un moment dat din poveste. Aceasta pentru că ei nu mai au nimic de-a face cu iniţierea individuală fapt demonstrat de traiectoria orizontală a săgeţilor  trase de ei. Odată ieşiţi din trama poveştii cei doi fii ai împăratului, povestea  îşi capătă caracterul iniţiatic părăsind caracterul mitului de întemeiere.

Spuneam aceasta pentru că într-un anume plan iniţiatic cele trei săgeţi şi traiectoriile corespund celor trei „artere spirituale” sau curenţi spirituali: ida, pingala şi sushumna iar turnul  din poveste nu este altceva decât coloana vertebrală , linia verticală care leagă între ele centrele energetice (chacrele).

De aici încolo  simbolistica poveşti este una ce tine strict de iniţierea individuală. Am apelat la  termenii indieni  pentru că  aceştia îşi au originea în credinţele zamolxiene, Rama  fiind considerat preot scit, iar Vedele (Revelaţia hindusă) au un nume care este echivalent cu  verbul românesc „a vedea” aici făcându-se referire la vederea spirituală care se mai numeşte şi Revelaţie!

 Vedem că eroul  găseşte săgeata împlântată în Osia Lumii, care privită individual este chiar coloana vertebrală. Săgeata este cea care dezghioacă energiile subtile ale organismului care vor urca treptat (fiul împăratului urca pe copac) înfăptuind, într-un final, Marea Operă Alchimică, realizarea Aurului spiritual înfăţişat, în plan simbolic, de Caduceul lui Hermes.

 Observăm, mai apoi, o regresie,, chiar un eşec al fiului de împărat întrucât  Zâna îl părăseşte. Aceasta se poate datora grabei de a ajunge la final, la iluminare, la mântuire. Toate scrierile iniţiatice, toate revelaţiile autentice ne spun cât de important este să  ne ocupăm de detaliile căii, fără a fixa scopul ultim al acesteia pentru ca „ să nu ne poticnim şi să nu mai ajungem  la final” după vorba unei învăţături asiatice budiste. Prin urmare  voinicul nostru în graba de a ajunge cât mai repede la scopul final  s-a abătut de la cale şi astfel  a fost nevoit să reia drumul de la început,  pentru a dobândi tot ce cea ce câştigase prin metoda scurtă de iniţiere. Spun scurtă pentru că există încă o cale, mai facilă şi mai uşor de urmat, pe care filozofii alchimişti au numit-o ”calea umedă”. Fiul împăratului s-a aventurat pe cea mai grea dintre ele, pe calea numită în alchimie „calea uscată” ce duce direct la starea transcendentă , fără alte intermedieri. Am putea spune un fel de şoc spiritual.

După această regresie urmează  căutarea  fiului de împărat. O căutare care se aseamănă foarte mult cu căutarea Potirului Sacru, a Sfântului Graal (acesta pentru  ca în viitoarele articole  mă voi opri asupra acestui subiect) şi concordă cu  relatările anticilor despre iniţiere.. Această din urmă cale aleasă de fiul de împărat  este presărată cu tot felul de primejdii exprimate prin dracii cu care se întâlneşte şi de la care, odată înfrânţi, el primeşte nişte „ustensile” care, de fapt nu sunt altceva decât acele capacităţi „supraumane” dobândite în urma iniţierii depline. Pentru edificare  nu trebuie decât să privim la persoana umană a lui Iisus. Acelaşi motiv îl întrevedem în epopeea Cântecul Nibelungilor atunci când vine vorba de iniţierea lui Sigfrid ce în final ajunge la Comoara Nibelungilor care nu este altceva decât Înţelepciunea întruchipată în basmul nostru de Zâna Zânelor.

 Descrierea „căutării” Zânei de către fiul de împărat concordă cu cea din orice iniţiere autentică. Basmul ne spune în simboluri:” Trecu dealuri, văi colnice, străbătu păduri întunecoase şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişte. Se frământa cu firea voinicul, cerceta, întreba”. Toate acestea concordă cu relatările anticilor despre iniţiere. Un tânăr iniţiat în misterele lui Osiris ne relatează prin intermediul lui Paul Brunton. „am pătruns până în preajma frontierelor morţii, punând piciorul pe pragul Proserpinei; am fost transportat prin toate elementele. Apoi am revenit pe pământ. Am văzut soarele strălucitor, magnific, în mijlocul nopţii , m-am apropiat de zeii de sus şi de cei de jos; i-am adorat faţă în faţă.” Soarele despre care se vorbeşte în acest citat  este tocmai  ceea ce ne spune  basmul prin cuvintele:” dară parca-i spunea inima că odată şi  odată, o să se sfârşească toate  necazurile sale, şi deodată îşi venea în sine, şi se punea  din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă trebuie să gasescă”

 Legat de starea de zbucium a  voinicului, aceasta este conformă cu o relatare a lui Strabon  despre iniţiere: „Spiritul este îndurerat şi agitat în moarte, tot aşa cum este şi în iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată că se răspândeşte o lumină divină şi miraculoasă…perfect iniţiat, eşti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”. Tocmai ce se întâmplă cu fiul de împărat, la început confuz ,apoi descurajat, îndurerat de pierderea Zânei, trece prin orori închipuite de cei trei draci, ajunge, la final, să găsească peştera luminoasă a Zânei! Ororile aflate în discuţie sunt echivalente şi cu cele douăsprezece vămi ale Cerului prin care trec sufletele pentru a fi purificate total , putând astfel ajunge în domeniile drepţilor.

Odată înfrânte ororile, încercările (dracii în basmul nostru) traseul iniţiatic este vegheat de însăşi Duhul Sfânt, sau aspectul activ si feminin al Principiului, porumbelul fiind unul dintre simbolurile acestuia. Aceştia îl duc  la Muntele înalt unde se află o peşteră în care  locuieşte zâna cu slujnicele sale. În plan material acesta este însuşi marele sanctuar iniţiatic din Bucegi. În plan macroteritorial, Dacia este considerată de antici Centrul Spiritual Suprem al Lumii, în Dacia însă, acest centru se simplifică devenind Muntele Sacru, Bucegiul, Triplul sanctuar iniţiatic, iar, în cadrul sanctuarului, punctul central, adică Osia lumii  este Vârful Ascuns sau Columna Cerului. În planul microcosmic, sau al realizării iniţierii depline, peştera este un echivalent al inimii, pe care o schiţează  sub forma unui triunghi cu vârful în jos, simbol ce apare şi în cazul Graalului, pe care-l reprezenta  de asemenea schematic. Iniţierea este echivalată de multe ori cu urcuşul unui munte, iar când feciorul împăratului termină urcuşul, adică treptele iniţierii, ajunge la peştera care se află în munte. Ori inima în toate tradiţiile sacre autentice este centrul fiinţei umane! După cum inima se află în centrul fiinţei umane , la fel si peştera este situată în interiorul muntelui. Departe de a fi un loc întunecat, atunci când o găseşte voinicul, peştera este un loc luminos cu palate aşa de măiestrit lucrate cum nu s-au mai văzut în lumea oamenilor, după cum ne spune însuşi basmul pe care-l discutăm. Acele palate despre care auzim în basm sunt echivalente virtuţilor dobândite în urma iniţierii. Iată aici pecetea lui David , unirea contrariilor,  a muntelui cu peştera, a triunghiului  cu vârful în sus şi a triunghiul cu vârful în jos, a înţelepciunii umane şi a înţelepciunii divine

Sub un alt aspect este vorba despre reunirea Principului trinitar, Tatăl (împăratul), Mama (Sophia, Fecioara Lumii, Duhul Sfânt, Înţelepciunea divină ce aduce lucrurile la manifestare) şi fiul (iniţiatul perfect care înţelege tainele naturii şi ale Principului Tată  Mamă). Iată cum într-un simbol , în Pecetea lui David  este reunită cea mai profundă învăţătură iniţiatcă: „Precum în cer aşa şi pe pământ”! Şi iată cum basmul nostru  exprimă perfect acest lucru prin revenirea Zânei şi a fiului la Tatăl, a înţelepciunii divine şi a iniţiatului care o deţine în mod obligatoriu şipe care o aduce, într-un final, la origine, la principul din care a emanat. Acum feciorul de împărat este pe deplin iniţiat!

Bănuiaţi că se ascund atâtea mistere în spatele unei poveşti pentru copii sau mai degrabă ar fi mai nimerit să vă întreb: mai credeţi ca este o poveste exclusiv pentru copii?

 

zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas, 1977

2.Oriensis, ed Aion,2006

3.Paul Brunton, Egiptul Secret, ed Venus, 1992

4.Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, 2002

5. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, ed. Ştefan, 2008