Simboluri sacre ale ornamenticii populare

 

Voi lua în discuţie simbolurile ornamenticii sacre româneşti, nu pe toate, căci mi-ar lua mult prea mult spaţiu, ci numai pe câteva dintre ele, cele mai importante în imageria poporului român şi care au directă legătură cu spiritualitatea pelasgo-daco-românescă.
Svastica

Înainte de a clarifica simbolismul svasticii atât de larg răspândit în tradiţiile antice vom spune că svastica nu este un semn / simbol politic, în esenţa sa, ea cuprinzând tot ceea ce este mai puţin politic. Ea este un simbol sacral de la origine şi până în prezent. Ea nu este un simbol exclusiv oriental cum cred unii deoarece ea poate fi întâlnită atât la amerindieni cât şi în Europa antică, la greci celţi,fiind totodată şi un semn al lui Christos până în Evul mediu târziu.
La poporul român svastica are o importanţă fundamentală dată fiind fregvenţa cu care apare peste tot. În cimitire, în biserici, pe broderiile costumelor naţionale, pe pergamentele voevodale, etc. Or svastica , ce pare a se fi deslipit direct din tradiţia primordială, „este semnul sau emblema Polului, căci în adevar, lumea se învârte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; svastica nu figurează lumea ci acţinea principiului asupra Lumii” . În acelaşi timp însă „Centrul.. este punctul fix pe care toate tradiţiile se învoiesc să-l desemneze ca Pol deoarece în jurul lui se efectuiază rotaţia lumii” M. Eliade ne atrage atenţia că în Centrul despre care este vorba se înalţă Muntele Cosmic, Arborele cosmic/ Arborele Vieţii identic în tradiţiile românilor cu Axis/Cardines Mundi sau Stâlpul/Columna Cerului.
Având în vedere că tradiţia românească este una de sorginte hiperboreană- pelasgică ar trebui să găsim măcar nişte răsunete ale acestor încheieri prezentate mai sus. Şi aşa si este. Găsim în tradiţia românescă unele credinţe referitoare la Centrul Lumii. Bunăoară se crede că pământul este înconjurat de apa Sâmbetei. Apa Sâmbetei este matca tuturor apelor, ea fierbe asemenea apei rohmanilor (vezi Istrul/ Dunărea la Cazane). Acolo e cetatea lui Dumnezeu şi Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care se află Mărul Roşu este Marea Neagră (!), Mărul Roşu este Osia Pământului ( Cardines Mundi / Axis Mundi). El se găseşte acolo unde este Buricul Pământului(!),. Pe Buricul Pământului este un Munte Sfânt. Foarte ciudate aceste credinţe româneşti. Oare mai trebuie să amintim şi credinţa ţăranului român din anecdota lui Lovinescu în legătură cu svastica : „Nu! E a nost (semnul svasticii)! Îl avem de pe vremea urieşilor”?
Am spus că svastica este un simbol al Centrului dar el mai are un sens şi anume acela de semn solar Aceasta înseamnă că el este hierogliful lui Apollo, ipostaza saturnică a lui Zamolxe, ca dădător al luminii. Ştim din mai multe izvoare antice că Hiperboreea era patria de origine a lui Apollo iar Clement din Alexandria se referă la Zamolxe cu epitetul expres de Hiperboreu. În calitatea sa de Tată şi creator al oamenilor Zamolxe este numit şi Zeul Om iar unul dintre vârfurile cele mai înalte ale munţilor Bucegi poartă chiar denumirea de Omu. Un fapt deosebit de interesant pentru noi, în certificarea tradiţiilor româneşti legate de Centrul Lumii, este faptul că principalele culmi ale munţilor Bucegi privite dinspre nord întruchipează svastica ceea ce-l face identic cu Muntele Cosmic al legendelor tradiţionale, întrucât această figuraţie nu se mai gaseşte altundeva în lume. Or deţinătorul legitim al svasticii ca semn arhetipal, semn ce semnifică printre altele şi mişcarea, are puterea de învârti roata lumii, putere echivalentă cu solve et cuagula aflată în strânsă legătură cu simbolismul lui Ianus/Ion/Iancus/Iancu, stăpân al marilor şi micilor mistere, distribuitor al vieţii şi al morţii. El este acel Ler împărat, identic cu Regele Lumii stăpân al rohmanilor şi al muntelui Om din Centrul Lumii, stăpânul Polului Getic cum îl numeşte Marţial. Cu acest sens de semn al mişcării svastica apare pe piatra de mormânt a lui Negru vodă desemnând cele 24 ore cosmice pentru că mişcarea sa indică 24 de poziţii pe cvadratura cercului ceea ce face din Negru Vodă un mesager al centrului, al muntelui polar.
La prima vedere ne izbeşte înfăţişarea svasticii. Ea are forma a doi Z suprapuşi uneori Z transformându-se în S dar având acelaşi înţeles. Ea desemnează pe deţinătorii legitimi ai Polului, ai Centrului Lumii: Maica Pământ şi Tatăl Cer,cei doi Zamolxe despre care am mai vorbit. În cazul celor doi S există însă un dublu înţeles: cei doi şerpi ai creaţiei, ce-i doi Zamolxe, amândoi reprezentaţi prin simbolul şarpelui dar şi o variantă a numelui Zamolxe – Salmoxe.În fapt tradiţia românească ne spune că Osia Lumi se sprijină pe un balaur/ şarpe care se încolăceşte în jurul său. Cuprinzătoare privire a simbolismului caduceului hermetic unde cei doi şerpi se încolăceşc în jurul Arborelui Lumii pentru a se uni în vârful său dând naştere aurului hermetic, strălucirea spirituală şi puterea deplină asupra Polului şi svasticii care îl desemnează. Şi nu în ultimul rând, credem că are legătură şi cu acel mult vehiculat „păcat primorial” unde şarpele ori ne este reprezentat ca încolăcindu-se pe Arborele Vieţii ori ne prezintă şarpele ca element uranic el apărând din frunzişul Arborelui.

Octogonul

În „Dicţionarul de simboluri şi arhetipuri culturale” Ivan Evseev ne spune următoarele: „Cifra opt culcată este simbolul infinitului. Numărul opt se pune în relaţie cu octogonul – figură intermediară între pătrat şi cerc şi, ca atare, semnifică lumea intermediară, între cea terestră conotată prin pătrat şi cea uraniană, simbolizată prin cer” Cristina Pănculescu ne lămureşte şi mai clar în privinţa simbolismului octogonului : „ Octogonul este simbolul geometric plan al Centrului; simbolul numeric este 8…Un alt simbol geometric plan ataşat Centrului este octogonul stelat.Acest simbol se raportează la aspectul activ, „ funcţional”, al Centrului … Prin Centru, după cum afirmă toate tradiţiile , se face legătura între Cer şi Pământ. Simbolul geometric plan al Cerului este cercul. Simbolul geometric plan al Pământului este pătratul. Simbolul geometric plan al Centrului este octogonul care face trecerea de la pătrat ( Pământ) la cerc (Cer) şi reciproc”. Ceea ce este mai interesant este că în ornamentică populară românească acest simbol este întotdeauna legat de Columna Cerului sau Osia Lumii , pe care grecii şi romanii o desemnau ca Polus Geticus, Axis Mundi şi Carmines Mundi; Columnă a Cerului care în plan material simbolizează trecerea de la Pământ la cer şi invers după cum octogonul face trecerea de la cerc la pătrat şi reciproc. Interesant este, de asemenea, şi faptul că forma schematică a octogonului este rezultatul juxtapunerii a două cruci: crucea greacă (+) şi crucea Sf Andrei(X). Or,numele Sf Andrei derivă de la substantivul masculin andros care în limba greacă înseamnă Om, iar Om, cum am vazut ceva mai sus, este desemnarea lui Zamolxe ca Stăpân al Centrului şi Rege al Lumii.
Tot Ivan Evseev ne mai spune: „ Opt este numărul totalităţii şi al echilibrului cosmic, reprezentate prin cele opt direcţii ale spaţiuni ( inclusiv geografice) şi prin roza vânturilor: patru puncte cardinale şi patru direcţii intermediare. Aceasta poate semnifica însă şi direcţiile migraţiei hiperboreene, cu carcater civilizator.
Observăm în ceea ce priveşte octogonul sau steaua cu opt colţuri o complicaţie care ne determină să ne oprim asupra pătratului ca simbol al pământului. Unind vârfurile celor două cruci vom obtine două pătrate suprapuse simbolizând un caracter sacral dublu al pământului: Mama Pământ şi Pământul Solar (uranic). Şi într-adevăr, tradiţia populară tinde sa ne dea dreptate:”Steua Polară (desemnând Polul Ceresc unit de Columna Cerului cu Polul terestru ca Centru al lumii) este Împăratul nostru. Este veghetoarea cerului. Ea e Stejarul Câmpului. Or, Steaua Polară face parte din Ursa Mare, după cum cu caracter ursid era reprezenată şi Diana/Artemis, ipostaza mai nouă şi mai „ funcţională” a divinităţii pământului Geea.
În ceea ce priveşte pământul „solar” vom spune că această denumire se aplică întotdeauna Centrului din care derivă, atât în plan spiritual , cât şi material, manifestarea. Aceast pământ solar în tradiţiile antichităţii se numea Surya sau Siria şi este identic cu Hiperboreea lui Apollo/ Zamolxe. Vine să întărească această imagine tradiţiile româneşti care „ de fiecare dată … când vor să exprime forţa, măreţia, frumuseţea, luminozitatea, ele (legendele – n.n) folosesc cuvântul sur: Calul sur, Vulturul sur, munţii suri…Or în limba română modernă sur înseamnă cenuşiu ceea ce nu corespunde deloc sensului citat de noi…Noi socotim că în realitate acest sur este Soarele în limba primordială. Afirmăm chiar că „întunecarea” cuvântului ne convinge, căci ea corespunde „ întunecării” inerente legii de desfăşurare a ciclului”. Prin urmare şi octogonul este un simbol care legitimează tradiţia românească ca urmaşă directă a celei pelasgo-hiperboreene.
Funia şi şarpele

Şarpele este un simbol extrem de răspândit şi cu o plurivalenţă de înţelesuri, atât pozitive (demiurgice, divine) cât şi negative (infrernale). Una dintre principalele semnificaţii simbolice ale şarpelui se referă la curenţii cosmici care nu sunt altceva decât expresia acţiunilor şi reacţiunilor forţelor emanate de cer şi, respectiv, de Pământ. Unirea dintre Cer şi Pământ este manifestată tocmai prin aceşti curenţi pentru că fără ei aceasta nu s-ar produce. Atunci când şarpele are aceasta semnificaţie , este cel mai adesea asociat unor simboluri axiale cum ar fi arborele sau bastonul.
La români Şarpele este consubstanţial cu arborele cosmic ( bradul sau Mărul Roşu) şi de aceea îl găsim în iconografia primară încolăcit pe arborele lumii. Din unele variante ale miturilor cosmogonice româneşti reiese că şarpele a preexistat cosmosului şi a ieşit odată cu arborele cosmic din apele primordiale. După părerea lui V. Lovinescu şarpele în formă de S , străpuns la mijloc de o săgeată simbolizează fixarea mercurului alchimic, ce este considerat ca un principiu feminin. Ceea ce este de-a dreptul curios este că geografia Europei şi mai ales a zonei Balcanice se joacă cu noi. Şarpele sub forma lui S este desenat în plan geografic de lanţul Muţilor Carpaţi Balcani care, culmea, este străpuns la mijloc de Axul lumii, care este situat în Bucegi şi cunoscut sub numele de Columna Cerului. Şarpelui în formă de S, prezent şi în cazul svastcii cu braţele curbate închipuind doi şerpi suprapuşi, i se asociază ca simbol echivalent spirala dublă ce se regăseste pe motivele ornamentale ale Columnei Cerului în ornamentica românească. Simbolismul dublei spirale este echivalent, dintr-un anumit punct de vedere, cu simbolul yin/yang care, la randul său este prezent natural pe fata de NE a vârfului Ocolit din Bucegi, şi care este legat de simbolismul Oului Lumii ale cărui două jumătăţi, atunci când se despart, devin Cerul şi Pământul. Amprenta acestui principiu s-a păstrat în ambele jumătăţi după separare.: pe Pământ se identifică cu traseul sinuos al munţilor Carpaţi-Balcani străpuns de Axis Mundi în centru iar pe cer în constelaţia Dragonului, constelaţie circum polară care după cum observă V. Lovinescu are tocmai forma lanţului muntos. Altfel spus Costelaţia Dragonului şi dublul său dacă sunt luate împreună şi interconectat, aşa cum ne îndeamnă să facem însuşi spirala dublă, nu este altceva decât o hierofanie a şarpelui primodial. Ori tradiţile româneşti vorbesc despre un asemenea şarpe numindu-l express Împăratul Şarpe. Ele spun despre un şarpe uriaş care trăieşte sub nisipurile malului mării şi anume într-o porţiune în care se deschide o peşteră care comunică cu marea şi cu nisipul. Se spune că acest şarpe este impresionat de către inima unui muritor a cărui inimă trebuie să bată într-un anume fel pebtru a ajunge la auzul şarpelui. Când bătăile inimii ajung la el şarpele mugeşte de sub pământ dar nu poate fi auzit decât de cel căruia îi este adresat mugetul. Aceste tradiţii mai vorbesc şi despre un balaur ce stă încolăcit pe Osia Lumii. Aceleaşi tradiţii ne amintesc de Ler Împărat care locuieşte pe un munte mare ce nu poate fi găsit decât de acela care place lui Ler Împărat. Este de semnalat aici faptul că nici Împăratul Şarpe nu poate fi auzit decât de acela a cărui inima i-a atars atenţia. Lucru şi mai ciudat este faptul că şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, se termină cu un cap de OM iar corpul său închipuie o succesiune de spirale în formă de opt. Dacă avem în vedere aceste identităţi atunci putem spune că împăratul şarpe identic dintr-un anume punct de vedere cu Ler Împărat este Regele Lumii, stăpân al centrului care nu este altul decîât Zamolxe în calitatea de Zeu Om şi Zeu Moş.
Dacă până acum am vorbit de simbolismul şarpelui la nivel macrosmic, vom trece spre înţelesurile microcosmice ale acestuia parcurgând un initinerar ce presupune o pornire din literatura vedică şi o oprire în tradiţia romanescă. O trecere de la regele lumii la protectorul casei şi familiei.
Un mit cosmogonic vedic ne spune că Şarpele primordial înainte de creerea lumii plutea imobil pe oceanul universal de lapte. Or, este ştiut că pentru români casa este un microcosmos cu valenţe sacre. Iar tradiţiile legate de casă implică existenţa unui şarpe al casei, de culoare albă ce stă în peretele sau sub pragul casei, nu muşcă, nu face rău nimănui ci doar ticăie motiv pentru care mai este numit şi ceasornicul casei. În descântecele româneşti preluate şi de cultura modernă se spune: „ Sarpele casei,alb,/ Fără de venin/ Iata-ni-l azi în prag/ Falnic şi senin/ Laptele de la oi/ În blid alb adus/L-a sorbit domol / Cam pe la apus”. Deci Şarpele casei este identic la nivel microcosmic cu Sarpele macrocosmic, identic la rândul lui cu regele lumii situat în Centrul Lumii încolăcind columna cerului.
Pe de altă parte însă simbolismul şarpelui este preluat în imagistica populară, şi mai ales creştină, sub aspectul funiei care prin sinuozuităţile imprimate de mişcarea ei aduce extraordinar de mult cu mişcările unui şarpe. Or bisericile de lemn româneşti sunt înconjurate de un brâu în torsadă (răsucit) format din doi şerpi ale căror trupuri înlănţuite aduc cu o funie şi care se despart abia deasupra uşilor de la intrare.
Crucea

Crucea apare sub diferite forme în ornamentica populară şi este de o vechime mult mai mare ca si crştinismul. Crucea este în primul rând osatura octogonului în dublă formă (+ şi X) şi a svastiicii în forma sa simplă de cruce orizontalăînscrisă cunoscută sub numele de cruce greacă.
În simbolismul tradiţional crucea este asimilată arborelui cosmic căci „ prin cruce = centru se operează comunicarea cu cerul”. În creştinismul popular nu se schimbă cu nimic situaţia „ Crucea , făcută din lemnul Arborelui Cunoştinţei Binelui şi Răului, este identificată sau se substituie arborelui cosmic; ea este descrisă ca un arbore care urcă de la pământ la cer, copac veşnic care stă în mijlocul cerului şi al pământului sprijinind cu tărie universul sau arborele vieţii plantat pe Golgotha. Pe de altă parte numeroase texte patristice compară crucea cu o scară, cu o coloană sau cu un munte” toate simboluri ale lui Axis Mundi sau Osia Lumii.
Cu atât mai mult cu cât crucea verticală (crucea răstignirii cu braţul vertical mai lung şi cel orizontal mai scurt) prin axul său vertical reprezintă tocmai axul lumilor iar cel orizontal reprezintă planul terestru în care se manifestă principiul coborât de-a lungul Columnei Cerului în manifestare.
Un alt simbol al Centrului este crucea orizontală care însă se raportează numai la un singur plan de existenţă (lumea) simbolizând expansiunea lumii în discuţie, pornită din centrul crucii după imaginea principiului simbolizat întotdeauna de punctul central al crucii. După acest principiu al crucii orizontale s-a ptrecut migraţia pelasgo-hiperboreană dinspre centru (Dacia) spre cele patru zări.
La cele mai sus amintite pare sa se raporteze şi crucea orizontală aflată în vârful unui ax piramidal situată pe acoperişul unei clădiri din incinta Mănăstirii Ialomiţei aflată în imediata vecinătate a muntelui sfânt.
Stâlpul funerar

Stâlpul funerar daco-românesc este identic cu Axa Lumii al cărei echivalent este Arborele Vieţii ce creşte în Centrul Lumii sau în Buricul Pământului. Or pentru români Copacul Vieţii este bradul care uneori este asimilat unui par ce ieşise din noianul de ape şi este pus la capătaiul mortului. Romulus Vulcănescu aminteşte de parul funerar dac reprezentat pe Columna lui Traian, par care s-a transformat mai apoi în colonetă funerară. Uneori bradul este tăiat şi plantat la căpătâiul mormântului: „Dar ei când m-au pus /În mijloc de câmp/cânii să-i aud/Cum latra-a pustiu,Si urla-a muţiu/Si sa mai aud / Cocoţii cântând/Muieri mimăind ( jelind) /şi preoţi cetind/…./ Ei m-au îmbunat/ că ei ma sădesc/ Nu ma secuiesc/ Şi ei m-au mintit/ Ca m-au secuit/Jos la rădăcină/Cu fum de tămâie/Mai pe la mijloc/Chiti de busuioc/Tot milă şi foc/Sus la crengurele/Chiţi de ocheşele/Tât milă şi jele”.
Conform aceluiaşi R. Vulcănescu stâlpii funerari costituie categoria cea mai raspândită de monumente mitice folosite de români. Ei fac parte integrantă din piesele rituale ale înmormântării aşezându-se pe mormânt. Ca şi alte însemne stilimorfe funerare între care menţionăm târuşul suliţa sau săgeata bradului, crucea sau troiţa, stâlpul este un simbol al Columnei Cerului care, la rândul ei, este un substituit al Arborelui Lumii.
În tradiţiile şi datinile românilor Arborele Lumii sau Arborele Cosmic este locul de pornire al unei călătorii către zonele cunoscute si necunoscute le cosmosului. Escaladarea nu se poate face de către oricine şi oricând. Au acces, în anumite condiţii şi cu anumite restricţii doar eroii, oamenii iniţiaţi şi morţii care au dus o viaţă virtuoasă. De altfel, obiceiul de a se marca cu menhire, succedanee ale Columnei Cerului, mormintele eroilor şi ale oameilor de seamă este foarte vechi datând din epoca pelasgilor. Eroii călătoresc prin mijloace numai de ei ştiute şi uneori sunt ajutaţi de animale fabuloase Pasărea Măiastră sau Pasărea Sufletului de exemplu, ce uneori este reprezentată în simbolistica stâlpului funerar printr-o pasăre plasată în vârful lui.
Această axă a lumii este identică cu pomul vieţii care creşte în centrul lumii sau în Buricul Pământului. Prin urmare şi un stâlp funerar poate simboliza Centrul Lumii ca de altfel şi Coloana Infinitului care-l reprezintă. Un astfel de centru nu aparţine spaţiului profan, geometric, ci spţiului sacru în care se poate realiza comuniunea cu cerul sau cu lumea subterană. El este punctul paradoxal al rupturilor de nivel, punctul în care se poate transcende lumea fizică. Tocmai prin faptul că aici în centru se transcende lumea sensibilă, se transcende implicit şi timpul ,durata, obţinându-se prezentul continuu atemporal.
Şi pentru a conchide vom spune că în tradiţiile româneşti lumea subterană unde merge sufletul şi trupul mortului într-o prima fază, lumea sensibilă unde rămân cei ce au supravieţuit răposatului, şi lumea celestă unde se retrage după o perioada sufletul celui plecat sunt unite tocmai de acest Axis Mundi sau Columna a Cerului. Acesta este motivul pentru care şi în prezent în tradiţia românescă rezidă un puternic cult al strămoşilor. Mai trebuie spus că acest Centru al Lumii este sălaşul, ca să spuneam aşa, al Regelui Lumii/ Zamolxe, stapân peste lumea de dincolo în calitatea sa de Ler împărat.
zamolxe
Bibliografie
1. Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997
2. V. Lovinescu, Al patrulea hagealâc,Buc,1998
3. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, muntele scaru al dacilor, Buc, 2009
4. Isac Evdeev,Dicţionar de simboluri si arhetipuri culturale,Timişoara,1994
5. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană,Buc,1996
6. R. Vulcănescu, Mitologie română,Buc,1985
7. R. Vulcânescu, Columna Cerului,Buc,1972

Reclame

Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană

 

Frumoase basme ne-au legănat copilăria! Unora ni le citeau părinţii înainte de culcare altora ni le spuneau bunicii la gura sobei, privind visători la spuza din cămin. Azi   nu prea se mai pune preţ pe aşa ceva! Azi sunt la putere jocurile pe calculator, desenele animate, de cele mai multe ori cu mesaj negativist şi pline de violenţa, deşi specialiştii sunt de părere că basmele induc copiilor o dezvoltare mai rapidă şi mai sănătoasă!

 Ce-ar fi să ne aducem aminte de  unul dintre  frumoasele basme ale copilăriei noastre? Ce ziceţi de Zâna Zânelor?

 

Să ascultăm povestea…

 

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti! A fost odată un împărat mare si puternic care avea trei feciori. Făcându-se mari feciorii, împăratul se gândi cum să facă să-i însoare şi să fie fericiţi. Într-o noapte, împăratul avu un vis, şi de cum se sculă, îşi chemă fii la el şi se urcă cu dânşii în foişorul din grădină.. Ajunşi acolo le porunci  să-şi ia fiecare arcul şi câte  o săgeată, să tragă şi unde se va opri săgeata acolo sa-şi afle fiecare norocul.

Copii se supuseră fără cârtire întrucât era încredinţaţi pe deplin că tatăl lor ştie ce spune. Trase fiul cel mare iar săgeata s-a se înfipse în casa unui împărat vecin. Trase fiul mijlociu iar săgeata sa se opri în casa unui mare boier de-a tata-său. Trase şi mezinul şi… săgeata sa se urcă în înaltul cerului şi când coborî se înfipse într-un copac dintr-o pădure mare si deasă.

Fiul  cel mare se duse şi luă de nevastă pe fiica împăratului vecin întorcându-se cu dânsa la tatăl său. Se duse si cel mijlociu întorcându-se la tatăl său cu o soţioară mandră şi frumoasă. Se duse şi cel mic….

Cutreieră lumea până ajunse la pădurea unde se afla copacul în care se împlântase săgeata lui. Căută el ce căută şi află şi copacul cu pricina. Acest copac era înalt, gros si bătrân de când urzise Dumnezeu lumea. Se încovrigă feciorul după trunchiul copacului şi urcă până la prima creangă şi apoi din ramură în ramură, când atârnat  cu mâinile, când cu picioarele încovrigate, până când ajunse în vârf. Ajuns acolo luă săgeata şi se dete jos judecând plin de amărăciune că e fără de noroc, că ce o fi putând el găsi în copacul acela.

Nu-i fusese destul că făcuse atâta cale în deşert, că nu aflase acolo pe aleasa sa, când să plece de lângă copac se agăţă de spinarea lui o bufniţă . Cu toate că feciorul s-a silit să îndepărteze bufniţa, aceasta se încăpăţâna să rămână  agăţată de spatele său. Se suci el se învârti da nu era nici un chip să scape de pacoste. Văzând că nu-i chip să scape se gândi să se întoarcă acasă cu  păcătoasa de bufniţă în spate. Pe drum însă, vazu el  că după dânsul se ţineau încă 6 bufniţe.  Merse, el săracul, cu bufniţa în spate şi cu alaiul  după dânsul şi se întâmplă să ajungă acasă seara.

Cum intră în odăile sale prinţul, bufniţele se aşezaseră care pe unde, iar ce-a de-a şaptea, ,aceea de i se anină de spate, se aşeză cu dânsul în pat. Ostenit, fiul împăratului a adormit. A doua zi dimineaţă când se trezi  găsi lângă dânsul cea mai frumoasă zână şi lângă ea, şase slujnice la fel de frumoase. Mai văzu, într-un colţ al camerei, şapte piei de bufniţă aruncate una peste alta. Fiul  împăratului se logodi cu zâna şi au participat la cununiile  fraţilor săi.  După un timp, fiul împăratului aruncă pieile de bufniţă pe foc şi atunci zâna şi slujnicele se transformaseră în porumbei. Zâna i-a zis:

– Ai fost nerecunoscător! Cu bine te-am găsit, cu bine să rămâi. Până nu vei izbuti să faci ce n-a făcut om pe lume, să nu dai cu mâna de mine!

Si porumbeii s-au ridicat în văzduh şi au dispărut. În zadar încercară să-l oprească  părinţii , fraţii  şi prietenii. El se duse în lume să-şi caute logodnica.

 Trecu el  dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişti şi tot nu găsi porumbeii. Voinicul nostru se frământa, cerceta, căuta, întreba numai răspuns bun nu afla. Descurajat, voinicul se gândea câteodată să-şi facă sama singur, ,să se arunce în vreo râpă sau să-şi sfărâme capul de colţii de stâncă. Da’ parcă îi spunea inima că odată şi o odată or lua sfârşit şi necazurile sale, şi deodată îşi venea în fire şi se punea din nou pe drum mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă o să găsească şi o să izbândească până la urmă.

 Măcinat de aceste gânduri, voinicul se aşternu la odihnă, dar nu se aşternu el bine, cât auzi mare zarvă. Trei draci îşi disputau moştenirea părintească: o pereche de opinci cu care treceai marea ca pe uscat, o căciulă ce te făcea nevăzut şi un bici care împietrea. Dracii îl rugară pe fiul de împărat să le facă dreptate. El se învoi si spune:

– Vedeţi voi cei trei munţi care se află în faţa voastră? Să vă duceţi fiecare în câte unul, şi cine va veni mai curând, după ce vă voi face eu semn,  ale lui să fie toate astea

Când draci ajunseră în munţi, voinicul nostru, care în timpul asta încălţase opincile şi îşi pusese căciula, plesni de trei ori din bici către cei trei draci şi-i împietri.

Abia devenit stăpân  al celor trei lucruri luate de la draci, el zări un stol de porumbei albi. Îi urmăreşte din ochi şi vede că s-au oprit pe un vârf de munte care întrecea norii.. într-acolo îşi îndreptă şi dânsul paşii. Începu să urce muntele anevoie trecând prin toate greutăţile lumii. Deodată ajunse la intrarea unei peşteri.. Intrând rămase ca lovit de trăznet când văzu nişte palate ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate că nu se mai vazu aşa ceva pe pământ. Acolo locuia logodnica lui, Zâna  Zânelor.. Cum o vazu  plimbându-se prin grădină cu roabele după dânsa, cum o şi cunoscu.. După zână se ţinea şi un copilaş drăguţ căci pasămite rămase grea înainte de a-şi lua zborul de la fiul împăratului. Şi acesta era fiul lor

Feciorul împăratului se aşeză la masă purtând căciula ce-l făcea nevăzut iar zâna se mira cât de iute trec bucatele. Voinicul era flămând că nu mâncase de multă vreme. De trei ori a poruncit zâna să se aducă bucate şi de fiecare dată  voinicul îşi ridica câte puţin  căciula pentru a-l vedea fiu-său. Pruncul  zise:

         Uite tata, mamă!

                    Tată-tău , dragul meu, va da peste noi numai când va săvârşi o faptă zdravănă

A treia oară scoase de tot căciula. Se îmbrăţişară cu toţii, fericiţi că sunt din nou împreună. Rămaseră un timp acolo, până într-o zi când voinicul o rugă să plece împreună. Atunci, se întoarseră cu toţii la împărat, tatăl voinicului, şi îşi sărbătoriră nunta cu mare alai. Şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele în pomenire în vecii vecilor!

 

Ce se ascunde în spatele basmului

 

Zâna Zânelor, este un basm popular cules de Petre Ispirescu, ce poate fi aflat în aproape toate culegerile de poveşti populare româneşti. Dar să fie acest basm doar o poveste frumoasă pentru copii? Tot mai mulţi autori din domeniul simbolisticii şi ezoterismului sunt de acord că  basmele poartă în conţinutul lor relicve ale tradiţiilor ezoterice antice. Rene Guenon  atrage atenţia că atunci când o formă tradiţională se află pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi, în mod deliberat, încredinţează memoriei colective a poporului, ceea ce, în caz contrar, s-ar pierde iremediabil. Cu atât mai mult cu cât neînţelegerea  naturală a profanului este o garanţie suficientă că ceea ce avea un caracter esoteric, îşi va păstra şi pe mai departe acest caracter, ,menţinându-se doar ca o mărturie a trecutului îndepărtat, pentru cei care în alte timpuri, vor fi capabili să înţeleagă. Pe de altă parte există şi posibilitatea ca basmul să existe concomitent cu doctrina iniţiatică pe care o prezintă în mod mascat, aceasta fiind rezervată unui grup restrâns de iniţiaţi care primesc lumina direct. Dacă doctrina era rezervată iniţiaţilor, basmul era faţa pe care aceasta o arăta mulţimii după cuvântul care spune: „Vouă vă este dat  să ascultaţi adevărul de-a dreptul, ceilalţi îl ştiu prin parabole”

Prin urmare, basmul conţine în sine elementele unei doctrine secrete prezentată în mod voalat mulţimii. Şi fiecare va pricepe cele ascunse după gradul său de înţelegere.

 

          „Secretele” basmului. Semnificaţia simbolurilor

 

O seama de formulări din cuprinsul acestui basm  dau de gândit. Ele sunt formulări simbolice ce ne deschid o  fereastră spre înţelegerea iniţierii zamolxiene.

Basmul nostru începe, ca aproape toate creaţiile aşa zis populare, cu o proiecţie în atemporal: „ a fost odată ca niciodată”; dar acest caracter atemporal nu schimbă cu nimic realitatea naraţiunii: „că de n-ar fi, nu s-ar povesti”.  Aceasta cu atât mai mult cu cât iniţierea se petrece  în atemporal, urmărind ca finalitate ultimă scoaterea omului de sub tirania timpului prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale, a cunoaşterii  celeilalte feţe a lucrurilor.

Împăratul cel mare şi puternic despre care relatează  basmul este  Posibilitatea, Indistincţia, adică Principiul/Zamolxe nemanifestat încă, dar care se va manifesta  odată cu apariţia bufniţei  ce se agaţă de spatele eroului. Această bufniţă nu este altceva decât aspectul feminin, creator şi dinamic al Principiului nemanifestat, ea luând mai apoi forma Zânei Zânelor. Este înţelepciunea divină a cărei simbol este bufniţa, pasărea  emblematică a Minervei, şi pe care textele hermetice o numesc Fecioara Lumii, iar cele gnostice Sophia. Dintr-un alt punct de vedere ea este motorul care va pune în mişcare şi va dinamiza puterile interioare ale voinicului pentru ca acesta să poată ajunge la iniţierea deplină; acea trezire spirituală şi regenerare psihică care-i va permite în final să revină la Tatăl său. Este vorba aici de trezvia isihaştilor şi iluminarea doctrinelor extrem orientale şi, în acelaşi timp, de mântuirea creştină.

Povestea ne relatează că împăratul îşi ia ce-i trei fii şi-i pune să tragă câte o săgeată pentru a-şi găsi norocul. Fiii sunt posibilităţile aflate în stare latentă în sânul Principiului. Putem observa că săgeţile trase de feciorul cel mare şi cel mijlociu se opresc în planul orizontal pe cand cea a mezinului merge în sus şi apoi se împlântă într-un copac gros si bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea. Primii doi fii ai împăratului, cel mare şi cel mijlociu, simbolizează de fapt două caste sau grupuri sociale anume: casta regală (a se înţelege regalitatea terestră cu tot ce tine de ea) şi casta războinicilor, supusă celei dintâi şi exprimată în povestea  noastră prin fata marelui boier supus al  împăratului. În ceea ce-l priveşte pe fiul mai mic acesta reprezintă puterea sau casta sacerdotală care tinde spre lumea spirituală, spre realizarea deplină a iniţierii, fapt arătat de traiectoria săgeţii fiului celui mic. Conlucrarea celor trei caste face  să fie „precum în Cer aşa şi pe pământ”. Traiectul săgeţilor ne spune chiar despre această conlucrare. Regalitatea conduce, războinicii asigură trăinicia regalităţii iar regalitatea conduce după legea sacră dată de puterea sacerdotală. .Iată verticalitatea unindu-se cu planul orizontal. Locul unde se realizează această unire este   Columna Cerului, Osia Lumii, Axa Lumii  pe care anticii o numeau Axis Boreus sau Polul Getic!. Acesta este simbolizată în povestea noastră prin copacul cel gros şi bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea.

 Până aici basmul pare a avea doar un caracter „de întemeiere”. Spuneam aceasta pentru că avem cel puţin două corespondenţe în folclorul românesc. Este vorba de Mănăstirea Argeşului care a fost construită în unele variante în urma unei trageri cu arcul , ea fiind ridicată în locul unde a căzut săgeata; cea de-a doua este legată de construcţia Mănăstirii Putna: Ştefan cel mare  şi doi supuşi trag cu arcul şi în locul unde cele trei săgeţi au căzut s-a ridicat mănăstirea. Putem observa, de asemenea, că  fiul cel mare si mijlociul dispar la un moment dat din poveste. Aceasta pentru că ei nu mai au nimic de-a face cu iniţierea individuală fapt demonstrat de traiectoria orizontală a săgeţilor  trase de ei. Odată ieşiţi din trama poveştii cei doi fii ai împăratului, povestea  îşi capătă caracterul iniţiatic părăsind caracterul mitului de întemeiere.

Spuneam aceasta pentru că într-un anume plan iniţiatic cele trei săgeţi şi traiectoriile corespund celor trei „artere spirituale” sau curenţi spirituali: ida, pingala şi sushumna iar turnul  din poveste nu este altceva decât coloana vertebrală , linia verticală care leagă între ele centrele energetice (chacrele).

De aici încolo  simbolistica poveşti este una ce tine strict de iniţierea individuală. Am apelat la  termenii indieni  pentru că  aceştia îşi au originea în credinţele zamolxiene, Rama  fiind considerat preot scit, iar Vedele (Revelaţia hindusă) au un nume care este echivalent cu  verbul românesc „a vedea” aici făcându-se referire la vederea spirituală care se mai numeşte şi Revelaţie!

 Vedem că eroul  găseşte săgeata împlântată în Osia Lumii, care privită individual este chiar coloana vertebrală. Săgeata este cea care dezghioacă energiile subtile ale organismului care vor urca treptat (fiul împăratului urca pe copac) înfăptuind, într-un final, Marea Operă Alchimică, realizarea Aurului spiritual înfăţişat, în plan simbolic, de Caduceul lui Hermes.

 Observăm, mai apoi, o regresie,, chiar un eşec al fiului de împărat întrucât  Zâna îl părăseşte. Aceasta se poate datora grabei de a ajunge la final, la iluminare, la mântuire. Toate scrierile iniţiatice, toate revelaţiile autentice ne spun cât de important este să  ne ocupăm de detaliile căii, fără a fixa scopul ultim al acesteia pentru ca „ să nu ne poticnim şi să nu mai ajungem  la final” după vorba unei învăţături asiatice budiste. Prin urmare  voinicul nostru în graba de a ajunge cât mai repede la scopul final  s-a abătut de la cale şi astfel  a fost nevoit să reia drumul de la început,  pentru a dobândi tot ce cea ce câştigase prin metoda scurtă de iniţiere. Spun scurtă pentru că există încă o cale, mai facilă şi mai uşor de urmat, pe care filozofii alchimişti au numit-o ”calea umedă”. Fiul împăratului s-a aventurat pe cea mai grea dintre ele, pe calea numită în alchimie „calea uscată” ce duce direct la starea transcendentă , fără alte intermedieri. Am putea spune un fel de şoc spiritual.

După această regresie urmează  căutarea  fiului de împărat. O căutare care se aseamănă foarte mult cu căutarea Potirului Sacru, a Sfântului Graal (acesta pentru  ca în viitoarele articole  mă voi opri asupra acestui subiect) şi concordă cu  relatările anticilor despre iniţiere.. Această din urmă cale aleasă de fiul de împărat  este presărată cu tot felul de primejdii exprimate prin dracii cu care se întâlneşte şi de la care, odată înfrânţi, el primeşte nişte „ustensile” care, de fapt nu sunt altceva decât acele capacităţi „supraumane” dobândite în urma iniţierii depline. Pentru edificare  nu trebuie decât să privim la persoana umană a lui Iisus. Acelaşi motiv îl întrevedem în epopeea Cântecul Nibelungilor atunci când vine vorba de iniţierea lui Sigfrid ce în final ajunge la Comoara Nibelungilor care nu este altceva decât Înţelepciunea întruchipată în basmul nostru de Zâna Zânelor.

 Descrierea „căutării” Zânei de către fiul de împărat concordă cu cea din orice iniţiere autentică. Basmul ne spune în simboluri:” Trecu dealuri, văi colnice, străbătu păduri întunecoase şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişte. Se frământa cu firea voinicul, cerceta, întreba”. Toate acestea concordă cu relatările anticilor despre iniţiere. Un tânăr iniţiat în misterele lui Osiris ne relatează prin intermediul lui Paul Brunton. „am pătruns până în preajma frontierelor morţii, punând piciorul pe pragul Proserpinei; am fost transportat prin toate elementele. Apoi am revenit pe pământ. Am văzut soarele strălucitor, magnific, în mijlocul nopţii , m-am apropiat de zeii de sus şi de cei de jos; i-am adorat faţă în faţă.” Soarele despre care se vorbeşte în acest citat  este tocmai  ceea ce ne spune  basmul prin cuvintele:” dară parca-i spunea inima că odată şi  odată, o să se sfârşească toate  necazurile sale, şi deodată îşi venea în sine, şi se punea  din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă trebuie să gasescă”

 Legat de starea de zbucium a  voinicului, aceasta este conformă cu o relatare a lui Strabon  despre iniţiere: „Spiritul este îndurerat şi agitat în moarte, tot aşa cum este şi în iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată că se răspândeşte o lumină divină şi miraculoasă…perfect iniţiat, eşti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”. Tocmai ce se întâmplă cu fiul de împărat, la început confuz ,apoi descurajat, îndurerat de pierderea Zânei, trece prin orori închipuite de cei trei draci, ajunge, la final, să găsească peştera luminoasă a Zânei! Ororile aflate în discuţie sunt echivalente şi cu cele douăsprezece vămi ale Cerului prin care trec sufletele pentru a fi purificate total , putând astfel ajunge în domeniile drepţilor.

Odată înfrânte ororile, încercările (dracii în basmul nostru) traseul iniţiatic este vegheat de însăşi Duhul Sfânt, sau aspectul activ si feminin al Principiului, porumbelul fiind unul dintre simbolurile acestuia. Aceştia îl duc  la Muntele înalt unde se află o peşteră în care  locuieşte zâna cu slujnicele sale. În plan material acesta este însuşi marele sanctuar iniţiatic din Bucegi. În plan macroteritorial, Dacia este considerată de antici Centrul Spiritual Suprem al Lumii, în Dacia însă, acest centru se simplifică devenind Muntele Sacru, Bucegiul, Triplul sanctuar iniţiatic, iar, în cadrul sanctuarului, punctul central, adică Osia lumii  este Vârful Ascuns sau Columna Cerului. În planul microcosmic, sau al realizării iniţierii depline, peştera este un echivalent al inimii, pe care o schiţează  sub forma unui triunghi cu vârful în jos, simbol ce apare şi în cazul Graalului, pe care-l reprezenta  de asemenea schematic. Iniţierea este echivalată de multe ori cu urcuşul unui munte, iar când feciorul împăratului termină urcuşul, adică treptele iniţierii, ajunge la peştera care se află în munte. Ori inima în toate tradiţiile sacre autentice este centrul fiinţei umane! După cum inima se află în centrul fiinţei umane , la fel si peştera este situată în interiorul muntelui. Departe de a fi un loc întunecat, atunci când o găseşte voinicul, peştera este un loc luminos cu palate aşa de măiestrit lucrate cum nu s-au mai văzut în lumea oamenilor, după cum ne spune însuşi basmul pe care-l discutăm. Acele palate despre care auzim în basm sunt echivalente virtuţilor dobândite în urma iniţierii. Iată aici pecetea lui David , unirea contrariilor,  a muntelui cu peştera, a triunghiului  cu vârful în sus şi a triunghiul cu vârful în jos, a înţelepciunii umane şi a înţelepciunii divine

Sub un alt aspect este vorba despre reunirea Principului trinitar, Tatăl (împăratul), Mama (Sophia, Fecioara Lumii, Duhul Sfânt, Înţelepciunea divină ce aduce lucrurile la manifestare) şi fiul (iniţiatul perfect care înţelege tainele naturii şi ale Principului Tată  Mamă). Iată cum într-un simbol , în Pecetea lui David  este reunită cea mai profundă învăţătură iniţiatcă: „Precum în cer aşa şi pe pământ”! Şi iată cum basmul nostru  exprimă perfect acest lucru prin revenirea Zânei şi a fiului la Tatăl, a înţelepciunii divine şi a iniţiatului care o deţine în mod obligatoriu şipe care o aduce, într-un final, la origine, la principul din care a emanat. Acum feciorul de împărat este pe deplin iniţiat!

Bănuiaţi că se ascund atâtea mistere în spatele unei poveşti pentru copii sau mai degrabă ar fi mai nimerit să vă întreb: mai credeţi ca este o poveste exclusiv pentru copii?

 

zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas, 1977

2.Oriensis, ed Aion,2006

3.Paul Brunton, Egiptul Secret, ed Venus, 1992

4.Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, 2002

5. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, ed. Ştefan, 2008

 

 

  

 

 

Kogaion – muntele sacru al dacilor

Articol înscris în concursul lui Visurât si Archi

Motto: ”Căci nu este nimic ascuns, care nu va fi descoperit
şi nimic tăinuit, care nu va ieşi la lumină. Dacă are
cineva urechi de auzit, să audă:” (Marcu 4:22-23)

Despre muntele sacru al dacilor s-a vorbit mult, însă cercetătorii nu au reuşit încă să ajungă la un consens în ceea ce priveşte localizarea sa. Unii sunt de părere că acest munte sacru al antichităţii ar fi Ceahlăul, iar alţii, susţin că acest munte atât de venerat al antichităţii preelene ar fi Bucegiul.

Care are dreptate? Pornind să judecăm după legea exclusivismului, din două păreri doar una poate fi adevărată ! Care să fie aceea? O să vedem în măsură în care ne-o permit documentele!

Vă voi cere scuze, de la bun început, pentru că nu voi trata acum foarte cuprinzător această problemă a Muntelui Sacru, ci doar vă voi atrage atenţia asupra unor chestiuni ce nu pot fi trecute cu vederea. Funcţie însă de interesul manifestat, voi reveni cu alte articole pe tema aceasta.

Pentru a arăta ca Muntele Sacru al dacilor – Kogaionul – este muntele sfânt al antichităţii, vom apela la izvoare istorice, mitologice, la simbolism şi la …. geografie !

Să vedem pentru început, ce ne spun dovezile existente despre localizarea Kogaionului – muntele sacru al antichităţii, considerat de tradiţiile vechi, centrul şi polul lumii ?

Localizarea Kogaionului după declaraţia lui Strabon

Strabon ne spune explicit: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături” (Geografia, VII,3,5) Acelaşi autor ne spune că aici se afla şi peştera unde se retrăgea marele preot al lui Zamolxe, care-i purta numele, fiind el însuşi considerat zeu: „La început el (Zamolxe) a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-o peşteră, inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de vreme, întâlnindu-se rar cucei de afară, doar decât cu regele şi cu slujitorii săi”

Din mărturia lui Strabon tragem însă şi o altă concluzie pe care însă nu o vom dezbate în studiul de faţă. Catehizarea nu este un obicei creştin întrucât ea era practicată în cultul lui Zamolxe de la început. Prin urmare, mărturiile pe care le avem noi, nu sunt în legătură cu Zamolxe zeul ci cu Zamolxe Marele Preot, ridicat la rang de zeu prin catehizare!

V. Kernbach ne lămureşte însă pe deplin prin afirmaţiile sale, urmând textul lui Strabon: „Locuinţa marelui preot dac ar fi fost într-o peşteră din Kogaion şi aici, în clipe de cumpănă venea să se sfătuiască sau să consulte voci oraculare probabil chiar regele dacilor. Autorii greci relatează că dacii îşi numeau preoţii <călători prin nori>; de aici pare să rezulte cel puţin că sanctuarul principal era pe un munte atingând norii”

Strabon ne semnalează prezenţa unei ape care curgea pe alături de Muntele Sacru şi într-adevăr, Ialomiţa, izvorăşte din vecinătatea întreitului Stâlp al Cerului, menţionat în tradiţia antică, format din piscurile Găvanu, Vârful Ocolit şi Omu. Mai departe acest râu ocoleşte platoul Babelor ajungând la picioarele peşterii care-i poartă numele

V. Kernbach şi Strabon ne mai spun că Zamolxe s-a retras într-o peşteră unde aveau acces doar regele şi slujitorii săi pentru a tine sfat de taină în problemele ţării. Din nou realitatea se poate verifica în teren.

Faptul că peştera avea reputaţie sacră ne-o demonstrează denumirea, păstrată de tradiţie a celui mai îndepărtat punct accesibil al ei – La Altar. În plus, vechea denumire a Peşterii Ialomiţei este „Peştera lui Decebal” iar una dintre grote se numeşte chiar „sala lui Decebal”, fapt ce demonstrează că regele-erou dac, obişnuia să vină aici ca şi înaintaşul său Burebista şi nu numai ei.

În al treilea rând, V. Kernbach ne atrage atenţia supra „călătorilor prin nori”, cum se numeau preoţii daci, de aici ajungând la concluzia că sediul marelui preot se afla pe un munte atingând norii. Or, este cunoscut faptul ca Vârful Omu este în permanenţă învăluit de nori sau deasupra lor ! Iată, deci, unde se afla şi Olimpul pre-elenic de care vorbesc Hesiod şi Homer.

Triplul sanctuar din Bucegi şi cele trei trepte ale iniţierii antice

Ce este iniţierea? Toate textele antice echivalează iniţierea cu drumul parcurs de neofit pentru a ajunge la „a doua naştere”. Orice iniţiere veritabilă are o structură triplă aceasta fiind după părerea lui Rene Guenon, gradarea fundamentală. Numai că templul arhetipal din Bucegi ne prezintă şi el o structură pe trei nivele ceea ce-l face să devină simbolul arhetipal al iniţierii zamolxiene.Primul nivel şi cel mai de jos este Peştera Ialomiţei sau Peşteră lui Zamolxe unde neofitul murea pentru lume pentru a se naşte a doua oară din pământ cu scopul bine fixat de a ajunge să cunoască tainele cerului. Această ultimă etapă a iniţierii, a cunoaşterii tainelor cereşti , spirituale era realizarea supremă a omului în tradiţia orientală dar şi în cea a Occidentului, cel puţin la începuturile Evului Mediu (v. Legenda Graalului, Legenda regelui Arthur şi a cavalerilor Mesei Rotunde).

Spuneam că templul din Bucegi este structurat pe trei nivele şi că aceste nivele reprezintă cele trei trepte ale iniţierii autentice. Astfel, după ce neofitul se năştea a doua oară în Peştera lui Zamolxe, după o instruire prealabilă pe cel de-al doilea nivel, Platoul Babelor, unde devenea iniţiat, ajungea, în sfârşit, la cel de-al treilea nivel (Altarul sau Sanctuarul Principal, Întreitul Stâlp al cerului) atingând iniţierea divină, în Centrul Lumii.

Fig. 1. Structura triplă a sanctuarului din Bucegi

Fig. 1. Structura triplă a sanctuarului din Bucegi

Aşa desemnează toate tradiţiile antice Dacia, iar dacii, şi nu numai ei, vedeau în Kogaion centrul suprem al lumii, Axa, Polul Getic. Această Axis Hiperboreus, Axis Mundi este formata din trei vârfuri alăturate: Găvane, Omu şi Vârful Ocolit.

Spuneam că Kogaionul, imensul templu natural, este un simbol arhetipal, adică un model. Model pentru ce? Model pentru toate templele antice legate de religiile de mistere care presupuneau o naştere a doua oară.

Astfel, structura trinitară a templului din Bucegi se regăseşte în construcţia bisericilor creştine care sunt împărţite în pronaos, naos şi altar. La fel templele egiptene şi cele greceşti în care „cele trei diviziuni ale templului egiptean se menţin totdeauna” după părerea lui Constantin Daniel.

Simbolism cu cântec … în teren!

Urmărindu-l pe marele esoterist Rene Guenon, vedem că svastica este emblema Polului Ceresc cunoscută în Orient şi sub numele de Giuvaerul Cerului. Probabil o să mă întrebaţi ce treabă avem noi cu svastica? Avem… şi încă una mare de tot !

În timpul călătoriilor sale prin Tibet, Jean Marques-Riviere a primit de la marii maeştri lama două informaţii de inestimabilă valoare pentru istoria noastră străveche:

1. „Tradiţia ne spune că înaintea glorioasei dinastii din Lassa, înaintea înţeleptului Passepa, înainte de Tsangkhapa, Domnul Atotputernic, locuia în Occident, pe un Munte înconjurat de mari păduri…În acel timp exista încă Floarea pe svastică…Dar ciclurile negre, l-au determinat să părăsească Occidentul şi să vină în Orient, la poporul nostru. Atunci el a umbrit Floarea, şi svastica singură rămâne, simbol al puterii „Giuvaerului Cerului”. Atotputernicia lui ne ocroteşte, dar legile inexorabile ne domină şi în faţa ciclurilor sumbre trebuie să se ascundă şi să aştepte”

2. „ Reţine şi meditează la ceea ce îţi voi spune – de înţeles vei înţelege mai târziu: odinioară, centrul „Domnului Celor Trei Lumi” nu era unde este acum. Au fost epoci, în acest ciclu, când Tradiţia Vieţii era cunoscută şi adorată aproape deschis; Centrul Spiritual al lumii era în valea unui mare fluviu; apoi în faţa valurilor crescânde ale năvălirilor barbare, El s-a mutat în Orient unde îşi are cum reşedinţa, ascuns de ochii oamenilor”

Concluziile impuse de textele mai sus citate, ne demonstrează că:

Centrul spiritual din Tibet este derivat direct din centrul suprem, care se afla în vechime în Carpaţi, fapt exprimat prin formularea „Domnul celor Trei Lumi (Zamolxe)” care „s-a mutat în Orient”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în raport cu Tibetul, Carpaţii de află situaţi în Occident. Toate mărturiile ne spun că Munţii Carpaţi erau acoperiţi de păduri mari şi înfricoşătoare iar fluviul despre care se vorbeşte în text nu este altul decât Dunărea.

Mai rămâne însă svastica, acest simbol care desemnează polul ceresc. Cum putem confirma spusele iniţiatului tibetan. Simplu ! consultând o hartă

Svastica, desenata de schema principalelor culmi ale Masivului Bucegi

Svastica, desenata de schema principalelor culmi ale Masivului Bucegi

a Bucegilor şi urmărind persistenţa simbolului svasticii la poporul român.

Desfăşurând harta masivului Bucegi, suntem de-a dreptul uimiţi simbolul svasticii este desenat de însuşi culmile Muntelui în mijlocul căreia se află întreitul Stâlp al Cerului format din vârfurile Găvane, Vârful Ocolit şi Omu ! Svastica marchează istoria poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în prezent când mai există păstrători ai tradiţiei despre Muntele Sfânt (a se vedea legenda Întoarcerea lui Deceneu de pe blogul lui Quadratus). Astfel regăsim acest simbol al Axului Lumii, al Polului Spiritual Getic, pe o piesă de aur din tezaurul de la Băiceni, pe motivele cusăturilor şi broderiilor bucovinene sau pe acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop, doamna lui Ştefan cel Mare, strălucitul Domn al Moldovei, ca să dau numai câteva dintre exemple. La acestea se adaugă un fapt inedit, menţionat de Nicolae Lovinescu. El ne povesteşte cum că un profesor stând de vorbă cu un ţăran încerca să-l convingă pe acesta din urmă că svastica este un simbol nazist. Ţăranul, cum îi e felul, a stat, l-a ascultat cu răbdare, apoi, scuturând din cap a zis: „ Ba nu ! E a nost ! Îl avem de pe vremea urieşilor !” Ciudată această memorie genetică răsfrântă în mentalul colectiv prin intermediul tradiţiei. Memorie care face ca ţăranul, să fie mai presus decât savantul. Şi tot pentru a demonstra persistenţa Muntelui Sfânt al dacilor în credinţele noastre, trebuie să mai menţionăm o povestioară. În gura peşterii Ialomiţa, s-a ridicat o lavră creştină unde trăiesc câţiva călugări. Doamna Cristina Pănculescu aflată în excursie de cercetare la faţa locului a fotografiat într-una dintre deplasările ei Vârful Ocolit asupra căruia coboară un jet de lumină si a dat-o stareţului. Iată ce relatează doamna Pănculescu:” Ne-am întors la schit pentru a ne lua rămas bun, şi pentru a participa la slujba de dimineaţă. Biserica era deschisă dar pustie. Când a venit stareţul, i-am arătat fotografia cu Vârful Ocolit deasupra căruia străluceşte coloana de lumină şi fără să-i dau vreo explicaţie, l-am întrebat numai dacă-i spune ceva sau daca seamănă cu ceva… a rostit abia şoptit: „Sfântul Munte”…i-am oferit fotografia; tot timpul slujbei vocea stareţului a fost marcată de o emoţie pe care îi era greu s-o stăpânească”. Acum va întreb eu pe dumneavoastră: nu vi se pare ciudat că pentru respectivul călugăr, crescut în dogma ortodoxă, Vârful Ocolit este mai presus decât munţii sacri ai creştinismului, Athos si Golgota? Un alt simbol pe care-l găsim atât în Orient cât şi in Occidentul străvechi, este simbolul cunoscut sub numele de Yin/Yang. Ciudat este faptul că, Vârful Ocolit transpune în natură acest simbol tradiţional!

În altă ordine de idei, Herodot ne spune despre trimiterea solului la cer prin aruncarea lui în trei suliţe, obicei dacic sângeros, săvârşit odată la 4 ani în cinstea zeului Zamolxe . Înclin să cred că grecii nu au văzut niciodată acest ritual, deoarece relatarea lui Herodot pare a fi o poveste iniţiatică. Nu sunt de acord cu el din mai multe motive. Cel mai important este însă faptul că pentru acest sacrificiu, spune Herodot, era ales cel mai drept şi mai viteaz dintre dânşii. Câteva rânduri mai încolo, acelaşi autor spune că dacă trimisul nu moare, cade în dizgraţie.

Îmi exprim părerea, că aici ar fi vorba despre moartea iniţiatică de care vorbeam în paragraful anterior. Cel mai bun dintre daci, era trimis, o dată la patru ani, ca sol la Zamolxe; adică era trimis la peştera Ialomiţa pentru a „muri” şi a se naşte a doua oară după care ajungea pe Întreitul Stâlp al Cerului (simbolizat de cele trei suliţe), unde era capabil să transmită dorinţele poporului direct lui Zamolxe. Dizgraţia survenea în urma faptului că solul, nu era capabil să depăşească toate cele trei nivele iniţiatice ale templui pentru a ajunge sa se prezinte în fata lui Zamolxe pe Altarul Cerului.

Mai adaug că Adrian Bucurescu spune că ritualul trimiterii solului se mai numea şi TIARANTOS adică „cel jertfit Cerbului”

Şi un fapt inedit: dacă rotim schema hărţii masivului Bucegi cu 180 de grade (adică o privim dinspre nord), obţinem imaginea stilizată a Cerbului Sfânt, între cornele căruia, creşte Arborele Vieţii sau Arborele Cosmic.

Solomonarii şi Muntele Sfânt şi Tăbliţele de la Sinaia

Solomonarii sunt, în tradiţia românească, vrăjitori, practicând magia, socotiţi a fi investiţi cu puteri miraculoase, putând avea raporturi cu duhurile. În imaginarul popular, ei încalecă balauri, sunt capabili să facă ascensiuni cereşti si să oprească sau să aducă grindina. Tradiţia românească ne spune că solomonarii poartă ca veşmânt o ţundră albă, zdrenţuită, o traistă în care îşi ţine instrumentele magice şi Cartea Solomonăriei. Viitorii solomonari, erau răpiţi de mici de către solomonarii bătrâni şi crescuţi în crugul (centrul) pământului unde învăţau toate limbile făpturilor vii, toate formulele magice şi toate tainele naturii, vrăjile şi farmecele. Că ar fi urmaşii regelui biblic Solomon, mă îndoiesc la modul foarte serios.

La poalele Bucegilor, în staţiunea climaterică Sinaia , s-a descoperit un tezaur format din plăcuţe de plumb, care conform părerii unora dintre cercetători, ar relata istoria dacilor din cele mai vechi timpuri până la domnia lui Decebal şi chiar mai departe. Iată ce ne spune Adrian Bucurescu despre aceste tăbliţe: „În tăbliţele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător de după Decebal, necunoscut de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic medieval „Cântecul Nibelungilor” sub numele de Ramunc sau Siheger, ca duce al valahilor. Aceasta este eliberatorul Daciei, cel care a iniţiat revenirea la vechile tradiţii ale ţării, precum şi culegerea de legende divine sau mirene, consemnate în tăbliţele de la Sinaia. Variante pentru numele lui sunt: Romanh, Romansie, Lomanh şi una foarte importantă, SO LOMONIUS însemnând „Cel Luminos”.

Atributul dat acestui rege dac, luminează atât enigma textelor de la Sinaia cât şi originea Solomonarilor. Ei nu sunt urmaşii regelui biblic Solomon, ci ai acestui rege luminos al Daciei. Aceleaşi tăbliţe ne spun că Solomonarii fac parte dintr-un ordin mistic cu sediul în cetatea Babariului. Această cetate poate fi pusă însă în legătură cu stâncile din vecinătatea Platoului Bucegilor, numite Babe unde neofitul, după ce era născut a doua oară în peştera lui Zamolxe se pregătea, pentru a se naşte a treia oară pe Întreitul Stâlp al Cerului, ultimul stadiu al templului iniţiatic din Bucegi.

Prin urmare, tăbliţele de la Sinaia par a fi scrise de solomonari, urmaşi ai acelor kapnobatai „calatori prin nori” despre care ne vorbeşte Strabon.

Există şi detractori ai acestor tablite care le consideră falsuri.

De ce ar fi?

Eu cred altceva, cred că prin activitatea acestor „vrăjitori”, scoborâţi din stirpea călugărilor daci, Kapnobatai şi Ktistai, activitatea în Muntele Sfânt s-a menţinut nealterată până în zilele noastre.

Şi oare acei călugări de la schitul Ialomiţa, care şi-au construit chiliile în Gura Peşterii lui Zamolxe şi care ştiu de existenţa Muntelui Sfânt, nu sunt moştenitorii şi păstrătorii tainelor templului din Bucegi?

Viitorul ne va lămuri în această privinţă.

În loc de în încheiere

Prin pierderea credinţei, certitudinile existenţiale se prăbuşesc deoarece nu mai există o Credinţă care să le susţină. Ele sunt înlocuite atunci de Neant: de certitudinea că ne năştem din Neant şi dispărem în Neant. Acesta este Omul Modern, pentru care religia a devenit literă moartă, goală de sens, iar miturile ei lipsite de orice fundament. Din această cauză, omul modern este plin de angoase, se simte mereu ameninţat de spectrul morţii, este terorizat de scurgerea timpul şi de presentimentul unui ipotetic „sfârşit al lumii”. Pentru aceasta, el, omul modern, îşi risipeşte viaţa, acest dar sacru, în activităţi care mai de care mai negândite şi de cele mai multe ori autodistructive şi distructive la scară planetară (homosexualitate, încălzire globală, poluare exagerată, etc).

Soluţia revenirii la bunul simţ şi la credinţa strămoşilor, care se mai păstrează doar în puţine locuri din ţară, este revenirea fiului risipitor la Tatăl.

Omul este devorat de timp şi de istorie, nu pentru că trăieşte în timp ci pentru faptul că el crede în realitatea infailibilă a timpului, uitând şi dispreţuind Eternitatea

zamolxe

Bibliografie:

1. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan, Buc.,2008

2. Adrian Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia. Cronica adevărată a tracilor, Ed. Arhetip, Buc, 2005

3. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed Albatros, Buc., 1983

4. Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Ed Cartea Românească, Buc, 1985

5. Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed Humanitas, Buc., 1997

Notă: – pozele sunt preluate din cartea doamnei Cristina Pănculescu

Legendele neamului

Legenda pe care o voi relata acum integral face parte dintr-un grup de legende extrem de rare, ştiute de foarte puţini şi aproape stinse. Aceste legende sacre ale dacilor liberi au fost culese de la baciul Fărcaş din stâna de la Vama Strunga de către Cristi Ioniţă si adunate laolaltă ca un crâmpei de lumină, într-un volum intitulat „Muntele Ascuns. Legendele Dacilor Liberi”. Noi reproducem aici doar „Întoarcerea lui Deceneu”, care ni s-a părut noua cea mai potrivită pentru trezirea spiritului dac din poporul român, a spiritului străbunilor, a dacilor luminoşi. Este datoria noastră sa nu uităm aceste vechi legende! Este de asemenea de datoria noastră sa păstrăm spiritul stramoşilor nestins si nealterat ! Să dăm cuvântul acum visării şi spiritului nemuritor al dacilor!

* * *

Întoarcerea lui Deceneu

„Seara cobora usor peste crestele Bucegilor, luna era aproape de orizont, dar în scurt timp avea să scalde în baie de lumină piscurile ce împrejmuiesc Podişul Bucegilor. Razele ei atingeau lin culmile şi se îndreptau parcă spre Muntele Ascuns, încercând să-l lumineze, pentru a putea fi văzut mai bine. La o primă vedere părea a fi o noapte ca şi toate celelalte, dar atmosfera era încărcată, ceva mistic plutea în aerul munţilor. Iarba şi frunzele altfel se unduiau în vânt , fiarele stăteau ascunse prin bârloguri, liniştea era aproape neliniştitoare prin deplinătatea ei. Deasupra tuturor, măreţ, impunător şi mândru, Sfinxul de granit scruta nemişcat zările şi impresia lăsată era că pur şi simplu aştepta ceva anume să se petreacă. Piatra lui părea că tremură în lumina lunii.

Aceasta să fie oare marea noapte a iertării? Acesta să fie însăşi decorul pregătit de Natura-Mamă pentru regăsirea Spiritului şi Credinţei? Dar să urmăm firul legendei…

Omu, paznicul veşnic şi neobosit, veac după veac, al sfintelor hotare de ţară, îşi aţintea întotdeauna privirile sale agere spre zări necuprinse, numai că, în momentul pe care noi tocmai îl surprindem, acestea parcă erau mai agitate, mai fremătătoare decât de obicei. Toate semnele îi şopteau lui Omu că ceva se petrece, dincolo de hotare gândea el, numai că adevărul nu era în totalitate acesta. Ceva straniu, neobişnuit, se petrecea într-adevăr, iar mai vechiul nostru prieten nu avut nevoie decât de puţină vreme pentru a înţelege: aproape de el, pe Podişul Sacru al Bucegilor, un alai urca în noapte spre Muntele Ascuns. Ani grei trecuseră peste el de când stătea în mantia de granit ce-i însoţea nemurirea, dar privirile sale erau la fel de agere ca-n tinereţea îndepărtată, pe-atunci pe când era oştean, aşa că nu-i fu deloc greu să vadă cine erau cei care se apropiau cu pas tainic, dar mândru şi hotărât de Hotar. Emoţia care îl cuprinse imediat ce desluşi chipul celui ce era în fruntea alaiului fu atât de puternică încât strigă din toţi rărunchii de se cutremurară munţii până la Rarău şi mai departe chiar…Clipa cea mare se apropia.

Nu se liniştiră încă ecourile strigătului său de imensă bucurie, când Omu strigă iarăşi, spre Muntean, de data aceasta, dar într-atât de tare încât şi Luna de pe cer se uită în jos întrebătoare. Omu grăi:

– Prietene Muntean, scutură-ţi degrabă haina de piatră şi fugi iute la Sfinx. Fă aşa fel şi dă-i prin el de veste lui Zamolxis că o solie a Dacilor Liberi se apropie. Mergi în zbor, să nu pierzi nici o clipă, pentru că cei care vin spre Triunghi îl au în frunte pe însuşi Marele Preot, nimeni altul decât bunul nostru preot Deceneu, iar el aduce cu sine eliberarea poporului nostru. Chinurile s-au terminat!

– Adevărat grăieşti, aievea se întâmplă ce spui? Întrebă Muntean, nevenindu-i să-şi creadă urechilor cele auzite.

-Adevărat, Muntean! Îl văd pe Deceneu la fel de bine cum te văd şi pe tine, dar fugi, nu mai sta pe gânduri!

Mai iute decât s-ar fi crezut el însuşi în stare, Muntean lepădă straiele de piatră şi porni la vale, spre Sfinx, într-o goană ce-ar fi făcut invidioasă şi cea mai iute ciută. Fericirea lui era vecină cu nebunia, ar fi dorit să strige, să zburde, se simţea de parcă ar fi fost din nou născut. Îşi dădu seama că bucuria o va gusta pe îndelete mai târziu, acum trebuia să ajungă la Sfinx.

-Dacii vor fi iarăşi liberi precum au fost cândva, de mult, gândea Muntean în fuga sa, fericirea fi-va din nou la ea acasă; în ţara nemuririi, iar lunga mea aşteptare fi-va răsplătită, poate. Mărinimia lui Zamolxis nu cunoaşte margini. Iubita mea ce s-a topit de mult în vale se va întoarce în munţi pentru a paşte mioarele şi din nou vom fi de-a pururi împreună.

Toate aceste idei se amestecau una cu cealaltă în mintea lui Muntean, aşa că fostul cioban, şi totodată preţiosul slujitor al Zeului, aproape că nu se mai uita pe unde alerga, zbura printre stânci şi pietre pe cărările libertăţii.

Nici nu apucară să coboare bine creasta muntelui său, că era aproape să se ciocnească cu Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, care mergea agale, avându-l alături de el pe Leandru. Pasămite, ei auziseră glasul lui Omu şi veneau să vadă ce se întâmplase. Muntean reuşi să-i ferească în ultima clipă pe cei doi şi, după ce îşi trase puţin răsuflarea, răspunse la întrebarea mirată ce se citea pe chipurile stăpânilor săi nemuritori:

– Iertare, Duhule Sacru, începu el, şi ţie, părinte Leandru, dar nu altceva decât fericirea cea mai mare mă face să alerg aşa, ca un nebun.

– Dar ce s-a întâmplat? grăi Moş Timp. Fârşitul lumii nu vine încă şi nu înţeleg de ce alergi în noapte ca un bezmetic. Strigătele lui Omu te-au făcut să-ţi părăseşti locul tău şi straiele de piatră?

– Nu strigătele, stăpâne, ci ce îmi spuneau ele. Fericire mare ne va cuprinde pe toţi!

– Da spune odată, Muntean, nu ne mai ţine aşa!

Printre gâfâieli, cu faţa luminoasă, Muntean continuă:

-Spre Muntele Sacru urcă însuşi Marele Preot Deceneu. Se află în fruntea unei mândre solii a Dacilor Liberi. Iar eu voiam să-i dau de ştire Sfinxului de ceea ce se petrece, el urmând să-l anunţe mai departe pe Zamolxis. Clipa iertării a sosit!

Nici un muşchi nu tresări pe chipurile celor doi bravi slujitori ai neamului, emoţia prin nimic nu le era trădată. Sihastrul puse o mână pe umărul lui Muntean:

– Fugi înapoi la locul tău, prietene, şi aşteaptă acolo împlinirea Legilor Sacre de intrare la Zamolxis, în Muntele Ascuns. Stai fără de griji pentru ă vom duce noi vestea cea mare Zeului.

Muntean nu aşteptă de doua ori să i se spună ce are de făcut şi porni înapoi, spre vârful nemuririi sale, în vreme ce Moş Timp şi Leandru se îndreptau spre Triunghi. Nici nu apucă Muntean să-şi reia locul, că-i şi văzu pe cei din alai la picioarele Marelui Sfinx. Pesemne că ajunseră acolo în timp ce el vorbise cu cei doi sfinţi.

Toţi cei prezenţi la picioarele granitului cu cap de om erau îngenunchiaţi şi priveau fascinaţi spre vrednicul paznic al Perimetrului. Ca la un semnal, ei îşi ridicară braţele spre cer şi deschiseră degetele în formă de stea cu zece colţuri. În sfârşit, nu doar simbolul, ci perfecţiunea însăşi de data aceasta, ducea lupta cea din urmă şi avea să aducă înfăptuirea Marii Iertări.

Deceneu, care se afla cel mai aproape de Sfinx grăi:

– Tu, Sfinx cu trup de granit şi suflet făurit de Duh, veşnic păzitor al intrării în Triunghiul Sacru, permite-mi să pătrund în Hotar şi să merg la Zamolxis. Solie sfântă duc cu mine. A sosit vremea ca iar să fim alături, întru veşnicie de data aceasta. Vorbeşte-mi, mărite Sfinx, mai spuse Deceneu, după care privi spre ochii de piatră din faţa sa.

Şi minunea se petrecu din nou, după atâta amar de vreme. Sfinxul deschise ochii, clipi, privi spre cei aflaţi acolo, la picioarele lui, apoi vorbi simplu:

Mergi pe drumul destinului tău Deceneu! Zamolxis te aşteaptă.

O dată cu vorbele Sfinxului, care făcură pe cei de acolo să simtă cum lacrimi dulci le curg pe obraji şi pe care prea mult timp le aşteptaseră, dar care de data asta erau aievea chiar, natura păru ca pur si simplu stă în loc. Ceea ce se petrecea pe Podişul Sacru al Bucegilor era mai presus de Timp şi de Om, de Cer şi de Pământ, era ceva unic şi irepetabil.

Marele Preot porni spre Muntean, paznicul care avea cheia pătrunderii în Muntele Ascuns. Ajuns în faţa ciobanului de piatră, Deceneu repetă ritualul de la picioarele Sfinxului:

-Tu, Muntean, suflet nobil şi demn, îl ai la picioare pe Deceneu, purtătorul Soliei Dacilor Liberi, venit de dincolo de vreme, spre a merge la Zamolxis. Dă-mi, rogu-te Cheia Sacră.

Muntean se scutură pentru a doua oară în acea noapte de haina sa de piatră, coborî de unde se afla lângă Deceneu şi îngenunche în faţa Preotului. Stăteau amândoi faţă în faţă, foarte aproape unul de celălalt, şi se priveau în ochi… erau doi oameni ai universului, două spirite nepieritoare aparţinând infinitului. Părea că în acel moment se rupsese ceva din necuprins, coborând chiar pe piscurile duioase ale lui Muntean, în mijlocul mirificului Platou sacru al Bucegilor. Paznicul despietrit, cu un gest uimitor de solemn prin simplitatea sa, scoase Cheia Sacră, i-o întinse lui Deceneu şi spuse:

-Mergi la Zamolxis, Mare Preot! Mergi şi readu fericirea în Dacia Liberă, pentru că prea mult s-a zbătut în întuneric oamenii acestor plaiuri şi dureroasă a fost lunga aşteptare: Prin tine, fi-va pururi de acum, pace pentru noi şi pentru toţi copii noştri.

Deceneu luă Cheia, mai privi odată spre Muntean, după care porni mai departe în călătoria sa spre Zeu. Următorul popas îl făcu pe Găvane. Aici îngenunche iarăşi , de data aceasta în faţa celor doi Şoimi regali ai lui Leandru şi le vorbi:

-Voi, Şoimi Regali ai poporului Dac, ultimii din neamul vostru sacru ce cândva a strălucit pe acest pământ, paznici viteji ai Perimetrului, venit-am sa-l văd pe Zamolxis.. Anunţaţi-l pe Leandru că mă îndrept spre Măgura, să mă aştepte.

Nu termină de vorbit bine, că cei doi Şoimi Sacri îşi scuturară aripile, hainele de piatră căzură ţăndări la picioarele lor, iar ei se ridicară maiestuoşi în văzduh. Atâta mândreţe, măreţie şi putere câtă se putea vedea în zborul lor, n-ai mai fi întâlnit nicăieri în lumea largă, oricât te-ai fi chinuit a găsi. Şoimii desenară trei cercuri pe cerul de deasupra Găvanelor, apoi se topiră în văzduh ca şi cum nici nu ar fi fot vreodată. Zburau spre Măgura Ciobanului pentru a duce mai departe marea veste.

Preotul, impresionat de spectacolul desfăşurat în faţa ochilor săi, privi cu admiraţie şi fericire totodată fantastica plutire, apoi se ridică şi porni la drum prin Perimetrul Sacru al dacilor Liberi.

A urcat fără greutate pe Măgura Ciobanului. Aici îl găsi pe Sihastru aşteptându-i, exact aşa cum îl ştim, rupt din poveste parcă, având pe fiecare umăr câte un şoim. Cândva, cei ce se priveau acum, fuseseră învăţător şi ucenic, dar în clipa aceasta, aşa cum fusese hărăzit cu veacuri înainte, erau doi dintre conducătorii fără de moarte ai neamului Dacilor Liberi, oameni sacri ai celui mai binecuvântat spaţiu de pe întreg Pământul. Deceneu repetă ritualul:

-Tu, Sihastrule sacru, ajută-mă a merge la Zamolxis, pentru că duc cu mine solia cea din urmă a neamului Geto Dac.

Leandru făcu un semn cu mâna, după care porniră împreună spre fruntea Bătrânei, locul în care avea să se încheie prima parte a Drumului Sacru. Odată ajuns aici, Deceneu nu mai avea de făcut decât un singur lucru: să închidă din priviri calea Perimetrului. Apoi urma să coboare în Peşteră, locul în care Zamolxis aştepta, şi el ca atâţia alţii, această zi în care credincioşii se vor întoarce iarăşi cu chipurile şi sufletele spre el, îndreptând astfel greşelile făcute secole de-a rândul.

Pe când Leandru şi Deceneu se găseau în chiar intrarea Grotei, venea clipa de cumpănă între zile. Era miezul nopţii, iar aceasta era singurul ceas în care se putea pătrunde în Muntele Ascuns şi ajunge totodată la Zeu. Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, avu grijă şi încetă depănarea fuiorului său, timpul oprindu-se astfel exact când se stingea răsunetul celei de-a douăsprezecea bătai a orologiului. Timpul trecuse acum în eternitate, se oprise. În fapt, timpul era prea mic, inexistent pentru faptele ce se petreceau.

Cei doi trecură pe lângă Strană şi se opriră în faţa stâncii care ferea intrarea în Muntele Ascuns. Marele Preot fu cel care vorbi, iar cuvintele sale, lovindu-se de pereţii de granit al Grotei, răsunară straniu:

-Voi, preafrumoase Zâne, păzitoare ale Grotei, sunt Deceneu şi doresc a merge la Zamolxis. A sosit timpul ca viaţa Dacilor să reînceapă. Deschideţi iute poarta!

Stânca se dădu pe dată la o parte, iar îndărătul ei cei doi le putură vedea pe frumoasele Zâne. Aveau ochii scăldaţi în lacrimile bucuriei, iar de data asta nu plângeau pentru Făt – Frumosul lor, ci pentru renaşterea eternei fericiri în care aveau să trăiască de acum înainte toţi supuşii Marelui Zeu. Deceneu, urmat îndeaproape de Sihastru, intră, trecu uşor pe lângă Zâne şi începu astfel ultima parte a drumului său, un lung şi întortocheat coridor, aşa cum nu mai văzuse. La fiecare cotitură se deschideau hăuri fără de sfârşit în care şi-ar fi putut afla moartea orice nefericit intrus, dar Deceneu era condus de către Leandru, iar Sihastrul Sacru ar fi putut găsi drumul cel bun şi dacă ar fi mers cu ochii legaţi.

După un timp îndelungat care ar fi putut dura clipe sau ore, dar a cărui măsură nu are nimeni cum s-o cunoască, pentru că toate orologiile lumii fuseseră oprite de Moş Timp, cei doi ajunseră în chiar Triunghiul Sacru al Muntelui Ascuns, sală luminată puternic de Piatra Geto- Dacilor, care îşi avea sălaşul pe aceeaşi masă de granit neschimbată de veacurile care trecuseră peste ea. În spatele ei, pe Marele Tron, aştepta însuşi Zamolxis, având acelaşi chip dintotdeauna, bătrân părând, dar pururi tânăr fiind de fapt. La dreapta Zeului se afla Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, iar la picioarele Tronului, măreţ, mândru, stătea lungit şi la pândă, Marele Lup Alb. Era încordat şi cu urechile ciulite, gata să sară de la locul său îndată ce ar auzi cel mai mic ordin din gura stăpânului său.

Ajuns la numai câţiva paşi de Masa Sacră, Deceneu se lasă din nou să cadă în genunchi, plecă privirile spre podea, ridică braţele spre bolta Grotei şi deschise degetele răsfirându-le în formă de stea cu zece colţuri. Păru că-şi adună gândurile pentru o clipă, apoi ridică faţa, privi spre Zeu şi spuse:

-Tu, Zamolxis, Zeu atotputernic şi peste toate stăpânitor, conducător drept şi fără de prihană a mândrului neam al Geto-Dacilor, am venit aici, în inima Muntelui Ascuns, la picioarele tale, şi aduc cu mine cuvântul poporului ispăşit. Iertare am venit să cer. Lungă şi adâncă a fost suferinţa, căinţa este sinceră acum şi pururea în veci. Aceasta este clipa iertării, mărite Zeu, Dacii Liberi asculta-vor iar Legile Sacre şi nu vor repeta greşala, iar despre asta eu însumi, Deceneu, răspund. Trebuie ca duşmanii să tremure iarăşi numai gândindu-se la ce-i aşteaptă dacă necugetaţi vor fi. Ţara trebuie să fie din nou cum a fost cândva, în vremurile vechi, puternică şi liberă.

Zeul privi spre Deceneu cu multă căldură şi mulţumire în ochi. Aproape că ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, dar asta avea să o facă mai târziu. Momentul eliberării, clipa solemnă şi măreaţă , nu-i dădea voie. Într-un târziu grăi:

-Bine ai venit, Mare Preot, bucuria că te văd aici nu poate fi exprimată în cuvinte. Mult au aşteptat Dacii Liberi această zi, dar mai lungă mi s-a părut mie a fi aşteptarea. Timpul şi-a făcut datoria, şi-a spus cuvântul său greu, iar supuşii amarnic au trebuit să se căiască. Greşala este ispăşită însă. Deceneu, mare fericire mi-ai adus în suflet prin cuvintele ce mi le-ai spus. Iertarea va fi acordată şi milă mi-e de aceea ce duşmanii trăi vor fi de aici-nainte.

Imediat cum Zamolxis rosti ultimul cuvânt, toţi cei aflaţi în Triunghi simţiră că se petrece ceva ciudat, nefiresc. Lumina răspândită de Piatră deveni mai slabă în putere apoi scăzu tot mai mult şi mai mult. Era ceva staniu, nimeni nu pricepea ce se petrece, nici măcar Zeul. Fiecare se întreba cu teamă dacă Piatra va hotărî să-şi retragă puterea chiar acum, într-un astfel de moment. Să fi fost aceasta decizia Stelei Mamă?

În scurt timp, Triunghiul Sacru se cufundă în întuneric deplin. Ceva asemănător nu se petrecuse niciodată în lungul vremii. Nimic nu se mai putea vedea în nici unul din cotloanele Muntelui Ascuns.

Afară, pe munte, lucrurile erau asemănătoare: cerul era negru, mai întunecat decât fusese vreodată, bezna ai fi putut să o tai cu cuţitul, iar ceea ce se petrecea în sufletele oamenilor de acolo pentru a mai povesti e mult prea dureros.

În Triunghi şi în afara lui, inimile oamenilor se opriră pentru câteva secunde. Nimeni nu mai avea curajul să respire, parcă ceva se rupsese în toţi. Din fericire, totul fu de scurtă durată. Deodată, o explozie extraordinară de lumină aproape ca îi orbi pe toţi şi-i readuse brusc la viaţă. Părea că însuşi soarele coborâse în mijlocul nemuritorilor pentru a-i binecuvânta atât pe ei, cât şi credincioşii de afară. Căldura se făcu simţită iarăşi, mai puternică decât înainte, iar freamătul izbucnit din inimile tuturor era mai viu decât ne lăsau să înţelegem ochi lor ce priveau flămânzi , contopindu-şi lumina cu cea izvorâtă din Piatră. La picioarele Sfinxului, strigăte de fericire ţâşniră, ca la un semnal din zeci de mii de piepturi. În munte, Zamolxis, ridicând braţele spre boltă, spuse:

-Piatra Sacră a grăit, iar Steaua-Mamă a salutat şi ea, la rândul ei, iertarea Daciei. Acum nu mai este nimic care să ne poată întoarce din drum. Fericirea eternă va domni pururi peste supuşi de-aici înainte. Să mergem, prieteni, poporul aşteaptă!

Cei din Munte se lăsară cuprinşi de pâcla ce coborî odată cu primele cuvinte ale Zeului, şi mai puţin de o clipită se găsiră împreună cu Piatra Sacră la umbra Sfinxului. După veacuri şi veacuri îndelungate, dureroase, chinuitoare pentru Dacii Liberi şi ai lor urmaşi, Piatra lumină din nou sub cerul liber destinele ţării.

Lângă Sfinx aşteptau toţi cei care veniseră cu Deceneu, numai că numărul lor sporise mult, lor adăugându-li-se mereu alţii şi alţii odată cu fiecare minut scurs. La lumina puternică răspândită în noapte de Piatra Sacră, se putea vedea urcând spre Sfinx o mulţime nemăsurată de oameni. Din hotar în hotar, vestea se răspândea cu iuţeala fulgerului, aşa că tot poporul ştia acum că aceea era noaptea cea mare. Nimeni nu pregeta să se îndrepte spre picioarele Sfinxului, pentru a vedea cu ochii lor pe Zeu şi a auzi cuvintele sale. Cu toţii erau oşteni, fii ai nepieritoarei Dacii Libere, cu toţii se treziră din greul somn al necredinţei, după ani de încercări, şi veneau acum spre locul care le păstrase vie, de-a lungul veacurilor speranţa în Libertate şi Nemurire. Părea că toată suflarea ţării avea să se adune lângă Sfinx în acea noapte a trezirii. Oameni ce veneau păreau a se cunoaşte dintotdeauna, de mii de ani, parcă luptaseră cândva împreună sub stindardul Lupoaicei. Nimeni nu vorbea, era Sacra Procesiune a Credinţei Adevărate, renăscută din propria-i ţărână. Fiecare om în parte înţelegea ce se petrecea în sufletul celui de lângă el, pentru că trăirea era unică, simţirea era aceeaşi în toate inimile. Era Renaşterea Dacilor Liberi!

Cele trei Zâne din Grotă, după atâta amar de vreme, veneau însoţite de tânărul tarabostes ce încălcase cândva Legile Sacre şi fusese transformat, ca pedeapsă, în Stana din Peşteră. Toţi patru erau la fel de frumoşi ca şi atunci, dar veseli cum tare de mult nu mai fuseseră. Alături de Zeu se afla acum şi Omu, care venise o dată cu Muntean. Nu departe, pe Fruntea Bătrânei, sta Marele Lup Alb ce dezlănţui în noaptea fermecată, cântecul de luptă al haitelor. Până departe, dincolo de hotare, duşmanii simţiră cum îi cuprind fiorii morţii la auzul crâncenului urlet. În preajma Sfinxului, însă, Dacii Liberi nu putură decât să facă un singur lucru: să dea drumul lacrimilor de fericire, care mult prea mult timp aşteptaseră să ţâşnească pe obraji şi să-i spele de urmele suferinţelor, aşa că acum curgeau şiroaie. Auzeau strigătul de luptă pe care-l aşteptau de nenumărate veacuri şi duioşia le umplu pe dată inimile lor curajoase. Tot atunci, lângă Sfinx, din Piatra Sacră, o rază dulce a pornit spre cerul curat pentru a întâlni, în sfârşit, Steaua-Mamă, astrul protector al Geto-Dacilor. Când a atins-o, din stea au pornit alte şapte raze împreună cu ea, îndreptându-se spre pământ. S-au oprit chiar deasupra Sfinxului, înconjurând într-o lumină ireală parcă, fantastică, toată mulţimea aflată acolo. Acea lumină răsfirată, cele opt raze mereu apărătoare ale Geto-Dacilor, arată că nu numai pământul şi ai săi stăpâni, dar şi cerul şi a sa putere neţărmurită se afla alături de Dacii Liberi, renăscuţi din propria lor credinţă, suferinţă, durere şi răbdare. Blestemul încetase. Reîncepea viaţa, nemurirea îşi găsise iarăşi al său unic sălaş. Nu mai urma să se petreacă decât plecarea oştenilor, însoţiţi de Marele Lup Alb şi ale sale haite, pentru a da ultima luptă, cea decisivă. Peste puţin timp urma să aibă loc dezrobirea neamului.

Victoria era sigură. Zamolxis îşi ajuta, împreună cu Piatra Sacră, din nou supuşii. Nepieritorii vegheau iarăşi. Renăscuse pururi poporul Dacilor Liberi!”

* * *

Evenimentele ce sunt povestite în această legendă nu s-au petrecut încă şi nici nu se ştie când se vor petrece. Bătrânii care prin grija lor ne-au transmis această legendă ne spun că totul se va înfăptui atunci când sufletele noastre vor fi din nou înmiresmate de virtuţile strămoşilor. Atunci şi numai atunci „când Dacii sau ai lor urmaşi vor şti să reînvie credinţa în Piatra Sacră şi se vor întoarce la cele sfinte… doar atunci durerea şi nesiguranţa vor fi pe veci stârpite. Acele clipe sunt departe însă, iar Piatra va sta pururi în acest locaş, până când va fi aşa cum am spus. Când Bolta Triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina soarelui se va contopi cu cea a Pietrei întru fericirea oamenilor, ei bine, abia atunci tu si Deceneu vă veţi găsi liniştea pe care o tot căutaţi, alt chip nu este. Acele vremuri vor veni cândva….poate într-o mie de ani, poate în doua mii de ani , dar vor veni cu siguranţa!” (Zamolxe către Sihastrul Leandru, fr. Legenda Sihastrul Leandru)

Iată ca în Palmii lui David apare următoarea afirmaţie cu caracter profetic: ”Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului” (Ps.118:22)….Sa fie doar o coincidenţă? Poate….

Si să mai spună cineva ca românii nu au escatologie!

Material preluat din „Muntele Ascuns. Legendele Dacilor Liberi”

zamolxe