Dragostea, taram de basm

Zice-se c-a fost odată, demult, un tărâm numit Dragoste. Ţinutul era atât de întins încât unea un capăt al pământului cu celălat capăt. Belşugul aparţinea tuturor, fără deosebiri între animale şi oameni. Păsările erau libere, iar  coliviile nu se inventaseră.

Într-o casă cochetă, pe un deal singuratic, trăiau două făpturi, doi oameni, cei mai frumoşi dintre pământeni: Amad si Vea. Erau ca două jumătăţi de măr, care împreună formau întregul. Trăiau simplu, armonios. Despre neasemuita lor dragoste, auziseră şi soarele şi luna. Astfel, încă de dimineaţă, soarele le făcea baie de raze, dezmierdându-i tandru, iar luna le zâmbea noapte de noapte la ferestre, cântându-le tainice romanţe.

Într-o zi, armonia ţinutului a fost invadată de un balaur fioros, născocit şi adus pe lume de către o zgripţuroaică haină şi invidioasă pe fericirea locuitorilor ţinutului “drăgăstos”, cum îl numea cu ciudă, muşcând sec pământul şi rupându-şi firele de păr şi aşa rare. Îi pizmuia de mult, şi încercările ei pline de răutate fuseseră anihilate de păzitorii Dragostei, doi dragoni înaripaţi (Eruh şi Imiv), născuţi tot din iubire de către Gea -Mama Pământului. Tatăl lor, Timpul, era tare mândru de ăi doi flăcăiaşi, purtători de inimi pure, astfel încat se retrăsese împreună cu Gea, sălăşuind când în palatul din centrul pământului, când pe tărâmul norilor roz. Cum reuşise zgripţuroaica să îi ferece cu lanţuri, rămâne mister. Puterea lor fusese anihilată de zalele veninoase, întărite cu ură, invidie şi dezbinare.

Pe dealul singuratic, tunete şi nori furioşi alergau prin matricea fericirii. Amad şi Vea dădeau nume câtorva fiinţe noi, apărute în peisajul de baştină. Ca niciodată, zgomotul naturii li se păru înfricoşător. Se priviră temători, apoi o luară la goană către peştera ascunsă, locul unde trăia bătrânul Zor, preaînţeleptul lumii. Intrară degrabă, iar bătrânul închise peştera printr-un perete stâncos, mişcător. Sudori reci şi o neînţeleasă frică le definea alurile.

-Staţi jos, feţii mei! glăsui blând înteleptul.

Cei doi se ghemuiră unul lângă altul, pe o laviţă din paie, în jurul unui foc care ardea de fiecare dată cand vizitară  bătrânul. Argintatul om stătea pe un scăunel de nuiele, pufăind din nelipsita  pipă.

-Ce se întamplă, mărite Zor? sopti agitat Amad, strângând mâna Veei şi mai tare, în timp ce aceasta încerca să îl liniştească, lipindu-l şi mai strâns de ea.

-E urgie mare, fătu meu…! Zgripţuroaica Raponad, ne vrea distruşi. Dintotdeauna a încercat să îşi strecoare odraslele printre noi şi până acum n-a reusit. Eruh şi Imiv sunt capturaţi, iar întreg ţinutul, întinat de blestemată şi progeniturile ei.

Zor nu mai continua. Rămăsese pe gânduri, mângâindu-şi alba barbă. Ochii îi luceau straniu şi erau atât de albaştri încât păreau două mărgele rupte din oglinda ceriului.

După un timp, în care respiraţiile se înlănţuiră la unison, Vea se apropie de bătrân şi, după ce îi sărută mâna, îl întrebă mai mult din priviri:

-Sfântule, tu eşti născut odată cu Cerurile şi Pământul! Spune-ne rogu-te fierbinte, ne-om descătuşa de zalele otrăvite în care prinsu suntem? Ni se va deschide calea spre izbândă? …Am tot auzit în poveştile din copilărie cum armatele pământului s-au luptat cândva, dar nu credeam că vom trăi vremuri de izbelişte. Noi nu avem armată, nu ştim să luptăm! Suntem copii ai păcii. De unde vom găsi putere să rezistăm?

Amad, sări ca ars, văzând-o pe Vea lui, în genunchi şi pentru prima oară vărsând  lacrimi. Se simţea ciudat şi conştientiza cum se transformă subit. Privirea îi fulgera, mai verde ca verdele însăşi. Se plimba ici- colo, plin de sentimente noi, neînţelese şi derutante.

-Opreşte-te! răsună vocea lui Zor, care-l luă prin surprindere.

-Vă rog, aşezaţi-vă să ne sfătuim pe îndelete!

După ce îi văzu la locul lor, bătrânul continuă molcom :

-La începuturile lumii, totul era armonios. Fiecare fiinţă îşi ştia rostul şi respecta pe celălat. La întâiul orizont, s-a născut dintr-o zână  şi un simplu muritor, o fată frumoasă, cea mai frumoasă! A fost iubită si rasfaţată de tot alaiul lumesc. Doar că, pe măsură ce creştea, devenea tot mai diferită de ceilalţi. În gândurile-i secrete, nutrea la supremaţia ţinutului. Nu-i ajungea că era cea mai adorată, voia să fie stăpână iar restul sclavi. Astfel, a invocat ea forţe malefice şi prin ele a însămânţat minţile oamenilor, animalelor şi plantelor cu otravă şi iluzorice bogăţii. Aşa a început războiul. De voie, de nevoie, s-au ridicat armate peste armate, fiecare dorind să domine. Sătui de răutatea nou-ivită, stăpânii celor patru zări au ţinut sfat şi au hotărât să îi forţeze pe rebeli să accepte pacea. Astfel, le-au diminuat puterile, slăbindu-i, oprind toate izvoarele să curgă, rugând grâul să nu iasă şi vântul să îi usuce. Nevoiţi să accepte pacea impusă de preaînalţii zei, conducătorii armatelor pământului, au jurat că vor fi ca şi înainte. Au semnat cu preţul vieţei lor şi al seminţiilor viitoare, fiecare în parte. Drept pedeapsă pentru haosul produs, fata cea frumoasă, malefica Raponad, a fost blestemată să fie detestată de toţi şi să poarte mereu cu ea coşmarurile războaielor. Aşa a devenit zgripţuroaică! Umilită, s-a retras într-o vale adâncă, jurând să se răzbune.

Amu, dragii mei, nu ştiu cum a izbutit să îşi facă iar mendrele. Cine o fi ajutat-o? Nu stiu.  Aveti un bob zăbavă să cer îngăduinţa marilor zei de a fi primitu în sfat la ei.

În clipa urmatoare, Zor dispăru ca prin farmec.

Amad şi Vea se priveau înmărmuriţi. Ce încercări urmau? Indiferent de sacrificii, erau hotărâţi să nu cedeze şi să fie dârji până la ultima suflare.

La fel cum dispăruse,  Zor apăruse, cu chip grav, emoţionat.

-Am ştire de la zei! O putem opri pe Raponad, însă nu uşoară va fi lupta…

-Ce trebuie să facem, sfinte? strigară Vea şi Amad deodată.

-Trebuie să duceţi focul în apă şi norii pe pământ, dar în aşa fel încât focul să nu se stingă şi norii să nu se destrame. Sorocul e musai să fie dus la biruinţă de către doi oameni, locuitori ai ţinutului, cu inimă pură. Altfel, totul e în zadar…!

-Cum trecem proba inimii pure, mărite Zor?

-Amade, vreţi să încercaţi? Oare ştiţi la ce vă înhămaţi? glăsui bătrânul cu o tristeţe ce te duce cu gândul la o cireaşă amară.

-Vrem! trasă hotărât şi Vea; numai cum s-o putea să avem sorţi de izbândă? Par două sarcini imposibile! Fie şi aşa, trebuie să încercăm!

-Veniţi cu mine, rosti bătrânul. Îi conduse într-o cameră nemaivăzută, o sală de piatră, cu pereţii plini de inscripţii neînţelese, în mijlocul căreia se afla o masă rotundă, de cleştar, cu două sfere de foc, care gravitau într-o continuă mişcare.

-Dacă reuşiţi să faceţi sferele să vină către voi, înseamnă că voi sunteti aleşii. Trebuie să ştiţi că nu puţini au fost cei care au vrut să fure sferele, în timpul războaielor pământului. Nimeni nu a reuşit vreodată să le atingă măcar.

Sferele astea sunt două jumătăţi ale celui de-al doilea Soare. Doar unite pot avea puterea absolută. Demult, pe când se năşteau zorii şi apusul lua fiinţă, trăiau în universul ăsta doi sori. Unul era ursit zilei şi altul era ursit nopţii. Vasăzică, noaptea avea şi un soare, nu doar o lună. Iubirea lor a născut stelele. Tot ce vedem în nopţile senine pe cer, e plăsmuirea pasiunii lor.

-Şi ce s-a întâmplat? Cum a ajuns al doilea soare să fie înjumătăţit şi să fie închis aici?

-Vea, draga moşului! Nu e închis aici, ci doar a ales să facă strajă pământului, astfel încât, în cazul unor invazii, să fie calea către eliberare. Deşi războaiele pământului au rămas doar basme pentru majoritatea vieţuitoarelor, noi, cei vechi, suntem mereu cu al treilea ochi deschis.

Un zâmbet aprins colora faţa lui Zor.

-Deci al doilea soare şi luna şi-au sacrificat iubirea pentru ca viitorul tuturor să fie în siguranţă? întrebă retoric Amad.

-Da. Vedeţi voi, ei au făurit regatul ceriului împreună. Au copii, miliarde de stele. Au pecetluit dragostea lor, în infinite moduri. Apoi, tot din aceleaşi sentimente, au ales distanţa asta care pentru ei este nesemnificativă. Se iubesc nespus, chiar dacă multi i-au uitat. Când Absolutul Zeu le-a propus astă cale, n-au ezitat niciunul în a o îndeplini. E drept însă că luna, femeie fiind, sentimentală nativă, coboară în fiecare noapte pe pământ să-l caute pe soarele ei, iar el îi apare în diferite metamorfoze, mângâind-o cu mai mare dor aflat la o noapte distanţă de ultima lor întalnire.

-Sublim, înţeleptule, dar cum om putea noi , bieţi muritori să salvăm ţinutul? întrebă cătrănit Amad.

-Sferele vă vor călăuzi. Însă întâi să vedem dacă inimile voastre sunt pe placul jumătăţilor de soare. Eu o să plec iar voi veţi rămâne aici. Dimineaţă veni-voi să văz dacă aţi fost aleşi.

Desenă un cerc în jurul fiecăruia, spunându-le că atât cât vor sta în interiorul cercului vor fi protejaţi .

Înţeleptul se îndepărta încet. Abia auzit le strigă în urmă:

-Indiferent de spaime, nu uitaţi de dragostea voastră şi nu-i cale să ieşiţi din cercul protector că va fi praf şi pulbere de voi! Dragostea şi înţelepciunea Absolutului Zeu să vă fie scut!

Ochi în ochi, cei doi neînfricaţi îşi vedeau viaţa doar în privirea celuilalt. Şi-au surâs tandru şi în clipa următoare s-au simţit purtaţi în aer. Imagini de coşmar i-au împresurat, fiind când în mijlocul unor războaie malefice, când prinşi într-un peisaj de groază cu oameni bolnavi, trăind într-un viitor sumbru, captivi ai oamenilor de fier, apoi torturaţi de nişte creaturi ciudate, cu siguranţă nepământene şi noaptea fiind lungă, probele cele mai de neimaginat continuară.

Dimineaţa îi trezi blând, cu adieri uşoare ale vântului. Se aflau fiecare în cercul lui, dar arătau schimonositi şi zdrenţuiţi. Lângă fiecare levita câte o sferă a soarelui injumătăţit.

Cu lacrimi, de mult uitate, Zor îngenuchie rugându-se Absolutului Zeu. Se uita afectuos la cei doi, de acum eroi.

Primul se trezi Amad care, năucit îşi pironise ochii pe Vea. Probabil simţindu-l, aceasta tresări, scânci scurt, apoi se deşteptă. Văzu sfera lângă Amad şi se uita repede să vadă dacă are şi ea. Cel mai frumos zâmbet i se născu pe chip. Întinse mâna şi mângâie vârful degetelor mâinii bărbatului adorat. Reuşiseră!

Un miros aromat le gâdila nările. Vea ridică leneşă un ochi în timp ce Amad, ţinând-o lipit de el, se întinse mormăind ceva şi continuând visarea. Era aşa de comod pe patul de paie sau… erau ei ostoiţi de puteri? La asta se gândea Vea când apăru Zor cu două căni din lut, aburinde.

-O, prea mărite! Scuzaţi-ne! Ruşinoasă, trase pătura pâna în gât. Amad, trezit de brusca ei mişcare, o privea morocănos.

– Dormiţi de zile întregi, feţii mei, vorbi Zor, paşnic. Le întinse cănile şi îşi reluă locul pe scăunelul de nuiele cu nelipsită pipă în colţul gurii.

Cei doi, treji, băură cu înghiţituri mici licoarea aromată. Crezură că au visat, că nimic nu se întâmplase şi că pot să redevină ei.

Citindu-le gândurile, Zor le explică:

-Călătoria  voastră, a fost reală! Aţi călătorit în timp. Aţi trăit un viitor care aşa va arăta dacă nu veţi izbuti voi să îndepliniţi rămăşagul zeilor.

Tăcere!…suspine şi respiraţii precipitate în avalanşe.

Amad vorbi clar şi ferm cu o voce ce nu-i aparţinea parcă:

– O să cutezăm, sfinte! Spune-ne numai o cale cum om putea răzbi!

– Sferele vă vor călăuzi. O să călătoriţi noaptea şi fiecare pe un alt drum. Vă veţi întâlni aici… în fericitul caz în care sarcinile vor fi îndeplinite. Şi amintiţi-vă că dragostea nu necesită cuvinte, acolo unde inimile sunt pure! Iubirea şi înţelepciunea să vă fie călăuză!

Câteva şoapte de amor, mângâieri prelungi şi săruturi udate cu lacrimi. Îşi promiseră că se vor întâlni negreşit. Plecară. Două siluete tinere, un El şi o Ea, cu câte o traistă ţinută strâns la piept. Acolo era antidotul pentru salvarea tărâmului lor drag. Aveau să facă ocolul pământului dar musai să învingă!

Şi aşa călătoriră, Vea să ducă focul în apă şi Amad să ducă norii pe pământ. Ziua dormeau, în locuri ferite de alte priviri, iar noaptea călătoreau sub povaţa sferelor. Mers-au cât au mers până au ajuns aproape de destinaţie. Lângă un pod de curcubeu, Vea aştepta cuminte şi sfioasă, să se înnopteze. I se spusese că va urca pe acel pod şi va ajunge la regatul Ploii. Acolo va trebui să o convingă pe regină să îşi dea fiica sa cea mai dragă pentru a fi nevasta fiului celui mai drag al soarelui al doilea: Prinţul Focului.

Când venise timpul, Vea purcese curajoasă, înlănţuită în rugăciuni, teamă şi speranţă. Îl vedea aievea pe Amad şi puterile îi sporeau simţit. Mersu-i fu anevois şi calea lungă dar ajunse cu bine la palatul reginei Ploii. Nici nu puse bine piciorul pe ţinutul acesteia, că un sol veni să o întâmpine.

– Vă rog să mă urmaţi, preamărita regină, vă aşteaptă!

Deloc surprinsă, Vea călca apăsat pe urmele solului, gândindu-se cu nesaţ la Amadul ei: “Voi reuşi, iubitule, şi am încredere că ambii vom fi victorioşi întâlnindu-ne prăfuiţi de dor!”

Deodată, se afla în faţa unei mirobolante făpturi. O regină mai frumoasă decât frumuseţea înseşi, cu ochi calzi de cafea. Tronul îi era plin de stropi zâmbitori, prietenoşi. Rochia părea ţesută din grindină, lacrimi şi raze de soare. O apariţie nemaivăzută, fermecătoare, cu păr verde de pădure şi cu brize de mare şi scoici în agrafe. Inegalabilă făptură!

Îi făcu semn să se aşeze pe un scaun comod, în faţa ei. Servitorii plecară imediat, ca la comandă.

-Eşti ostenită, Vea! O să cinăm împreună şi apoi, fiica mea, prinţesa Ploaie de Primăvară, te va îndruma către camera ta, unde vei locui cât timp ne vei fi oaspete. Mâine, o să îmi spui care îţi e povara ce te-a purtat la mine.

Mâncară în tăcere şi la un semn, Ploaia de primăvară veni şi o conduse, silenţioasă, în camera ei de oaspeţi. Năpădită de emoţii, musafira adormi într-o clipită. Dimineaţa îi râse în geam cu cel mai frumos curcubeu văzut vreodată. Se spălă, îşi făcu un toaletaj rapid şi condusă de soldatul ce îi păzea uşa , se îndreptă către sala de mese. Regina, aşezată în capul mesei, părea şi mai proaspătă decât curcubeul. Era îmbrăcată într-o rochie aurită, plină de stropi de aur, strălucitori. O ploaie de aur, vie şi halucinantă. Îşi purta zâmbetul cu imensă graţie.

Ca şi în seara precedentă, mâncară încet şi în tăcere. Apoi, merseră pe o terasă de unde panorama părea de basm. Luară loc şi câteva secunde priviră ţinutul nemaipomenit. Cu blândeţe dar şi fermitate, regina îi spuse Veei că e timpul să îşi destăinuie scopul ce-a purtat-o prin pericole până aici.

Tânara fată începu să povestească …

Terminase deja când văzu regina căzută pe gânduri. Din respect tăcu şi ea. După o vreme, regina glăsui:

-Mare încercare facuşi şi mare curaj, copilă! Am văzut ţinutul dragostei pustiit şi năpădit de Raponad şi odraslele răului. Totuşi, cum crezi că una dintre fiicele mele se va căsători cu un prinţ al focului?

În cealaltă parte a lumii, Amad, călătorea la fel ca şi Veea, însufleţit de dragoste şi dârzenie. Ziua dormea, ascuns de privirile altora iar noaptea îşi urma destinul, luminat şi ghidat de sferă. Îl durea sufletul văzând pârjolul făcut de Raponad. Frumuseţea ţinutului se tranformase în coşmar. Eh, şi făcu el cale lungă să-i ajungă şi poposi într-o noapte la tărâmul norilor roz. Aici, îi spuse sfera că trebuia să ajungă. Astfel, Amad spuse o rugăciune în gând şi se pregăti să bată la porţile gigantice. Deodată, porţile se deschiseră şi un sol ce părea transparent, îl salută, făcându-i semn să-l urmeze. Ajunseră la un palat de un alb orbitor. Nori roz îl străjuiau, părând de neclintit. Intrară şi ajunseră la regele Norilor. Un personaj impozant, cu păr argintiu şi barbă scurtă, la fel de argintie, îmbrăcat în haine ce te duceau cu gândul la o ceaţă curgătoare, de o sclipire nemaigândită. Un bărbat atât de frumos încât frumuseţea putea să îşi schimbe definiţia, privindu-l.

-Bun sosit, Amade, vorbi ferm dar cald, regele. Te rog, ia loc! O să cinăm şi apoi vei fi condus în camera de oaspeţi. Mâine dară, vom discuta pe îndelete asupra ofului ce te aduce aici.

Cinară şi ei tot în tăcere şi apoi merseră la odihnă. Amad fu cazat într-o cameră argintată şi, la fel ca şi Veea, adormi îndată ce puse capul pe pernă.

Nori roz,  jucăuşi şi aromaţi îi bătură dimineaţă în geam. Amad, deschise ferestrele şi fu întâmpinat de un aer atât de curat încât îşi simţea tot corpul plin de energie. Argatul ce păzea uşa, îl duse spre sala de mese şi acolo îl aştepta regele, mai frumos şi sclipitor decât strălucirea înseşi. Totul era atât de minunat încât Amad se simţea ca într-o poveste. Luară un dejun plin de bunătăţi şi apoi merseră să vorbească în voie, pe o terasă de nori, plutitoare.

Trecu ceva vreme şi Amad termină de povestit. Îngândurat, regele îşi mângâia bărbiţa. Era o tăcere aproape sufocantă pentru Amad.

– Voinicule! glăsui regele. Făcut-ai mare cale pâna aici dar cum vei izbuti oare să duci norii pe pământ? Ei sunt făcuti pentru vazduh…

-Dacă îmi e îngăduit, mărite, am ajuns aici datorită unei sfere ce pare de foc. Tot ea mi-a spus că dumneata ai caţiva fii magnifici. Poate unul dintre ei va dori să meargă cu mine pe pământ şi astfel, să împlinim ursita zeilor.

-Bine, Amade, să presupunem că un fecior de-al meu ar vrea să vă ajute. Cum veţi reuşi însă să îl faceţi să rămână pe pământ?

Cu privirea îmbăiată de lacrimi, Amad nu avea şi răspunsul ăsta. Regele îi înţelese suferinţa şi îi propuse să meargă în camera lui, să se odihnească puţin, iar la prânz vor mânca toţi, împreună cu fii lui şi poate astfel vor găsi o cale de rezolvare.

În ţinutul Ploii, Veea era înconjurată de şi mai mari emoţii. Va cunoaşte pe fiicele reginei Ploii şi se va decide atunci dacă va avea sau nu izbândă…

Ora prânzului sosi. Îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie, Veea păşi în sala unde se lua prânzul. O mireasmă proapspătă, îi alerga prin nări. Văzu regina în capul mesei, apoi în celălalt capăt, un bărbat impozant ce părea rege şi alături, la masă, distinse în nişte făpturi sublime, pe fiicele din ploi.

-Ia loc, Veea, glăsui regina, plină de bunăvoinţă.

Veea luă loc lângă regină şi salută, zâmbind, întregul alai împărătesc.

-Îţi prezint comorile mele, zise regina: preabunul meu sot, Regele Tunetului şi fiicele noastre: Prinţesa ploii de primăvară, Prinţesa ploii de vară, Prinţesa ploii de toamnă, Prinţesa ploii de iarnă şi Prinţesa ploii din toate anotimpurile.

Regele Tunetului îi surâse, urându-i bun venit. Prinţesele îi zâmbiră călduros şi ele.

Masa fu servită şi se înfruptară din belşug. Veea abia putu să înghită de emoţii şi griji. Merseră apoi într-un salon de zi, în care începură să discute. Regina le detalie cele întâmplate în tărâmul Veei. Se lăsă tăcere.

Trecu vreme şi Veea părea pierdută. Se afla printre fiinţe pline de bunătate dar va găsi oare prinţesa care să le salveze lumea?

În ţinutul norilor roz, Amad lua prânzul împreună cu onorabila familie a Regelui Norilor: Regina Ceţei şi fiii lor: Prinţul Nor- Alb, Prinţul Nor -Gri, Prinţul Nor -Portocaliu, Prinţul Nor -Roz si Prinţul Nor -Albastru. Se salutară respectuos şi apoi mâncară delicioasele bucate.

Urmă o cafea aromată în salonul de alabastru. Acolo, Regele le povesti pe larg cele ce ştia de la Amad. O muţenie îi cuprinse pe toţi. Plin de sudori, Amad spera, fără să se dea bătut. Spera…

Trecură zile şi nopţi lungi, prea lungi pentru cei doi îndrăgostiţi ce îşi doreau lumea salvată. După sfaturi pe îndelete, în regatul reginei ploii, o hotărâre fu luată. Prinţesa Ploii din toate anotimpurile avea să împlinească  dorinţa ardentă a Veei, căsătorindu-se cu Prinţul Focului, legând apa cu focul.

Deplin emoţionată şi recunoscătoare, Vea căzu în genunchi în faţa celor care o ajutau să spere. Îi îmbrăţişă pe rând, oferindu-le lacrimi izvorâte din inima-i candidă. După câteva pregătiri, plecară călauzite tot de sferă. Ziua dormeau ascunse, iar noaptea călătoreau spre destin.

În regatul norilor, fusese de asemena luată o decizie. Prinţul Nor -Alb va coborî pe pămănt, încercând să le împlinească ursita. Recunoştiinţa lui Amad se revărsa asupra celor care îl hrăneau cu speranţe. Urmă o odihnă meritată şi apoi luară calea pământului, ghidaţi de sferă şi călătorind ca şi până acum, noaptea, iar ziua, pitindu-se de priviri străine.

Aproape de mijirea zorilor, Vea şi Prinţesa Ploii din toate anotimpurile poposiră la peştera lui Zor. Înţeleptul le ieşi în cale, poftindu-le înăuntru. Acolo, fremătat de gânduri mii, se afla Prinţul Focului, unul dintre copiii nemaipomenitului Celui De-al Doilea Soare.

Amarnic plânse Vea, când văzu cel mai iubit tărâm în paragina ţesută de Raponad. Curajul şi dragostea pentru Amad o ajutară să ajungă cu bine, înapoi. Era îngrijorată pentru soţul ei, dorindu-şi intens ca şi el să-şi fi îndeplinit porunca.

Din nou aşteptări…

Într-o dimineaţă, înainte de aprinderea zorilor, Amad şi al său tovaraş de drum, sosiră la peştera marelui Zor. Au fost întâmpinaţi cu multă bucurie. Şi-au povestit fiecare peripeţiile şi apoi s-au tras la sfat. Cum vor îndeplini sorocul? Chiar dacă Prinţesa Ploii din toate anotimpurile  se va căsători cu Prinţul Focului, unind apa cu focul, cum vor reuşi să ţină norii pe pământ?

Zor le spulberă îndoiala. Le zâmbi tainic şi făcu un semn către o uşă. Abracadabrant, apăru o superbă fată, una din fiicele Pământului. Păşi sfioasă şi le dădu bineţe, apoi îşi îmbrătişă bunicul…pe Zor.

-Ea este Era, fiica mezină a Pământului şi nepoata mea. O încredinţez Prinţului Nor-Alb, dorindu-le să fie ei cei care vor păstra, ţinutul dragostei, etern!

-Amad, Vea! Veniţi lângă mine, porunci blând, Zor. Vreau ca dragostea voastră să fie pavăza tărâmului! Vă încredinţez din nou, unul altuia şi dincolo de moarte!

Într-un cerc incandescent, existau trei perechi de inimi, în a căror bătaie se hotăra soarta dragostei ca şi sentiment etern. Doi pământeni de o candoare ce definea esenţa umană, apa şi focul uniţi, iar norii pe pământ, prin dragostea înfiripată între Prinţul Norilor Albi şi Prinţesa Pământului-mezina Era,  într-o formă inedită : zăpada!

Au trecut ani…

Pe dealul singuratic, Amad şi Vea, îşi zâmbesc din adâncurile sufletelor, înconjuraţi de mulţi copii, vlăstarele dragostei lor nemuritoare.

În centrul pământului, apa şi focul dansează acelaşi tangou al începuturilor iubirii. Prinţesa Ploii din toate anotimpurile şi Prinţul Focului, îşi completează vieţile în cel mai simplu şi natural mod: iubindu-şi fiecare strop şi flacără.

În nordul gheţurilor, Prinţul Nor-Alb şi Prinţesa Era, clădesc castele din fulgi pufosi, amorezaţi. Odată pe an călătoresc împreună în lume, oferind vieţuitoarelor miracolul zăpezii şi al poveştii ce a născut omătul.

Zor vegheaza neîncetat al dragostei ţinut.

Raponad, încinsă cu zale grele, exilată, dispare amintirii, fiind pedepsită de zeii celor patru zări, la uitare.

…Şuieră vântul, frunzele dansează într-o toamnă colorată şi răsfirată pe un papirus, de unde literele plonjează întâi în ochi, apoi în gânduri şi se adună pe buze, murmurând valsat: Dragostea, tărâm de basm…

Sir din Nori

Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană

 

Frumoase basme ne-au legănat copilăria! Unora ni le citeau părinţii înainte de culcare altora ni le spuneau bunicii la gura sobei, privind visători la spuza din cămin. Azi   nu prea se mai pune preţ pe aşa ceva! Azi sunt la putere jocurile pe calculator, desenele animate, de cele mai multe ori cu mesaj negativist şi pline de violenţa, deşi specialiştii sunt de părere că basmele induc copiilor o dezvoltare mai rapidă şi mai sănătoasă!

 Ce-ar fi să ne aducem aminte de  unul dintre  frumoasele basme ale copilăriei noastre? Ce ziceţi de Zâna Zânelor?

 

Să ascultăm povestea…

 

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti! A fost odată un împărat mare si puternic care avea trei feciori. Făcându-se mari feciorii, împăratul se gândi cum să facă să-i însoare şi să fie fericiţi. Într-o noapte, împăratul avu un vis, şi de cum se sculă, îşi chemă fii la el şi se urcă cu dânşii în foişorul din grădină.. Ajunşi acolo le porunci  să-şi ia fiecare arcul şi câte  o săgeată, să tragă şi unde se va opri săgeata acolo sa-şi afle fiecare norocul.

Copii se supuseră fără cârtire întrucât era încredinţaţi pe deplin că tatăl lor ştie ce spune. Trase fiul cel mare iar săgeata s-a se înfipse în casa unui împărat vecin. Trase fiul mijlociu iar săgeata sa se opri în casa unui mare boier de-a tata-său. Trase şi mezinul şi… săgeata sa se urcă în înaltul cerului şi când coborî se înfipse într-un copac dintr-o pădure mare si deasă.

Fiul  cel mare se duse şi luă de nevastă pe fiica împăratului vecin întorcându-se cu dânsa la tatăl său. Se duse si cel mijlociu întorcându-se la tatăl său cu o soţioară mandră şi frumoasă. Se duse şi cel mic….

Cutreieră lumea până ajunse la pădurea unde se afla copacul în care se împlântase săgeata lui. Căută el ce căută şi află şi copacul cu pricina. Acest copac era înalt, gros si bătrân de când urzise Dumnezeu lumea. Se încovrigă feciorul după trunchiul copacului şi urcă până la prima creangă şi apoi din ramură în ramură, când atârnat  cu mâinile, când cu picioarele încovrigate, până când ajunse în vârf. Ajuns acolo luă săgeata şi se dete jos judecând plin de amărăciune că e fără de noroc, că ce o fi putând el găsi în copacul acela.

Nu-i fusese destul că făcuse atâta cale în deşert, că nu aflase acolo pe aleasa sa, când să plece de lângă copac se agăţă de spinarea lui o bufniţă . Cu toate că feciorul s-a silit să îndepărteze bufniţa, aceasta se încăpăţâna să rămână  agăţată de spatele său. Se suci el se învârti da nu era nici un chip să scape de pacoste. Văzând că nu-i chip să scape se gândi să se întoarcă acasă cu  păcătoasa de bufniţă în spate. Pe drum însă, vazu el  că după dânsul se ţineau încă 6 bufniţe.  Merse, el săracul, cu bufniţa în spate şi cu alaiul  după dânsul şi se întâmplă să ajungă acasă seara.

Cum intră în odăile sale prinţul, bufniţele se aşezaseră care pe unde, iar ce-a de-a şaptea, ,aceea de i se anină de spate, se aşeză cu dânsul în pat. Ostenit, fiul împăratului a adormit. A doua zi dimineaţă când se trezi  găsi lângă dânsul cea mai frumoasă zână şi lângă ea, şase slujnice la fel de frumoase. Mai văzu, într-un colţ al camerei, şapte piei de bufniţă aruncate una peste alta. Fiul  împăratului se logodi cu zâna şi au participat la cununiile  fraţilor săi.  După un timp, fiul împăratului aruncă pieile de bufniţă pe foc şi atunci zâna şi slujnicele se transformaseră în porumbei. Zâna i-a zis:

– Ai fost nerecunoscător! Cu bine te-am găsit, cu bine să rămâi. Până nu vei izbuti să faci ce n-a făcut om pe lume, să nu dai cu mâna de mine!

Si porumbeii s-au ridicat în văzduh şi au dispărut. În zadar încercară să-l oprească  părinţii , fraţii  şi prietenii. El se duse în lume să-şi caute logodnica.

 Trecu el  dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişti şi tot nu găsi porumbeii. Voinicul nostru se frământa, cerceta, căuta, întreba numai răspuns bun nu afla. Descurajat, voinicul se gândea câteodată să-şi facă sama singur, ,să se arunce în vreo râpă sau să-şi sfărâme capul de colţii de stâncă. Da’ parcă îi spunea inima că odată şi o odată or lua sfârşit şi necazurile sale, şi deodată îşi venea în fire şi se punea din nou pe drum mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă o să găsească şi o să izbândească până la urmă.

 Măcinat de aceste gânduri, voinicul se aşternu la odihnă, dar nu se aşternu el bine, cât auzi mare zarvă. Trei draci îşi disputau moştenirea părintească: o pereche de opinci cu care treceai marea ca pe uscat, o căciulă ce te făcea nevăzut şi un bici care împietrea. Dracii îl rugară pe fiul de împărat să le facă dreptate. El se învoi si spune:

– Vedeţi voi cei trei munţi care se află în faţa voastră? Să vă duceţi fiecare în câte unul, şi cine va veni mai curând, după ce vă voi face eu semn,  ale lui să fie toate astea

Când draci ajunseră în munţi, voinicul nostru, care în timpul asta încălţase opincile şi îşi pusese căciula, plesni de trei ori din bici către cei trei draci şi-i împietri.

Abia devenit stăpân  al celor trei lucruri luate de la draci, el zări un stol de porumbei albi. Îi urmăreşte din ochi şi vede că s-au oprit pe un vârf de munte care întrecea norii.. într-acolo îşi îndreptă şi dânsul paşii. Începu să urce muntele anevoie trecând prin toate greutăţile lumii. Deodată ajunse la intrarea unei peşteri.. Intrând rămase ca lovit de trăznet când văzu nişte palate ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate că nu se mai vazu aşa ceva pe pământ. Acolo locuia logodnica lui, Zâna  Zânelor.. Cum o vazu  plimbându-se prin grădină cu roabele după dânsa, cum o şi cunoscu.. După zână se ţinea şi un copilaş drăguţ căci pasămite rămase grea înainte de a-şi lua zborul de la fiul împăratului. Şi acesta era fiul lor

Feciorul împăratului se aşeză la masă purtând căciula ce-l făcea nevăzut iar zâna se mira cât de iute trec bucatele. Voinicul era flămând că nu mâncase de multă vreme. De trei ori a poruncit zâna să se aducă bucate şi de fiecare dată  voinicul îşi ridica câte puţin  căciula pentru a-l vedea fiu-său. Pruncul  zise:

         Uite tata, mamă!

                    Tată-tău , dragul meu, va da peste noi numai când va săvârşi o faptă zdravănă

A treia oară scoase de tot căciula. Se îmbrăţişară cu toţii, fericiţi că sunt din nou împreună. Rămaseră un timp acolo, până într-o zi când voinicul o rugă să plece împreună. Atunci, se întoarseră cu toţii la împărat, tatăl voinicului, şi îşi sărbătoriră nunta cu mare alai. Şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele în pomenire în vecii vecilor!

 

Ce se ascunde în spatele basmului

 

Zâna Zânelor, este un basm popular cules de Petre Ispirescu, ce poate fi aflat în aproape toate culegerile de poveşti populare româneşti. Dar să fie acest basm doar o poveste frumoasă pentru copii? Tot mai mulţi autori din domeniul simbolisticii şi ezoterismului sunt de acord că  basmele poartă în conţinutul lor relicve ale tradiţiilor ezoterice antice. Rene Guenon  atrage atenţia că atunci când o formă tradiţională se află pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi, în mod deliberat, încredinţează memoriei colective a poporului, ceea ce, în caz contrar, s-ar pierde iremediabil. Cu atât mai mult cu cât neînţelegerea  naturală a profanului este o garanţie suficientă că ceea ce avea un caracter esoteric, îşi va păstra şi pe mai departe acest caracter, ,menţinându-se doar ca o mărturie a trecutului îndepărtat, pentru cei care în alte timpuri, vor fi capabili să înţeleagă. Pe de altă parte există şi posibilitatea ca basmul să existe concomitent cu doctrina iniţiatică pe care o prezintă în mod mascat, aceasta fiind rezervată unui grup restrâns de iniţiaţi care primesc lumina direct. Dacă doctrina era rezervată iniţiaţilor, basmul era faţa pe care aceasta o arăta mulţimii după cuvântul care spune: „Vouă vă este dat  să ascultaţi adevărul de-a dreptul, ceilalţi îl ştiu prin parabole”

Prin urmare, basmul conţine în sine elementele unei doctrine secrete prezentată în mod voalat mulţimii. Şi fiecare va pricepe cele ascunse după gradul său de înţelegere.

 

          „Secretele” basmului. Semnificaţia simbolurilor

 

O seama de formulări din cuprinsul acestui basm  dau de gândit. Ele sunt formulări simbolice ce ne deschid o  fereastră spre înţelegerea iniţierii zamolxiene.

Basmul nostru începe, ca aproape toate creaţiile aşa zis populare, cu o proiecţie în atemporal: „ a fost odată ca niciodată”; dar acest caracter atemporal nu schimbă cu nimic realitatea naraţiunii: „că de n-ar fi, nu s-ar povesti”.  Aceasta cu atât mai mult cu cât iniţierea se petrece  în atemporal, urmărind ca finalitate ultimă scoaterea omului de sub tirania timpului prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale, a cunoaşterii  celeilalte feţe a lucrurilor.

Împăratul cel mare şi puternic despre care relatează  basmul este  Posibilitatea, Indistincţia, adică Principiul/Zamolxe nemanifestat încă, dar care se va manifesta  odată cu apariţia bufniţei  ce se agaţă de spatele eroului. Această bufniţă nu este altceva decât aspectul feminin, creator şi dinamic al Principiului nemanifestat, ea luând mai apoi forma Zânei Zânelor. Este înţelepciunea divină a cărei simbol este bufniţa, pasărea  emblematică a Minervei, şi pe care textele hermetice o numesc Fecioara Lumii, iar cele gnostice Sophia. Dintr-un alt punct de vedere ea este motorul care va pune în mişcare şi va dinamiza puterile interioare ale voinicului pentru ca acesta să poată ajunge la iniţierea deplină; acea trezire spirituală şi regenerare psihică care-i va permite în final să revină la Tatăl său. Este vorba aici de trezvia isihaştilor şi iluminarea doctrinelor extrem orientale şi, în acelaşi timp, de mântuirea creştină.

Povestea ne relatează că împăratul îşi ia ce-i trei fii şi-i pune să tragă câte o săgeată pentru a-şi găsi norocul. Fiii sunt posibilităţile aflate în stare latentă în sânul Principiului. Putem observa că săgeţile trase de feciorul cel mare şi cel mijlociu se opresc în planul orizontal pe cand cea a mezinului merge în sus şi apoi se împlântă într-un copac gros si bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea. Primii doi fii ai împăratului, cel mare şi cel mijlociu, simbolizează de fapt două caste sau grupuri sociale anume: casta regală (a se înţelege regalitatea terestră cu tot ce tine de ea) şi casta războinicilor, supusă celei dintâi şi exprimată în povestea  noastră prin fata marelui boier supus al  împăratului. În ceea ce-l priveşte pe fiul mai mic acesta reprezintă puterea sau casta sacerdotală care tinde spre lumea spirituală, spre realizarea deplină a iniţierii, fapt arătat de traiectoria săgeţii fiului celui mic. Conlucrarea celor trei caste face  să fie „precum în Cer aşa şi pe pământ”. Traiectul săgeţilor ne spune chiar despre această conlucrare. Regalitatea conduce, războinicii asigură trăinicia regalităţii iar regalitatea conduce după legea sacră dată de puterea sacerdotală. .Iată verticalitatea unindu-se cu planul orizontal. Locul unde se realizează această unire este   Columna Cerului, Osia Lumii, Axa Lumii  pe care anticii o numeau Axis Boreus sau Polul Getic!. Acesta este simbolizată în povestea noastră prin copacul cel gros şi bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea.

 Până aici basmul pare a avea doar un caracter „de întemeiere”. Spuneam aceasta pentru că avem cel puţin două corespondenţe în folclorul românesc. Este vorba de Mănăstirea Argeşului care a fost construită în unele variante în urma unei trageri cu arcul , ea fiind ridicată în locul unde a căzut săgeata; cea de-a doua este legată de construcţia Mănăstirii Putna: Ştefan cel mare  şi doi supuşi trag cu arcul şi în locul unde cele trei săgeţi au căzut s-a ridicat mănăstirea. Putem observa, de asemenea, că  fiul cel mare si mijlociul dispar la un moment dat din poveste. Aceasta pentru că ei nu mai au nimic de-a face cu iniţierea individuală fapt demonstrat de traiectoria orizontală a săgeţilor  trase de ei. Odată ieşiţi din trama poveştii cei doi fii ai împăratului, povestea  îşi capătă caracterul iniţiatic părăsind caracterul mitului de întemeiere.

Spuneam aceasta pentru că într-un anume plan iniţiatic cele trei săgeţi şi traiectoriile corespund celor trei „artere spirituale” sau curenţi spirituali: ida, pingala şi sushumna iar turnul  din poveste nu este altceva decât coloana vertebrală , linia verticală care leagă între ele centrele energetice (chacrele).

De aici încolo  simbolistica poveşti este una ce tine strict de iniţierea individuală. Am apelat la  termenii indieni  pentru că  aceştia îşi au originea în credinţele zamolxiene, Rama  fiind considerat preot scit, iar Vedele (Revelaţia hindusă) au un nume care este echivalent cu  verbul românesc „a vedea” aici făcându-se referire la vederea spirituală care se mai numeşte şi Revelaţie!

 Vedem că eroul  găseşte săgeata împlântată în Osia Lumii, care privită individual este chiar coloana vertebrală. Săgeata este cea care dezghioacă energiile subtile ale organismului care vor urca treptat (fiul împăratului urca pe copac) înfăptuind, într-un final, Marea Operă Alchimică, realizarea Aurului spiritual înfăţişat, în plan simbolic, de Caduceul lui Hermes.

 Observăm, mai apoi, o regresie,, chiar un eşec al fiului de împărat întrucât  Zâna îl părăseşte. Aceasta se poate datora grabei de a ajunge la final, la iluminare, la mântuire. Toate scrierile iniţiatice, toate revelaţiile autentice ne spun cât de important este să  ne ocupăm de detaliile căii, fără a fixa scopul ultim al acesteia pentru ca „ să nu ne poticnim şi să nu mai ajungem  la final” după vorba unei învăţături asiatice budiste. Prin urmare  voinicul nostru în graba de a ajunge cât mai repede la scopul final  s-a abătut de la cale şi astfel  a fost nevoit să reia drumul de la început,  pentru a dobândi tot ce cea ce câştigase prin metoda scurtă de iniţiere. Spun scurtă pentru că există încă o cale, mai facilă şi mai uşor de urmat, pe care filozofii alchimişti au numit-o ”calea umedă”. Fiul împăratului s-a aventurat pe cea mai grea dintre ele, pe calea numită în alchimie „calea uscată” ce duce direct la starea transcendentă , fără alte intermedieri. Am putea spune un fel de şoc spiritual.

După această regresie urmează  căutarea  fiului de împărat. O căutare care se aseamănă foarte mult cu căutarea Potirului Sacru, a Sfântului Graal (acesta pentru  ca în viitoarele articole  mă voi opri asupra acestui subiect) şi concordă cu  relatările anticilor despre iniţiere.. Această din urmă cale aleasă de fiul de împărat  este presărată cu tot felul de primejdii exprimate prin dracii cu care se întâlneşte şi de la care, odată înfrânţi, el primeşte nişte „ustensile” care, de fapt nu sunt altceva decât acele capacităţi „supraumane” dobândite în urma iniţierii depline. Pentru edificare  nu trebuie decât să privim la persoana umană a lui Iisus. Acelaşi motiv îl întrevedem în epopeea Cântecul Nibelungilor atunci când vine vorba de iniţierea lui Sigfrid ce în final ajunge la Comoara Nibelungilor care nu este altceva decât Înţelepciunea întruchipată în basmul nostru de Zâna Zânelor.

 Descrierea „căutării” Zânei de către fiul de împărat concordă cu cea din orice iniţiere autentică. Basmul ne spune în simboluri:” Trecu dealuri, văi colnice, străbătu păduri întunecoase şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişte. Se frământa cu firea voinicul, cerceta, întreba”. Toate acestea concordă cu relatările anticilor despre iniţiere. Un tânăr iniţiat în misterele lui Osiris ne relatează prin intermediul lui Paul Brunton. „am pătruns până în preajma frontierelor morţii, punând piciorul pe pragul Proserpinei; am fost transportat prin toate elementele. Apoi am revenit pe pământ. Am văzut soarele strălucitor, magnific, în mijlocul nopţii , m-am apropiat de zeii de sus şi de cei de jos; i-am adorat faţă în faţă.” Soarele despre care se vorbeşte în acest citat  este tocmai  ceea ce ne spune  basmul prin cuvintele:” dară parca-i spunea inima că odată şi  odată, o să se sfârşească toate  necazurile sale, şi deodată îşi venea în sine, şi se punea  din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă trebuie să gasescă”

 Legat de starea de zbucium a  voinicului, aceasta este conformă cu o relatare a lui Strabon  despre iniţiere: „Spiritul este îndurerat şi agitat în moarte, tot aşa cum este şi în iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată că se răspândeşte o lumină divină şi miraculoasă…perfect iniţiat, eşti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”. Tocmai ce se întâmplă cu fiul de împărat, la început confuz ,apoi descurajat, îndurerat de pierderea Zânei, trece prin orori închipuite de cei trei draci, ajunge, la final, să găsească peştera luminoasă a Zânei! Ororile aflate în discuţie sunt echivalente şi cu cele douăsprezece vămi ale Cerului prin care trec sufletele pentru a fi purificate total , putând astfel ajunge în domeniile drepţilor.

Odată înfrânte ororile, încercările (dracii în basmul nostru) traseul iniţiatic este vegheat de însăşi Duhul Sfânt, sau aspectul activ si feminin al Principiului, porumbelul fiind unul dintre simbolurile acestuia. Aceştia îl duc  la Muntele înalt unde se află o peşteră în care  locuieşte zâna cu slujnicele sale. În plan material acesta este însuşi marele sanctuar iniţiatic din Bucegi. În plan macroteritorial, Dacia este considerată de antici Centrul Spiritual Suprem al Lumii, în Dacia însă, acest centru se simplifică devenind Muntele Sacru, Bucegiul, Triplul sanctuar iniţiatic, iar, în cadrul sanctuarului, punctul central, adică Osia lumii  este Vârful Ascuns sau Columna Cerului. În planul microcosmic, sau al realizării iniţierii depline, peştera este un echivalent al inimii, pe care o schiţează  sub forma unui triunghi cu vârful în jos, simbol ce apare şi în cazul Graalului, pe care-l reprezenta  de asemenea schematic. Iniţierea este echivalată de multe ori cu urcuşul unui munte, iar când feciorul împăratului termină urcuşul, adică treptele iniţierii, ajunge la peştera care se află în munte. Ori inima în toate tradiţiile sacre autentice este centrul fiinţei umane! După cum inima se află în centrul fiinţei umane , la fel si peştera este situată în interiorul muntelui. Departe de a fi un loc întunecat, atunci când o găseşte voinicul, peştera este un loc luminos cu palate aşa de măiestrit lucrate cum nu s-au mai văzut în lumea oamenilor, după cum ne spune însuşi basmul pe care-l discutăm. Acele palate despre care auzim în basm sunt echivalente virtuţilor dobândite în urma iniţierii. Iată aici pecetea lui David , unirea contrariilor,  a muntelui cu peştera, a triunghiului  cu vârful în sus şi a triunghiul cu vârful în jos, a înţelepciunii umane şi a înţelepciunii divine

Sub un alt aspect este vorba despre reunirea Principului trinitar, Tatăl (împăratul), Mama (Sophia, Fecioara Lumii, Duhul Sfânt, Înţelepciunea divină ce aduce lucrurile la manifestare) şi fiul (iniţiatul perfect care înţelege tainele naturii şi ale Principului Tată  Mamă). Iată cum într-un simbol , în Pecetea lui David  este reunită cea mai profundă învăţătură iniţiatcă: „Precum în cer aşa şi pe pământ”! Şi iată cum basmul nostru  exprimă perfect acest lucru prin revenirea Zânei şi a fiului la Tatăl, a înţelepciunii divine şi a iniţiatului care o deţine în mod obligatoriu şipe care o aduce, într-un final, la origine, la principul din care a emanat. Acum feciorul de împărat este pe deplin iniţiat!

Bănuiaţi că se ascund atâtea mistere în spatele unei poveşti pentru copii sau mai degrabă ar fi mai nimerit să vă întreb: mai credeţi ca este o poveste exclusiv pentru copii?

 

zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas, 1977

2.Oriensis, ed Aion,2006

3.Paul Brunton, Egiptul Secret, ed Venus, 1992

4.Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, 2002

5. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, ed. Ştefan, 2008