Labirintul şi Minotaurul, Tezeu şi decăderea Greciei

 

Moto: „Ce nu este atras în sus, cade în jos în mod necesar”

Vasile Lovinescu, Al patrulea hagealâc

 

Toată lumea care are un minim de cultură generală a auzit despre Minotaur şi despre eroul Tezeu care l-a înfrânt şi l-a ucis. Mitul grecesc, despre labirint şi Minotaur ne spune că Tezeu, fiul regelui Athenei şi unul dintre eroii mitici ai grecilor, era parte a tributului de şapte băieţi şi şapte fete, ce urmau a fi jertfiţi pentru a satisface setea de sânge a Minotaurului. Acest personaj, jumătate om, jumătate taur, trăia într-un labirint inexpugnabil. Tezeu putea să scape cu viaţă şi să se reîntoarcă la Athena doar dacă reuşea să străbată labirintul şi să omoare Minotaurul.. Toţi cei care au încercat acest lucru înainte au eşuat. Dar, Ariadna, fiica regelui Cretei, îndrăgostită fiind de Tezeu i-a dat acestuia un fir care să-l călăuzească înapoi după  ce acesta  va fi omorât Minotaurul. După ce eroul Tezeu ucide Minotaurul se întoarce victorios călăuzit de firul Ariadnei.

 

„Secretul” labirintului

 

Labirintul întotdeauna are o dublă raţiune de a fi. El există  atât pentru a permite , cât şi pentru a opri accesul spre un anume loc unde  nu poate pătrunde oricine. Prin aceasta dublă funcţiune a labirintului se poate observa apariţia unei selecţii ce se află evident în raport cu iniţierea. NU oricine poate pătrunde în Centrul  Labirintului, echivalent întotdeauna cu Terra Sacra, Ţara Sfântă.

La nivel individual această „ţară sfântă” este inima considerată ca centru vital al organismului uman. Dintr-un alt punct de vedere, Centrul Labirintului se identifică cu Centrul Spiritual al Lumii, adevărata Ţara Sfântă, acolo unde se află Osia Lumii, Axis Mundi, locul unde Pământul comunică cu Cerul.

În simbolismul iniţiatic al labirintului se află, deloc marginal, ideea călătoriei, legată din punctul de vedere al iniţierii creştine, de semnificaţiile pelerinajului. Nu este , oare, legitim să credem, în acest caz ,că doctrina predicată de Iisus îşi are izvoarele  în tradiţia primordială? Si, unde, oare, şi-ar putea avea centrul legitim această tradiţie primordială dacă nu în „Grădina Maicii Domnului”? Iată ce simbolizau  constructorii catedralelor gotice prin trasarea Labirintului pe pardoseala acestor edificii. Parcursul mental sau chiar „cu pasul” a Labirintului însemna atât în cazul pelerinajului , cât şi în cadrul iniţierii antice revenirea la  Centru sau la spiritualitatea  Centrului, la „locul de unde emană „lumina”! Această călătorie spre Centru, spre Principiu se aseamănă foarte mult  cu „căutarea labirintică” (a se înţelege călătoria plină de încercări) a  Sfântului Graal!

Etimologia cuvântului labirint este de asemenea dublă, tocmai după  cum Principiul, exprimat în simbolul Svasticii, este dublu.

 Etimologia labirintului se raportează, cum spuneam, în acelaşi timp, la labrys, denumirea purtată de securea dublă cretană, şi la lapis cuvânt ce tălmăcit înseamnă piatră. Ori securea dublă cretană nu este altceva , în plan simbolic, decât reunirea  polilor (masculin – feminin) în vârful Caduceului lui Hermes (v. Zâna Zânelor) sau în vârful cârjei episcopale! Pe de altă parte, securea dublă cretană simbolizează însăşi Axa Lumii!

 Este cazul s-o spunem pe şleau…Svastica, caduceul, piatra, Axis Mundi sunt simboluri pelasge iar „Grădina Maicii Domnului” este  Hiperboreea, vechea Dacie, actuala Românie. Cu atât mai mult cu cât  sensul primar şi profan al labirintului este aceea de construcţie din piatră aprţinând genului  ciclopic. Ciclopii, uriaşii  cu un singur ochi în frunte din mitologia greacă antehomerică, ochi ce nu este altceva decât acel „al treilea ochi” al tradiţiei indiene, cu privirea căruia omul dobândeşte „simţul eternităţii”. Şi singurii dacii din toată lumea antică credeau în nemurirea trăită etern  alături de Zamolxe!

Să ne oprim un pic si asupra semnificaţiei  pietrei căci este una dintre cele ai interesante. Densuşianu în lucrarea sa Dacia Preistorică ne atrage atenţia că cel mai vechi  simulacru al  romanilor închipuindu-l pe Saturn/Zamolxe, datând probabil de pe vremea când primele triburi pelasge s-au stabilit în Italia, purta  epitetul de lapis, adică „de piatră” Pe acest  simulacru se  făceau cele mai crâncene jurăminte şi se consacrau tratatele de pace. Acelaşi lucru se întâlneşte azi la poporul român, pe alocuri; atunci când este prestat vreun jurământ sau legământ  omul ia în mană o piatră luând astfel de martor pe Zeu! Toate acestea ne aduc aminte de prestarea jurămintelor iniţiatice, în care adeptul se lega, uneori chiar sub pedeapsa cu moartea, să nu divulge secretele iniţierii. Prin urmare labirintul „cretan”, precum şi alte construcţii ciclopice   precum şi spiritualitatea atestată  în insula Creta sunt de sorginte pelasgă-dacă după cum ne demonstrează cu lux de amănunte  tot N. Densuşianu.

Dacă luam în considerare că labirintul este în conexiune cu „Ţara Sfântă”, atât din punct de vedere iniţiatic, cât şi din punct de vedere mitico-geografic, pe care o înconjoară cu sinusoidele sale, şi la care totuşi se poate ajunge în final, aceasta, ocupă punctul cel mai lăuntric al labirintului ceea ce corespunde perfect ideii de Centru spiritual, indferent în care dintre cele două prisme îl privim.

 

„Secretul” Minotaurului”

 

Dar Minotaurul pe cine şi ce vrea să reprezinte? Să vedem…  Atrag atenţia asupra unui lucru: nu am numit  Minotaurul  monstru! Aceasta cu toate ca termenul i s-ar potrivi el avânt înfăţişarea unui amestec între taur şi om.

Ciudată înglobarea omului în taur, înglobare ce presupune şi încrucişarea inversă. Să fie, oare, vorba de vreun zeu simbolizat astfel? Cred că da.

Legendele  elene antehomerice şi hesiodiene ne spun că Zeus sub formă de taur  a „răpit-o” pe Europa fapt foarte real din perspectivă istorică, întrucât religia pelasgilor ce avea ca punct central pe Zamolxe, era răspândită în  toate părţile Europei. De la Celţi  şi Gali până la Romani şi Greci. Numai că ultimii au uitat-o, pe când celţii au păstrat-o sub forma legendelor Sfântului Graal! Iată şi eroarea lui Tezeu care personifică însuşi lumea greacă. Pe de altă parte, Poseidon, regele Atlantidei, echivalentă cu Hiperboreea mitică, pe care am localizat-o deja, nu este altceva decât o faţetă a lui Zamolxe ca stăpân al apelor primordiale; numai că acest Poseidon (posis das= zeul puternic, viril) era reprezentat  el însuşi printr-un taur! (pentru echivalenta Zamolxe/Poseidon v. Căluşul un ritual arhaic). Mai mult, şi chiar mai important, un rol deosebit de proeminent în legendarul românesc este jucat tot de o cornută, bourul care  este tot una cu Taurul primordial. Legendele moldoveneşti reduc atât întemeierea statului medieval cât şi a neamului moldovenilor la un Bour/Taur Alb  care rătăceşte prin Ceahlău, al doilea munte sacru al Daciei şi se arată doar celor aleşi! Din nou punctul de vedere iniţiatic. Cum de am uitat de el?

Alesul este cel iniţiat ceea ce înseamnă că  labirintul în care locuieşte  Minotaurul este legat strict de „misterele” zamolxiene! Ba mai mult, înfăţişarea s-a  de OM – Taur, mă determină să spun ca e însuşi Zamolxe! Asupra lui Zamolxe ca Zeul Om nu voi mai insista deoarece numele muntelui unde se află cel mai mare megalit al lumii antice reprezentându-l pe Zamolxe poartă  un nume destul de elocvent: OMU!

 Şi totuşi care era rostul prezenţei Minotaurului în labirint? El se afla acolo din cel puţin trei motive: 1) el păzea poarta îngustă spre inima labirintului, ,locul de unde izvorăşte lumina în toate sensurile 2)Minotaurul se afla acolo tocmai pentru a semnala prezenţa porţii înguste şi a misterului din miezul labirintului 3)şi , cel mai important, el se afla acolo tocmai ca deţinător al „cheilor” ce permiteau accesul spre centru. Sub acest aspect , este importantă imaginea lui Ianus Bifrons (cel cu două feţe) despre care am vorbit mai detailat în articolul despre întemeierea statelor medievale româneşti.

Prin urmare Zamolxe era iniţiatorul suprem sub înfăţişarea de OM – Taur!

 

Eroarea lui Tezeu

 

Tezeu nu a înţeles un lucru elementar ce va aduce după sine eşecul său total: anume că ieşirea din labirint nu era în altă parte decât  prin centrul acestuia. Preocupat  de faptele de vitejie, el uită de înţelepciune Iată „ascendentul” „strălucirii efemere” asupra „înţelepciunii eterne”. Tezeu „străluceşte” prin faptele sale de vitejie dar nu poate „ da lumină” nu poate „lumina” prin ele. Iată eroarea, greşeala făcută de Tezeu şi de Grecia al cărei spirit îl întrupează! Răpunerea Minotaurului este o faptă de vitejie, ea nu poate da lumina. El a ratat  şansa oferită de firul călăuzitor al Ariadnei pierzându-se  într-un alt labirint, Labirintul Exterior. Asta au făcut grecii, s-au pierdut în „strălucire” croindu-şi o cultură „strălucitoare”, fără însă ca prin aceasta să poată „da lumină”. Atât grecii cât şi Tezeu au omis faptul că drumul spre „inima” labirintului  este unul iniţiatic şi că în acest caz, poarta de intrare este, în mod absolut necesar, diferită de cea de ieşire.

 Adevărata semnificaţie a tinerilor răpuşi de Minotaur nu este moartea acestora ci găsirea a ceea ce Tezeu a pierdut prin dorinţa sa de „strălucire” adică au găsit centrul, tradiţia primordială de la care Grecia s-a „rupt” preferând să-şi construiască singură strălucirea. Iată de ce aproape toate marile figuri ale Greciei clasice precum Socrate, care nu credea în zeii atenienilor, motiv pentru care a fost linşat, Platon, Aristotel, Pitagora au preferat să se iniţieze în Tracia, „apa” de unde au băut „oamenii divini”, pelasgii!

Eroarea lui Tezeu, sărbătorită de  atenieni drept victorie, a târât întreaga Grecie în această confuzie, confuzia „ruperii” de matrice şi Grecia a atras după sine, prin eroarea s-a  întreaga lume modernă. Tezeu, pe lângă faptul că este simbolul noii Grecii „strălucitoare” este şi simbolul lumii moderne, lume care pierzând sensul existenţei prin răsturnarea scării valorilor se precipită,  tot mai departe în Labirintul Exterior, unde nu există un Minotaur care s-o ghideze, fluturând plină de sine „eu-l minuscul”

Există însă posibilitatea ca subversiunea să fi fost necesară, moartea Minotaurului fiind una aparentă şi având rolul să oculteze (ascundă) Centrul Labirintului în toate sensurile pe care le-a m văzut. Aceasta  ocultare era necesară dată fiind firea omului care  după vorba „până nu se dă cu capu’ de perete” nu este conştient de anumite chestiuni. Doar bucuriile efemere şi lacrimile pe care le aduc după sine acestea, întâlnite în Labirintul Exterior, ar putea readuce omul la aspiraţia spre Unitate, spre Centru.  Realizarea acestui deziderat l-ar aduce pe om la vederea adevăratei feţe a Minotaurului şi ar deschide Poarta Strâmtă spre Centru, locul unde Pământul comunică cu Cerul,, locul unde se află Liniştea!

 

zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.      Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor

2.      V. Lovinescu, Dacia hiperboreană

3.      Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre

 

 

 

 

 

 

 

 

Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană

 

Frumoase basme ne-au legănat copilăria! Unora ni le citeau părinţii înainte de culcare altora ni le spuneau bunicii la gura sobei, privind visători la spuza din cămin. Azi   nu prea se mai pune preţ pe aşa ceva! Azi sunt la putere jocurile pe calculator, desenele animate, de cele mai multe ori cu mesaj negativist şi pline de violenţa, deşi specialiştii sunt de părere că basmele induc copiilor o dezvoltare mai rapidă şi mai sănătoasă!

 Ce-ar fi să ne aducem aminte de  unul dintre  frumoasele basme ale copilăriei noastre? Ce ziceţi de Zâna Zânelor?

 

Să ascultăm povestea…

 

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti! A fost odată un împărat mare si puternic care avea trei feciori. Făcându-se mari feciorii, împăratul se gândi cum să facă să-i însoare şi să fie fericiţi. Într-o noapte, împăratul avu un vis, şi de cum se sculă, îşi chemă fii la el şi se urcă cu dânşii în foişorul din grădină.. Ajunşi acolo le porunci  să-şi ia fiecare arcul şi câte  o săgeată, să tragă şi unde se va opri săgeata acolo sa-şi afle fiecare norocul.

Copii se supuseră fără cârtire întrucât era încredinţaţi pe deplin că tatăl lor ştie ce spune. Trase fiul cel mare iar săgeata s-a se înfipse în casa unui împărat vecin. Trase fiul mijlociu iar săgeata sa se opri în casa unui mare boier de-a tata-său. Trase şi mezinul şi… săgeata sa se urcă în înaltul cerului şi când coborî se înfipse într-un copac dintr-o pădure mare si deasă.

Fiul  cel mare se duse şi luă de nevastă pe fiica împăratului vecin întorcându-se cu dânsa la tatăl său. Se duse si cel mijlociu întorcându-se la tatăl său cu o soţioară mandră şi frumoasă. Se duse şi cel mic….

Cutreieră lumea până ajunse la pădurea unde se afla copacul în care se împlântase săgeata lui. Căută el ce căută şi află şi copacul cu pricina. Acest copac era înalt, gros si bătrân de când urzise Dumnezeu lumea. Se încovrigă feciorul după trunchiul copacului şi urcă până la prima creangă şi apoi din ramură în ramură, când atârnat  cu mâinile, când cu picioarele încovrigate, până când ajunse în vârf. Ajuns acolo luă săgeata şi se dete jos judecând plin de amărăciune că e fără de noroc, că ce o fi putând el găsi în copacul acela.

Nu-i fusese destul că făcuse atâta cale în deşert, că nu aflase acolo pe aleasa sa, când să plece de lângă copac se agăţă de spinarea lui o bufniţă . Cu toate că feciorul s-a silit să îndepărteze bufniţa, aceasta se încăpăţâna să rămână  agăţată de spatele său. Se suci el se învârti da nu era nici un chip să scape de pacoste. Văzând că nu-i chip să scape se gândi să se întoarcă acasă cu  păcătoasa de bufniţă în spate. Pe drum însă, vazu el  că după dânsul se ţineau încă 6 bufniţe.  Merse, el săracul, cu bufniţa în spate şi cu alaiul  după dânsul şi se întâmplă să ajungă acasă seara.

Cum intră în odăile sale prinţul, bufniţele se aşezaseră care pe unde, iar ce-a de-a şaptea, ,aceea de i se anină de spate, se aşeză cu dânsul în pat. Ostenit, fiul împăratului a adormit. A doua zi dimineaţă când se trezi  găsi lângă dânsul cea mai frumoasă zână şi lângă ea, şase slujnice la fel de frumoase. Mai văzu, într-un colţ al camerei, şapte piei de bufniţă aruncate una peste alta. Fiul  împăratului se logodi cu zâna şi au participat la cununiile  fraţilor săi.  După un timp, fiul împăratului aruncă pieile de bufniţă pe foc şi atunci zâna şi slujnicele se transformaseră în porumbei. Zâna i-a zis:

– Ai fost nerecunoscător! Cu bine te-am găsit, cu bine să rămâi. Până nu vei izbuti să faci ce n-a făcut om pe lume, să nu dai cu mâna de mine!

Si porumbeii s-au ridicat în văzduh şi au dispărut. În zadar încercară să-l oprească  părinţii , fraţii  şi prietenii. El se duse în lume să-şi caute logodnica.

 Trecu el  dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişti şi tot nu găsi porumbeii. Voinicul nostru se frământa, cerceta, căuta, întreba numai răspuns bun nu afla. Descurajat, voinicul se gândea câteodată să-şi facă sama singur, ,să se arunce în vreo râpă sau să-şi sfărâme capul de colţii de stâncă. Da’ parcă îi spunea inima că odată şi o odată or lua sfârşit şi necazurile sale, şi deodată îşi venea în fire şi se punea din nou pe drum mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă o să găsească şi o să izbândească până la urmă.

 Măcinat de aceste gânduri, voinicul se aşternu la odihnă, dar nu se aşternu el bine, cât auzi mare zarvă. Trei draci îşi disputau moştenirea părintească: o pereche de opinci cu care treceai marea ca pe uscat, o căciulă ce te făcea nevăzut şi un bici care împietrea. Dracii îl rugară pe fiul de împărat să le facă dreptate. El se învoi si spune:

– Vedeţi voi cei trei munţi care se află în faţa voastră? Să vă duceţi fiecare în câte unul, şi cine va veni mai curând, după ce vă voi face eu semn,  ale lui să fie toate astea

Când draci ajunseră în munţi, voinicul nostru, care în timpul asta încălţase opincile şi îşi pusese căciula, plesni de trei ori din bici către cei trei draci şi-i împietri.

Abia devenit stăpân  al celor trei lucruri luate de la draci, el zări un stol de porumbei albi. Îi urmăreşte din ochi şi vede că s-au oprit pe un vârf de munte care întrecea norii.. într-acolo îşi îndreptă şi dânsul paşii. Începu să urce muntele anevoie trecând prin toate greutăţile lumii. Deodată ajunse la intrarea unei peşteri.. Intrând rămase ca lovit de trăznet când văzu nişte palate ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate că nu se mai vazu aşa ceva pe pământ. Acolo locuia logodnica lui, Zâna  Zânelor.. Cum o vazu  plimbându-se prin grădină cu roabele după dânsa, cum o şi cunoscu.. După zână se ţinea şi un copilaş drăguţ căci pasămite rămase grea înainte de a-şi lua zborul de la fiul împăratului. Şi acesta era fiul lor

Feciorul împăratului se aşeză la masă purtând căciula ce-l făcea nevăzut iar zâna se mira cât de iute trec bucatele. Voinicul era flămând că nu mâncase de multă vreme. De trei ori a poruncit zâna să se aducă bucate şi de fiecare dată  voinicul îşi ridica câte puţin  căciula pentru a-l vedea fiu-său. Pruncul  zise:

–         Uite tata, mamă!

–                    Tată-tău , dragul meu, va da peste noi numai când va săvârşi o faptă zdravănă

A treia oară scoase de tot căciula. Se îmbrăţişară cu toţii, fericiţi că sunt din nou împreună. Rămaseră un timp acolo, până într-o zi când voinicul o rugă să plece împreună. Atunci, se întoarseră cu toţii la împărat, tatăl voinicului, şi îşi sărbătoriră nunta cu mare alai. Şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele în pomenire în vecii vecilor!

 

Ce se ascunde în spatele basmului

 

Zâna Zânelor, este un basm popular cules de Petre Ispirescu, ce poate fi aflat în aproape toate culegerile de poveşti populare româneşti. Dar să fie acest basm doar o poveste frumoasă pentru copii? Tot mai mulţi autori din domeniul simbolisticii şi ezoterismului sunt de acord că  basmele poartă în conţinutul lor relicve ale tradiţiilor ezoterice antice. Rene Guenon  atrage atenţia că atunci când o formă tradiţională se află pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi, în mod deliberat, încredinţează memoriei colective a poporului, ceea ce, în caz contrar, s-ar pierde iremediabil. Cu atât mai mult cu cât neînţelegerea  naturală a profanului este o garanţie suficientă că ceea ce avea un caracter esoteric, îşi va păstra şi pe mai departe acest caracter, ,menţinându-se doar ca o mărturie a trecutului îndepărtat, pentru cei care în alte timpuri, vor fi capabili să înţeleagă. Pe de altă parte există şi posibilitatea ca basmul să existe concomitent cu doctrina iniţiatică pe care o prezintă în mod mascat, aceasta fiind rezervată unui grup restrâns de iniţiaţi care primesc lumina direct. Dacă doctrina era rezervată iniţiaţilor, basmul era faţa pe care aceasta o arăta mulţimii după cuvântul care spune: „Vouă vă este dat  să ascultaţi adevărul de-a dreptul, ceilalţi îl ştiu prin parabole”

Prin urmare, basmul conţine în sine elementele unei doctrine secrete prezentată în mod voalat mulţimii. Şi fiecare va pricepe cele ascunse după gradul său de înţelegere.

 

          „Secretele” basmului. Semnificaţia simbolurilor

 

O seama de formulări din cuprinsul acestui basm  dau de gândit. Ele sunt formulări simbolice ce ne deschid o  fereastră spre înţelegerea iniţierii zamolxiene.

Basmul nostru începe, ca aproape toate creaţiile aşa zis populare, cu o proiecţie în atemporal: „ a fost odată ca niciodată”; dar acest caracter atemporal nu schimbă cu nimic realitatea naraţiunii: „că de n-ar fi, nu s-ar povesti”.  Aceasta cu atât mai mult cu cât iniţierea se petrece  în atemporal, urmărind ca finalitate ultimă scoaterea omului de sub tirania timpului prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale, a cunoaşterii  celeilalte feţe a lucrurilor.

Împăratul cel mare şi puternic despre care relatează  basmul este  Posibilitatea, Indistincţia, adică Principiul/Zamolxe nemanifestat încă, dar care se va manifesta  odată cu apariţia bufniţei  ce se agaţă de spatele eroului. Această bufniţă nu este altceva decât aspectul feminin, creator şi dinamic al Principiului nemanifestat, ea luând mai apoi forma Zânei Zânelor. Este înţelepciunea divină a cărei simbol este bufniţa, pasărea  emblematică a Minervei, şi pe care textele hermetice o numesc Fecioara Lumii, iar cele gnostice Sophia. Dintr-un alt punct de vedere ea este motorul care va pune în mişcare şi va dinamiza puterile interioare ale voinicului pentru ca acesta să poată ajunge la iniţierea deplină; acea trezire spirituală şi regenerare psihică care-i va permite în final să revină la Tatăl său. Este vorba aici de trezvia isihaştilor şi iluminarea doctrinelor extrem orientale şi, în acelaşi timp, de mântuirea creştină.

Povestea ne relatează că împăratul îşi ia ce-i trei fii şi-i pune să tragă câte o săgeată pentru a-şi găsi norocul. Fiii sunt posibilităţile aflate în stare latentă în sânul Principiului. Putem observa că săgeţile trase de feciorul cel mare şi cel mijlociu se opresc în planul orizontal pe cand cea a mezinului merge în sus şi apoi se împlântă într-un copac gros si bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea. Primii doi fii ai împăratului, cel mare şi cel mijlociu, simbolizează de fapt două caste sau grupuri sociale anume: casta regală (a se înţelege regalitatea terestră cu tot ce tine de ea) şi casta războinicilor, supusă celei dintâi şi exprimată în povestea  noastră prin fata marelui boier supus al  împăratului. În ceea ce-l priveşte pe fiul mai mic acesta reprezintă puterea sau casta sacerdotală care tinde spre lumea spirituală, spre realizarea deplină a iniţierii, fapt arătat de traiectoria săgeţii fiului celui mic. Conlucrarea celor trei caste face  să fie „precum în Cer aşa şi pe pământ”. Traiectul săgeţilor ne spune chiar despre această conlucrare. Regalitatea conduce, războinicii asigură trăinicia regalităţii iar regalitatea conduce după legea sacră dată de puterea sacerdotală. .Iată verticalitatea unindu-se cu planul orizontal. Locul unde se realizează această unire este   Columna Cerului, Osia Lumii, Axa Lumii  pe care anticii o numeau Axis Boreus sau Polul Getic!. Acesta este simbolizată în povestea noastră prin copacul cel gros şi bătrân de când a făcut Dumnezeu lumea.

 Până aici basmul pare a avea doar un caracter „de întemeiere”. Spuneam aceasta pentru că avem cel puţin două corespondenţe în folclorul românesc. Este vorba de Mănăstirea Argeşului care a fost construită în unele variante în urma unei trageri cu arcul , ea fiind ridicată în locul unde a căzut săgeata; cea de-a doua este legată de construcţia Mănăstirii Putna: Ştefan cel mare  şi doi supuşi trag cu arcul şi în locul unde cele trei săgeţi au căzut s-a ridicat mănăstirea. Putem observa, de asemenea, că  fiul cel mare si mijlociul dispar la un moment dat din poveste. Aceasta pentru că ei nu mai au nimic de-a face cu iniţierea individuală fapt demonstrat de traiectoria orizontală a săgeţilor  trase de ei. Odată ieşiţi din trama poveştii cei doi fii ai împăratului, povestea  îşi capătă caracterul iniţiatic părăsind caracterul mitului de întemeiere.

Spuneam aceasta pentru că într-un anume plan iniţiatic cele trei săgeţi şi traiectoriile corespund celor trei „artere spirituale” sau curenţi spirituali: ida, pingala şi sushumna iar turnul  din poveste nu este altceva decât coloana vertebrală , linia verticală care leagă între ele centrele energetice (chacrele).

De aici încolo  simbolistica poveşti este una ce tine strict de iniţierea individuală. Am apelat la  termenii indieni  pentru că  aceştia îşi au originea în credinţele zamolxiene, Rama  fiind considerat preot scit, iar Vedele (Revelaţia hindusă) au un nume care este echivalent cu  verbul românesc „a vedea” aici făcându-se referire la vederea spirituală care se mai numeşte şi Revelaţie!

 Vedem că eroul  găseşte săgeata împlântată în Osia Lumii, care privită individual este chiar coloana vertebrală. Săgeata este cea care dezghioacă energiile subtile ale organismului care vor urca treptat (fiul împăratului urca pe copac) înfăptuind, într-un final, Marea Operă Alchimică, realizarea Aurului spiritual înfăţişat, în plan simbolic, de Caduceul lui Hermes.

 Observăm, mai apoi, o regresie,, chiar un eşec al fiului de împărat întrucât  Zâna îl părăseşte. Aceasta se poate datora grabei de a ajunge la final, la iluminare, la mântuire. Toate scrierile iniţiatice, toate revelaţiile autentice ne spun cât de important este să  ne ocupăm de detaliile căii, fără a fixa scopul ultim al acesteia pentru ca „ să nu ne poticnim şi să nu mai ajungem  la final” după vorba unei învăţături asiatice budiste. Prin urmare  voinicul nostru în graba de a ajunge cât mai repede la scopul final  s-a abătut de la cale şi astfel  a fost nevoit să reia drumul de la început,  pentru a dobândi tot ce cea ce câştigase prin metoda scurtă de iniţiere. Spun scurtă pentru că există încă o cale, mai facilă şi mai uşor de urmat, pe care filozofii alchimişti au numit-o ”calea umedă”. Fiul împăratului s-a aventurat pe cea mai grea dintre ele, pe calea numită în alchimie „calea uscată” ce duce direct la starea transcendentă , fără alte intermedieri. Am putea spune un fel de şoc spiritual.

După această regresie urmează  căutarea  fiului de împărat. O căutare care se aseamănă foarte mult cu căutarea Potirului Sacru, a Sfântului Graal (acesta pentru  ca în viitoarele articole  mă voi opri asupra acestui subiect) şi concordă cu  relatările anticilor despre iniţiere.. Această din urmă cale aleasă de fiul de împărat  este presărată cu tot felul de primejdii exprimate prin dracii cu care se întâlneşte şi de la care, odată înfrânţi, el primeşte nişte „ustensile” care, de fapt nu sunt altceva decât acele capacităţi „supraumane” dobândite în urma iniţierii depline. Pentru edificare  nu trebuie decât să privim la persoana umană a lui Iisus. Acelaşi motiv îl întrevedem în epopeea Cântecul Nibelungilor atunci când vine vorba de iniţierea lui Sigfrid ce în final ajunge la Comoara Nibelungilor care nu este altceva decât Înţelepciunea întruchipată în basmul nostru de Zâna Zânelor.

 Descrierea „căutării” Zânei de către fiul de împărat concordă cu cea din orice iniţiere autentică. Basmul ne spune în simboluri:” Trecu dealuri, văi colnice, străbătu păduri întunecoase şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişte. Se frământa cu firea voinicul, cerceta, întreba”. Toate acestea concordă cu relatările anticilor despre iniţiere. Un tânăr iniţiat în misterele lui Osiris ne relatează prin intermediul lui Paul Brunton. „am pătruns până în preajma frontierelor morţii, punând piciorul pe pragul Proserpinei; am fost transportat prin toate elementele. Apoi am revenit pe pământ. Am văzut soarele strălucitor, magnific, în mijlocul nopţii , m-am apropiat de zeii de sus şi de cei de jos; i-am adorat faţă în faţă.” Soarele despre care se vorbeşte în acest citat  este tocmai  ceea ce ne spune  basmul prin cuvintele:” dară parca-i spunea inima că odată şi  odată, o să se sfârşească toate  necazurile sale, şi deodată îşi venea în sine, şi se punea  din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă trebuie să gasescă”

 Legat de starea de zbucium a  voinicului, aceasta este conformă cu o relatare a lui Strabon  despre iniţiere: „Spiritul este îndurerat şi agitat în moarte, tot aşa cum este şi în iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată că se răspândeşte o lumină divină şi miraculoasă…perfect iniţiat, eşti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”. Tocmai ce se întâmplă cu fiul de împărat, la început confuz ,apoi descurajat, îndurerat de pierderea Zânei, trece prin orori închipuite de cei trei draci, ajunge, la final, să găsească peştera luminoasă a Zânei! Ororile aflate în discuţie sunt echivalente şi cu cele douăsprezece vămi ale Cerului prin care trec sufletele pentru a fi purificate total , putând astfel ajunge în domeniile drepţilor.

Odată înfrânte ororile, încercările (dracii în basmul nostru) traseul iniţiatic este vegheat de însăşi Duhul Sfânt, sau aspectul activ si feminin al Principiului, porumbelul fiind unul dintre simbolurile acestuia. Aceştia îl duc  la Muntele înalt unde se află o peşteră în care  locuieşte zâna cu slujnicele sale. În plan material acesta este însuşi marele sanctuar iniţiatic din Bucegi. În plan macroteritorial, Dacia este considerată de antici Centrul Spiritual Suprem al Lumii, în Dacia însă, acest centru se simplifică devenind Muntele Sacru, Bucegiul, Triplul sanctuar iniţiatic, iar, în cadrul sanctuarului, punctul central, adică Osia lumii  este Vârful Ascuns sau Columna Cerului. În planul microcosmic, sau al realizării iniţierii depline, peştera este un echivalent al inimii, pe care o schiţează  sub forma unui triunghi cu vârful în jos, simbol ce apare şi în cazul Graalului, pe care-l reprezenta  de asemenea schematic. Iniţierea este echivalată de multe ori cu urcuşul unui munte, iar când feciorul împăratului termină urcuşul, adică treptele iniţierii, ajunge la peştera care se află în munte. Ori inima în toate tradiţiile sacre autentice este centrul fiinţei umane! După cum inima se află în centrul fiinţei umane , la fel si peştera este situată în interiorul muntelui. Departe de a fi un loc întunecat, atunci când o găseşte voinicul, peştera este un loc luminos cu palate aşa de măiestrit lucrate cum nu s-au mai văzut în lumea oamenilor, după cum ne spune însuşi basmul pe care-l discutăm. Acele palate despre care auzim în basm sunt echivalente virtuţilor dobândite în urma iniţierii. Iată aici pecetea lui David , unirea contrariilor,  a muntelui cu peştera, a triunghiului  cu vârful în sus şi a triunghiul cu vârful în jos, a înţelepciunii umane şi a înţelepciunii divine

Sub un alt aspect este vorba despre reunirea Principului trinitar, Tatăl (împăratul), Mama (Sophia, Fecioara Lumii, Duhul Sfânt, Înţelepciunea divină ce aduce lucrurile la manifestare) şi fiul (iniţiatul perfect care înţelege tainele naturii şi ale Principului Tată  Mamă). Iată cum într-un simbol , în Pecetea lui David  este reunită cea mai profundă învăţătură iniţiatcă: „Precum în cer aşa şi pe pământ”! Şi iată cum basmul nostru  exprimă perfect acest lucru prin revenirea Zânei şi a fiului la Tatăl, a înţelepciunii divine şi a iniţiatului care o deţine în mod obligatoriu şipe care o aduce, într-un final, la origine, la principul din care a emanat. Acum feciorul de împărat este pe deplin iniţiat!

Bănuiaţi că se ascund atâtea mistere în spatele unei poveşti pentru copii sau mai degrabă ar fi mai nimerit să vă întreb: mai credeţi ca este o poveste exclusiv pentru copii?

 

zamolxe

 

Bibliografie orientativă:

 

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed Humanitas, 1977

2.Oriensis, ed Aion,2006

3.Paul Brunton, Egiptul Secret, ed Venus, 1992

4.Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, 2002

5. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, ed. Ştefan, 2008