Frati Romani!

FRAŢI ROMÂNI!

Guvernul si presedintele au jignit acest popor în esenţa lui atunci când l-a numit “ viermi”. I-au taiat mijloacele de subzistenţă şi au mărit taxele şi impozitele pana la limita insuportabilului. Poporul nu a zis nimic! Au vandut tara bucata cu bucata. Poporul nu a zis nimic! Au distrus toata economia naţionala si ne-au redus la stadiul de slugi. Din nou poporul nu a zis nimic. Dar “ viermi”? De ce sântem noi mai viermi ca dumneavoastra domnilor din fruntea tarii? Tara asta se numeste : ROMANIA şi nu este locuita de viermi ci de ROMANI! Aceşti români redusi de dumneavoastra la stadiul de slugi si viermi, vor acum sa PLEACATI! TOTI!

FRATI ROMÂNI, NUMAI UNITI PUTEM FACE FATA ACESTOR VENETICI ce-au pus pe grumazul poporului jugul şi calcaiul incat aproape ca nu mai poate respira.

RUGAM ROMANII DIN CAPITALA CARE MANIFESTA ÎN MOD PASNIC SA CONTINUIE MITINGURILE PANA LA ABDICAREA GUVERNULUI ŞI A PRESEDINTELUI!

MANIFESTAŢIILE DE STRADA DIN ORASELE TARII SA CONTINUIE IN MOD PASNIC PANA LA CADEREA DEPLINA A CELOR DE LA CONDUCERE!

ROMANI DIN TOATE ORASELE TARII! MERGEŢI ÎN CAPITALA PENTRU A-I SUSTINE FAPTIC PE FRAŢII NOSTRII DE ACOLO! CEI CE , DIN DIFERITE MOTIVE, NU PUTETI MERGE ALATURI DE FRATII NOSTRI DIN STRADA, FI-TI ALATURI DE EI CU INIMA SI INCURAJATI-I PRIN MESAJE ON LINE, TELEFONICE SAU TELEVIZATE

FRATI JANDARMI! NU MAI ASCULTATI ORDINELE DE A DA IN FRAŢII VOŞTRI! SI EI SUNT ROMANI CA SI VOI! TRECEŢI DE PARTEA POPORULUI SI LASATI OAMENII SA MERGA IN BUCURESTI! E CAPITALA NOASTRA, A ROMANILOR, NU A LOR! AVEM DREPTUL SI OBLIGATIA SA INTRAM IN EA CAND NE CHEAMA NEVOIA. OAMENII NU S-AU RIDICAT DE PREA MULT BINE, NEVOIA ÎI INPINGE AZI SPRE CAPITALA.

RUGAM BISERICA ROMANA CA IN ZILELE URMATOARE SA-SI MANIFESTE SOLIDARITATEA CU POPORUL SI SA TRAGA CLOPOTELE IN BUCURESTI SI IN TOATE ORASELE UNDE POPORUL E PE STRAZI!

RUGAM IN MOD INSISTENT SI DIN TOATA INIMA CA POLITICIENII DIN OPOZITIE SA NU INCERCE POLITIZAREA PROTESTELOR SPONTANE ŞI PASNICE ALE POPORULUI. DACA POPORUL VA AVEA NEVOIE DE SPRIJIN VA VA CERE AJUTORUL. MULTUMESC CALDUROS TOTUSI PARTIDELOR DIN OPOZITIE CA SI-AU MANIFESTAT ADEZIUNEA LA MISCAREA POPULARA!

Cinste neamului romanesc!

Nota: nici pana acum si nici de acum acum înainte operatorii blogului Quadratus nu vor amesteca tematica blogului cu politica! De aceasta data eu, zamolxe, m-am simtit obligat sa ma solidarizez , ca si colegul meu de altfel, cu poporul nostru, care s etrezeste si-si cere drepturile. Doamne-ajuta!

Daca ajuta Dumnezau ne vedem la Bucuresti)

zamolxe

Anunțuri
Published in: on 19/01/2012 at 04:36  Comments (14)  
Tags: ,

Declaratie

Copia declaratiei COSTEA CORNELIA, sotia preotului ortodox COSTEA TRAIAN, din comuna TRASNEA, jud. Salaj, care relateaza despre modul cum a fost ucis sotul ei de catre criminali unguri. Data in fata noastra, comisar aj. Hopris Nicolae.

 

Declaratie

 

Subsemnata Costea Cornelia, sotia preotului ortodox Costea Traian, din comuna Trasnea, jud. Salaj, nascuta in anul 1881, in comuna Calutele, judetul Cluj, casatoria, cu 4 copii, toti majori, declare urmatoarele:

Luni, 9 septembrie 1940, orele 7 dimineata, au intrat in comuna Trasnea trupele de ocupatie maghiare. Sotul meu, preotul Costea Traian, confectionandu-si un drapel – trei culori maghiare – a plecat spre mijlocul satului pentru a primi trupele de ocupatie. Acolo erau adunati toti fruntasii comunei Trasnea in frunte cu preotul, notarul Vasile Marcus, invatatorul Lazar Cosma etc., cari cu flori au primit trupele de ocupatie. Fiica mea, Costea Otilia, care era in fata casei, a fost intrebata de ofiterii care treceau daca este unguroaica. Vecinii Gal Mari, Gal Bozsi au raspuns ca este fiica preotului ortodox roman din comuna, la care ofiterii au raspuns: “Nu face nimic, o sa fie si ea unguroaica”. Ocuparea comunei s-a facut in perfecta liniste. Dupa ce trupele, adica o parte din ele, au trecut mai departe, parte ramasa in Trasnea, preotul impreuna cu taranii, s-au imprastiat pe la casele lor. Pe la orele 10 a.m. data de mai sus, s-a deslantuit asupra comunei o urgie fara seaman. Trupele maghiare cari veneau dupa primele trupe de ocupatie, au inceput sa impuste tot ce le iesea in cale si sa arda tot pe unde treceau. De departe se auzeau impuscaturi si vaiete dinspre capetul comunei. Puhoiul ajungand in mijlocul comunei, s-au dat la acte de un barbarism nemaipomenit, astfel o ceata de soldati cu chiote si impuscaturi au intrat in curtea casei noastre, strigand: “Sa iasa popa valah!” Preotul, care se gasea la masa impreuna cu mine, auzind strigatele, a fugit in podul casei, luand cu sine pe mine si servitoarea. In podul casei am incercat san e baricadam cum puteam mai bine. Ostasii au dat foc casei si strigau mai departe “sa iasa preotul valah!”. Preotul, stiind limba maghiara si la sfatul meu, a iesit afara, crezand ca prin prezenta lui si prin vorbele bune, va putea calma pe soldati, insa nu a coborat decat patru trepte si a fost impuscat in piept de unul din soldati, dupa care a fost tarat din camera pe coridor afara si a fost lasat apoi la scarile pridvorului. Casa arzand, iar fumul inabusindu-ne in podul casei, am cautat sa ne strecuram afara si sa fugim unde vom putea. In fuga noastra din casa am gasit pe parintele intins pe spate la scarile pridvorului, pe fata prezentand mai multe vanatai, provenite probabil in urma loviturilor primite dupa ce a fost omorat. Eu am fugit la al treilea vecin, un ungur cu numele Titkos, si plangand i-am spus ce ni s-a intamplat si ca de ce n-a venit sa ne ajute, deoarece ne promisese formal ca nu ni se va intampla nimic daca vom ramane in comuna. El mi-a raspuns ca n-a putut veni pentru ca nu i-a dat voie armata ca sa vina. Intre timp si casa vecinului Titkos a inceput sa arda luand foc de la celelalte aprinse, eu impreuna cu el am fugit la locuitorul Baj Feri, unde insa servitoarele mi-au spus sa nu raman acolo, deoarece voi fi cautata de armata, astfel ca am fugit si de acolo la marginea satului pe deal la o casa a lui Varga, unde dupa putin timp a venit si fiica mea Otilia, care mi-a spus ca la inceputul macelului, s-a refugiat in casa lui Gall Iozsi, de unde a fost ridicata de un soldat, acel soldat care a impuscat pe preotul Costea Traian, tatal ei, si a fost dusa de acesta impreuna cu soldatii pana la marginea comunei Pausa sub amenintarea ca o omoara, precum au omorat si pe tatal (lipsa un rand)… semnalul de care spun eu ca se face vinovata fiica mea a fost danganitul clopotelor de la biserica ortodoxa, clopote care au fost trase din ordinul armatei maghiare ca semn de bucurie pentru ocuparea comunei, clopotele fiind trase si la biserica reformata. Drept pedeapsa pentru aceasta clopotarii de la biserica ortodoxa au fost impuscati chiar in turnul bisericii. Fiica mea mi-a spus mai departe ca a scapat cu viata din mana calaului tatalui sau, numai datorita interventiei unui ofiter ungur care, in momentul cand se trageau clopotele, trecand cu unitatea lui pe strada, a fotografiat pe fiica mea impreuna cu alte fete unguroaice din sat. La interventia ofiterului, fiica mea a fost lasata sa plece, iar ofiterul i-a dat drept amintire o batista cu initialele ofiterului pentru ca batista fiicei mele care plangea a fost luata de un soldat si aruncata jos si calcata in picioare, iar soldatii o batjocoreau spunandu-i ca din toate lucrurile frumoase pe care le-a avut in casa a ramas numai cu ce este pe ea.

Pe cand fiica mea imi spunea celea ce i s-a intamplat, a venit la casa lui Varga Iozsi un locuitor care a spus lui Varga ca toti ungurii, cu mic cu mare, sa se adune imediat la casa lui Baj Feri. Eu impreuna cu fiica mea am plecat in padure. Dupa plecarea noastra comuna a fost bombardata de artileria maghiara, neramanand in comuna decat cateva case, si acelea alea maghiarilor.

Am stat in padure si pe la casele din padure pana cand am plecat in padurea Bucium, unde fiica mea a fost arestata din nou de catre jandarmii din comuna si tinuta arestata pana in 15 septembrie a.c., cand a fost eliberata. Iar dupa spusele unor cunoscuti s-ar fi refugiat, probabil, in Romania, cu o masina in care se gaseau doi civili, probabil romani.

In comuna Bucium am auzit ca sotul meu a fost vazut ars din brau in sus, probabil de incendiul care ne-a distrus casa. Din comuna Bucium am plecat la Cluj, la Episcopia Ortodoxa, unde am intalnit pe parintele Muresan Gligore din comuna Catcau jud. Somes, refugiat si dansul, si impreuna cu el si cu: Bizu Dumitru, notar in comuna Casei jud. Somes, Alexandru Barbos, elev de liceu din Dej, Roman Ioan, elev din Dej, D-soara Sucutean Matia, eleva din comuna Casei jud. Somes, am venit la Turda.

Aceasta imi este declaratia pe care o sustin si semnez cu mana proprie.

ss. Cornelia Costea

Turda, 23 sept. 1940

 

(Declaratie preluata din „Dacoromania”- Fundatia „Alba Iulia 1918, pentru unitatea si integritatea Romaniei”, nr. 51, Alba Iulia, 2010)

 

Solomonar

Decebal. Razboaiele dacice.

I. Decebal ca figura istorica


Poporul Daciei, unit pentru prima data sub un singur stindard de catre Burebista (sec. I ien) si ocupand un teritoriu extins la nordul Dunarii, era numeros si impregnat cu o cultura razboinica, astfel incat o societate militarista, cum era cea romana, era perfect capabila sa inteleaga pericolul pe care Dacia il reprezenta pentru pentru cele doua provincii imperiale de la sudul fluviului- Moesia si Dalmatia. Dupa disparitia lui Burebista (44 ien), telul regilor daci care i-au urmat la tron pare sa fi fost, in principal, mentinerea unitatii politice a intregii vetre dacice cuprinse in spatiul carpato-danubiano-pontic, acest lucru venind in contradictie cu presiunea exercitata de Roma asupra teritoriilor geto-dace dintre Dunare si Carpatii Meridionali, teritoriu care reprezenta un pericol care ar fi putut sa le pericliteze dominatia la Dunarea de Jos.

In timpul dinastiei Flaviilor, frontiera Dunarii avea sa devina tot mai primejdioasa pentru Roma. Atat dacii cat si roxolanii au inceput sa lanseze incursiuni tot mai ample, un atac de mare anvergura avand loc in anul 85 AD, sub domnia mezinului lui Vespasian,  imparatul Domitian. In aceasta crancena confruntare, guvernatorul Oppius Sabinus a fost ucis, iar legionarii romani s-au vazut nevoiti sa se baricadeze in castre intru asteptarea intaririlor. Nu este cert cine anume era rege al Daciei in acea perioada, insa un lucru pare a fi sigur- tanarul general dac Decebal se remarcase, lucru care, un an mai tarziu, il va aduce la carma Daciei (Diurpaneus, care se presupune ca era rege, va abdica in favoarea lui). Tot in acel an 86, Domitian a luat masuri de reorganizare militara si administrativa a Moesiei, pentru a o face mai usor de aparat in fata indraznetelor atacuri dacice. Astfel, provincia este scindata in doua parti: Moesia Superior in vest si Moesia Inferior in est, fiecare regiune primind cate doua legiuni puse sub comanda a cate unui legatus Augusti pro praetore, timp in care armata comandata de Corenlius Fuscus facea pregatiri pentru o invazie la N de Dunare.

Decebal, proaspat ajuns pe tronul Daciei in urma acestor miscari strategice ale dusmanului, a reactionat rapid in vederea intaririi si perfectionarii aparatului administrativ al statului si stimularii populatiei pentru aparare, dupa cum relateaza Dyon Chrystostomul (orator grec care a vizitat dacia in 96):

Am ajuns la niste oameni intreprinzatori, care nu aveau  ragazul sa asculte cuvantari, ci erau agitati si tulburati ca niste cai de curse la potou, inainte de plecare, nerabdatori sa treaca vremea, cei pe care ravna si infocarea ii fac sa loveasca pamantul cu copitele. Acolo, la ei, puteai sa vezi peste tot sabii, platose, lanci, toate locurile fiind pline de cai, arme si oameni inarmati.”[1]

In acest timp, C. Fuscus, care de un an de zile facea pregatiri intru pedepsirea regelui dac, a trecut Dunarea cu numeroase forte aflate sub comanda sa pe un pod de vase, inaintand pe teritoriul inamic spre Sarmizegetusa. Lasandu-l sa se indeparteze cat mai mult de baza, Decebal i-a facut propuneri inselatoare de pace, atragandu-l si mai adanc in teritoriul tarii pentru ca, in cele din urma, sa-l irite la culme pe nepravazatorul Fuscus pretinzand, ca pret al pacii, sa i se verse anual cate doi oboli de fiecare locuitor al imperiului. Fuscus s-a lasat atras intr-un loc stramt, la Tapae, unde Decebal, dupa o lupta scurta, dar sangeroasa, a nimicit cea mai mai parte a armatei romane, Fuscus pierzandu-si astfel viata. Victoria regelui dac a avut un succes rasunator, Decebal castigandu-si altfel aliati ca: sarmatii iazygi, marcomanii si quadii.

Un an mai tarziu, in 88, Domitian a fost nevoit sa revina in Moesia si sa organizeze o noua campanie ofensiva impotriva Daciei, armata romana fiind pusa sub conducerea grl. Tettius Iulianus, care a reusit sa invinga trupele dacice la Tapae, nu insa fara pierderi considerabile in randurile armatei sale.

Atat Roma, impotriva careia au izbucnit razvratiri de-a lungul intregii frontiere Danubiene, cat si Dacia, care suferise o grea infrangere la Tapae, si-au dorit pacea- o pace pecetulita intre Domitian si Diegis (fratele regelui dac), prin care Decebal a acceptat o oarecare supunere fata de Roma, in schimbul careia a primit din partea Imperiului subsidii anuale, mesteri si ingineri pentru a intari defensiva Daciei, lucruri care erau vazute la Roma ca un umilitor tribut platit „barbarilor”.

II. De la pacea cu Domitian la razboaiele cu Traian

Dimitian a fost asasinat in anul 96, fiind urmat la tron de Nerva care a renuntat dupa doi ani in favoarea fiului sau adoptiv, Traian. Dio Cassius ne spune:

Dupa ce a trecut catva timp la Roma, Traian a pornit campania impotriva dacilor; caci el nu uitase faptele lor marsave din trecut si era mohorat din pricina tributului pe care ei [dacii] il primeau anual. El observa ca an de an, ingamfarea si puterea lor sporeau. Decebal, afland despre apropierea lui s-a speriat, intrucat stia ca in ultimul razboi nu pe romani ci doar pe Domitian reusise sa-l invinga. Or acum, el trebuia sa-i infrunte si pe romani si pe imparatul lor, Traian.”[2]


Orgoliul ranit al romanilor nu trebuie privit doar ca un pretext- convingerea ca o revansa era necesara, in contextul starii de spirit expansioniste, a fost un catalizator puternic al declansarii razboaielor de mai tazriu. Cum remarca Hadrian Daicoviciu, „Decebal  nu se comporta ca un rege clientelar[3]. Pe de alta parte, asa cum multi cercetatori o sustin, aceste campanii au fost in mare masura determinate de ratiuni economice, avand in vedere cantitatea de aur dacic si alte bogatii, acea Dacie despre care cercetatorul american Paul MacKendrick afirma ca „simboliza pentru romani un El Dorado, o Californie a antichitatii, ca avea faima de a detine bogatii incalculabile”[4]

III. Primul razboi dacic (101-102 AD)

  1. Prima campanie

Cu un efectiv de aproximativ 100.000 de soldati, Traian porneste ofensiva la nordul Dunarii. Decebal, a carui armata numara cam jumatate din cea a Romei, porneste rapid la o reorganizare- o parte a armatei primeste misiunea de a tine piept romanilor in camp deschis, in timp ce o alta parte a fost destinata apararii fortificatiilor, in special apararea zonelor din jurul Sarmizegetusei Regia.

In timpul campaniei, in preajma imparatului s-au aflat personalitati marcante ale momentului: Licinius Sura, Q. Senecius, L. Quietus si viitorul imparat Aelius Hadrianus. Fortele romane au pornit inaintarea pe drumul cel mai scurt, dinspre Dunare spre Valea Bistrei (spre Tapae), tiinta fiind, desigur, capitala Daciei. Un avertisment primit din partea aliatilor Daciei (scris pe o ciuperca) n-a putut insa sa opreasca trupele romane, care si-au continuat inaintarea, defrisand paduri si construind poduri peste apele iesite-n cale. Batalia de la Tapae a ramas insa nedecisa, fara un deznodamant hotarator, dacii evitand mai apoi o noua batalie, opunand rezistente scurte de hartuire. Cand armata romana a reusit cu greu sa ajunga in muntii din preajma capitalei, venise iarna, iar Traian a dispus incetarea atacurilor.

  1. A doua campanie

Poate cea mai sangeroasa din istoria razboaielor daco-romane, a doua campanie are in centru o uriasa contraofensiva la Dunarea de Jos unde Decebal, reusind admirabil sa tina planul secret, a deschis un nou front menit sa slabeasca or chiar sa faca sa dispara presiunea romana asupra cetatilor din zona M-tilor Orastiei. Aliindu-se cu burii si sarmatii, initiativa strategica a trecut cu totul de partea regelui dac, el punand astfel armata romana condusa de Traian intr-o situatie aproape imposibila. Trecand Dunarea pe gheata, dacii au atacat garnizoanele romane de la sudul fluviului, indreptandu-se spre pasurile Balcanilor, astfel dispozitivul strategic al lui Traian fiind complet dat peste cap. Lasand o mica parte a armatei sale in munti, atat cat era necesara pentru apararea cetatilor deja cucerite, Traian se indreapta in graba spre Drobeta. Reuseste sa ocupe platoul de la Adamclisi, unde de altfel s-a dat si batalia decisiva, angajand in lupta absolut toate trupele romane disponibile, inclusiv trupele destinate sa apere tabara, practica foarte rar intalnita in analele militare romane.

Cativa ani mai tarziu (108) la Adamclisi Traian a inaltat un monument pentru glorificarea victoriei sale.

Pe de alta parte. Decebal reusise cu succes, desi cu pierderi insemnate, ceea ce isi propusese: respingerea fortelor romane (in frunte cu Traian) din apropierea capitalei.

  1. A treia campanie

Rezolvate problemele din zona pontica, aramata romana a pornit spre nord, patrunzand fara intarziere in masivul muntilor Surianu si Godeanu spre a-i lovi pe daci dinspre sub. In zona Petrosani, o solie dacica a venit la Traian- tratativele au esuat, imparatul respingand putin mai tarziu inclusiv solia reprezentata de insusi regele Decebal. Deoarece vaile erau periculoase, armata romana si-a continuat inaintarea „urcand pe inaltimi, ocupand cu mari primejdii varf dupa varf”[5] , inaintand spre capitala, lucru care l-a determinat pe Decebal sa reia tratativele cu Traian care, cu trupele istovite si slabite de prelungitul efort si razboi, hotaraste incetarea ostilitatilor.

Pacea, incheiata in toamna lu` 102, impunea regelui dac conditii grele- Decebal ramanea aliat al Romei, fara nici un fel de subsidii, insa trebuia sa inapoieze materialul de razboi primit de la romani, mesterii si sa darame cetatile. Pentru a fi sigur ca ii vor fi acceptate conditiile, Traian va lasa o garnizoana romana in sesul Hategului, la 40 de km departare de Sarmizegetusa Regia.

Pentru daci, pacea s-a dovedit a fi un armistitiu.

IV. Al doilea razboi dacic (105-106 AD)

La fel, putem spune ca Traian nu facuse decat sa amane ceea ce era inevitabil, deoarece a reluat preparativele militare in vederea cuceririi Daciei, si asta cunoscand firea lui Decebal, intuind ca regele dac nu ar fi putut fi determinat sa cedeze atat de repede. Decebal, pe partea cealalta, nu a respectat conditiile impuse de Roma- s-a apucat de reconstruirea cetatilor daramate si a inceput sa atraga mesteri si fugari din imperiu. De asemenea, a reinceput negocieni cu vecinii in vederea stabilirii unor noi aliante, alungandu-i pe iazygi (aliatii romanilor de-acum) si atacand prin surprindere garnizoanele romane cantonate pe teritoriul Daciei, atragandu-l in cursa, sub pretextul unor tratative, pe comandantul trupelor romane de la nord de Dunare, Pompeius Longinus. Folsindu-se de el, facandu-l prizonier, Decebal a incercat sa ii intimideze pe romani, cerandu-le (in schimbul vietii lui Longinus) sa evacueze teritoriile cucerite din Dacia. Traian a devenit ezitant, dar Longinus a rezolvat dilema punandu-si capat zilelor in prizonierat. Aceste actiuni periculoase ale lui Decebal i-au facut pe romani sa actionze in graba. Traian, sosit din Italia, se opreste la Drobeta, unde aduna forte impresionante (aprox. 14 legiuni) si se inconjoara de un stat major puternic: Liciunius Sura, T.C. Lavianus, Quadratus Bassus, Lusius Quietus cu puternica sa cavalerie maura,  grl. Hadrian si a lui Legio I Minervia. Podul de la Drobeta, construit (reconstruit?) de Apolodor va permite trupelor sa treaca Dunarea cu usurinta. Cu aproape 200.000 de oameni, romanii au avansat pe sase coloane, patrunzand pe la Tapae in depresiunea Hategului. Au urcat apoi pe valea Muresului. De unde au coborat spre Sarmizegetusa. Inaintarea a fost lenta, datorita rezistentei indarjite intalnite in cale, care a provocat insemnate pierderi armatei imperiale.

Dupa lungi eforturi de aparare, rezistenta Sarmizegetusei incepe sa slabeasca, cohorte romane patrunzand in interiorul cetatii prin brese create in zid. Caderea capitalei n-a insemnat insa sfarsitul luptei, Decebal continuand defensiva de pe inaltimile fortificate. Se retrage apoi in munti, sperand sa refaca o armata cu care sa continue rezistenta, cu ajutorul bastarnilor si roxolanilor din Carpatilor Orientali. Un detasament roman il urmareste insa, cu ordin sa-l captureze, iar Decebal, pentru a nu cadea in mainile lor, se sinucide (scena a CXLV-a de pe Columna ni-l prezinta la radacina unui stejar, taindu-si gatul cu o sabie incovoiata). T.C. Maximus, care-l urmarise, ii taie capul, ducandu-l lui Traian in tabara de la Rannistorum.

In 11 august, razboiul era incheiat in mod oficial.


[1] Dyon Chrystostomul, “Discursuri”, 12,19

[2] Cassius Dio, “Istorii”, 68,6

[3] H. Daicoviciu, op. cit., p. 342

[4] Paul McKendrick, „The Dacian Stones Speak”, Chapel Hill, 1975, p.71

[5] Cassius Dio, LXVIII, 8,3

Bibliografie selectiva:

  1. „Istoria militara a poporului roman”, Ed. Militara, Bucuresti 1984, vol. I;
  2. C-tin C. Giurescu,. „Istoria romanilor”. Ed. ALL Educational, Bucuresti 2003, vol. I;
  3. Eugen Cizek, „Epoca lui Traian”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica. Bucuresti 1980;
  4. Dumitru Almas, „Decebal”, Ed. Meridiane, Bucuresti 1972
  5. Philip Mathyszak, „Dusmanii Romei- de la Hannibal la Attila”, Editura ALL, Bucuresti 2008;
  6. Anthony Birley, „Hadrian”, Edit. Bic ALL, Bucuresti 2007.

(va urma)

Solomonar

Misteriosul Avalon

 

…misteriosul tărâm al legendelor si cântecelor eroice celtice. Avalon… locul  unde sufletul merge pentru a se vindeca şi a se revigora cu energii divine… misteriosul tărâm despre care legendele lumii celtice spun întotdeauna că există acum şi în veci…nicăieri şi pretutindenea …Un ţinut în afara timpului căci în el  sălăşluieşte  Eternitatea…existent în spaţiu şi timp  pentru a certifica lucrurile din afara timpului…Pâmânt sfânt unde se împleteşte puterea şi credinţa… unde ne întoarcem din nou acasă.

avalon

Avalon-Insula merelor

Numele Avalonului derivă din  celticul afal/abal ce se tălmăceşte cu înţelesul măr.Prin urmare, Avalonul este „ insula merelor”. Or, mărul în tradiţia celtică este considerat Arborele Vieţii ce susţine şi leagă între ele cele trei tărâmuri  fiindu-le în acelaşi timp sursă a hranei spirituale. Conform legendelor celtice acest măr creşte pe o insulă din Cealaltă Lume purtând pe ramurile sale fructele imortalităţii, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de orice boală şi  devine cunoscător al  tainelor de dincolo de lume ( iniţiat). Din acest punct de vedere  Avalonul este  identic cu  Centrul Spiritual Suprem, cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul Lumii.  Mai mult, el este identic  cu  Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii antici o plasează în regiunile hiperboreene  în apropiere de Coloanele lui Hercule, situate  la Okeanos Potamos, vechea denumire a Istrului ( Dunărea). Dacă vom decoperi  locul unde  creşte Mărul tradiţiei celtice atunci înseamnă că suntem  în inima Avalonului! Şi iată că urmaşii pelasgilor, a oamenilor divini, a acelor Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor, care după ce îşi îndeplinesc misiunea civilizatoare se retrag  din nou în Avalon ne oferă  cel puţin o parte (pentru început) din dezlegarea misterului.

lgapples-of-avalon

 Tradiţia românescă ne surprinde cu următoarele  afirmaţii: Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Acolo ( în acea „ insulă”) e Cetatea lui Dumnezeu şi…Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu, se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care e ( a se înţelege cu care se învecinează) Mărul Roşu  se cheamă Marea Neagră iar Mărul Roşu este Osia Pământului. El se găseşte acolo unde-i Buricul Pământului iar pe Buricul Pământului este  Muntele Sfânt. Hm.. fără comentarii! Vom explica doar că  Osia Pământului este  Columna Cerului, Axis Mundi a legendelor vechi şi că ea se află în Muntele  Sfânt al întregii antichităţi: Bucegiul! Ori Buricul Pământului  este identic cu Centrul Lumii cu acel Polus Geticus de la care se adapă toate tradiţiile ortodoxe. Inclusiv cea celtică.

Avalon – insula lui Apollo

Atenţia ne este atrasă acum de o complicaţie fonetică ce face din Avalon „ Insula Strălucirii”. Spuneam  că  numele Avalonului are ca rădăcină  cuvântul celtic „ abal”( măr). Numai că aceeaşi rădăcină stă şi la baza numelui zeului Ablun care nu este altul decât  Apollo/ Zamolxe zeul cerului şi al soarelui hiperborean. Din acest punct de vedere, Avalonul, devenit prin această complicatie fonetică Insula lui Apollo, este identic cu  Insula Leuke  din Marea Neagră ( Cronidă), identică la rândul său cu sweta-dwipa Insula Strălucirii din tradiţia hindusă, care  este sediul zeului solar Vishnu purtătorul  crucii hiperboreene, svastika. Ori svastika este un simbol al Polului  care Pol în toate tradiţiile autentice este simbolul Centrului. Pentru că centrul  despre care este vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se invoiesc  să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul său se efectueză rotaţia lumii. Ori în acest Centru întotdeauna se înalţă Arborele Vieţii şi Muntele Sfânt. Mai mult, svastika , emblemă a lui Apollo şi a lui  Vishnu totodată, „ este simbolul si emblema Polului; căci în adevăr lumea se  învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce”. Şi iată că  insula lui Ablun/ Apollo/ Zamolxe devine pe nesimţite „ insula de sticlă” denumire aplicată şi Avalonului care în simbolistica sa primară nu reprezintă altceva decât ideea de inviolabilitate. Tot legată de ideea de inviolabilitate este legată si tradiţia celtică a „ceţurilor Avalonului”.

gardianul avalonului

Legendele celtice spun că  insula Avalon  era învăluită în ceaţă , ceaţă care o delimita de lumea muritorilor si  care o ascundea privirilor celor neavizaţi.  Această „ceaţă” este tot una cu Vălul Mayei din tradiţia extrem orientală care, odată „ ridicat”, arată adevărul ascuns în spatele iluziei. De fapt Maya  este identic cu numele Maria  aplicat  Marii Zeiţe hiperboreene, denumită  de unele tradiţii  zeiţa cu 1000 de feţe. Doar cel ce ridică „ ceţurile Avalonlui” este capabil să vadă adevărata faţă a Fecioarei Lumii din textele gnostice de mai târziu.

 Revenind la ideea de Pol spiritual,  identică în tradiţiile arhaice cu cea de Centru al Lumii, la care se pretează şi  Avalonul, vom spune  că acesta niciodată nu a fost plasat în Anglia. Nu avem nici o mărturie în acest sens nici istorică nici mitică şi nici de altă natură. Însă  poetul roman Marţial  ne oferă cu ce-a mai mare precizie, valorificând o tradiţie  care era încă vie în  perioada romană clasică, localizarea acestui Pol. În Epigramele sale el se adresează soldatului Marcellinus spunând: „ Soldat Marcellin, tu mergi acum să iei pe umerii tăi cerul hiperborean si astrele Polului getic”

branacaprei211

Ori a spune Geticus Polus  înseamnă o desemnare clară  a faptului că Polul se afla  în Dacia!

bucegi2

Această exprimare nu este o figură de stil poetică deoarece romanii cunoşteau foarte bine existenţa şi a altor popoare la nord de geţi!

 

Avalonul ca pământ solar şi polar totodată este identic în acelaşi timp cu Siria primitivă despre care Homer ne spune că este o insulă dincolo de Ogygia, descriere ce o face să fie  tot una cu  Thula hiperboreeană, pământul Soarelui, pământul lui Apollo. Ori Apollo era zeul suprem al luminii solare şi al cerului hiperborean. Mai ştim  de asemenea  că  reşedinţa de scaun a  Siriei primitive era Heliopolis, „ Oraşul Soarelui”. Dacia  ne oferă din nou surprize şocante. Densuşianu  plasează  Ogygia, cu o documentaţie care nu lasă loc la interpretări,  în Dacia Hiperboreană, iar  în Muntenia  a existat cetatea Heliopolis, considerată capitală a statului dac pe vremea lui Dromichaites/ Dromichete. Că  Siria primitivă era Dacia Hiperboreană si nu  Siria istorică ne-o dovedeste o altă tradiţie hiperboreană, anume cea sanscrită, unde Soarele este pomenit cu numele de Surya, termen foarte apropiat  fonetic de Siria!

Avalon-tărâmul femeilor

Tradiţiile bretone si irlandeze ne spun că  Avalonul era condus de un număr de trei preotese păzitoare  ale Copacului Vieţii, mărul  tradiţiei celtice, identificat cu Mărul  Roşu al tradiţiei româneşti.Încă o identificare a  Avalonului cu Grădina Hesperidelor, şi ele în număr de trei, plasată de Densuşianu si V Lovinescu la Dunărea de Jos, în Dacia. De asemenea Apollo/ Zamolxe, zeul cerului şi al soarelui hiperborean, era  patronul muzelor, semidivinităţi feminine.

Pe de altă parte  ciclul legendelor arthuriene este strâns legat de tradiţia „avalonică”. Explicam într-un articol anterior ( Sf Graal) că Arthur era trimisul Polului iar acum  am afirmat, ca şi cu alte ocazii, că Polul era în Dacia. Or, întreaga viaţă a lui Arthur, şi chiar moartea sa este legată de femei. Arthur îşi leagă  epopeea de nume precum : Igraine ( mama sa), Morgane le Fay ( stapâna insulei Avalon şi conducătoarea preoteselor de aici) acestea fiind de departe cele mai importante. Dată fiind importamţa lor  să ne oprim  un pic sa le studiem si să le descoprim secretul.

Igraine, este mama lui Arthur şi fiind considerată de legendele celtice  ca deţând „ sângele” Avalonului, secretele iniţierii. Doar că umblând să  căutam înţelesul  cuvântului Igraine  aflăm că acesta  înseamnă lebădă. Phillipe Walter ne spune că în mitologie, gâsca este analogul lebedei sau al raţei. Cuvântul sanscrit hamsa desemnează  pe rând cand lebăda când raţa când gâsca şi că în textele lor mitologice  celţii nu par a face o distincţie clară între gâscă şi lebădă chiar dacă femeile din Cealaltă Lume  iau acolo înfăţişarea lebedelor. În consecinţă Igraine  este o zână pasăre, o Doamnă Lebădă /Gâscă care trimite la credinţele celtice despre femeia creatoare, femeia care procreează: Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor deopotrivă.

DSC_1515

 Din nou misterele Avalonului celtic se revelează în realitatea legendară daco-românescă. Paftaua descoperită în mormântul lui Negru Vodă ne relevă un castel cu patru turnuri  care, în Centru, chiar sub poarta de intrare ne  arată imaginea unei lebede cu cap de femeie, simbol apollinic, hiperborean şi primordial ca şi hamsa tradiţiei  hinduse.

180px-Pafta_sec_XIV

 Ori, am spus deja că în imaginarul celtic Avalonul era Centrul Lumii acolo unde se ridica Axa lumii , mărul  cu poamele de aur din Grădina Hesperidelor identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei  româneşti. Castelul  este  Camelotul, capitala regelui Arthur, imagine a Ierusalimului Ceresc şi a Avalonului  ca centru Spiritual al lumii, în care mama lui Arthur , Igraine este Regina-Mamă. De altfel  Marea Zeiţă a antichităţii chiar purta la pelasgii de la Dunărea de Jos titlul de Rhea ( Regină). Identificată cu Zâna Zânelor în  legendarul românesc ea chiar locuieste în nişte palate subterane dintr-o pesteră situată într-un munte înalt ( v. Zâna Zânelor sau iniţierea zamolxiană). Iată  şi misterele iniţiatice ale Avalonului, locul unde se află castelul Sf Graal, cupa renaşterii. Dintr-un alt punct de vedere Marea Zeiţă a antichităţii pelasge, identificată cu Maica Domnului  în creştinism, este Regina Cerului.  Oare, putea Camelotul, simbol al regalităţii divine a regelui Arthur, identificat cu miticul Avalon ( Centrul Lumii), să fie plasat în altă parte decât acolo unde lebăda (Igraine) se uneşte cu dragonul (Uther Pendragon)  ? Având în vedere cele spuse pană acum  eu cred că nu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Cu Cu atât mai mult cu cât  legendarul românesc ne spune  că atât castelul lui Ler Împărat/ Zamolxe/ Apollo cât si cel al Zânei Zânelor/ Doamna Lebadă erau plasate pe un Munte Înalt care se află  acolo unde este Buricul Pământului  sau Osia Lumii  echivalentă cu maărul tradiţiei celtice.  Iată şi originea vulturului bicefal. Garuda, vulturul tradiţiei hinduse unit cu lebăda sacră ,Hamsa! Cerul şi Pământul în fuziune în Centrul Lumii. De fapt Lebăda de pe paftaua lui Negru Vodă  este plasată pe un câmp albastru ceea ce trimite exact la calitatea de Regină a Cerului…. la unirea dintre Rege şi Regină. Iată din noi  misterele Avalonului dezlegate de tradiţia românescă a regalităţii sacre.

 O altă femeie  cu implicaţii  importante în viaţa regului Arthur şi a Camelotului este Morgane La Fay. Deşi asupra acestui nume s-a purtat o vie controversă legată de semnificaţia sa , vom opta pentru etimologia „mor” (mare) + „rigain” ( regină). Prin urmare Morgane este Marea Regină. În vechea triadă celtică acestă Morgane/Morrigan este  zeiţa războiului. Marea Zeiţă , Zeiţa Mamă întrucât era unica divinitate  feminină a pelasgilor şi dacilor era adorată şi în ipostaza de zeiţă a războiului sub numele de Leto/ Lete/ Letea. Ori acest nume s-a păstrat în toponimia Deltei Dunării sub forma Grindului Letea. Dar , din punctul de vedere al etimologiei propuse, Morgane este identică cu Igraine Crăiasa lebedelor sau femeilor Avalonului care  pe teritoriul sfânt se transformau în lebede. De fapt  ea este aceea care,  atunci când Arthur suferind din pricina rănii, îl duce în Avalon pentru vindecare venind într-o barcă. Este barca solară identică cu carul lui Apollo reprezentat  de multiple descoperiri arheologice de care votive din mormintele tracilor la care sunt înhamate păsări.

bujoru-uzs1f

Prin urmare Igraine  şi Morgane la Fay este una si aceeaşi mare zeiţă , Doamnă a Avalonului odata prin calitatea sa regină mama a Camelotului identificată cu lebăda gravată pe  paftaua lui Negru Vodă; a doua oară prin investititura lui Arthur  cu însemnul suvearnităţii sacre: Sabia.  Şi într-adevăr, tradiţia spune că  sabia lui Arthur; Excalibur, a fost  faurită în Avalon. Este aceeaşi sabie despre care vorbeşte Isus: „ Nu am venit să aduc pacea, ci sabia”! Iar suveranitatea sacră nu putea fi mandatată decat din Centrul Lumii!

excalibur

Avalon. Ţinutul vieţii şi al morţii

După anumite tradiţii ale lumii celtice Avalonul  mai era numit  şi Ţinutul celor Vii prin vii înţelegându-se rasa divină originară, acei Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor. Ori singura rasa pe care  tradiţiile vechi o numeau divină şi asemenea zeilor ,după  mărturiile greceşti de data aceasta, erau pelasgii. Pelasgii sub numele de hiperborei locuiau în Hiperboreea, centrul hiperborean extinzându-şi  atributele şi epitetele şi asupra centrului atlantic. Aceasta înseamnă că  Atlantida şi Hiperboreea sunt unul si acelaşi centru Spiritual al Lumii. Ori în legătură cu  Atlantida, toate mărturiile, inclusiv cele celtice, sunt de acord în a spune că a dispărut  ca urmare a unui îngheţ sau a unui potop. De fapt, tradiţia celtică numeşte acest teritoriu  chiar cu titulatura de „ pământul de sub valuri”. Platon vine şi completează informaţia spunând că Atlantida a dispărut ca urmare a unui cutremur sub valurile oceanului.  

Probabil veţi spune că bat câmpii cu succes…dar Atlantida era Insula Carpaţilor!  Palton în dialogul Kritias ne oferă informaţii destul de bogate în legătură cu Atlantida şi aspectul ei geografic. Astfel: „ După datină, ţara toată era foarte înaltă şi ieşea pieptiş din mare; împrejurul nu era decât şesul înconjurând orasul, el însuşi împreşmuit de un inel muntos ce cobora pană pe ţărmul mării, şesul era neted, în terase, şi mai lung decât larg masurând de la uncapăt la altul 3000 de stadii în lungime şi 2000 de stadii pe povârniş, de la mare pana în centru, ţinutul aesta al insulei întregi era îndreptat spre miazăzi şi la adăpost de vânturile îngheţate care veneau de la miazănoapte. Cât priveşte munţii înconjurători, erau în vremea aceea vestite numărul lor, înalţimea, frumuseţea fară pereche faţă de toţi care sunt azi”. Luând o hartă fizică a României  descoperim cu stupoare  ca este vorba de Ardeal!

romania_relief

Depresiunea Transilvaniei este  înconjurată de un inel muntos format din Munţii Carpaţi caz singular în lume şi atunci şi acum. Teritoriul este foarte înalt pentru că în interiorul arcului carpatic nu este o zonă de şes ci de dealuri teraste ce coboară în altitudine spre depresiunile marginale, altitudinea medie  fiind de 400-600m. Într-adevăr  pe lung de la N la S  depresiunea Transilvaniei este mai lungă  iar pe lat este mai  îngustă. Ardealul propriu zis este ferit de vânturile de miazănoapte dar şi îndreptat  spre S dacă tinem cont de curbura pe care o are  spre  partea sudică. Poate observa oricine ca Ardealul are o climă mai blândă decât restul ţării  favorizată fiind de influienţele  climatului oceanic. Fără  a mai pune la socoteală că în zona mediteraneană,  unde a fost plasată  Atlantida, nu bat vânturile de miazănoapte ( crivătul în special). Prin urmare Atlantida trebuia să fie plasată undeva  la latitudinea paralelei de 45 de grade unde acestea sunt destul de fregvente dar nu stăpânesc întrutotul. Vom spune şi că în dialogul Kritias  nu se pomeneşte de Oceanul Atlantic ci de Marea Atlantică adică Marea de lângă Muntele Atlas. Şi într-adevăr în trecutul erelor geologice Transilvania era o veritabilă insulă înconjurată fiind de  Okeanos Potamos ( Dunărea) care ocupa  întreaga  suprafaţă a Bărăganului actual, Marea Neagră şi Marea Panonică.  Luând din nou harta  vedem că muntii înconjurători sunt în numar de 7 ( mai multi după textulş citat): 3 grupe în carpaţii Orientalim 3 în Carpaţii Meridionali şi una singură constituind Apusenii!

Analizând textele lui Platon Densuşianu ajunge la o concluzie clară: „Din punct de vedere istoric, aici nu poate fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a ţării ori a ţinutului numit Atlantis, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare.. probă în această privinţă o avem de la Diodor ( din Sicilia n.n) care ne vorbeşte despre unele tradiţiuni istorice ale atlanţilor (sau ale locuitorilor de lângă muntele Atlas) culese mai târziu de timpurile cele depărtate despre care vorbesc preoţii din Sais”. Vom spune acum că aceasta este  partea reală, istorică a tradiţiilor legate de o cultură şi civilizaţie care de la un anumit moment avea să devină ascunsă şi de negăsit  în lumea celtică. Iată o o altă faţetă a „ceţurilor Avalonului”.

 Spuneam că Avalonul  se mai numea si „pământul celor vii” sau Insula  celor vii. Datorită pierderii acelei tradiţii primordiale  aduse de Tuatha de Danaan veniţi din regiunea hiperboreană şi a retragerii lor în niste locaţii subterane sau  chiar în Avalon, Insula Viilor  s-a confundat adesea cu „ regiunea Morţilor” înţelegându-se prin aceasta rasa dispărută ca şi dispariţia  înţelepciunii pe care o aduseră aceştia. Afirmaţia lui Densuşianu poate fi verificată prin etapele succesive ale ocultării acestei tradiţii primordiale  primită de celţi de la hiperborei. În primul rând, dispariţia tuathanilor, retragerea în  Centrul Suprem, de unde au venit şi apoi, dispariţia doctrinei druidice în confruntarea cu creştinismul.

CelticTrinityKnot

Pământul  uitat de timp

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat  întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea  tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această  problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.

Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării  dacismul  a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că  că acest fapt a  ocrotit  tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele  Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze  România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi  acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrânicare mai stiu  legendele  şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează  cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi inviolabilitatea  misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

zamolxe

 Bibliografie:

1.Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Buc,1997

2.V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Buc, 1996

3.N Densuşianu, Dacia Preistorică, Buc, 2002

4. M.Eliade, Arta de a muri ( antologie), Cluj,2006

5. A Bucurescu, Dacia magică, Buc, 1999

6.Phillipe Walter, Arthur, ursul şi regele,Buc, 2006

7. Julius Evola, Misterul Graalului,Buc,2008

8. E. Delcea, Secretele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, Craiova, volIV

9. Oriens revista de studii tradiţionale, Oradea,2006

America hiperboreană

 

 

Ce multe ştim despre America! Ştim că primii locuitori ai celor două continente americane au fost amerindienii (native indians), ştim că America a fost descoperită de Cristofor Columb, care rătăcit în drumul său spre Indii a ajuns aici botezându-i pe localnici impropriu indieni. Ştim că numele Americii vine de la navigatorul Amerigo Vespuci…şi câte altele mai ştim! Toţi cunoaştem America, unii  chiar mai bine decât România!

 Sunt şi lucruri mai puţin cunoscute marelui public în legătură cu America! Sunt, să le zicem aşa, nişte „îmbârligături” ale istoriei.  Să amintim câteva dintre ele.

Ştiaţi de prezenţa romanilor în America? Sunt aproape sigur că foarte putini dintre dumneavoastră au auzit de aşa ceva deşi… Savantul Robert Marks, preşedinte al Consiliului American de Arheologie Subacvatică declara în 1982, prin intermediul agenţiei UPI, că în timpul unor cercetări efectuate în largul portului brazilian Rio de Janeiro au fost descoperite fragmente de vase şi amfore romane vechi de cca 2000 ani, răspândite pe o suprafaţă de 300m pătraţi? Prezenţa romană în America de Nord este  certificată, de asemenea, printr-o monedă romană republicană (sec IV î.Ch) descoperită în 1833,în largul portului Norfolk din statul Virginia iar în1913, s-a descoperit, în statul american Illinois monedă romană datând din sec II î.Ch!

Cred că destul de puţin cunoscută este şi prezenţa vikigilor danezi pe coastele americane (sec X d.Ch). Şi mai puţini ştiu, probabil, că Danemarca se numea până târziu în Evul Mediu Dania iar locuitorii ei Dani, denumirea de danezi apărând destul de târziu. O să mă întrebaţi , ei şi ce-i cu asta? Este pentru că danii era unul dintre etnonimele sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate după cum ne informează Marea Enciclopedie Franceză. Prin urmare, danii/dacii, războinici de temut, au ajuns în America.

Se speculează de asemenea că pe ţărmurii Americii au ajuns şi Cavalerii Templieri, refugiaţi din faţa furiei lui Filip II şi a papei. Numele sub care acest dublu continent era cunoscut acestora era Merica.

Multe noutăţi dintr-o dată, nu? Cu toate aceste „picanterii” ale istoriei influenţa romană în America este nulă, deşi, din moment ce există  monedele menţionate mai sus, înseamnă că exista o viaţă organizată, în cadrul căreia se vindea şi se cumpăra; cea vikingă la fel. Peste toate se ridică insă enigmaticele tradiţii, obiceiuri şi mituri ale amerindienilor, populaţia băştinaşă a celor două Americi motiv pentru care se şi numesc „nativ indians” . Şi peste toată puzderia de neamuri ale Americii de Nord, peste sofisticatele civilizaţii ale Americii de Sud şi Latine se ridică umbra acelor virracochas, civilizatorii şi iniţiatorii Americilor, pe care, istoricii şi mai ales atlantologii,  îi identifică cu atlanţii hiperboreeni.

Miturile şi tradiţiile indienilor americani, fie ei din America de Sud fie din America de Nord vorbesc despre lucruri ciudate în legătură cu aceşti civilizatori. Mulţi dintre dumneavoastră veţi zice că bat câmpii la modul vesel…J  Cu toate acestea virracochas există independent de asta şi la fel şi faptele pe care le voi menţiona!

native-american-playing-flu

 

Surprizele miturilor

 

Cartea sacră a mayaşilor quiche numită Popol Vuh (Cartea Poporului) aminteşte  despre o Epocă de Aur  a omenirii, timp în care exista un Paradis Terestru, în care oamenii trăiau fără griji , plasat undeva în răsărit şi aflat sub conducerea  Născătoarei şi a Făuritorului! De asemenea, aflăm din acelaşi corpus de texte mayaşe că la plecarea lor zeii civilizatori au spus poporului maya următoarele: „ Noi ne întoarcem la neamul nostru, Domnul Cerbilor se şi află acum pe locul său, el se zăreşte acolo, în cer”. Ciudate informaţii ne mai transmit mayaşii!

Aflăm dintr-un foc că  paradisul maya se afla  undeva în răsărit şi că acesta se afla sub ocârmuirea Născătoarei şi a Făuritorului şi că neamul  zeilor civilizatori era condus de Domnul Cerbilor. Dacă paradisul terestru al mayaşilor  care se afla sub conducerea Făuritorului ( şi a Născătoarei) iar zeii lor se întorc în acest paradis din care au şi venit atunci înseamnă că  Făuritorul este acelaşi cu Domnul Cerbilor!

 Din tradiţia neamului mayaş nahuatl aflăm un fapt şi mai surprinzător: Quetzalcoatl (Şarpele cu pene) avea pilea albă şi era numit  Yoali-Eequatl (Noapte-Vânt).. .Revenind la Popol Vuh a mayaşilor quiche aflăm că primul vânt vine dinspre  est „unde se află paradisul terestru”… Prin urmare ştim că în limba nahuatl numele lui Quetzalcoatl desemnează Vântul de Miazănoapte şi mai ştim de la mayaşii quiche , de aceasta dată, că paradisul terestru se afla în est. Prin urmare avem direcţia din care a venit în America Quetzalcoatl! A apărut dinspre est dar patria lui era în nord! Despre acelaşi Quetzalcoatl  mai aflăm că pe langă pielea albă,  mai purta şi barbă  şi era îmbrăcat în haină albă!

quetzalcoatl21

Graham Hankok îl identifică pe acest Quetzalcoatl cu Virracocha adorat în regiunea Callao, din jurul lacului Titikaka. Pentru a vedea  şi certifica , o data în plus, originea lui Quetzalcoatl trebuie să cităm o tradiţie a localnicilor: „Thumpa a părut în Altiplano în vremuri străvechi , venind dinspre nord, cu cinci discipoli. Un bărbat alb, cu înfăţişare augustă, cu ochi albaştri, cu barbă…”

dragon__americano_quetzalcoatl

Din alte mituri maya aflăm că  oamenii din paradisul terestru „fiinţau şi rătăceau acolo, în răsărit

 Cam destule nelămurite! Să vedem şi lămuririle de rigoare… că, deh , dacă spui de unele chestii ciudate trebuie şi să le lămureşti tâlcul.

Să pornim de la ciudatul Quetzalcoatl….. spre paradisul terestru. Numele său mayaş ne trimite direct în extremul nord, limita cunoscută a Europei străvechi dincolo de care, ne spune Herodot, nu se ştie ce se află şi cine locuieşte acele meleaguri. Ori limita lumii cunoscute anticilor europeni era Istrul/Dunărea dincolo de care locuiau pelasgii-hiperboreii-atlanţii-străvechii daci. Numele lui Quetzalcoatl spuneam că înseamnă vântul de miazănoapte prin aceasta el fiind identic cu Boreas şeful clanului boreazilor, care erau preoţii cultului zamolxian din Hiperboreea! Mai mult descrierea caracterelor sale tipologice, alb, cu barbă şi cu ochi albaştri se potriveşte de minune tipului uman  carpato-dunărean (v. Iisus, marele iniţiat din Dacia) despre care Densuşianu ne spune că „(pelasgii) pletoşi, cu pielea albă şi cu ochii în care se reflectau culoarea cerului şi a pământului” . Mai adăugăm că preoţii zamolxieni oficiau îmbrăcaţi în alb!

 Quetzalcoatl era reprezentat la amerindienii în discuţie  sub două aspecte: Şarpele cu pene şi şarpele dublu al creaţiei . Ambele reprezentări sunt prezente în simbolistica pelasgo-geto-dacă. Pe Columna Traiană apare reprezentarea dragonului dacic ornat cu pene iar

draco91

cei doi şerpi sunt şerpii creaţiei ce se încolăcesc în jurul caduceului hermetic, pornind în două direcţii diferite pentru a se reuni în vârful acestuia

Pentru a desemna şi mai clar originea lui Quetzalcoatl vom spune că Hiperboreea apollinico-zamolxiană era plasată de toţi autorii antici în Dacia (v Dacia Hiperboreană) unde era centrul Imperiului Pelasg şi al religiei Făuritorului şi Născătoarei! Fapt surprinzător miturile maya ne spun că oamenii din paradisul terestru (Hiperboreea greacă) rătăceau acolo în răsărit! Şi culmea că au dreptate! De ce? Pentru că după ce pelasgii  şi-au organizat centrul politico-administrativ şi religios la Dunărea de jos şi-au extins dominaţia binefăcătoare asupra întregii Asii Mici şi Europe mai apoi pornind să colonizeze Orientul Mijlociu şi Îndepărtat. Acest fapt este denumit de N. Densuşianu  „marea migraţiune pelasgă” iar de V. Lovinescu „marea migraţiune hiperboreană.

Dar cine era Făuritorul şi Născătoarea? Mitologia pelasgo-dacă moştenită de români ne spune că oamenii s-au născut din Pământ şi din Cer. Când vine vorba despre aceste două divinităţi, Făuritorul şi Născătoarea, tradiţiile maya de comun acord îi numesc „Inima cerului” şi „Inima Pământului”! Mai mult tradiţiile pelasge ne spun că Cerul şi Pământul erau părinţii  celor dintâi oameni iar Asiu spune şi mai specific cu referire la Născătoare, că  Pelasg primul om, s-a născut din pământul negru pe crestele înalte ale munţilor! Ori pământul, străvechea divinitate cunoscută sub numele de Geea/Dakia/ Dochia este descrisă de tradiţiile antice ca mama educatoare şi născătoarea tuturor!

 Că veni vorba de munţi…ştim că zeii popoarelor amerindiene  din America de Sud locuiau în munţi întocmai ca Dublul Zamolxe şi preoţii săi şi că cordiliera sud-americană poartă numele de Munţii Anzi. Ciudat! Iordanes în Getica ne spune despre geţi „pentru aceste victorii mari,…. Ei i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică „anzi” şi nu simpli oameni” Să fie o pură coincidenţă? Eu cred că nu, din moment ce prima ţară colonizată de pelasgii/hiperborei a fost Sumerul unde  regii purtau numele de En-Si, care aduce uimitor de bine cu anzii dacilor şi cu locurile  zeilor sud-americani– Munţii Anzi! Chestiunea devine de-a dreptul ciudată atunci când citim la Densuşianu: „Ceriul şi Pământul erau cei dintâi zei consacraţi ai  lumii vechi. Lor, pentru prima oară, li s-au dedicat vârfurile cele mai înalte ale munţilor, dealurilor şi promontoriilor, cu deosebire înălţimile, unde se adunau norii şi se formau precipitaţiile. În munţi se aflau templele şi altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit arhaic misterios, aici se celebrau festivităţile religioase”

amn41

Într-una dintre tradiţiile menţionate mai sus, Făuritorul, aspectul masculin a lui Zamolxe din perspectiva noastră, devine Domnul Cerbilor. Devine de-a dreptul ciudat atunci când vedem că cerbul are un caracter sacru atât la pelasgi cât şi la români! În colindele româneşti culoarea sură a cerbului îi conferă suveranitatea sacră iar pe una dintre stemele muşatinilor, stema oraşului Baia, prima capitală a Moldovei, apare un cerb decapitat.

pecetea20de20la20baia

Mai mult, muntele sacru unde se afla  Columna Cerului, Axa Lumii despre care grecii spuneau că se află în Hiperboreea/ paradisul terestru al bibliei şi de-a lungul căreia  comunicau energiile vitale ale Cerului şi Pământului (Inima cerului şi Inima Pământului) era plasat în Dacia şi se numea Kogaion! Tocmai acest munte atât de sfânt al antichităţii străvechi şi clasice dacă este privit dinspre nord oferă o surpriză uimitoare: culmile sale formează imaginea schiţată a unui…cerb! Iată cum Făuritorul devenit Domnul Cerbilor se identifică cu Zamolxe. Şi chiar mai mult, Ardealul, teritoriul ce se deschide dincolo de Kogaion, se numea în vechea limbă Hardeal ceea ce înseamnă Casa Domnului!

America de Sud oferă şi alte surprize care trimit la patria de origine a zeilor lor.

Incaşii de această dată ne rezervă o surpriză… rasială! Primii locuitori ai Perului aveau grupa sanguină A  necunoscută în America de sud pană la venirea europenilor. Există ipoteza cum că conducătorii incaşilor vorbeau o limbă secretă cu echivalenţi şi în limba sanscrită. Numai că arienii care au invadat India punând bazele culturii vedice erau ..pelasgii conduşi aici de către prinţul Rama! Având în vedere grupa sanguină pomenită nu putem deduce decât că vechii incaşi erau … europeni-pelasgi din paradisul terestru Hiperboreea….

  „Stela bărboşilor” descoperită în La Venta în 1940 de către  Matthew Stirling… Aceasta reprezintă imaginea unui om de tip caucazian cu nasul proeminent  şi cu o barbă lungă şi stufoasă. Acelaşi lucru  este valabil şi în cazul celorlalte figuri caucaziene descoperite în La Venta. Una era sculptată,  în basorelief, pe o placă de piatră, aproximativ circulară, cu diametrul de circa 1 m. Îmbrăcat cu un fel de pantaloni mulaţi pe corp, trăsăturile  sale erau cele ale  unui anglo-saxon. Avea o barbă deasă şi ascuţită şi purta pe cap  o cuşmă ciudată. Acestea ni le spune G. Hankok.

 Eu fac următoarea observaţie: toate aceste figuri poartă barbă. Grecii, romanii, sumerienii egiptenii antici nu purtau podoabă facială, unii dintre ei precum egiptenii şi amerindienii fiind spâni! Menţiunea caucazian elimină din start  tipul viking şi cel celt. Ciudat este însă faptul că peruvienii poartă iţari ca şi vechii daci şi români actuali. Vedem că acelaşi port era valabil şi pentru  olmeci a căror capitală era la La Venta! Iar cuşma este simbol al distincţiei nobiliare la daci fiind purtată de tarabostes şi de imaginea lui Zamolxe întruchipată de Sfinx! Cuşma era simbolul nobleţei la pelasgi!!! Iar pentru a vedea tipul „caucazian” despre care am vorbit  aruncaţi o privire Imaginii lui Decebal de pe Columna lui Traian.

 dapyx_clip_image001

Alte surprize din… America de Nord

 

Prezenţa dacilor în America de Nord poate fi certificată prin existenţa a două toponime derivate din rădăcina DAC: Dakota de Nord (North Dakota) şi Dakota de Sud (South Dakota). Ori, se ştie că singurul popor ce purta această denumire, în toată antichitatea şi până în Evul Mediu târziu, sunt locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, a căror ţară se numea Dacia. Mai ştim , de asemenea, că teritoriul locuit de un popor, oricare ar fi acesta, capătă denumirea stăpânilor lui: Imperiul persan de la persani, Imperiul roman de la romani, România de la români, Ungaria de la unguri, etc. Mai ştim că  pentru unele izvoare antice Dacia era percepută ca Dakia. Deci, rădăcina „Dak” (sub această formă), aşa cum apare ea în toponimul Dakota, are suport real.

northdakota_c_indian

Denumirea statelor Dakota este însă una compusă din Dak+ sufixul ota. Ce însemne acesta? Oricine cunoaşte un pic de gramatică românească va fi uimit de faptul că multe nume româneşti au terminaţia „ota”, a-ul final devenind „ă” (Albotă, Arnota, Laiotă, Vlahotă). În toate cazurile menţionate pentru limba română terminaţia „otă”/”ota” are semnificaţia de „mic”. În cazul nostru, după ce am spus toate acestea putem observa că denumirea Dakota, aplicată teritoriului locuit de indienii Dakota, nu înseamnă altceva decât…dacii mici!

După Marea Enciclopedie Franceză indienii Dakota, pentru că vorbeau o limbă Sioux, au fost incluse de către alţi amerindieni în marea uniune de triburi Sioux. Numai că numele de Dakota se aplică în mod special uniunii de triburi ce stăpânea  cursul superior am fluviului Mississippi, întinzându-se în vest până la Munţii Black Hills şi mai departe până în Munţii Stâncoşi, având ca graniţă nordică  Canada iar limita sudică fiindu-le râurile Big Sioux şi la Plata. De  aici putem deduce că etnonimul Dakotas a existat  de sine stătător înainte de includerea sa în marea uniune a triburilor Sioux de vreme ce se aplica unei populaţii ce se putea delimita geografic pe un anumit teritoriu. Şi ca să continuăm în acelaşi ton este bine să menţionăm că unul dintre statele americane locuite de indienii Dakota în trecut, purta si mai poartă  numele de Montana. Foarte ciudat, pentru că în limba română actuală o zonă pe a cărei teritoriu se află munţi se numeşte montană. Ori Montana este  un stat american muntos!

Sioux este considerată cea mai mare uniune de triburi din America de Nord Numele său provine din rădăcina „Siu”. Tocmai aceasta este ciudăţenia lor! Pentru că sub denumirea de SIU erau cunoscute de către chinezi triburile de Yue-Tchi (geţi) ce ocupau un teritoriu imens ce se întindea din Asia Centrală până la Oceanul Pacific.

Există încă cel puţin două surprize în America de nord. Anume: tribul indienilor chaeyenne a cărui denumirea seamănă uimitor de mult cu cea a tribului dac al Caenilor şi statul american Illinois. Această ultimă denumire americană nu vi se pare că seamănă uimitor de mult cu toponimul Ilion, aplicat cetăţii pelasgo-traco-dace Troia?

 

 Obiceiuri şi tradiţii… nord americane

 westernlegacy

Şi la acest capitol avem surprize! Toate popoarele indienilor nord americani cred în Marele Spirit. Aceasta este cunoscut de cele mai multe ori sub numele de Manitou (pronunţat Manitu) Acest Manitou  este considerat zeul suprem de către amerindieni el fiind stăpânul Veşnicelor Plauri ale Vânătorii, unde mergeau războinicii după moarte. Din foarte ciudat pentru că Zamolxe, Marele Zeu al dacilor le spunea acestora, prin intermediul marilor săi preoţi că:” nici el (marele preot-n.n),nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac, nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile” pentru a vă dumiri că aşa stau lucrurile  şi la indienii americani aruncaţi o privire  asupra unor cărţi pe care probabil le-aţi citit cu plăcere în copilărie: Ultimul Mohican, Hiawathaha, etc. Mai mult chiar numele Manitou ar putea avea legături cu Zamolxe!

Densuşianu ne spune despre Zamolxe/ Saturn că în calitate de stăpân al lumii de dincolo se numea Manes denumire ce desemna pur şi simplu, la origine, sensul de „mare”. Mai mult la romani, care moşteniseră credinţele lor de la etruscii plecaţi din Apuseni în mil III î. Ch, mani erau spiritele străbunilor plecaţi pe lumea cealaltă Prin urmare, Saturn/Zamolxe, mai mare peste spiritele strămoşilor plecaţi era chiar Marele Spirit! Mai mult, Manitou pare a fi un nume compus din Mani/Manes + tou survenit probabil prin aliteraţia lui ta. Iar ciudat pentru că unul dintre epitetele lui Saturn/Zamolxe era chiar Tatăl cu variaţiuni româneşti precum Tătar, Tartar iar particula Tou/tu/ta  din Manitou desemnează tocmai calitatea de părinte a acestuia.

 Indienii îl desemnau pe Manitou ca pe un vultur, de fapt simbol al regalităţii la toate popoarele antice, numai că vulturul era şi emblema lui Zeus /Deus Pelasgicul care era Zamolxe!

native-american1

 La daci, Zamolxe era reprezentat  ca un şarpe iar este cunoscută onomastica indiană  care prevalează în  nume precum Şarpele cel Mare, Micul Şarpe. Chiar neamul indienilor Dakota  se autodenumea cu titlul de Little Snakes (Şerpii Mici)  Ca şi putere, forţă divină manifestată pe pământ, simbolul lui Zamolxe era ursul iar indienii americani purtau nume Mare Urs, Şapte Urşi, Micul Urs. Din legendele menţionate de V. Lovinescu aflăm că tatăl moldovenilor este un taur/bour alb ori nume ca taur, bizon, ruda a bourului şi zimbrului, sunt fregvente la amerindienii nord americani.

 

Întocmai cum la pelasgi şi la daci existau nume Diogenes sau Zalmodegikos, Diuspor fiecare în legătură cu Marele Zeu. Lupul este un alt element existent atât în tradiţiile dacice cât si în cele amerindiene fapt deosebit mai ales într-o zonă în care  nu există lupi ci numai coioţi, rudele fricoase ale lupilor. Ştim că numele dacilor derivă din cuvântul traco-frigian daous care înseamnă lup, ori, lupul este unul dintre cele mai răspândite nume la indieni iar la români chiar există numele de familie şi patronimul  Lupu! Mai mult, Lupul era un simbol zamolxian, Apollo/Zamolxe fiind numit şi Lykaios!

100555241

Adăugăm aici nişte identităţi de cultură care din nou pun pe gânduri. Ritmul tam-tam-urilor amerindieni care impuneau mişcările dansurilor sacre amerindiene se aseamănă uneori până la identitate cu acompaniamentul „dobelor” ce acompaniază  colindele, incantaţiile sacre ale românilor!

drummers

Platon ne vorbeşte la daci despre practica descântecelor în vindecările de anumite boli, iar vraciul indian tocmai acesta făcea descânta bolnavul pentru a alunga spiritul rău (boala) care se cuibărise în  corpul pacientului. Mai mult englezii i-au numit pe vracii indieni medicine-man adică un soi de medici „empirici” şi chiar şi azi la românii de la sate mai este valabilă „medicina babelor” ce foloseşte descântece şi fel de fel de obiecte magice. Dar aceşti vraci erau si deţinătorii cunoaşterii sacre, a ritualurilor, tradiţiilor şi legendelor, ei înşişi având în dotare un arsenal de obiecte magice. Toate bune numai că avem şi noi nişte vraci cu obiecte magice în dotare şi care umblau pe nori – solomonarii. Să nu uităm că în ritualurile acestor vraci amerindieni fumul/norii joacă un rol crucial uneori!

native_american2

Acestea fiind spuse vom încheia pe tonul pe care am şi început. Indienii lenapi din neamul delewarilor credeau că: „Toate acestea s-au petrecut tare demult pe pământ, dincolo de Oceane (!), la începutul începutului. O mică observaţie: dacă primul Ocean , căci se foloseşte Oceane şi nu Ocean desemnează Oceanul Atlantic celălalt desemnează ce? În trecut Dunărea era cunoscută sub numele de Okeanos Potamos sau Fluviul Ocean!

În încheiere, sunt de părere că prezenţa civilizatoare a Atlanţilor/hiperboreilor/ pelasgilor de la Dunărea de Jos în America este un fapt cât se poate de plauzibil datorită tocmai identităţilor pe care le-am menţionat.

sheephunter2

Şi pentru că vor fi mulţi care vor zâmbi din colţul gurii când vor citi acest articol, repet, în limbajul ardelenesc, drag mie: Nu-i musai să mă credeţi! Io mi-am zâs numai părerea! J

 

Bibliografie:

 

1.      Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed Obiectiv, Craiova

2.      N. Densuşianu, Dacia  preistorică, ed Arhetip,Bucureşti,2002

3.      Dan Apostol, Atlantida şi Pacifida. Amintiri din noaptea timpului, ed RAI, Buc

4.      Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac, get, Ed Abaddaba, Oradea,2000

 

zamolxe

 

 

 

 

Bulibăşeală cu… indo-europeni!

 

 

         Poate că nu ştiaţi…dacii nu erau daci, nu erau nici traci, ce să mai vorbim de pelasgi sau hiperborei, să uităm cu totu’ de atlanţi, pentru că savanţii noştri istorici ne-au făcut de ceva vreme încoace…indo-europeni!

         Iată ce ne spune un doctor în istorie român: „În grupul sudic al popoarelor indo-europene, tracii ai reprezentat foarte de timpuriu o civilizaţie originală şi avântată, care se deosebea profund de a celorlalte popoare”. Aha, deci tracii erau indo-europeni şi „ca indo-europeni, (…) au adus cu ei  în sud-estul Europei şi până dincolo de Carpaţii nordici , acel fond religios care se recunoaşte la toate popoarele  aparţinând grupului indo-european”. Este de presupus că purtătorii acestei civilizaţii „originale şi avântate” aveau şi o limba care este şi ea o limbă…indo-europeană.        

         Până aici cred ca suntem lămuriţi cu toţii! Tracii erau un popor de sorginte indo-europeană, cu o religie indo-europeană, rugându-se la zeul lor într-o limbă, cum altcumva daca nu … indo-europeană?

         Noi, ăştia care nu suntem aşa şcoliţi, auzârăm la şcoală că neamul dacilor era cea mai nordică ramură a neamului trac. Prin urmare, făcând parte din neamul trac, dacii, nu pot fi altceva decât…indo-europeni!

          Nu mă credeţi? Staţi, că vă explică Al. Nour, doctorul în istorie de care vorbeam mai sus: „ În marea familie tracică, geto-dacii se remarcă foarte de timpuriu printr-o adâncă şi severă religiozitate. Şi încă spre deosebire de tracii sudici, ei au păstrat mai pur fondul primitiv religios indo-european.”

         Excelent ! Acum putem spune fără frica de a greşi, că suntem un popor de corcituri, ba chiar corciţi de două ori… Odată  „amestecul”  dintre indieni şi europeni (indo-europeni) din care au rezultat tracii şi dacii şi apoi „amestecul” dintre daci şi romani din care a luat naştere poporul român!

          Le-ar place unora! Da or să fie tare surprinşi să afle că nu este aşa!

          Din păcate, nu doar  dl. Al. Nour a îmbrăţişat indo-europenizarea ci şi alţi savanţi, atât români cât şi străini.

          Acestora, eu – neşcolitul (că am şi io 4 ani de facultate  pe la specializarea istorie-geografie, fără alte diplome si titluri, da  cu plăcerea adevărului în inimă), mă văd obligat să le atrag atenţia asupra unei chestiuni pe care, deşi este bătătoare la ochi, ei chiar nu o observă, sau se fac că nu o observă.

           Anume că sintagma indo-european este o derivare a sintagmei indo-german pe care a lansat-o cercetătorul german Bosch-Ghimpera (posibil sub influenţa benevolă sau nu a fascismului) din necesitatea de a arăta descendenţa ariană a germanilor prin orice mijloace (ce dacă-s ăle mijloace, neştiinţifice?). Dar – ca orice  cercetător onest – avertizează din capul locului că teoria s-a este fictivă, adică nu are nici un suport: În limbaj concret şi pă înţălesu omului de rând, teoria cu pricina îi apă  dă ploaie! Goz în ochiu’ regimului fascist şi a lui Hitler!

gimpera

          Cu toate astea, cercetătorii se cramponează de indo-europeni şi indo-europenizare.

          Iar dacă nu ajunge „chestiunea bătătoare la ochi” menţionată mai sus, putem aduce şi alte amendamente acestei teorii. Putem ridica o serie de întrebări  la care respectiva teorie, atât de îndrăgită de savanţii mai vechi sau mai noi, nu ne poate oferi un răspuns clar.

          Bunăoară, io, în curiozitatea mea, aş vrea să ştiu care-i patria acestui popor? Iau cărţile de istorie şi le întreb. Aici mă încurc mai rău în ştiinţă. De ce?   

          Pentru că patria indo-europenilor, înţelegând aici ţinutul lor natal, locul lor de baştină unde s-au format ca popor, poate fi oriunde şi nicăieri. Fiecare cercetător vine cu părerea lui, neajungându-se la un consens, consensul sprijinit faptic însemnând rezolvarea problemei.

          Prin urmare în respectivele cărţi de care pomeneam mai devreme, apar o sumedenie de patrii (locuri natale) ale indo-europenilor: Europa Centrală (oarecum de înţeles), zona Mării Baltice, zona dintre munţii Carpaţi şi Marea Baltică (asta se apropie de adevăr, numai că nu era locuită de indo-europeni ci de pelasgi), Asia Centrală, zona nord pontică(!), Kazahstan – nordul Mării Caspice.

        Vă întreb eu pe dvs.: cine a mai văzut un popor cu atâtea locuri de origine? Nimeni! Este o imposibilitate din toate punctele de vedere!

        Atunci, înseamnă că doar unul dintre ei are dreptate!

        Care? Bosch-Ghimpera, care avertizează că teoria sa este fictivă.

        Este absolut logic ca un popor fictiv să aibă o patrie fictivă, adică inexistenţa lui să probeze inexistenţa unei patrii unde s-a format şi din care a plecat.

        Curiozitatea mea, tinde să acorde circumstanţe atenuante savanţilor şi zice aşa: „Apoi, dacă n-or gasât locu’ …poate s-or rătăcit, că-i mare lumea!… barem spună-mi cam pân ce vreme (la ce dată) s-or petrecut cele lucruri fericite!”

         Ieu iară cartea/cărţile…cetesc şi zâc mirat: „Tulai ce … bulibăşală!”

         De ce? Pentru că şi data este la fel de „mişcătoare” ca şi patria. Ea începe cu mileniul IV î.Ch. ajungând până la epoca de trecere dintre eneolitic şi epoca bronzului.

         Şi pentru că aceste date nu au convins, la acele momente existând deja culturi bine puse la punct (vezi culturile tracilor) limita invaziei indo-europene a fost împinsă la… 35000 î.Ch.     

         Săracii! Le îngheţau ţurloaiele prin frigu’ de atunci,  pentru că aceasta datare îi trimite în plină glaciaţiune. Să nu mai punem la socoteală faptul că indienii, veniţi (oare din ce motive?) să se corcească cu europenii aveau de străbătut, în lipsa oricărui mijloc de transport, o distanţă de mai bine de 4600 km pe jos în condiţii de temperatură care vara, în iulie ajungea doar la 10°C, iar iarna în ianuarie la -14 –22!

         Grotesc! Credeţi că în asemenea condiţii de viaţă şi după parcurgerea pe jos a unei asemenea distanţe mai aveau respectivii chef şi putere sa-şi mai impună cultura şi civilizaţia şi să facă prunci ce vor deveni indo-europeni? Aproape sigur că nu…

         Pe de altă parte, în perioadele menţionate nu se făcea politică! Ori  asimilarea unei populaţii presupune o acţiune politică.

         Mai mult, în cazul în care indienii ar fi binevoit să vină în Europa, ar fi avut loc suficient să se aşeze fără a deranja pe nimeni, dată fiind puţinătatea populaţiei în epoca bronzului şi eneolitic.  

         Buuuuun! Io zic că am lămurit-o şi pe asta cu migraţia.

         Susţinătorii indo-europenismului ne mai spun, de altfel bine intenţionaţi (dar nefondaţi), că prin asimilarea populaţiilor pre-indo-europene de către indo-europeni s-au format noi grupe etnice a căror etnogeneză s-ar fi încheiat undeva pe la  sfârşitul mileniului III – începutul mileniului I î.Ch.

         Toate bune numai că pelasgii existau deja de mai bine de un mileniu (începutul mileniului IV î.Ch) aşa cum o dovedesc faptic  tăbliţele cu scriere descoperite la Tărtăria de Mureş!

          Aheii existau şi ei deja ca neam, stabilit în nordul Dunării, de unde mai apoi a migrat în Grecia actuală, la sfârşitul mileniului III î.Ch.

          Mai mult, terminarea etnogenezei indo-europene în mileniul I î.Ch corespunde perioadei în care este datat războiul troian când neamurile greceşti şi trace existau deja şi erau de sine stătătoare.

          Acum, pentru cei care susţin teoria indo-europenizării, mai am două atenţionări  şi închei:

          1. în Europa nu o să întâlnim niciodată tipul rasial indian – care ar fi trebuit să apară măcar sporadic în cazul amintitei asimilări – după cum nici în India nu vom afla tipul rasial european (decât în cazul emigranţilor);

          2. pe de altă parte, inexistenţa acestui nume etnic în vreun document epigrafic sau literar antic. În schimb… apar pelasgii, care în ciuda indo-europenilor, sunt numiţi de către greci „divini” şi „primii oameni de pe pământ”. Pelasgii, al căror centru politic, economic şi cultural se afla în Dacia nord dunăreană. Pelasgii care nu s-au corcit cu indienii pentru a da naştere unui popor pelasgo-indian ci şi-au „plantat” cultura în India dând naştere înaltei culturi vedice. Ei pelasgii, erau acei Arya (nobili, strălucitori)!

          Prin urmare nu este vorba de o migraţiune indiană spre Europa, aşa cum lasă să se înţeleagă sintagma indo-european, ci dinspre Europa, mai precis Dacia, spre India şi continentul asiatic.

          În concluzie, cine are urechi de auzit, să audă, vorba evanghelistului: noi românii, ca şi vlahii, dacii, tracii şi pelasgii nu suntem indo-europeni, nu suntem nici euro-indieni ci suntem europeni !

          Deranjează pe cineva treaba asta?

 

zamolxe