Magii

V-ati faurit un vis de-acele
Ce-au fost aievea-n Cannan,
Stravechi talmacitori de stele
Sub cerul din Iran.

Intinderea scanteietoare
Palea-n adancuri ca un fum,
Cand calauza de valvoare
V-a luminat a drum.

Si-a fost ca zile dupa zile
Pe crestet steaua va lucea.
In pas molatic de camile
Calatoreati cu ea.

Pareau picati pe cer curmalii
Umbrind roare de fantani;
In golul mort urlau sacalii,
Dar voi, trei magi batrani,

Sporind din semnul peste fire
Taria cugetului slab,
Treceati paraginile-asire
Si haosul arab.

Treceati cu ochii-n steaua care,
Cu vraji in minunatu-i chip,
Tara trei umbre legendare
Pe drumuri de nisip.

O, magi, pe curgerea de veacuri,
Tremuratorul strop de foc
Ne-arata cai fara conacuri
Spre tainicul noroc.

Si de-am crezut intr-o minune,
Dureri-potop nenumarat-
Legenda voastra nu le spune,
Dar noi le-am indurat.

Si, peste maguri de ruine,
Acelasi crez vizionar
Anima marile destine
De-acelasi strop de jar.

Pe frunti cu magica licoare,
Strabatem neguri si valtori,
Spre zarea vesnic schimbatoare
Statornici calatori.

Treptat se face cant obida,
Iar indoielile-temeiu:
Ne-mbraca steaua cu hlamida
Cerescului poleiu.

Si-n fulgerarea-i diafana,
Prin vremi, o, magi, va stravedem-
Cutezatoare caravana
Sosind la Betleem.

magii2

Nichifor Crainic

Reclame
Published in: on 03/11/2009 at 22:00  Comments (5)  
Tags: , , , , ,

Ursu

Dupa masa de pranz, o nota telefonica anunta ca a doua zi la amiaza eram solicitat pe celalalt santier, in partea opusa a muntelui. Abia apucasem sa fumez o tigara, tolanit la umbra- era duminica, asa ca nimeni nu lucra.

-Are sa trimita inginerul Florea pe cineva sa te ia cu masina, m-a lamurit secretarul, cascand, apoi s-a indepartat lenes cautandu-si, la randul lui, un loc umbros. Am oftat resemnat, cu gandul ca, peste nici doua saptamani, aveam sa ma intorc acasa la logodnica mea. Eram deja de aproape o luna in creierii Apusenilor, legaturile telefonice erau proaste, nu prindeam ca lumea nici macar un post de radio. Ma simteam rupt de lume. Atipisem de cateva minute cand am simtit o mana pe umar. Maistrul Popa, Nea Bica cum il numeam noi, un omulet mic de statura, grasun si mereu zambaret, s-a asezat langa mine cerand o bricheta.

-Dormeai, domnu` inginer? De stiam…

-Nu, nu… parca atipisem.

-Auzii ca maine te duci dincolo. Mai vii?

-Da, stau doar vreo doua zile, sa ajut la niste proiecte…

-Mult de lucru, domn` inginer… Da` uite ce fain ii aci, mai ca n-as mai pleca in oras, a spus incet, privind cu ochii ingustati peste crestele impadurite. Ehe, de-as fi io batar cu zece ani mai tanar, ce n-as mai lua muntii astia la talpa! Umblam mult cand eram tanar, cu a mea muiere… Ne placea sa mergem cu cortu`, ne asezam unde ne pica noua bine. Acuma v-ati modernizat, aveti masini, aveti… Atunci, ce masini? Cu autobuzele si apoi, la picior! Cu copiii mici dupa noi, ce mai conta… Acuma de cand stau la bloc, zaci ca ma sufoc acolo. Nu-mi place.

Am privit si eu in departare- era senin, un senin ca sticla, cum numai la munte mai vazusem. Aerul mirosea a piatra si brad. Un gand mi-a fulgerat prin minte, l-am spus cu voce tare:

-Chiar asa, ce ar fi sa ma duc eu pe jos pana dincolo?

Nea Bica s-a intors spre mine, mirat:

-Pe jos? Pana la santier?

-Cat zici sa fie?

S-a socotit:

-Sa tot fie vreo… Daca ocolesti, vreo 15 kilometri.

-Aia cat vine? Sa zicem ca 4 ore. Hai, 5! Maxim. Cat ii ceasu?

-Unu fara un sfert.

-Numa` bine.

M-am ridicat:

-Ma duc sa ma imbrac.

-Chiar o iei pe jos, domn` inginer?

-Chiar o iau pe jos, nadajduiesc sa nu ma manance vreo veverita.

Nea Bica a ras, indepartandu-se. Am intrat in baraca mea, m-am spalat repede in lighean, mi-am schimbat hainele si mi-am pregatit rucsacelul de drum in care am pus cateva conserve, paine, o bucata de branza, castraveti si o bluza de trening mai groasa. Aveam ceva haine ramase pe santierul celalalt, ca mai fusesem o data, cu masina. Asa ca stiam drumul. Am pus totusi si o harta a locului, prin fundul rucsacelului, mi-am incaltat bocancii si am pornit-o la drum, trimitand vorba sa sune secretarul dincolo sa le zica sa nu mai trimita masina, ca merg eu. Mergeam vioi, gandindu-ma ca imi va prinde foarte bine drumul, ma saturasem de praful santierului si baracile mirosind a fum de tigara.

Am lasat in urma santierul si, cu gandurile aiurea, am inceput sa urc drumul lat si pietruit, batucit de camioane le care carau piatra, printre putinele vehicule care treceau pe acolo. Ca la doua ceasuri, am ajuns la o rascruce. Am scos bidonasul de apa pe care-l caram cu mine, sorbind- se incalzise. Noroc ca am dat peste un izvor si l-am umplut cu apa proaspata, asezandu-ma pe o piatra mare la marginea drumului. Am mancat o felie de paine cu branza, am fumat linistit o tigara si am strans totul, ridicandu-ma. Ceasul arata ora 4. Cand trecuse timpul? M-am socotit ca mai aveam maxim doua ore de mers si am pornit-o pe drumul care ducea in stanga. Am mers asa pret de inca vreun ceas jumate- obosisem. Am poposit pe o buturuga la marginea drumului, privind zambind in jur- in spatele meu era o padure uriasa de brazi, iar in fata, dincolo de drum, sclipea un parau de munte si, dincolo de el, se intindea o coasta de deal cu iarba verde, necosita si, deasupra, o alta padure de brazi, inalti cum nu mai vazusem. Nu-mi puteam lua ochii de la peisaj. Am inchis ochii, ascultand murmurul apei, ca sa ii deschid nici un minut mai tarziu, buimac:

-Parau?

Ceva ca un fior de gheata mi-a strabatut sira spinarii. Sangele mi-a navalit in obraji. Nu-mi aminteam de nici un parau care sa fie pe acolo, sau poate nu-l vazusem eu din masina… Am desertat rapid rucsacul, cautand infrigurat harta. Am desfacut-o, dracuind printre dinti- o luasem in directia gresita acolo, la izvor. Trebuia sa o fi apucat spre dreapta. M-am prabusit inapoi pe buturuga, strangand ochii de ciuda- ciuda pe mine, ca nu verificasem harta inainte sa ma hotarasc pe ce parte sa o iau.

-Asa-ti trebuie, zapacitule, alta data…, am bombanit eu, invartindu-ma in mijlocul drumului pustiu cu harta in mana. Am pus-o inapoi in rucsac, gandindu-ma ce sa fac: pana la izvor, inapoi, era cale de vreun ceas si ceva… apoi, ia-o nene pe drumul celalalt, inca vreo doua ore! Am privit cerul, luand-o din loc cu pasi repezi. Eram lat de oboseala cand am ajuns inapoi la izvor. “Ce-i de facut? Are sa ma prinda noaptea.” Am decis sa caut un adapost, sa raman peste noapte undeva si sa o pornesc dimineata devreme, odihnit, ca sa ajung numai bine pe santier la amiaza. M-am obisnuit repede cu gandul si am pornit-o domol in sus, cautand din ochi un adapost, inainte sa se intunece. Am avut noroc si, dupa nici 10 minute de mers, am vazut, pe o coasta, nu foarte sus, o stana goala. Am urcat- nu era decat un zavor tras, care o incuia pe dinafara. Inauntru n-am gasit mare lucru- o masa, vreo cateva scaune mici, un dulap cu blide si oale afumate, o lavita si, cel mai bun lucru dintre toate, o patura din lana groasa care parea destul de curata. Am iesit , adunand in graba lemne si am aprins langa stana un foc de toata frumusetea. Afara incepuse sa se intunece. Mi-am facut provizii de lemne, sa am toata noaptea- fusesem inspirat sa iau un cutit si chibrite. Mi-am incalzit doua conserve de fasole cu costita, din care am mancat cu furculita mea de plastic, apoi m-am intins pe spate, langa foc, privind cerul superb, instelat. Stelele-mi pareau mai mari, mai multe si mai stralucitoare- urmaream marele triunghi de vara si Calea Lactee, lata si alba ca spuma. La un moment dat, m-a prins frigul- m-am ridicat, imbracand bluza de trening, privind in jur. Un lemn a pocnit- m-am intors, surprins. Nu mica-mi fu mirarea sa vad un caine mare, alb, latos, cu botul pe labe, privindu-ma cu ochi somnorosi. Ne despartea doar focul. De unde aparuse? Cateva clipe inainte nu fusese nimeni si nimic in acel loc. Nu m-am miscat, imi era teama sa nu care cumva sa sara la mine. A miscat lenes coada lunga si stufoasa, apoi s-a asezat mai bine, privind in alta directie. Nu parea agresiv, asa ca m-am aplecat incet, luand un lemn, rascolind jarul. Puzderie de stele aurii, mii si mii de scantei s-au ridicat, alergand in toate directiile, orbindu-ma pentru o clipa. Un sunet gutural mi-a scapat din gat fara sa-l pot impiedica cand am dat cu ochii de batran- sedea langa caine, si era la fel de alb ca si acesta, cu o barba ca fuiorul, lunga pana aproape pe piept, ochii mari, limpezi, si o coama de par argintiu picandu-i pe umerii lati. Am tacut. Batranul, cu degetele noduroase impletite in parul mare de pe ceafa cainelui, si-a mutat ochii de la mine la cer, zambind usor. I-am auzit vocea, aproape soptita:

-Ce noapte faina…

Am deschis gura sa spun ceva, dar nu stiam ce. Batranul a vorbit din nou, scarpinand urechile cainelui:

-Mai tii tu minte, Ursule? Ehehe… Eram ficior pe vremea aia si tu erai puiandru, ce sa mai tii tu minte… Ui asa o noapte era, Ursule, cum ii aiasta.

S-a asezat intr-un cot, cu ochii atintiti spre flacarile din fata lui:

-M-o trimes baciu`, Dumnezo ierte-l, sa duc vorba sus, la stani… Ca urma targ mare. Tu, Ursule, ai vint cu mine, si-apoi lumea me… Ca amandoi ne-am chiert urma, ca ne-am luat prin codri, ca eram tineri si cu dor. Apoi iezeru`… Si-mi zasasa buna, ca stia ea… “Sa nu te duci la iezar noaptea sa te scalzi, ma copile, sa nu te duci, c-a hi rau de tine”! Da` cine sa sa uite-n gura ei? Da` noi ce-am gandit? Ca ni-i cald, ca sa ne scaldam… Tii tu minte, Ursule? Tii minte cum erau pe malu` iezerului maiestrele, bata-le sa le bata?! Cu rochiile lor de zaci ca erau tasute din apa si foc, cu aur si margaritar. Si cu paru` ca matasa cucuruzului. Cate sa hi fost? Multe, multe tare… Ca cine le-o putut numara? Si noi, dupa bradu` cela batran si gros, cum ne mai uitam, ca maiestrele radeau si sa zbenguiau in apa, si le stralucea paru` la luna cum straluceste la soare. Mandre mai erau, mandre cum nu-s muieri in lumea asta. Si-apoi aia, o tii minte? Aia… care s-o apropiat. Ne-o samtat maiastra. Aia zaci ca era ai mai faina din tate. Io am ras, si-am sarit de dupa bradu` cela, am sarit, prost de mine, sa prind maiastra. Tu, ce stiai? Ai sarit si tu, ai dat sa te harjonesti, sa te joci. Si-o fugit in iezer, si io dupa ea, am intrat in apa pana la brau, maiastra s-o tot dus. Tu te-ai spariet de ceva, ce-o hi fost… si-ai ramas, ai ramas la marjinea apii si te uitai asa… Mi sa parea ca vrei sa-mi zaci ceva. Si cand or prins a sa roti tate in hora! Tat in juru nieu, ametasem de cap si tu, Ursule, te-ai bagat si ai latrat pe ele.

Ochii batranului s-au intors spre cer:

-Blastamat sa hii! Blastamat, in vecii vecilor sa nu-ti gasasti hodina, sa nu ai soata, nici tu, nici a ta jivina! Sa haladuiti cate zale o avea pamantu` asta, si-n el sa nu va bagati!

Cainele a scheunat incet, atingand cu botul mana batranului.

-Lasa, Ursule… Lasa, asta ni-i soarta. O stiut ea buna…

Cu maini tremurande, am cautat o tigara. M-am intors, lasasem bricheta in spatele meu. M-am ridicat in picioare, privind in jur- nici urma de caine, nici urma de batran.

Am atipit putin spre dimineata, repetand, iar si iar, in gand, vorbele batranului, ciudata lui aparitie si misterioasa poveste a maiestrelor.

Am ajuns pe santier cu doua ceasuri inainte de pranz- eram asteptat. Colegul meu, inginerul Florea, imi spunea ca, daca nu aveam sa apar inainte de pranz, avea sa vina cu cativa oameni sa ma caute. Se gandise insa ca ma ratacisem, innoptasem pe undeva si asteptau cu totii sa apar.

-Arati ca naiba, colega, mi-a spus el. Vino sa mananci.

-Spune-le sa imi aduca aici, stau afara si mananc.

Nu-mi terminasem bine portia de ficatei cu piure cand l-am vazut pe Mos Toader, il stiam de data trecuta. Locuia in catunul din apropiere si venea cu lapte de vanzare pentru muncitori.

-Zua buna! a salutat batranul vesel, asezandu-se langa mine pe banca. Auzii ca te-ai ratacit, dragu` lu` mosu`!

Si-a rasucit o tigara, privindu-ma cu interes.

-M-am ratacit, ca am apucat-o pe calea aialalta. Am tras la o stana, nu departe de izvor, incoace…

-Ii acolo o stana… aia-i parasata de cand ma stiu, si batranii, mosii mei, o stiau parasata. O fo` stana lu` Baciu Alexa aia.

L-am privit iscoditor:

-Cine-i Baciul Alexa?

Mos Toader a dat din mana, murmurand ceva. I-am povestit pe nerasuflate ce patisem in noaptea aceea, sus. Pe masura ce povesteam, ochii i se mareau. A dus mana la gura, tragand cu sete din tigara:

-Apoi… Stramosu meu era copil cand Baciu` Alexa era batran… Zaceau oamenii ca-i blastamat de maiestre. Cine sa-l mai stie? Zaceau apoi c-o murit, si ca o fost ingropat clea, in catun la noi, langa casa lui, da` io stiu de-o fi asa? Ca ii acolo ceva, am vazt io, ca un mormant, de nu creste hir de iarba pe el. Da` sa stii tu ca ceva ceva adevar tat este. Ca omu` asta, Alexa, nu s-o insurat veci. N-o avut soata. Si cateodata, noaptea, cand eram copil, auzam un lup ca urla acolo… langa casa aia pustie.

-Si casa unde-i?

-Nu-i departe, chiar prima cum urci aci, in spatele santierului. Ii darapanata tare, az`mane sa haie, mare mirare c-o stat atata in picioare, ca io nu stiu sa fi stat careva in ea de cand zace-se ca o murit Baciu`. Da` vezi tu, lumea zace multe. Numa bunu` Dumnezo le mai stie tate cate or hi…

A doua zi, dupa program, am urcat spre catunul din spatele santierului- case de lemn, rasfirate ici-colo. Undeva canta un cocos. Am gasit repede casa Baciului Alexa. In spatele ei, o movila de pamant ce semana cu un mormant. Pamant uscat, batatorit de vreme, lut gol. Casa de barne statea sa se darame. Am deschis usa masiva. Puzderie de panze de paianjen acopereau peretii si grinzile afumate. Pe soba mica, o oala goala de pamant. Nu mai era nimic, doar soba, oala si o masa mica, scrijelita cu briceagul. Pe masa, o mogaldeata. Am insfacat figurina de lemn, putin mai mare decat palma mea, si am iesit, de teama grinzilor care pareau ca stau sa se prabuseasca peste mine. Am ascuns figurina in san, fara sa ma uit ce am luat. Abia ajuns inapoi pe santier, am scos-o. Ceva mi s-a zbatut in tampla stanga- era cainele, sculptat in lemn. Era Ursu.

night

Solomonar

Published in: on 29/08/2009 at 16:25  Comments (7)  
Tags: , , , , ,

Iisus , marele iniţiat din Dacia

Articol scris pentru concursul lui VisUrat si Arhi

Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Christos nu a existat ca personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte, susţin faptul ca inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasi-totala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor a căror existenţă nu o pot contesta). Noi spunem că nici unii nici ceilalţi nu au dreptate.

Avem anumite rezerve în a crede ca evreii se tem atât de mult de o „născocire” şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mândri. Avem rezerve în a crede si faptul că Isus lipseşte cu desăvârşire în literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl menţionează până şi evreii, acuzându-l însă de vrăjitorie. O tradiţie din secolul I sau II menţionează pe „Yeshu” care „ practica vrăjitoria şi uimea Israelul” (B Sanhedrin, 43,a; cf Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II,p.305, ed1992). Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască, care afirma că în acea epoca trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice ( cf. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas,1995, p245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus de exemplu, ne confirmă faptul ca Iisus a fost condamnat la moarte în vremea când guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale 15, 44). Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tânăr, (Scrisori, 10,96) si Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul ca o „născocire evreiască” nu putea beneficia de „acte în regulă” a condamnării sale la moarte. Acest document există, precum şi altele cum sunt Mărturia păgânului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atâta zarvă pentru o „născocire evreiască” ?… ne îndoim în mod serios.

Urmărind atât relatările istorice despre Isus, cât şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu aşa cum afirma M. Eliade şi ca divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată, era Yahwe al evreilor.

Sa purcedem şi să vedem dovezile…..!

Caracterele tipologico- raseologice ale lui Iisus

Beneficiem de doua descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus , funcţionar roman în regiunea Tyr si Sydon şi alta a guvernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma. Să dăm cuvântul lui Lentullus care ne spune: „(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată si de aceeaşi culoare cu părul său, este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sunt albaştrii vineţi, blânzi şi senini.” (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).

De altfel, în majoritatea icoanelor creştine mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor. „

Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: „Trecând într-o zi pe lângă lacul ce se cheamă Siloam am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr…Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să vad, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decât între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate” (ibidem, p. 121)

Urmărind cele relatate de cele două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el?

Ne lămureşte în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu care vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din „Ţara Soarelui Răsare” (Dacia) spun că, sumerienii, „în acord cu prezumţiile sumerologilor”, aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi a pletelor ( Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, ed. Obiectiv, Craiova, vol I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: ”…dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n.n) cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decât cu părul castaniu” (ibidem, p. 64)

Prin urmare ca şi caracteristici tipologice, Isus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!

Zamolxe în predicile lui Iisus

Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa ca epitetele pe care le da Iisus lui Dumnezeu nu sunt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin, atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi Omul.

Ioan ne spune în Evanghelia sa: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan,1:33). Cine este această divinitate căreia i se închina Iisus ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament ? Ne lămureşte arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu „Dacia Preistorică”. Iată ce spune Densuşianu:” Cuvântul arhaic de „deu” sau „deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. …În Munţii Rhodopului un veteran ridică la anul 76 d. Chr., un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne prezintă numai o forma alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu (Dumnezău – n.n). ( N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată „Deu – Dumnedeu” care ne duce cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare romaneşti (loc. cit. nota 2)

Observăm că Dumnezeu într-o forma sau alta este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Isus în Evanghelii apare şi cu denumirea de Mesia, iar zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus ca Iisus era de origine dacică iar formarea s-a spirituală s-a desavârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios.

Cel mai des întâlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus, este Tatăl „ care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui Zamolxe. (op.cit, p.208-210). De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate ca locuri de cult şi închinăciune vârfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existând numeroase înălţimi ce poarta denumirea de tartar, tatăl sau tătar (op. cit. p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt şi anume acela că Iisus în toate momentele principale ale vieţii sale pământeşti a fost legat de munte: Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit ca s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.

Una dintre cele mai fregvente denumiri pe care şi le dădea sieşi Iisus, era ceea de Fiu al Omului. Poate că acestă denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om ? în nici un caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei, ci mai degrabă la aceea fiinţă celestă la care face referire Daniel: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Isus apare în Evanghelii: ”Fiul lui David” ca şi precizarea lui Marcu referitoare la acesta titulatura: ” Şi învăţând în Templu, Iisus zicea: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui” (Marcu 12:35-37). Ciudat nu?

Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie pentru a afla cine este acest David despre care vorbeşte Isus. Urmărind puţin mersul istoriei vedem ca aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David ! Ba mai mult, cartea Psalmilor atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament având mai degrabă un caracter esenian. Numai ca…. Esenienii erau discipolii dacilor fiind singurii dintre evrei care s-au „încăpăţânat” să rămână la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care în calitate de locuitori ai davelor se numeau “davi”. Şi iată cum o singura literă poate schimba o întreagă istorie!

Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea “Fiul Omului”. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: „cuvântul Om reprezenta în antichitate o înaltă putere divină” (op. cit. p. 255, nota 2). Şi mai departe tot el ne lamureste spunând: „ Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus si altul lui Saturn numit Omul” (op. Cit. p. 226). Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele doua zeităţi sunt una si aceeaşi mare divinitate a preistoriei Zamolxe, careia i se închina si Iisus.

Concluzia care se impune alăturând cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului si Fiul lui David ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a facut Iisus în perioada aşa numită ”albă” a vieţii sale, perioada dintre 12 si 30 de ani în care nu se ştie nimic despre el. Urmărind cele spuse pană acum precum şi alte informaţii ale istoriei sacre vom vedea că cel mai probabil, în această perioadă, Iisus şi-a desăvârşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu /Zamolxe în Dacia, mai exact pe Vârful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru că … geografia sacră a antichităţii se reduce la…Dacia, iar momentele naşterii lui Christos şi a morţii lui Iisus sunt legate de o peşteră… peşteră care peste tot este legată de iniţierile misterice. Mai mult moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.

Dacii. Poporul model din predicile lui Isus

Iisus Christos, iniţiatul dac desăvarşit se delimita foarte clar de evrei, carora li se adresa numindu-i „Voi evreii” . Să ne oprim acum puţin asupra Predicii de pe Munte şi a Fericirilor pe care Iisus le-a enunţat atunci şi să vedem dacă există vre-un model viu pentru acestea.

Mai întâi sa încercăm să punem unul lângă altul, doua texte sacre: Evanghelia după Matei si Herto Valus a antichitatii pelasge. Iata ce spune Iisus în Predica de pe Munte:

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Ferice de cei blanzi, căci ei vor moşteni pământul!

Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi saturaţi!

Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!

(Evanghelia după Matei, 5:3-10)

privim acum comparativ, un text antic numit Herto Valus, care cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni catre norod. Textul este versificat:

„Fericiţi cei ce-s cutezători

Că a lor este victoria

În plaiurile cele sfinte

Fericiţi cei ce plâng, că aceia

În dalbe ceruri s-or mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia

Vor moşteni întreg pământul.

Fericiţi cei care flămâzesc

Şi însetează după ştiinţă,

Că aceia se vor sătura

Şi niciodată n-or mai răbda.

Fericiţi aceia care muncesc,

Pământul făcându-l gradină,

Că ei vor culege roadele

În Grădinile Cerurilor

Fericiţi vor fi şi cei milostivi

Că aceia se vor mântui

Fericiţi cei curaţi în suflet

Că s-or hrăni doar cu lumină

Fericiţi făcătorii de pace,

Că Fii cerului s-or chema

Fericiţi cei prigoniţi pentru

Dreptate, că a lor este Raiul.

(Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică, Ed. Arhetip, 1999, p. 95 – 96)

…şi textul continuă mai departe în acelaşi ton cu fericirile Noului Testament. Acestea erau Legile Belagine, scrise versificat, aceleaşi pe care Iisus, le-a învăţat pe muntele sacru al geţilor, Omul, în peştera marelui preot Zamolxe şi pe care apoi le-a transmis iudeilor pentru ai readuce la tradiţia primordială, hiperboreană.

Se mai impune o precizare: prima dintre fericirile lui Iisus chiar dacă nu-şi găseşte paralela în textul Belaginelor, are o paralelă în lucrarea lui Herodot, care vorbind despre daci ne lamureşte şi asupra provenienţei acestor legi înălţătoare : Zamolxe (marele preot- n.n)…a cladit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiasca pe fruntaşii ţării, învaţându-i că nici el, nici oaspeţii lui şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc (Împăratia cerurilor, Preidis, Pleroma -n.n), unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bogaţiile”…” (Herodot, Istorii, IV, 95; cf. Trad. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, ed. Obiectiv, Craiova, 1997, p. 50)

Am scris acest articol, poate destul de întortocheat şi misterios, în speranţa că măcar unii dintre urmaşii ramanilor( fii lui Ra(m), Rama, si Râm), a tracilor şi dacilor liberi să se trezească, iar ei la randul lor să trezească şi pe alţii facând cunoscută adevărata istorie a acestui neam străvechi şi măreţ, dar oropsit de la începuturile sale şi până în prezent.

Vor veni vremuri şi mai bune, după vechile profeţii! Să fiţi siguri de asta! Doamne ajută!

zamolxe

Bibliografie:

1. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II, 1992 ;

2. J. Duquesne, Iisus, Ed. Humanitas, 1995;

3. diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1993;

4. Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, vol I;

5. N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, 2002;

6. Adrian Bucurescu, Dacia Magica, Ed. Arhetip,1999;

7. Cornel Barsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv, Craiova, 1997.

Oscar Wilde

„Mi-am pus geniul in viata, iar in opera numai talentu.”, ii spunea Oscar Wilde prietenului sau, Andre Gide. Indiferent daca aceasta celebra fraza a fost rostita sincer sau nu, Oscar Wilde este una dintre cele mai proeminente figuri al sfarsitului de secol al XIX-lea. Gide isi aminteste intr-o nota despre Wilde: „(…) avea ceea ce Thakeray numeste <darul de capatai al marilor barbati>: succes. Gesturile lui si infatisarea lui triumfau. Succesul sau era atat de sigur incat parea sa-l preceada pe Wilde, care n-avea altceva de facut decat sa avanseze in urma lui. Cartile sale uimeau si fermecau. La Londra, piesele sale aveau sa se afle in centrul atentiei. Era bogat; era inalt; era chipes. Era plin cu noroc si coplesit cu onoruri. Unii il asemanau cu un Bachus asiatic, altii cu un imparat roman; pentru cativa era insusi Apollo. Si adevarul este ca stralucea.”

Oscar Fingal O`Flaherty Wills Wilde se naste la Dublin, Irlanda, in 16 octombrie 1854, ca fiu al unui medic (William Wilde) si al unei poete ( Jane Francesca Wilde, care va folosi ca pseudonim literar numele de Speranza, scriind versuri nationaliste primite cu foarte mare entuziasm de societatea irlandeza a acelor vremuri). Oscar studiaza in cadrul Trinity College din Dublin, continuand apoi la Oxford, al carui absolvent este in anul 1878, an in care primeste premiul „Newdigate” pentru poezie si initiaza miscarea „Arta pentru Arta”.

In anul 1883, intorcandu-se din faimosul turneu de prelegeri in Statele Unite si Canada, hotaraste sa paraseasca Londra pentru un oras mai „palpitant”- Parisul. Se va intoarce aici in vara anului urmator, insotit de Constance, cu care se casatorise de curand, pentru a-si petrece luna de miere. De altfel, Parisul va juca un rol semnificativ in viata scriitorului, fiind locul in care i-a intalnit pe poetul Paul Verlaine, Pierre Louys (un tanar atragator, amator de farse, viitor romancier si poet), Andre Gide (romancier de succes, cu care Wilde va lega o stransa prietenie) si, nu in ultimul rand Mallarme, la ale carui serate de marti seara Oscar a participat cu placere. „In Anglia avem proza si poezie, dar proza si poezia franceza, in mainile unui maestru asa cum sunteti dumneavoastra, au devenit una si aceeasi.„- ii scria el lui Mallarme, drept pentru care a fost acceptat si primit in salonul acestuia. Subiectele de discutie ale acestor mardistes (sau grupul de marti) variau de la ultimele tendinte in poezie pana la speculatii despre cum urbanistii ar putea schimba fata Parisului.

Un an mai tarziu, in 1985, avea sa se nasca primul fiu al lui Oscar, Cyril, urmat de al doilea baietel, Vyvyan, in 1886, pentru care tatal avea sa scrie mai multe povesti pentru copii, captivante si pline de farmec. Este perioada cea mai prolifica din viata scriitorului, relatiile cu familia si prietenii sunt infloritoare, iar Oscar scrie cu frenezie piese de teatru, eseuri, articole pentru diverse gazete, versuri, precum si singurul sau roman, „Portretul lui Dorian Grey„, purtand de asemenea o vie corespondenta cu personalitati ale epocii si prieteni, corespondenta publicata, si ea, in mai multe editii in Anglia si inafara ei.

Una dintre cele mai controversate piese de teatru ale epocii este „Salomeea„- figura biblica a Noului Testament care a fascinat imaginatia lui Oscar inca din anii universitatii, Salomeea fiind pentru el, ca si pentru Huysmans, „intruchiparea simbolica a patimii nepieritoare”. Repetitiile pentru reprezentatie au incepu la Palace Theatre din Londra, avand-o pe nu mai putin celebra actrita Sarah Bernhardt in rolul principal- insa peste „Salomeea” a cazut securea cenzorului, ceea ce-l dezamageste cumplit pe Wilde, care-i scrie artistului William Rothenstein:

Iata ce e curios: toate artele sunt libere in Anglia, cu exceptia artei actorului; Cenzorul sustine ca scena degradeaza si ca actorii pangaresc subiectele frumoase, asa ca Cenzorul interzice nu publicarea <Salomeei> ci punerea ei in scena.[…]Toti criticii dramatici, cu exceptia lui [William] Archer de la „World” sunt de acord cu Cenzorul ca actorii si actoria trebuie cenzurati! Se vede de aici cat de proasta trebuie sa fie scena noastra, dar si cat de filistini sunt ziaristii englezi.”

Interesant este faptul ca Sarah Bernhardt nu a reprezentat prima alegere a lui Wilde. Intr-o seara, la Moulin Rouge, in Paris, Oscar este cucerit de o dansatoare romanca, in care vede intruchiparea perfecta a Salomeei. Ii trimite un biletel, insotit de o carte de vizita, insa fata il refuza, crezand, probabil, ca nu era decat o momeala a vreunui barbat care incerca sa o cucereasca.

In ceea ce priveste „Portretul lui Dorian Grey” (scris in 1890, in urma unui pariu), am sa ii dau cuvantul lui Oscar Wilde insusi:

Atunci cand am conceput ideea tanarului care-si vinde sufletul in schimbul tineretii vesnice – o idee veche de cand istoria literaturii, dar careia i-am dat o noua forma – ,am simtit ca, din punct de vedere estetic, va fi dificil sa mentin morala in locul ei secundar, si nici acum nu sunt sigur daca am reusit sa realizez acest lucru.[…] Adevaratul sens al moralei din aceasta poveste este ca excesul, la fel ca si renuntarea, atrag dupa sine pedeapsa, iat pana acum aceasta morala este inabusita in mod deliberat si artistic, astfel ca nu-si enunta legea ca un principiu general, ci se realizeaza doar la nivelul vietii indivizilor si devine, pur si simplu, un element dramatic al unei opere de arta, nu obiectul operei de arta ca atare.[…] Dorian Grey este extrem de impulsiv, absurd de romantic, bantuit tot timpul de o constiinta exagerata, care-i ruineaza orice placere si-l avertizeaza ca tineretea si distractia nu reprezinta totul in viata.[…] Povestea mea este un eseu despre artele decorative. Este o reactie impotriva brutalitatii nude a realismului plat. E otravitoare, dar nu-i puteti nega perfectiunea, iar perfectiunea este scopul nostru, al artistilor” .

Tot la inceputul anilor `90, Wilde avea sa-l cunoasca pe cel din pricina caruia evenimentele din viata sa au luat o intorsatura deloc placuta: Lordul Alfred Douglas, fiul marchizului de Queensberry. Familia Douglas era una dintre cele mai vechi si nobile familii din Scotia, dar istoria sa era plina de povesti cu nebuni si nenorociri- lucru care il facea pe Oscar sa scuze comportamentul excentric si egoist al tanarului Alfred. Presupusa relatie amoroasa dintre cei doi, niciodata recunoscuta de Oscar, l-a infuriat cumplit tatal tanarului, violentul marchiz de Queensberry. Aspecte importante din relatia celor doi sunt mentionate in lunga si intense scrisoare adresata lui Alfred, din timpul detentiei lui Oscar si publicata ulterior sub numele de De Profundis.

“Trebuie sa iti dai seama acum ca neputinta ta de a fi singur, firea ta, atat de revendicativa si insistenta, absenta oricarei capacitati de concentrare intelectuala, accidentul nefericit – pentru ca imi place sa cred ca nu a fost altceva – prin care ai fost incapabil de a-ti insusi” temperamental oxfordian” in chestiuni de natura intelectuala, ca n-ai fost niciodata capabil, vreau sa zic, sa te joci gratios cu ideile, ci ajungeai doar la violenta de opinie[…]. Ma invinuiesc ca ti-am permis sa ma aduci intr-o stare de ruina financiara totala si discreditanta.” Lungul sir de reprosuri se intinde pe zeci si zeci de pagini, fiind descrise cu o minutiozitate paranoica calcule contabile exacte- unde, cat si in ce mod s-au cheltuit sume imense de bani in compania tanarului lord. Revolta lui Oscar este cu atat mai mare, cu cat responsabil de caderea sa in dizgratie se afla chiar Alfred- sau, oricum, asta era, pe undeva, convingerea lui. Oscar, condamnat la doi ani de munca silnica in luna aprilie a anului 1895 pentru ultragiu la moralitate publica. Dat in judecata de lordul Queensberry pe care el insusi il daduse in judecata pentru calomnie (indemnat de fiul acestuia), Oscar se incapataneaza sa ramana in Anglia, desi avusese sansa sa paraseasca insula. Interesant este faptul ca, desi credibilitatea martorilor prezenti la procesul lui Wilde ca sa depuna marturie impotriva sa era cat se poate de indoielnica, i s-a dat pedeapsa maxima. Vestea s-a raspandit cu iuteala fulgerului, procesul fiind urmarit cu interes de societatea britanica si nu umai, iar reactiile nu au intarziat sa apara. Hugues Rebell comenta intr-un articol aparut in Mercure de France:

“Te intrebi ce crima a putut savarsi Oscar Wilde pentru a fi tratat astfel, daca a tradat cumva Anglia, a incercat s-o asasineze pe Regina sau a aruncat Parlamentul in aer. Afli cu consternare ca Oscar Wilde n-a savarsit nici o crima, ca probabil n-a comis nici macar actul contra naturii de care este acuzat- cel putin vinovatia sa nu a fost pana acum dovedita. A fost de-ajuns, pentru a fi condamnat,sa apara sa-l insulte un om al carui nefericit comportament este cunoscut in toata Londra (Marchizul de Queensberry)[…]”

Scriitorul Stuart Merril a incercat chiar sa adune sprijinitori pentru a inainta reginei Victoria o petitie de clementa, insa n-au fost prea multi cei gata sa isi pateze reputatia, astfel incat Oscar, parasit de multi “prieteni” (cu exceptiile de rigoare, printre care si Ada Leverson, cea mai buna si fidela prietena a sa), uitat chiar si de “baiatul lui de aur”, Alfred Douglas, si-a ispasit cei doi ani de munca silnica, din pricina carora a pierdut aproape tot: familia, copiii (pe care nu avea sa-i mai revada niciodata si a caror nume de familie a fost schimbat din Wilde in Holland pentru a nu le distruge reputatia), averea si, mai important, sanatatea- atat cea fizica cat si cea psihica. Moralul lui, zdravan zdruncinat, nu se va mai reface niciodata.

In 1897, eliberat din inchisoare, paraseste Anglia colindand Franta si Anglia si traind, la drept vorbind, din mila putinilor oameni care-i ramasesera prieteni- inevitabil, are loc intalnirea, in Franta, cu Alfred- si, cum Oscar putea sa rezista la orice, mai putin la tentatii, relatia lor isi reia cursul, spre indignarea tuturor, mai ales a lui Constance, care ii taie mica pensie pe care i-o platea. Tot in aceasta perioada, Oscar scrie ultimul lui poem, “Balada inchisorii din Reading”, sub impresia lasata de executarea unuia dintre detinuti, care-si omorase iubita:

Caci toti ucidem ce ni-i drag

Si-ntindem mortii prada

Unii ucid cu desmierdari,

Multi cu priviri de-otrava,

Cei lasi ucid cu sarutari

Iar cei viteji cu spada.

In toamna lui 1900, boala sa se agraveaza- aparent se pare ca in situatia aceasta l-a adus o rana la ureche capatata in inchisoare, cazand, insa exista voci care sustin ca boala sa ar fi fost de alta natura, probabil sifilis. S-a intervenit chirurgical, insa Oscar n-a mai putut fi salvat. Glumeste chiar pe seama apropiatei sale morti, spunandu-le celor care au venit sa-i stea alaturi “Eu si tapetul meu suntem angajati intr-un duel pe viata si pe moarte. Dintre noi doi, unul trebuie sa dispara”. Din nefericire, Oscar Wilde este invins in ciudata lupta, murind in dimineata zilei de 30 noiembrie a anului 1900 la Paris, avand parte de o inmormantare modesta in cimitirul Bagneux, osemintele lui fiind transferate in 1909 in cimitirul Pere Lachaise din Paris.

Recomandari:

Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Grey

Oscar Wilde, Decaderea minciunii

Oscar Wilde, De Profundis

Oscar Wilde, Casa cu rodii

Oscar Wilde, Salomeea, Evantaiul doamnei Windermere, Importanta de a fi Onest

Peter Ackroyd, Ultimul testament al lui Oscar Wilde

Solomonar

Published in: on 03/08/2008 at 02:42  Comments (9)  
Tags: , , , , ,

Morti fara morminte

Seara Ajunului de Craciun. Ningea cu fulgi mari si era atat de fumos incat nu ma puteam dezlipi de la fereastra. Vedeam peste vale casele satului rasfirate pe coasta dealului, iar mai sus brazii inzapeziti si Pietrele Corbului. Cosurile de pe acoperisuri scoteau fum gros, intocmai ca pipa mosului.

Mama pusese canta de vin si colacii pe masa. Mosu si-a aprins luleaua. M-am intors sa-l privesc cum soarbe fumul cu sete si-mi era necaz ca mama nu ma lasa sa incerc si eu, sa vad cum e. Doar aveam sap`spe ani! Ce, nu eram destul de mare? Adica de ce sa nu trag si eu un fum, doua? Trebuia sa fie tare bine, de vreme ce mosului ii placea, doar era om batran, trecut prin lume. “Las`, ca de la pipa a murit tac-tu!”, imi spunea ea. Dar n-o credeam. Ce daca asa au zis doftorii? Ce stiau ei? Mosu pipase dintotdeauna si apucase batranetile, traise mai mult chiar decat alti mosi din sat. Ce-avea a face pipa cu zilele pe care i le daduse Al de Sus omului?

Nu mi-am sfarsit bine gandurile ca am auzit vocile copiilor, venisera la colindat. Mama i-a poftit in casa, le-a dat colac si m-a pus sa le torn lapte cald. Ma priveau cu ochii lor mari, limpezi si nu ziceau nimic. Au baut repede laptele si s-au bulucit la usa sa plece. Mama m-a pupat apasat, cum rareori facea, razand: “Numa` cand erai si tu ca astia, Niculita puiu` mamii, si colindai pe la casele crestinilor…”. O priveam mirat- era asa frumoasa cand radea!

Le-am spus ca plec. Mi-am luat suba, cizmele si am iesit. Valul de aer rece m-a izbit in fata, am simtit fiori pe sira spinarii. Am pornit spe Pietrele Corbului.. Urcam mereu, trecand pe langa casele oamenilor, fara sa privesc in stanga si-n dreapta. Mi-am amintit de o alta iarna, eram copil. Tata ma saltase razand pe umerii lui, aratand cu mana in departare:

-Vezi tu, Niculita, norii sus, pe munte? Sa stii ca acolo e o grota veche. La gura ei e pusa o stanca mare, cat casa noastra! Si Valva Pietrelor o da laoparte, ca are putere cat o mie de barbati, si da drumul norilor in lume.

Am zambit. Zapada proaspata imi scartaia sub talpi. Lasam satul urmand cararea care ducea sus, la Pietre. Am tresarit, lipindu-ma de trunchiul unui copac cand un lup mare si cenusiu mi-a iesit in cale, la doar cativa pasi in fata. S-a oprit cu ochii tinta intr-ai mei de parca ar fi vrut sa-mi spuna ceva. A stat in cumpana o vreme, apoi mi-a intors spatele si a pornit-o in sus pe carare, la pas domol. Eu unul nu ma clinteam. A disparut dupa niste tufe incarcate de zapada. Mi se stransese stomacul de spaima si uimire. Am facut cale-ntoarsa, grabind spre sat. Imi simteam sangele zvacnindu-mi nervos in tample. Oare cum spunea bunica, Dumnezeu s-o ierte, cand eram mic si nu puteam adormi? Si-ti va mai iesi lupul inainte, ca sa te-nspaimante… Sa nu te spaimanti, frate bun sa-l prinzi, ca lupul mai stie seama codrilor, si-a potecilor… Si el te va scoate la drumul de plai, la fecior de crai… la fecior de crai… cum oare mai zicea buna?

M-am oprit locului in fata casei lui Pletosu. Omul murise in razboiul cel mare. Nevasta-i murise si ea demult, inaintea lui. Acum casa era locuita de copii, Marta si Iancu. Imi zicea mama despre ei, maicuta le fusese tare frumoasa. O luase Pletosu de pe la Lupsa si-i facuse doi copii. S-a stins biata de oftica si-a ramas omul cu copii mici- Marta era mai mare, Iancu de tata. Oamenii nu-l cautau, ca era ursuz si inrait.

Pe Marta o stiam bine, faina fata! Era bucatica rupta tac-su. Trecuse de douazeci de ani si nu se maritase, nu se apropiau feciorii de ea cat era de mandra si de harnica. Tuturor le era frica de Iancu. Si mie-mi era o frica grozava, fugeam de el ca dracu` de tamaie. Era de-o seama cu mine si frumos ca alte alea. Oamenii ziceau ca e moroi, mama-mi spunea sa-mi fac cruce cand ma petrec cu el pe ulita si sa nu zic nimic, orice-ar face sau ar spune. Ma feream sa trec pe langa casa lui si pe drum nu-l vedeam veci. Nana Ana, o baba din vecini, se jura ca l-a vazut noaptea sus, in tintirim, urland la luna ca lupii, si avea coada! Alta data il vazuse baciul Sandu, in puterea intunericului, mangaind un lup mare si fioros la o rascruce. Si lupul statea ca un miel, nici nu clintea in fata feciorului. Mi se facuse parul maciuca auzindu-i. Toti ziceau ca era lucru necurat, asa gandeam si eu.

Si, ca un facut, ma pomenisem in fata casei lui Pletosu. Voiam sa o iau din loc, dar nu ma puteam misca, parca prinsesem radacini acolo. Parul mi se zbarlise in ceafa si simteam ca n-am aer. La fereastra a rasarit un cap. Marta. Mi-a facut semn sa astept. Nu mai puteam da inapoi. M-au trecut toate sudorile si blestemam clipa in care ma oprisem acolo, teapan. Usa s-a deschis si in chenarul intunecat a aparut silueta subtire a Martei.

-Hai in casa, Niculita! Hai de te incalzeste la noi.

Nu intrasem niciodata in acea casa, nu calcase nimeni din sat acolo. M-am caznit sa zambesc:

-Lasa, Marto! Ma duc acasa…

Fata si-a intors ochii spre sat, intristata. M-am razgandit- cum sa fi plecat? Nu se cadea- era Ajunul Craciunului. Am pasit spre ea sovaind, iar fata i s-a luminat; m-a luat vesela de mana, tragandu-ma inauntru. Era cald, mirosea a brad si sarmale. Agatase crengi de brad pe la grinzi. Odaia era mare, simplu mobilata si totul stralucea de curatenie. Pe pat tocea un motan vargat, ciulind urechile cand lemnele au pocnit in soba. Nu mai era nimeni.

-Stai jos, mi-a spus bland punandu-mi in mana o cana cu vin cald in care taiase bucati de mar. S-a asezat in fata mea, in tacere. Pana la urma a vorbit tot ea.

-Stii, la noi nu vine nimeni, nici noi nu merem la altii. Nici pe copii nu-i lasa oamenii la colindat. Io tot anu` fac turte, sa le dau lor. Da` nu vine nimeni.

O priveam lung si m-a cuprins mila:

-Lasa ca am venit io, Marto.

A ras:

-Bine, atunci ti-oi da tie turte!

S-a ridicat repede, a deschis dulapul si a scos un blid mare plin de turte galbene. Erau asa de dulci si de bune ca le-am mancat jumatate. Am vorbit multe cu ea, despre intamplarile din sat, zapezile mari din iarna aceea, mi-a povestit cum a petrecut la neamuri la Balgrad, ca a vizitat catedrala aceea noua pe care a construit-o regele, dar n-a suflat o vorba despre fratele ei.

-Da` unde-i Iancu? Am intrebat intr-un tarziu, nelinistit. O umbra de tristete I-a acoperit ochii frumosi. Mi-a raspuns incet:

-Nu stiu, a plecat. Asa pleaca el… Nu zice nimic, niciodata, nu-i aud vorba, de zici ca-i mut.

Voiam sa o intreb daca stie ce spuneau oamenii prin sat, dar imi venea greu. Si ma bucuram ca fratele ei lipsea. Nu il mai vazusem de vreo trei ani de zile. Il mai intalneau oamenii prin sat uneori, noaptea tarziu. Am adus vorba de altceva ca sa n-o supar pe Marta.

Am stat mult. Cand am plecat spre casa se inoptase de-a binelea. Am grabit pasul, mama ma astepta in fereastra.

-Pe unde-ai umblat, ma?

Nu i-am spus ca intrasem in casa moroiului, ca bausem si mancasem la masa cu sora-sa. M-am culcat in pat, dar mult timp nu am putut adormi, ma gandeam la Marta si la casa ei frumoasa. M-a trezit mama:

-Hai sa manci!

M-am spalat repede in troaca cu apa rece sa ma trezesc si m-am asezat la masa. Mosu si-a aprins pipa, dar nu-l mai priveam. Gandurile mi-au zburat din nou la Marta.

-Auzii ca aseara ai fost la aia a lu` Pletosu, a spus sec mama.

Am bombanit:

-Cin` ti-a zis?

-Cin` mi-a zis, te-a vazut!

-Na, si daca am fost, ce?

Mama s-a otarat:

-Da` ce-i, ti s-o facut de muieri, muce? Moroiu` era acas`?

M-am incruntat, izbind cu lingura in blid:

-Ce-i, na? Ea m-o chemat! Si moroiu` nu era acas`!

Mosu ne-a privit pe sub sprancene:

-La masa va apuca?

Mama a tacut, eu la fel. Dar vedeam ca nu-i place, nu mi-a mai spus nimic. Era manioasa. Mi-am luat suba si dus am fost. Am mers intins la casa Martei, care m-o poftit inauntru.

-Ai vint…

-Ihi! Numa` asa, in ciuda mamii!

A ras incet, turnandu-mi vin fiert, ca si seara.

-Iancu a plecat, m-a lamurit fara sa o intreb.

Era ceva necurat: unde putea fi plecat toata ziua, prin munti, iarna, in ziua de Craciun? Nu o credeam si, cand ma gandeam la ce spuneau oamenii, imi venea sa o iau la sanatoasa. Am mancat iar turte, pe saturate. Ii povesteam ceva Martei, cand s-a deschis usa- mi-a navalit sangele-n cap. In casa a intrat Iancu si, in urma lui, o vantoasa rotind fulgi de zapada. M-am ridicat intr-o clipa. Marta mi-a facut semn:

-Sezi ma bland, ca nu te manca!

El ma privea pe sub gene, cu capul nitel aplecat in fata. Era frumos si inalt, avea ochii mari si verzi si parul pe spate, de culoarea castanei. M-a masurat o vreme apoi si-a pierdut tot interesul pentru mine. S-a dezbracat incet si s-a asezat pe pat, mangaind motanul. Mie-mi inghetase sangele-n vine de groaza. Era prea frumos si prea neobisnuit ca sa nu-l iau in seama. Marta i-a turnat vin fiert; l-a baut incet, privind un punct anume pe podea, in timp ce sora-sa trancanea:

-Nu stiu, zau, Iancule Maria Ta, pe unde umbli tu atata amar de vreme. Nu manci nimic tata zua, Sfantu` te stie cu ce traiesti, nimeni nu te vede si nu te stie! Dup`aia oamenii zic… ce zic!

A ridicat incet capul, privind-o. Nu citeam nimic in ochii lui, nici macar nu stiam daca a priceput sau nu ce i-a spus Marta. De necrezut, dar nu-mi mai era frica de el. Ba chiar ma interesa.

Dupa ce si-a baut vinul, s-a ridicat, si-a luat haina din blana de oaie si-a dat sa iese. M-am ridicat:

-Plec si io. Iancule, stai ca viu cu tine!

S-a oprit, cu spatele la noi- asadar, intelesese. Marta a facut ochii mari, dar nu a spus nimic. Ca si mine, astepta reactia lui, care intarzia sa apara. A stat asa o bucata de vreme apoi a iesit, tragand usa dupa el. Marta a oftat:

-Lasa-l, Niculita. Asa e el…

Mi-am luat suba:

-Doamne-ajuta, Marto!

-Unde pleci?

-Dupa el.

-Nu, nu te duce… Lasa-l.

Am iesit, ea dupa mine., fara o vorba. Iancu era in sus, pe carare.. L-am strigat, nu s-a oprit. Am alergat, ajungandu-l din urma. Am intrat in padure pasind alaturi, in tacere; parea ca nu ma vede si nu ma stie. Mergea drept ca o catana, cu pasi mari. S-a oprit, adulmecand aerul ca si cainii. De dupa un palc de braduti a aparut in fuga un lup mare, cenusiu. Lupul care-mi iesise-n cale… S-a aplecat, mangaind animalul, care i-a lins mainile, miscand coada stufoasa. M-am pomenit sopind:

-…ca lupul mai stie seama codrilor, si-a potecilor…Si el te va scoate la drumul de plai… la fecior de crai…

Iancu a ridicat capul- ma auzise. Mirarea mea devenise mai mare decat spaima. Cu Iancu langa mine ma simteam aparat. Lupul nu mi se mai parea atat de infricosator. S-a apropiat curios, mirosindu-ma. Am pornit toti trei in sus, pa cararea inzapzita. S-a pornit sa ninga rar, cu fulgi atat de mari cum nu mai vazusem vreodata.

Am urcat mult pana am ajuns la Pietrele Corbului, stanci mari, calcaroase, care dominau imprejurimile. De acolo, de sus, se vedea satul cu case mici. Iar Iancu tacea, tacea mereu, privind in jos.

-Ii fain aci, asa-i? L-am intrebat, cercetandu-l. Vantul ii ravasea parul, imprastiindu-l in aerul rece, iar ochii ii sclipeau ca si cei ai lupului. Voiam sa scoata macar un sunet, sa-l aud vorbind, dar tacea. Am stat mult timp nemiscati, cu umerii lipiti. Eu vorbeam:

-Iancule, ma auzi? Ma intelegi?

Nu se clintea. Aveam senzatia ca vorbesc cu o stana de piatra, ori vreun soi de stafie.

-De ce-o venit lupul la tine? Cine esti tu? Ce esti tu?

Tacerea lui ma scotea din minti, Ninsoarea se intetise, vantul incetase, iar tacerea din jur imi dadea fiori. Tot ce puteam sa aud era propria-mi respiratie. Deodata, fulgii au prins a se roti usor, ca o fantasma, apoi repede, peste tot in jurul meu, in cercuri, cum se rotesc frunzele toamna. Un suier subtire tiuia, iar fulgii roteau nebuni in jurul nostru, parca prinsi in hora. Mi s-au muiat genunchii cand mi s-a parut ca aud soapte. Nu intelegeam nimic. M-am intors spre el, cu respiratia taiata. Privea in jur si parea furios. A intins mana dreapta in fata. Vartejurile s-au adunat intr-unul mare chiar in fata lui, soaptele deveneau mai sacadate. Mi-a parut ca-l aud murmurand, desi nu si-a miscat buzele:

-Plecati.

Vartejul s-a departat si-a disparut, soaptele s-au pierdut in departare. Eu tremuram ca varga. Daca as fi fost mai slab de inger, as fi cazut jos, in nesimtire. Chiar si asa, nu mai aveam multe. Ce era? Ca nu era om ca toti oamenii, asta vedeam si singur.

-Iancule, hai sa plecam acasa!

Nici o reactie. Disperat, l-am prins de umeri, zgaltaindu-l. Am inceput sa urlu ca scos din minti:

-Vreau sa plec, auzi?! Vreau sa plecam amandoi! Spune ceva, pentru Dumnezeu!

Nici macar nu se sinchisea sa ma priveasca. M-am oprit gafaind. Eram hotarat sa incerc orice metoda pentru a-i atrage atentia. O clipa, doar o clipa, am vrut sa plec si sa-l las acolo. Dar n-am fact-o, mutenia si si nemiscarea lui ma provocau. M-am asezat pe o piatra, cu capul in maini. Ce era de facut? M-am ridicat si, hotarat, l-am izbit de pamant. Cateva clipe a ramas acolo, intr-o nemiscare totala, parca ar fi fost mort. S-a ridicat cu grija, aruncandu-mi o cautatura plina de indiferenta Marturisesc ca-mi tremuram incheieturile de parca ar fi fost din aluat. Imi parea ca ma si vad izbit de ceva, facut una cu pamantul. Dar nu s-a intamplat! Asadar nu mai avea rost sa incerc, nu raspundea la nici o provocare, in nici un fel.

Cu toata frica de lupi, am coborat in sat, lasandu-l acolo. Am mers acasa si m-am pus in pat. Imi era somn, frigul si spaima ma epuizasera. Nici nu stiu cum am adormit.

Cand m-am trezit, eram singur. Mama si mosu erau dusi la matusa, imi lasasera friptura pe soba. Afara se intunecase. M-am ridicat, instat. Apa din canta se incalzise. Am iesit la izvor, era mai tarziu de cat imi inchipuisem. Satul parea adormit, nici cainii nu mai latrau. Linistea era totala, apasatoare. Departe peste munti se auzeau in rastimpuri ureletele unui lup urmate ca un ecou de altele, si altele, de parca toti lupii se pornira sa urle, toti odata. M-am gandit la Iancu- oare ce facea el? Unde era? Imi parea rau ca-l trantisem si-l lasasem acolo. Pentru ce? Ce drept aveam? Doar nu-mi facuse nimic.

Nu puteam sa nu ma gandesc la el. Si nu pricepeam in ruptul capului, de ce? Orice as fi facut, ii vedeam mereu chipul, privirea inghetata. M-am scuturat ca de frig, am baut apa si am intrat repede in casa, incuind usa. Spaima prosteasca ce crescuse-n mine s-a mai potolit. M-am aruncat pe pat- si daca, tousi, era moroi, asa cum spuneau oamenii? Ce era de facut?

“Prostii de speriat prunci si babe!” mi-am spus, adormind la loc.

Nu l-am mai vazut mult timp pe Iancu. Nici pe la Marta nu am mai fost. Hotarasem ca e mai bine sa rup orice legatura cu el. Uneori parca ma mancau talpile, as fi mers intr-o fuga sa-l caut- acasa, la Pietrele Corbului sau aiurea, dar imi infranam orice pornire de felul acela.

Venise vara, era prin iulie. Intr-o dimineata m-au trezit tipetele oamenilor in strada. Am dat fuga afara. Mama si mosu erau la poarta, era multa lume la noi la poarta si o zarva de zile mari. M-am apropiat.

-Ce-i, mama, ce-i aci?

Mama si-a facut cruce:

-L-o prins Gheorghe a lu` Schioapa pe Iancu, i-o luat laptele de la vaca!

-Cand?

-Pai azi dimineata, cand s-o dus sa mulga vaca, nu mai avea lapte!

-Na, si ce?

-Cum “si ce”? I-o starpit-o moroiu`! Ptii, uciga-l toaca! Blestema mama, facandu-si multe cruci. Nu mai pricepeam nimic. Nu credeam. M-am dus mai in fata. In mijlocul cercului de oameni erau Iancu si Gheorghe, vecinul, un barbat mustacios, mare cat un munte si iute la manie. Iancu sta, ca de obicei, tacut si nemiscat, in timp ce Gheorghe ameninta, injura si scuipa printre dinti, stropsindu-se la el. Oamenii il priveau pe Iancu inraiti, coltosi si-n ochii lor se citea ura, spaima si neputinta. Gheorghe l-a insfacat cu putere de gat, izbindu-l de zidul casei.

-Te omor, moroiule, altaru` cui te-o facut!

Barbatul a smuls biciul din mana unui om care mana vacile si se oprise si el gur-casca, apropiindu-se amenitator de Iancu:

-Cu mana mea te omor, satana si Iuda!

Iancu a aplecat putin capul, sagetandu-l pe Gheorghe cu privirile- nici amenintator, nici fioros. Privirea ii era calma, sfredelitoare si vadit superioara. Mustaciosul incepuse sa se roseasca, turbat de manie. Mana ii tremura, strangand biciul. Am sarit:

-Da` lasa-l, nea Gheorghe! N-o facut nimica!

A urlat:

-Nimica pe dracu`! Da` vaca mea? Ha?!

A inceput sa-l loveasca, scos din minti. Satenii priveau de pe margine cu interes. O baba s-a pus pe bocit:

-Vai, saracu`… Ca pe cani!

Iancu indura totul cu un eroism de invidiat. Nu se misca si, desi stiam ca-l doare, nici un muschi nu-i tresarea.

Marta a venit in fuga, tipand, smulgandu-si basmaua din cap:

-Lasa-l, omule, lasaaaaaa-l…!!!

Un barbat a prins-o-n brate:

-Las` sa-i dea! Asa!

Gheorghe s-a oprit cu mana in aer, gafaind salbatic. Holbase ochii, cuprins de fiori. S-a albit la fata. A trantit biciul in drum si a plecat, lasandu-l pe Iancu acolo. Dare de sange ii siroiau pe pieptul gol. Oamenii s-au imprastiat, murmurand. Marta a cazut in tarana drumului, plangand infundat. Doar eu am ramas. M-am apropiat de cel batut:

-Ce-ai facut, ma? Ce-ai facut? De ce taci, ma, de ce dracu` taci? Spune ceva! Zi-le ca nu esti tu ala!

Nimic. L-am impins, lipindu-l de zid si am plecat. Ii urmaream din curte. Marta s-a ridicat, l-a luat de mana si au plecat. In casa, mama vorbea cu mosu:

-…ca doara zicea Gheorghe ca numai el putea sa fie! Si io, cand t-am spus, ai urlat la mine! s-a intors mama, privindu-ma furioasa, de parca eu purtam vina a tot ceea ce se intamplase.

Mosu nu zicea nimic. Si-a aprins pipa, apoi mi-a spus:

-Lasa-i, Niculita, ca-s prosti cu totii.

Mama a rosit:

-Da` di ce-s prosti oamenii? Ca-i ala moroi? D`aia-s prosti, tata?

Mosu a tras un fum, plictisit:

-Nu-i nime moroi, Salomie!

Eram mirat- toti ziceau ca e, mosu zicea ca nu e. Pe cine sa mai fi crezut? Dar daca era moroi? Ca doar nu-l batuse Gheorghe degeaba, nu-l vorbeau oamenii degeaba. Ma intrebam ce ar spune lumea daca ar stii ce facuse el la Pietre, asta iarna? Cum ar fi fost, n-aveam de gand sa spun nimanui. Eram hotarat sa descurc itele, dar nu stiam inca ce si cum voi face.

Seara m-am decis- i-am spus mamei ca merg la Milut, varul meu, si am urcat la Pietre. Era o noapte calda si senina. Urcam pe cararea dintre brazi cu gandurile aiurea. In cale mi-a aparut lupul pe care-l vazusem in iarna. Desi imi era nitel teama, m-am aplecat si i-am mangaiat blana deasa si aspra. A miscat coada, prietenos ca un caine- ma recunoscuse.

-Ce faci tu, lupule? Unde-i feciorul de crai?

Parca ma intelesese. A sarit de cateva ori in jurul meu, apoi a luat-o la fuga in sus, pe carare. L-am urmat.

Am ajuns la Pietre. Asa cum ma asteptam, l-am gasit acolo pe Iancu- sta jos, cu spatele rezemat de una din stanci. M-am asezat foarte aproape de el.

-E o noapte frumoasa.

Tacere. Nu mi-am iesit din fire. I-am pus o mana pe umar:

-Iarta-ma, Iancule. N-ar fi trebuit sa te izbesc si sa urlu la tine. De ce nu te aperi? De ce-i lasi sa te bata?

A ridicat ochii din pamant- pentru prima data am citit altceva decat indiferenta in privirile lui- durere. Dar asta a fost tot, pret de o clipita, poate doar o parere. Si-a reluat ciudata meditare. Simteam ca intre noi se stabilize o oarecare comunicare, ceea ce mi-a dat curaj.

-Iancule, esti moroi cu adevarat?

Dintr-o data s-a pornit sa bata vantul, dn ce in ce mai tare. Era un vant cald, de vara, insa nemaipomenit de puternic. Nu intelegeam ce se intampla. Cerul s-a intunecat, nori grei au acoperit luna rotunda. Fulgere albe brazdau cerul, tunetele bubuiau ingrozitor. Simteam ca mi se face rau:

-Iancu! Ce faci, omul lui Dumnezeu!? Iancu!!!

Vocea mea puternica s-a izbit de munti. Ma uitam prostit in jur. Norii, vantul, tunetele si fulgerele au disparut ca prin minune. Totul era calm, ca mai`nainte. Iancu a ingustat ochii- eram convins ca el provocase furtuna si-mi era frica. Era mult mai mult decat credeau oameniica e. Nu era moroi. Era altceva, infinit mai inspaimantator, cel putin asta era convingerea mea.

Am luat-o la fuga spre sat; am intrat in casa, tremurand. Mama a sarit in picioare:

-Tulai Doamne! Da` ce ai?

-M-a… m-a prins furtuna, am banguit.

-Care furtuna, Niculita?

M-am prabusit pe lavita, disperat. Doar furtuna fusese violenta, tunetele si fulgerele ingrozitoare. Cum, nu vazusera?

-A fost furtuna, mama! A tunat si-a fulgerat…

-Unde, ma?

-Aci, in sat! Si la Pietre!

Mama si mosu ma priveau zapaciti. Nu auzisera si nu vazusera nimic.

-Mai du-te tu la biserica, dragu` mamii…

Am iesit afara. In drum m-am intalnit cu nana Ana.

-Nana, nana! O fost furtuna?

Batrana s-a uitat chioras:

-Furtuna? Vai, ma copile… Cum sa fie furtuna? Cand?

-Sara asta, nana!

-Ba, ma, n-o fost! Unde ai vazut tu?

-Asa mi s-o parut…

-Ma, tu ii fi deocheat! Bunele vantului cu relele pamantului, cum l-o `talnit de cap l-o taunit, de ochi l-o orbit…

Am lasat-o boscorodind singura impotriva deochiului, n-am stat sa o ascult. Am pornit din nou spre Pietrele Corbului, capul imi zvacnea: asadar, furtuna fusese doar pentru simturile mele! L-am gasit in acelasi loc.

-M-am intors. Di ce mi-ai facut una ca asta? Nimeni din sat n-o vazut furtuna!

A zambit, ridicandu-se. Era prima data cand il vedeam zambind. S-a apropiat de mine privindu-ma cu luare-aminte, apoi a spus cu o voce clara:

-N-am vrut sa te sperii, Niculita.

S-a cufundat din nou in mutenie, asezandu-se la locul lui. Nu ma asteptasem sa-i aud glasul. M-am asezat in fata lui:

-Ma bucur ca mi-ai vorbit.

A inclinat usor capul. Am vorbit tot eu:

-Ce-a fost azi dimineata? Iancule, acum stiu ca nu esti un om ca toti oamenii si…

-Nu sti nimic, mi-a retezat-o.

Am clipit marunt, contrariat:

-Tu pricepi ce ti se intampla?

-Da. Si fac ce vreau cu puterea mea.

-Vorbesti asa de fain… pacat ca nu-ti aud oamenii vocea.

Nu mi-a raspuns, dar eram hotarat sa-l descos.

-Dar puterea asta vine de sus, sau…?

A zambit cu o superioritate pe care incerca sa o ascunda. Ma uitam la el vrajit, era frumos si mandru ca un fecior de crai din povestile bunicii.

-De ce te-a batut Gheorghe?

S-a incruntat:

-Credea ca i-am luat laptele de la vaca, da` ce sa fac io cu el?

-Ai putea sa-l iei?

A ridicat din umeri:

-Ce folos?

O vreme am tacut, nu mai stiam ce sa spun. Luna se ridicase in crucea cerului.

-Spune-mi, Iancule, di ce nu te-ai aparat? Di ce nu i-ai spus omului ca n-ai fost tu?

-Ce ma priveste?

-Cum ce te priveste? Tu ai luat bataie, nu altu`!

-Uite…

Cu grija, si-a dezbracat camasa alba develind-si pieptul. Am icnit, mi-am simtit ochii sarindu-mi din orbite. Pielea lui era complet neteda, desi dimineata biciul lasase rani sangerande pe tot pieptul lui. Am scuturat capul, nauc:

-Nu mai pricep nimic… Ce Doamne iarta-ma esti tu, Iancule? Spune-mi, ce?!

Am intins mana, iar degetele mi-au alunecat pe pielea lui. M-au trecut transpiratii reci, simteam ca ma podideste plansul.. Prea se adunasera multe, iar asta punea capac. Mi-am tras brusc mana, gemanad:

-Nu, nu esti om, nu se poate sa fii om…

Lacrimile mi-au alunecat pe obraji fara sa vreau. Nici nu stiam de ce plang, de fapt.

-Ce ai?

-Io ce sa fac daca-mi vine sa plang? am hohotit eu inciudat ca nu ma puteam opri.

M-a prins de ceafa, tragandu-ma langa el, cu spatele rezemat de piatra:

-Stai aci, o sa-ti treaca de-acuma.

Simteam ca ma linistesc si prin din nou putere. Mintea mi s-a limpezit, in timp ce lacrimile mi se oprisera cu totul. Era asa de bine incat as fi ramas acolo intreaga noapte, privind cerul.

A doua zi, Iancu a disparut din sat. Marta plangea in bratele mele, disperata si nu stiam ce sa-i spun. Nu pomenisem nimanui despre intamplarea de la Pietre. In fiece seara urcam in acel loc, doar-doar l-oi intalni. Dar nu mai era. Ma ntorceam acasa cu inima stransa, nu stiam ce se petrece cu mine. Slabeam pe zi ce trecea, ma trezeam noaptea si mi se nazarea ca-l vad in odaie. Il strigam si disparea. Mama daduse slujbe la biserica. Nana Ana se tanguia:

-Saracu` Niculita, cum il mai chinuieste moroiu`, uciga-l toaca sa-l ucida!

A cerut de la mama fus si cutit si-a inceput sa-mi descante:

-De-a veni strigoiul de la rasarit, sa se intepe in cutit, iar de-a veni de la apus, sa se-ntepe-n fus…Tu strigoiule, tu strigoaico, tu leule, tu leoaico, acolo sa va duceti, acolo sa dormiti… in` dealu` cu jocu`, c-acolo vi-e locu`, in camp cu bujoru`, c-acolo vi-e doru`! Cu toate danturile voastre, cu toate lanutirle voastre, iesiti si va mutati la muntii cei pustii… Niculita ramaie curat, ca soarele luminat!

-Da` mai taci, muiere! a sfadit-o mosu. Da-i pace copilului sa doarma! Ce-l tot boscorodesti?

In tot satul mersese vestea cum ca pe mine ma chinuia moroiul. Iar Iancu nu era de gasit, parca-l inghitise pamantul. Prin noiembrie am cazut la pat- abia mai puteam sa beau si sa mananc cate ceva. Slujbele popii fusesera degeaba. Mama blestema, pe cand eu plangeam ca un orfan:

-Ada-l pe Iancu, mama!

Saraca de ea, era mai nenorocita ca niciodata, nu stia ce sa-mi faca. Nana Ana-i spunea:

-Gata, s-a duce si asta… S-a prapadi, Salomie dragaaa…!

Boceau amandoua langa mine ca langa mort. Am sarit si am dat-o pe batrana afara. Asta era prea de tot! Nu avea mama destule pe cap? M-am aruncat la picioarele ei , suspinand:

-Ada-l pe Iancu, mama!

S-a lasat jos, luandu-mi capul in maini, plagnad:

-Da` de unde sa ti-l aduc, Niculita, mama? Zi-mi unde sa ma duc si ti l-oi aduce!

Plangeam cu sughituri si nu mai stateam sa ma intreb de ce- nici sa fi murit careva nu m-as fi tanguit cu atata jale. Nu voiam nimic altceva decat sa fie acolo langa mine, sa-l vad.

In decembrie m-am ridicat de la pat, dar tot nu ma linisteam. Nu mai vorbeam cu nimeni inafara de mosu, cu care abia daca schimbam doua vorbe. Toata ziua stateam in fereastra, ma uitam cum ninge si oftam.

In seara de Ajun a intrat in casa, cu obrajii rosii, obosita de fuga, Marta. Cand a vazut-o mama, s-a speriat:

-Vai tu fata draga, da` ce-i?

Eu ma prefaceam ca dorm, nu voiam sa vad pe nimeni:

Cum ii Niculita?

-Doarme… saracu`, cat sa mai zbuciuma…

Marta a spus incet:

-Nana Salomie, iti spun ceva, da` dumneata sa nu zici la nimeni!

-Nu zic, tu fata! Ce-i, draga?

-Bine, nana… O vint Iancu acasa.

Am deschis ochii si-am vazut fata mamei luminandu-se. Nu credeam sa o vad asa vreodata.

-Zau, tu fata?!

-Zau, nana, o vint in sara asta!

-Unde-i?

-Afar`, o vint pe alta cale, sa nu-l vada careva.

Mama a sarit:

-Ada-l in casa!

L-am auzit intrand. A spus:

-Buna sara.

Mama si mosu i-au raspuns intr-un glas:

-Tu vorbesti!

Marta a ras, incantata:

-Vorbeste toate cele!

Eu nu deschideam ochii, nu puteam. Parca pleoapele-mi erau de plumb.

-Vai, Iancule, bine c-ai vint, ca sa prapadea copilu`! a spus mama. Ca ce s-o mai nacajit, saracutu`…

Il simteam ca se uita la mine. S-a asezat pe marginea patului, iar ochii mi s-au deschis singuri- inca nu-mi venea a crede. Ma privea cu ochii mari si-mi parea ca straluceste, nu stiu cum. M-am mirat sa-l vad imbracat ca un om cu stare, cu haine cum nu mai vazusem. Haina de blana neagra si lucioasa ii era descheiata si, pe dedesupt purta o camasa alba de domni. M-am aplecat putin sa-i vad picioarele. Ava cizme scumpe, ca ofiterii. A zambit:

-Ce-i, ma? Ce-i cu tine?

N-am fost in stare sa scot vreo vorba. Am stat asa mult timp, nimeni nu spunea nimic.

-Ce –i ma cu tine? Ce-ai patit?

-Nu stiu, Iancule… Unde ai fost?

-Am fost si io sa vad lumea asta mare.

-Di ce nu m-ai dus cu tine?

-Las`… am adus lumea la tine.

Cateva secunde mi-am pierdut cunostinta. Cand am deschis ochii, am vazut munti, dealuri, campii intinse, ape fara capat, orase albe, oameni de toate felurile vorbind limbi de toate felurile. Cand m-am dezmeticit, Iancu radea. Am ras si eu- ce frumoasa era lumea!

Vitele omaneilor mureau pe capete. A murit si Gheorghe a lu` Schioapa, s-a dus curand si nana Ana. Vasile, feciorul lui Gheorghe, blestema: ii murisera vitele si oile. Ma-sa urla ca o apucata:

-Moroiu le omoara! Moroiu l-a omorat si pe omu` meu! O intrat moroiu-n sat!

Copiii l-au vazut pe Iancu intr-o seara. Vasile il cauta cu cutitul, sa-l omoare. Imi amintesc perfect seara aceea, l-a prins la poarta noastra. Am auzit galagie si am iesit. Vasile il izbise de poarta:

-Te omor! scrasnea el. Nu te-o omorat tata, da` te omor io!

Pana sa apuc sa fac doi pasi, am auzit o izbitura, un zgomot sec, urmat de un tipat ascutit de femeie:

-Sariti, ca l-a omorat nebunu`! Sa te bata Dumnezeu!

Am da fuga la poarta si ce am vazut m-a ingrozit. Iancu sta lipit de scandurile de lemn cu cutitul infipt in piept. Vasile se facuse alb ca faina. Oamenii s-au adunat, speriati. M-am oprit in fata lui Iancu- si-a mutat privirile de la Vasile la mine. A deschis gura- un suvoi de sange i-a tasnit printer buze. Stiam ca va muri. Privirea lui ma tintuia locului. Eram linistit, intocmai cum fusesem in noaptea aceea, la Pietre, cad imi alinase plansul. S-a lasat in incet jos. M-am aplecat in genunchi:

-Am sa mor, mi-a soptit.

-Stiu, Iancule. Stiu.

Sangele lui inrosea zapada:

-Am sa mor si-am sa te astept. O sa vedem lumea, te iau cu mine… Nu te mai las.

A inceput sa tuseasca. Am pus mana pe cutit si, fara ezitare, l-am rasucit cu toata puterea. Ochii i s-au inchis incet.

Vasile ramasese-n continuare teapan. O femeie plangea. Mama se oprise in poarta, muta de spaima. Priveam chipul lui Iancu, atat de linistit de parca ar fi dormit. Am scos cutitul. Lama, inrosita de sange, stralucea in unele locuri. L-am ridicat deasupra capului si, cu o miscare rapida si puternica, mi-am infipt lama lui ascutita in piept. O durere fierbinte m-a amortit repede. Auzeam, undeva, departe, dangat de clopote. O vedeam pe mama tipand, miscandu-si buzele, dar nu o auzeam. Nu auzeam nimic, afara de sunetul prelungit al clopotelor, din ce in ce mai puternic.

Clopote de inmormantare.

Solomonar, nov. 1999

Antinous

„Cel mai insemnat dintre imparatii romani” – asa il descria un istoric al Romei imperiale pe Hadrian, cu mai ine de un secol in urma. Ceea ce i-a impresionat pofund pe istoricii antici cat si, in egala masura, pe savantii moderni, era energia inepuizabila a acestui om, „marsaluind in fruntea legiunilor sale prin vastul Imperiu” si „neostoita lui curiozitate”. Si-a petrecut mai bine de jumatate din domnia sa de 21 de ani departe de Roma si Italia, calatorind aproape in fiecare provincie a intinsei sale stapaniri- prezenta imparatului in peste 30 de provincii este bine documentata. De altfel, atunci cand a urcat pe tron, la 41 de ani, mai bine de jumatate din viata de adult si-o petrecuse departe de Roma. Sursele antice ne ofera cel putin o descriere a lui Hadrian: o figura inalta si impunatoare, si extrem de inzestrat din punct de vedere fizic, caci calarea si mergea mult pe jos, se antrena la lupta cu sabia si la aruncatul sulitei, si vana deseori. Totodata, era elegant iar ochii ii erau „stralucitori si sfredelitori”. Putea fi „placut la vorba si avea un farmec aparte”, aratandu-se foarte popular si prietenos chiar fata de supusii cei mai umili, care trebuie sa-l fi vazut mai des decat pe oricare alt imparat. Dar „ambitia sa neostoita”, dorinta arzatoare de a excela in toate dmeniile si a se remarca, pe spezele expertilor din orice fel de sfera de activitate, l-au transformat cu siguranta intr-o persoana dificila.

Bithynium-Claudiopolis poate fi considerat orasul de bastina al celui care va deveni obiectul pasiunii dezlantuite a imparatului, Antinous. Mai precis, Antinous era un fiu de taran, casa parintilor aflandu-se intr-un loc numit Mantinium (locuitorii din Mantineea il vor comemora mai tarziu pe Antinous cu o fervoare deosebita; insasi numele tanarului aminteste de o legenda locala, care trebuie sa fi fost cunoscuta si la Bithynium- potrivit acestei legende, Mantineea fusese intemeiata, initial, in alta parte, dar fiindca oracolul i-a poruncit, Antinoe, fiica regelui Cefeu, a adus poporul in locul harazit de zei, ghidata de catre un dragon). Sursele antice nu ne spun unde si cand l-a vazut prima data Hadrian. Dintre toate numeroasele portrete ale lui Antinous, majoritatea sunt idelizate, infatisand un adolescent imberb, si doar unul singur ni-l prezinta ca pe un tanar de 20 de ani. Acest lucru ne permite sa credem ca el s-a aflat alaturi de Hadrian timp de aproape 7 ani- cu alte cuvinte, din toamna lui 123 sau primavara lui 124 si pana la moartea lui, in octombrie 130. Dupa toate probabilitatile, Hadrian l-a vazut pentru prima data la Claudiopolis, desi s-a presupus ca aceasta intalnire a avut loc la Heracleea, unde Antinous participa la concursurile atletice rezervate baietilor. Dar, indiferent de locul si momentul intalnirii, prezenta lui langa imparat nu este nicaieri consemnata inainte de calatoria in Egipt, in anul 130.

In septembrie 128, la cinci ani dupa ce a fost initiat in primul grad al Misterelor, Hadrian a mers din nou la Eleusis (Misterele din Eleusis erau sarbatori bianuale tinute in Grecia antica in templul din Eleusis, dedicate zeitei Demetra si fiicei ei persefona din recunostinta pentru darul agriculturii). El s-a alaturat celorlalti „Mystae”, facand baia rituala in mare, tinand post timp de trei zile si apoi participand la aducerea statuii lui Iachus de la Atena. Antinous se va fi aflat si el acolo, chiar daca nici o sursa nu-i atesta prezenta. Dar multimea marturiilor ulterioare, ce asociaza numele lui Antinous cu misterele eleusiene, fac plauzibila ipoteza ca el ar fi fost initiat alaturi de imparat.

Poetul egiptean Pancrates compune un poem despre o vanatoare la care participa cei doi, din care s-au pastrat cateva fragmente, printre care: „Caci el [Hadrian] dorea sa puna la incercare indemanarea frumosului Antinous, fiul ucigasului lui Argus[Hermes](…)”.

Pe la jumatatea lui octombrie 130, flotila imperiala a ajuns la Hermopolis in Egipt, catre izvoarele Nilului. Acesta este orasul hermesului egiptean- zeul Thoth, care dezlega toate tainele. Pe 22 octombrie festivalul Nilului era in curs si doua zile mai tarziu se desfasura comemorarea mortii lui Osiris- ziua in care s-a inecat Antinous. Incidentul este raportat lacunar de catre Dio Casius ,Historia Augusta si Aurelius Victor. Dio incepe:

Antinous era din Bithynium, un oras bithynian pe care-l mai numic si Claudiopolis, si el devenise paidika [baiatul favorit] al lui Hadrian; si a murit in Egipt, fie cazand in Nil, cum scrie Hadrian, fie, cum s-a intamplat de fapt, fiind oferit drept sacrificiu. Caci Hadrian era, in orice caz, asa cum am spus, foarte atras de cele mai bizare arte si se folosea de divinatii si incantatii de orice fel. Astfel Hadrian l-a onorat pe Antinous- fie din pricina iubirii pentru el, fie ca el alesese sa moara de buna voie, caci trebuia sa renunte la viata din proprie vointa, spre a dobandi ceea ce imparatul dorea- intemeind un oras pe locul unde Antinous isi implinise destinul si dandu-i numele frumosului tanar. De asemenea, i-a inaltat statui, sau mai curand imagini sacre, practic in toata lumea. In cele din urma, el a declarat ca zarise o stea, pe care o considera ca fiind a lui Antinous si cu bucurie asculta povestile depanate de companionii sai, cum ca staua se zamislise din sufletul lui Antinous si ca atunci aparuse pentru prima oara. Ca urmare, el a fost ridiculizat, mai ales pentru ca, atunci cand murise sora sa, Paulina, nu i-a acordat nici un fel de onoruri.”

HA este inca si mai laconica:

Pe cand naviga pe Nil, l-a pierdut pe Antinous al sau, pentru care s-a jelit ca o femeie. Sunt diverse povesti despre Antinous- unii spun ca s-ar fi oferit el insusi drept jertfa, pentru binele lui Hadrian, altii- ceea ce frumusetea si senzualitatea lui Hadrian sugereaza. In orice caz, grecii, la dorinta imparatului, l-au cinstit pe tanar ca pe un zeu, sustinand ca prin el s-ar fi dat si oracole, despre care se presupune ca insusi Hadrian le-ar fi compus.”

Descrierea lui Aurelius Victor deriva probabil din aceeasi pierduta „Vita Hadriani” a lui Marius Maximus, pe care se bazeaza, in mare, si HA. Intreaga relatare pe care Victor o face asupra regimului lui Hadrian numara mai putin de 300 de cuvinte, mai bine de un sfert fiindu-i dedicate lui Antinous:

Ca urmare a inclinarii lui Hadrian catre luxura si voluptate, zvonuri rautacioase s-au auzit despre desfranarea sa cu barbati si despre pasiunea arzatoare facuta pentru tanarul sau insotitor, Antinous; de aceea si pentru nici un alt motiv, a fost intemeiat un oras numit dupa Antinous si hadrian i-a inaltat statui efebului. Unii pretind ca a procedat asa din pietate sau din cauza religiei: motivul fiind, zic eu, ca Hadrian voia sa-si lungeasca viata si cand magicienii au cerut un voluntar sa i se substituie, toti au refuzat, dar Antinous s-a oferit el inusi- de aici si mai sus pomenitele onoruri ce i-au fost acordate. Vom lasa insa chestiunea nedecisa desi, in cazul unei personalitati acomodante, privim asocierea dintre persoane de varste diferite cu suspiciune

Daca Hadrian n-ar fi aratat atatea dovezi de recunostinta- ce necesitau onoruri totale- raposatului Antinous, poate ca povestile ostile despre moartea tanarului nu ar fi circulat niciodata. Orice s-ar fi intamplat, insa, Hadrian s-a vazut obligat sa insiste in scris ca moartea lui Antinous fusese accidentala. Dar exista indicii ca s-ar fi incercat innabusirea zvonurilor potrivit carora disparitia tanarului ar fi fost voluntara. Un collegium de adoratori ai Dianei si ai lui Antinous din lanuvium, langa Roma, infiintat 6 ani mai tarziu, prevedea normele pentru inhumarea normelor membrilor sai- doar cei care se sinucideau nu putau beneficia de onorurile funerare. Alte dovezi suplimentare fac ca moartea voluntara a lui Antinous sa para probabila. Mai ales ca divinizatul Antinous, desi identificat sau portretizat ca diferiti zei greci, in special Hermes, Dionysos si Pan, a fost alaturat lui Osiris, in orasul ce urma sa-i poarte numele. Faptul ca moarta sa a vut loc chiar in ziua in care Osiris se inecase cu greu ar puta trece drept o coincidenta. Pe langa asta, potrivit unei vechi practici stravechi, cei care se inecau in Nil primeau onoruri divine. Cu siguranta Antinous auzise despre aceste traditii. Pe de alta parte, conceptul sacrificiului personal pentru a salva viata cuiva era destul de familiar atat grecilor cat si romanilor.

Mai exista insa si alte dovezi care merita sa fie luate in considerare si care pot face lumina in privinta starii de spirit a lui Hadrian. Este poate inutil sa ne lansam in speculatii, cand adevarul poate nu va fi niciodata descoperit. Astfel, se poate presupune ca Antinous s-a inecat de buna voie, stiind ca Hadrian isi facea griji privitoare la sanatate. Oricum, este destul de plauzibil ca tanarul dobandise un fel de dorinta de a muri. El il insotea de ceva timp pe Hadrian, pare clar- chiar daca toate sursele nu afirma fara echivoc acest lucru, si se afla acum la varsta cand, pentru greci, relatiile traditionale onorabile cu un barbat nu mai erau acceptate. Unii dintre principalii elenisti moderni au ajuns la aceeasi concluzie- ca pozitia lui Antinous devenise de neconceput si el a cautat o ale de iesire.

In orice caz, se pare ca pe 30 octombrie Hadrian a „intemeiat” oficial „orasul lui Antinous” (Antinoopolis) pe malul drept al Nilului, vis-a-vis de Hermopolis si aproape de locul unde Antinous murise.

Geniu

Inseamna afectiune si prezentul, deoarece a cladit casa deschisa iernii spumoase si zvonului varatec: dansul a purificat bauturile si bucatele: inseamna vraja locurilor ce luneca, si desfatarea supraomeneasca a popasurilor. El inchipuie afectiuna si viitorul, puterea si iubirea pe care noi, in picioare – in mijlocul turbarii si plictisurilor, le vedem strabatand cerul de furtuna si flamurile extrazului. (ARTHUR RIMBAUD)

Published in: on 31/07/2008 at 12:57  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,