Shungkmanitutonka

Scanci, scuturand surprins capul mare, scormonind nervos zapada inghetata, fara sa-si ia ochii de la cel din fata lui. Simti in narile frematande mirosul ciudat al omului, il recunoscu si nu se putea hotari daca sa fuga sau sa ramana locului. Barbatul il tintuise cu privirea, mut si nemiscat, cu un genunchi infipt adanc in zapada si degetele lungi intepenite pe teava rece si opaca a pustii. Il auzi soptind:

-Fugi, Shungkmanitutonka…

Ii recunoscu vocea. Stranuta de cateva ori, nelinistit, pufnind pe nari rotocoale albe de abur si-o rupse la fuga, rasucindu-se in salturi mari. Pierduse urma haitei de cateva zile si de-atunci ratacea, bezmetic, dand tarcoale tepee-urilor in miez de noapte, gata oricand sa inhate  vreun caine sau vreun manz. Rupsese in bucati o catea cenusie pe care-o surprinse in gerul diminetii scormonind aiurea dupa oasele aruncate de oameni. O tari apoi departe, langa rau, precaut. In urma lui ramasese o dara de sange pe zapada alba. Ii fu aproape la fel de usor sa doboare manzul firav, pe care insa nu mai avut puterea sa-l care atat de departe, asa ca se multumi sa-l tarasca cativa pasi, strangand pleoapele si icnind si sa se ospateze in voie. In noaptea urmatoare se temu sa se mai apropie; oamenii, prinzand de veste, il asteptau. Le auzea vocile. La inceput statusera pititi prin locuri numai de ei stiute apoi, invingandu-i frigul iernii canadiene, isi aprinsesera focuri focuri. Nici chip sa te mai poti apropia de sat! Lupul haladui o vreme pe sub copacii de la marginea padurii, apoi se retrase in culcusul de sub maluri, cu botul lung culcat pe labele dinainte, ganditor.  Ofta. Isi amintea. Avea si el amintiri, aidoma omului, omul care-l crescuse. Il gasise barbatul acela cu ochi fumurii intr-o primavara, un ghem sur de blana. Incercase sa fuga, dar era prea mic si prea speriat, asa ca se pitise sub o tufa din apropiere, ascunzandu-si capul. Simti mainile acelea cu degete lungi cuprinzandu-l – tremura. Auzi vocea grava a barbatului:

-Nu te teme, Shungkmanitutonka… Nu te teme.

Nu intelegea graiul ciudatului animal, dar vocea aceea il linisti. Se strecura la pieptul omului, sub haina groasa, scheunand subtire. L-a dus cu el, l-a adapostit la caldura tepee-ului si i-a dat carne fiarta o vreme, pana s-a inzdravenit. Noaptea, poticnindu-se si impiedicandu-se, se catara pe omul adormit si, mai departe, pe mormanele de blanuri si piei, umbla de colo-colo nelinistit si insetat. Lupoaica nu apucase inca sa-l intarce si se pomenea cautand degetele omului. Sugea cu inversunare, desi stia prea bine ca n-avea sa se aleaga cu nimic. In timp s-a dezvatat si de obiceiul asta, setea de lapte trecuse incet, incet. Simtea, in cosul pieptului, o furnicatura ciudata, care aparea seara. Atunci  voia sa o ia la goana. Facea cateva salturi, aratandu-si nerabdator coltii- atunci omul radea, vorbindu-i. Ciulea urechile, privindu-l fix in ochii fumurii si framanta blanurile mari cu labele din fata. Omul se aseza jos, in fata lui, iar el sarea, muscandu-i varfurile parului lung.

O data l-a batut. Avea in noaptea aceea un chef nebun de harjoneala, de duca. Crescuse si se inzdravenise. Nu stia nici el cum, dar cautase iar degetele omului, muscand cu nesat. Trezit din somn, cu sangele siroind, barbatul l-a apucat de ceafa, strecurandu-i printre dinti vorbe taioase. Si-a simtit inima in gat si gustul sangelui pe limba. S-a infiorat, incercand sa se smulga din stransoarea degetelor lungi. I-a fost cu neputinta, omul era mai puternic decat el. A simtit arsura curelusei de piele pe spate, apoi inca o lovitura, si alta, si alta- se ghemuise, cu muschii incordati, infricosat si furios. Cand i-a dat drumul, s-a ascuns intr-un colt, impleticindu-se. De durere si teama, a urlat. Un urlet prelung si nesigur, tremurat. Omul, badajandu-si degetele, si-a ridicat ochii spre el. Si a zambit.

Vremea se incalzise bine cand l-a scos afara- vazandu-se liber, a luat-o la goana printre picioarele oamenilor. Cineva a tipat. Copiii, intai uimiti, apoi inveseliti, s-au luat pe urmele lui, chicotind, atingandu-i cu varfurile degetelor blana deasa. Omul, cu bratele incrucisate la piept, radea cu pofta urmarindu-l. A luat-o atunci la fuga intins spre padure, cu ceata de copii pe urmele lui. A auzit in spate vocea puternica a barbatului cu ochi fumurii. Chema copiii inapoi. S-au oprit, urmarindu-l cu ochii lor mari si stralucitori. Rataci o vreme prin padure si pe dealuri, mirosind, luand urme de animale, alergand si tavalindu-se la rau, apoi simti ca i se face foame si se apropie sovaitor de sat. Oamenii aprinsesera undeva un foc mare, se apropia seara. Simtea mirosul carnii prajite si scheuna intaratat. Se opri undeva, nu foarte departe, atent. Dupa o vreme se intoarse, adapostindu-se sub mal si adormi, ascultand greierii. Dadu din nou tarcoale satului adormit cand incepura sa mijeasca zorii. Cainii l-au latrat galagiosi, scotand oamenii somnorosi afara. Barbatul cu ochi fumurii l-a alungat:

-Pleaca, Shungkmanitutonka! Pleaca, du-te! i-a strigat bland.

Si el l-a inteles. Cateva zile a ramas in preajma raului, starnind iepurii de prin vagauni, apoi a plecat. A mai privit o data inpoi din varful dealului spre satul forfotind de viata, apoi a rupt-o la fuga pe panta in jos. A ratacit aiurea pana in iarna- era puternic si sprinten si nu-l prindea niciodata seara cu stomacul gol. A iesit insa din iarna jigarit si, daca n-ar fi avut blana aceea deasa, i-ai fi putut numara coastele. Trecuse hotarele inspre sud si se invatase sa fure gaini. Fugarise un motan mare, dungat care se catarase intr-un pom, infuriindu-l la culme. A muscat coaja tulpinii groase, indepartandu-se in fuga, dezamagit si parca mai infometat.

Iarna urmatoare a intalnit, in nord, haita. O urmarise zile in sir de la o oarecare distanta, apoi isi facu curaj si se apropie. A trebuit sa-i insangereze pe vreo trei dintre ei, cu o lupoaica a avut cel mai mult de furca. Era mare si neastamparata si reusise in cateva randuri sa-i sfasie pielea. Pana la urma l-au primit intre ei. Iarna fusese mai blanda ca de obicei asa ca in primavara care a urmat arata ceva mai bine decat in cea care trecuse. Daduse tarcoale lupoaicei neastamparate si, dupa multe necazuri, se alesese cu trei gheme de blana scancitoare.

-Fugi,  Shungkmanitutonka…

Se intorsese singur, infometat. Zacuse o vreme, bolnav, cu febra chinuindu-i maruntaiele, muscand zapada. Haita plecase in cautare de hrana si ii pierdu urma. Plecasera  poate spre sud, dincolo de hotare, cum plecase si el candva.

-Fugi,  Shungkmanitutonka…

Arma s-a descarcat. Simti intre coaste o durere ascutita. Isi pierdu echilibrul si se lasa  sa cada cu botul prelung in zapada. Isi auzi dintii clantanind si ii era atat de cald, dintr-o data, incat abia mai putea sa respire. Se opinti, ridicandu-se si le auzi in spate vocile, strigand, amestecandu-se. Mirosul propriului sange il ametea. Era puternic. A pornit-o prin padure, cu privirea incetosata, impleticindu-se de durere. Murmurul vocilor se auzea din ce in ce mai aproape. Isi aduna puterile si grabi pasul- se pomeni de la o vreme alergand. Ningea viscolit cand iesi in camp. Facu cateva salturi indraznete. Durerea il dobori. Se intinse pe zapada ascultand suieratul vantului, cu ochii inchisi. Nu mai simtea durerea. De-acum i se parea ca-i e cald si bine, si, daca n-ar fi auzit viscolul din jur, daca n-ar fi simtit izbiturile troienelor in fata, ar fi crezut ca se afla intins pe blanurile moi din tepee-ul barbatului cu ochi fumurii. Ii simti degetele lungi pe ceafa si-l auzi soptind:

-Iarta-ma, wahapi.

Solomonar

Published in: on 25/05/2011 at 16:44  Comments (4)  

Valah

Sub Ursa Mare, stele arzătoare

Columna Cerului-Prometheu, al Nordului Pol

Osia Lumii, Cetate, a Harului Grădină –

Hardeal!

Lucrată de Măicuţă, cu aripi de dor

Cu litere-nscrise, pe răboj de timp.

Om, ridicat din Pământ

Arde ca focul

 Ca Pământul, Negru!

 Valah! Copil între Cer şi Pământ

 Uneşte, desparte, alege

De moarte nu  ştire,

Tărâm atlant, casă îi e

Rădăcină în Cer, căpătâi Pământ

Omul Munte  şi Muntele Om

 În Centru, indefinit, necuprins

zamolxe

Published in: on 20/10/2010 at 16:10  Comments (3)  
Tags: , , , , , , ,

Dragostea, taram de basm

Zice-se c-a fost odată, demult, un tărâm numit Dragoste. Ţinutul era atât de întins încât unea un capăt al pământului cu celălat capăt. Belşugul aparţinea tuturor, fără deosebiri între animale şi oameni. Păsările erau libere, iar  coliviile nu se inventaseră.

Într-o casă cochetă, pe un deal singuratic, trăiau două făpturi, doi oameni, cei mai frumoşi dintre pământeni: Amad si Vea. Erau ca două jumătăţi de măr, care împreună formau întregul. Trăiau simplu, armonios. Despre neasemuita lor dragoste, auziseră şi soarele şi luna. Astfel, încă de dimineaţă, soarele le făcea baie de raze, dezmierdându-i tandru, iar luna le zâmbea noapte de noapte la ferestre, cântându-le tainice romanţe.

Într-o zi, armonia ţinutului a fost invadată de un balaur fioros, născocit şi adus pe lume de către o zgripţuroaică haină şi invidioasă pe fericirea locuitorilor ţinutului “drăgăstos”, cum îl numea cu ciudă, muşcând sec pământul şi rupându-şi firele de păr şi aşa rare. Îi pizmuia de mult, şi încercările ei pline de răutate fuseseră anihilate de păzitorii Dragostei, doi dragoni înaripaţi (Eruh şi Imiv), născuţi tot din iubire de către Gea -Mama Pământului. Tatăl lor, Timpul, era tare mândru de ăi doi flăcăiaşi, purtători de inimi pure, astfel încat se retrăsese împreună cu Gea, sălăşuind când în palatul din centrul pământului, când pe tărâmul norilor roz. Cum reuşise zgripţuroaica să îi ferece cu lanţuri, rămâne mister. Puterea lor fusese anihilată de zalele veninoase, întărite cu ură, invidie şi dezbinare.

Pe dealul singuratic, tunete şi nori furioşi alergau prin matricea fericirii. Amad şi Vea dădeau nume câtorva fiinţe noi, apărute în peisajul de baştină. Ca niciodată, zgomotul naturii li se păru înfricoşător. Se priviră temători, apoi o luară la goană către peştera ascunsă, locul unde trăia bătrânul Zor, preaînţeleptul lumii. Intrară degrabă, iar bătrânul închise peştera printr-un perete stâncos, mişcător. Sudori reci şi o neînţeleasă frică le definea alurile.

-Staţi jos, feţii mei! glăsui blând înteleptul.

Cei doi se ghemuiră unul lângă altul, pe o laviţă din paie, în jurul unui foc care ardea de fiecare dată cand vizitară  bătrânul. Argintatul om stătea pe un scăunel de nuiele, pufăind din nelipsita  pipă.

-Ce se întamplă, mărite Zor? sopti agitat Amad, strângând mâna Veei şi mai tare, în timp ce aceasta încerca să îl liniştească, lipindu-l şi mai strâns de ea.

-E urgie mare, fătu meu…! Zgripţuroaica Raponad, ne vrea distruşi. Dintotdeauna a încercat să îşi strecoare odraslele printre noi şi până acum n-a reusit. Eruh şi Imiv sunt capturaţi, iar întreg ţinutul, întinat de blestemată şi progeniturile ei.

Zor nu mai continua. Rămăsese pe gânduri, mângâindu-şi alba barbă. Ochii îi luceau straniu şi erau atât de albaştri încât păreau două mărgele rupte din oglinda ceriului.

După un timp, în care respiraţiile se înlănţuiră la unison, Vea se apropie de bătrân şi, după ce îi sărută mâna, îl întrebă mai mult din priviri:

-Sfântule, tu eşti născut odată cu Cerurile şi Pământul! Spune-ne rogu-te fierbinte, ne-om descătuşa de zalele otrăvite în care prinsu suntem? Ni se va deschide calea spre izbândă? …Am tot auzit în poveştile din copilărie cum armatele pământului s-au luptat cândva, dar nu credeam că vom trăi vremuri de izbelişte. Noi nu avem armată, nu ştim să luptăm! Suntem copii ai păcii. De unde vom găsi putere să rezistăm?

Amad, sări ca ars, văzând-o pe Vea lui, în genunchi şi pentru prima oară vărsând  lacrimi. Se simţea ciudat şi conştientiza cum se transformă subit. Privirea îi fulgera, mai verde ca verdele însăşi. Se plimba ici- colo, plin de sentimente noi, neînţelese şi derutante.

-Opreşte-te! răsună vocea lui Zor, care-l luă prin surprindere.

-Vă rog, aşezaţi-vă să ne sfătuim pe îndelete!

După ce îi văzu la locul lor, bătrânul continuă molcom :

-La începuturile lumii, totul era armonios. Fiecare fiinţă îşi ştia rostul şi respecta pe celălat. La întâiul orizont, s-a născut dintr-o zână  şi un simplu muritor, o fată frumoasă, cea mai frumoasă! A fost iubită si rasfaţată de tot alaiul lumesc. Doar că, pe măsură ce creştea, devenea tot mai diferită de ceilalţi. În gândurile-i secrete, nutrea la supremaţia ţinutului. Nu-i ajungea că era cea mai adorată, voia să fie stăpână iar restul sclavi. Astfel, a invocat ea forţe malefice şi prin ele a însămânţat minţile oamenilor, animalelor şi plantelor cu otravă şi iluzorice bogăţii. Aşa a început războiul. De voie, de nevoie, s-au ridicat armate peste armate, fiecare dorind să domine. Sătui de răutatea nou-ivită, stăpânii celor patru zări au ţinut sfat şi au hotărât să îi forţeze pe rebeli să accepte pacea. Astfel, le-au diminuat puterile, slăbindu-i, oprind toate izvoarele să curgă, rugând grâul să nu iasă şi vântul să îi usuce. Nevoiţi să accepte pacea impusă de preaînalţii zei, conducătorii armatelor pământului, au jurat că vor fi ca şi înainte. Au semnat cu preţul vieţei lor şi al seminţiilor viitoare, fiecare în parte. Drept pedeapsă pentru haosul produs, fata cea frumoasă, malefica Raponad, a fost blestemată să fie detestată de toţi şi să poarte mereu cu ea coşmarurile războaielor. Aşa a devenit zgripţuroaică! Umilită, s-a retras într-o vale adâncă, jurând să se răzbune.

Amu, dragii mei, nu ştiu cum a izbutit să îşi facă iar mendrele. Cine o fi ajutat-o? Nu stiu.  Aveti un bob zăbavă să cer îngăduinţa marilor zei de a fi primitu în sfat la ei.

În clipa urmatoare, Zor dispăru ca prin farmec.

Amad şi Vea se priveau înmărmuriţi. Ce încercări urmau? Indiferent de sacrificii, erau hotărâţi să nu cedeze şi să fie dârji până la ultima suflare.

La fel cum dispăruse,  Zor apăruse, cu chip grav, emoţionat.

-Am ştire de la zei! O putem opri pe Raponad, însă nu uşoară va fi lupta…

-Ce trebuie să facem, sfinte? strigară Vea şi Amad deodată.

-Trebuie să duceţi focul în apă şi norii pe pământ, dar în aşa fel încât focul să nu se stingă şi norii să nu se destrame. Sorocul e musai să fie dus la biruinţă de către doi oameni, locuitori ai ţinutului, cu inimă pură. Altfel, totul e în zadar…!

-Cum trecem proba inimii pure, mărite Zor?

-Amade, vreţi să încercaţi? Oare ştiţi la ce vă înhămaţi? glăsui bătrânul cu o tristeţe ce te duce cu gândul la o cireaşă amară.

-Vrem! trasă hotărât şi Vea; numai cum s-o putea să avem sorţi de izbândă? Par două sarcini imposibile! Fie şi aşa, trebuie să încercăm!

-Veniţi cu mine, rosti bătrânul. Îi conduse într-o cameră nemaivăzută, o sală de piatră, cu pereţii plini de inscripţii neînţelese, în mijlocul căreia se afla o masă rotundă, de cleştar, cu două sfere de foc, care gravitau într-o continuă mişcare.

-Dacă reuşiţi să faceţi sferele să vină către voi, înseamnă că voi sunteti aleşii. Trebuie să ştiţi că nu puţini au fost cei care au vrut să fure sferele, în timpul războaielor pământului. Nimeni nu a reuşit vreodată să le atingă măcar.

Sferele astea sunt două jumătăţi ale celui de-al doilea Soare. Doar unite pot avea puterea absolută. Demult, pe când se năşteau zorii şi apusul lua fiinţă, trăiau în universul ăsta doi sori. Unul era ursit zilei şi altul era ursit nopţii. Vasăzică, noaptea avea şi un soare, nu doar o lună. Iubirea lor a născut stelele. Tot ce vedem în nopţile senine pe cer, e plăsmuirea pasiunii lor.

-Şi ce s-a întâmplat? Cum a ajuns al doilea soare să fie înjumătăţit şi să fie închis aici?

-Vea, draga moşului! Nu e închis aici, ci doar a ales să facă strajă pământului, astfel încât, în cazul unor invazii, să fie calea către eliberare. Deşi războaiele pământului au rămas doar basme pentru majoritatea vieţuitoarelor, noi, cei vechi, suntem mereu cu al treilea ochi deschis.

Un zâmbet aprins colora faţa lui Zor.

-Deci al doilea soare şi luna şi-au sacrificat iubirea pentru ca viitorul tuturor să fie în siguranţă? întrebă retoric Amad.

-Da. Vedeţi voi, ei au făurit regatul ceriului împreună. Au copii, miliarde de stele. Au pecetluit dragostea lor, în infinite moduri. Apoi, tot din aceleaşi sentimente, au ales distanţa asta care pentru ei este nesemnificativă. Se iubesc nespus, chiar dacă multi i-au uitat. Când Absolutul Zeu le-a propus astă cale, n-au ezitat niciunul în a o îndeplini. E drept însă că luna, femeie fiind, sentimentală nativă, coboară în fiecare noapte pe pământ să-l caute pe soarele ei, iar el îi apare în diferite metamorfoze, mângâind-o cu mai mare dor aflat la o noapte distanţă de ultima lor întalnire.

-Sublim, înţeleptule, dar cum om putea noi , bieţi muritori să salvăm ţinutul? întrebă cătrănit Amad.

-Sferele vă vor călăuzi. Însă întâi să vedem dacă inimile voastre sunt pe placul jumătăţilor de soare. Eu o să plec iar voi veţi rămâne aici. Dimineaţă veni-voi să văz dacă aţi fost aleşi.

Desenă un cerc în jurul fiecăruia, spunându-le că atât cât vor sta în interiorul cercului vor fi protejaţi .

Înţeleptul se îndepărta încet. Abia auzit le strigă în urmă:

-Indiferent de spaime, nu uitaţi de dragostea voastră şi nu-i cale să ieşiţi din cercul protector că va fi praf şi pulbere de voi! Dragostea şi înţelepciunea Absolutului Zeu să vă fie scut!

Ochi în ochi, cei doi neînfricaţi îşi vedeau viaţa doar în privirea celuilalt. Şi-au surâs tandru şi în clipa următoare s-au simţit purtaţi în aer. Imagini de coşmar i-au împresurat, fiind când în mijlocul unor războaie malefice, când prinşi într-un peisaj de groază cu oameni bolnavi, trăind într-un viitor sumbru, captivi ai oamenilor de fier, apoi torturaţi de nişte creaturi ciudate, cu siguranţă nepământene şi noaptea fiind lungă, probele cele mai de neimaginat continuară.

Dimineaţa îi trezi blând, cu adieri uşoare ale vântului. Se aflau fiecare în cercul lui, dar arătau schimonositi şi zdrenţuiţi. Lângă fiecare levita câte o sferă a soarelui injumătăţit.

Cu lacrimi, de mult uitate, Zor îngenuchie rugându-se Absolutului Zeu. Se uita afectuos la cei doi, de acum eroi.

Primul se trezi Amad care, năucit îşi pironise ochii pe Vea. Probabil simţindu-l, aceasta tresări, scânci scurt, apoi se deşteptă. Văzu sfera lângă Amad şi se uita repede să vadă dacă are şi ea. Cel mai frumos zâmbet i se născu pe chip. Întinse mâna şi mângâie vârful degetelor mâinii bărbatului adorat. Reuşiseră!

Un miros aromat le gâdila nările. Vea ridică leneşă un ochi în timp ce Amad, ţinând-o lipit de el, se întinse mormăind ceva şi continuând visarea. Era aşa de comod pe patul de paie sau… erau ei ostoiţi de puteri? La asta se gândea Vea când apăru Zor cu două căni din lut, aburinde.

-O, prea mărite! Scuzaţi-ne! Ruşinoasă, trase pătura pâna în gât. Amad, trezit de brusca ei mişcare, o privea morocănos.

– Dormiţi de zile întregi, feţii mei, vorbi Zor, paşnic. Le întinse cănile şi îşi reluă locul pe scăunelul de nuiele cu nelipsită pipă în colţul gurii.

Cei doi, treji, băură cu înghiţituri mici licoarea aromată. Crezură că au visat, că nimic nu se întâmplase şi că pot să redevină ei.

Citindu-le gândurile, Zor le explică:

-Călătoria  voastră, a fost reală! Aţi călătorit în timp. Aţi trăit un viitor care aşa va arăta dacă nu veţi izbuti voi să îndepliniţi rămăşagul zeilor.

Tăcere!…suspine şi respiraţii precipitate în avalanşe.

Amad vorbi clar şi ferm cu o voce ce nu-i aparţinea parcă:

– O să cutezăm, sfinte! Spune-ne numai o cale cum om putea răzbi!

– Sferele vă vor călăuzi. O să călătoriţi noaptea şi fiecare pe un alt drum. Vă veţi întâlni aici… în fericitul caz în care sarcinile vor fi îndeplinite. Şi amintiţi-vă că dragostea nu necesită cuvinte, acolo unde inimile sunt pure! Iubirea şi înţelepciunea să vă fie călăuză!

Câteva şoapte de amor, mângâieri prelungi şi săruturi udate cu lacrimi. Îşi promiseră că se vor întâlni negreşit. Plecară. Două siluete tinere, un El şi o Ea, cu câte o traistă ţinută strâns la piept. Acolo era antidotul pentru salvarea tărâmului lor drag. Aveau să facă ocolul pământului dar musai să învingă!

Şi aşa călătoriră, Vea să ducă focul în apă şi Amad să ducă norii pe pământ. Ziua dormeau, în locuri ferite de alte priviri, iar noaptea călătoreau sub povaţa sferelor. Mers-au cât au mers până au ajuns aproape de destinaţie. Lângă un pod de curcubeu, Vea aştepta cuminte şi sfioasă, să se înnopteze. I se spusese că va urca pe acel pod şi va ajunge la regatul Ploii. Acolo va trebui să o convingă pe regină să îşi dea fiica sa cea mai dragă pentru a fi nevasta fiului celui mai drag al soarelui al doilea: Prinţul Focului.

Când venise timpul, Vea purcese curajoasă, înlănţuită în rugăciuni, teamă şi speranţă. Îl vedea aievea pe Amad şi puterile îi sporeau simţit. Mersu-i fu anevois şi calea lungă dar ajunse cu bine la palatul reginei Ploii. Nici nu puse bine piciorul pe ţinutul acesteia, că un sol veni să o întâmpine.

– Vă rog să mă urmaţi, preamărita regină, vă aşteaptă!

Deloc surprinsă, Vea călca apăsat pe urmele solului, gândindu-se cu nesaţ la Amadul ei: “Voi reuşi, iubitule, şi am încredere că ambii vom fi victorioşi întâlnindu-ne prăfuiţi de dor!”

Deodată, se afla în faţa unei mirobolante făpturi. O regină mai frumoasă decât frumuseţea înseşi, cu ochi calzi de cafea. Tronul îi era plin de stropi zâmbitori, prietenoşi. Rochia părea ţesută din grindină, lacrimi şi raze de soare. O apariţie nemaivăzută, fermecătoare, cu păr verde de pădure şi cu brize de mare şi scoici în agrafe. Inegalabilă făptură!

Îi făcu semn să se aşeze pe un scaun comod, în faţa ei. Servitorii plecară imediat, ca la comandă.

-Eşti ostenită, Vea! O să cinăm împreună şi apoi, fiica mea, prinţesa Ploaie de Primăvară, te va îndruma către camera ta, unde vei locui cât timp ne vei fi oaspete. Mâine, o să îmi spui care îţi e povara ce te-a purtat la mine.

Mâncară în tăcere şi la un semn, Ploaia de primăvară veni şi o conduse, silenţioasă, în camera ei de oaspeţi. Năpădită de emoţii, musafira adormi într-o clipită. Dimineaţa îi râse în geam cu cel mai frumos curcubeu văzut vreodată. Se spălă, îşi făcu un toaletaj rapid şi condusă de soldatul ce îi păzea uşa , se îndreptă către sala de mese. Regina, aşezată în capul mesei, părea şi mai proaspătă decât curcubeul. Era îmbrăcată într-o rochie aurită, plină de stropi de aur, strălucitori. O ploaie de aur, vie şi halucinantă. Îşi purta zâmbetul cu imensă graţie.

Ca şi în seara precedentă, mâncară încet şi în tăcere. Apoi, merseră pe o terasă de unde panorama părea de basm. Luară loc şi câteva secunde priviră ţinutul nemaipomenit. Cu blândeţe dar şi fermitate, regina îi spuse Veei că e timpul să îşi destăinuie scopul ce-a purtat-o prin pericole până aici.

Tânara fată începu să povestească …

Terminase deja când văzu regina căzută pe gânduri. Din respect tăcu şi ea. După o vreme, regina glăsui:

-Mare încercare facuşi şi mare curaj, copilă! Am văzut ţinutul dragostei pustiit şi năpădit de Raponad şi odraslele răului. Totuşi, cum crezi că una dintre fiicele mele se va căsători cu un prinţ al focului?

În cealaltă parte a lumii, Amad, călătorea la fel ca şi Veea, însufleţit de dragoste şi dârzenie. Ziua dormea, ascuns de privirile altora iar noaptea îşi urma destinul, luminat şi ghidat de sferă. Îl durea sufletul văzând pârjolul făcut de Raponad. Frumuseţea ţinutului se tranformase în coşmar. Eh, şi făcu el cale lungă să-i ajungă şi poposi într-o noapte la tărâmul norilor roz. Aici, îi spuse sfera că trebuia să ajungă. Astfel, Amad spuse o rugăciune în gând şi se pregăti să bată la porţile gigantice. Deodată, porţile se deschiseră şi un sol ce părea transparent, îl salută, făcându-i semn să-l urmeze. Ajunseră la un palat de un alb orbitor. Nori roz îl străjuiau, părând de neclintit. Intrară şi ajunseră la regele Norilor. Un personaj impozant, cu păr argintiu şi barbă scurtă, la fel de argintie, îmbrăcat în haine ce te duceau cu gândul la o ceaţă curgătoare, de o sclipire nemaigândită. Un bărbat atât de frumos încât frumuseţea putea să îşi schimbe definiţia, privindu-l.

-Bun sosit, Amade, vorbi ferm dar cald, regele. Te rog, ia loc! O să cinăm şi apoi vei fi condus în camera de oaspeţi. Mâine dară, vom discuta pe îndelete asupra ofului ce te aduce aici.

Cinară şi ei tot în tăcere şi apoi merseră la odihnă. Amad fu cazat într-o cameră argintată şi, la fel ca şi Veea, adormi îndată ce puse capul pe pernă.

Nori roz,  jucăuşi şi aromaţi îi bătură dimineaţă în geam. Amad, deschise ferestrele şi fu întâmpinat de un aer atât de curat încât îşi simţea tot corpul plin de energie. Argatul ce păzea uşa, îl duse spre sala de mese şi acolo îl aştepta regele, mai frumos şi sclipitor decât strălucirea înseşi. Totul era atât de minunat încât Amad se simţea ca într-o poveste. Luară un dejun plin de bunătăţi şi apoi merseră să vorbească în voie, pe o terasă de nori, plutitoare.

Trecu ceva vreme şi Amad termină de povestit. Îngândurat, regele îşi mângâia bărbiţa. Era o tăcere aproape sufocantă pentru Amad.

– Voinicule! glăsui regele. Făcut-ai mare cale pâna aici dar cum vei izbuti oare să duci norii pe pământ? Ei sunt făcuti pentru vazduh…

-Dacă îmi e îngăduit, mărite, am ajuns aici datorită unei sfere ce pare de foc. Tot ea mi-a spus că dumneata ai caţiva fii magnifici. Poate unul dintre ei va dori să meargă cu mine pe pământ şi astfel, să împlinim ursita zeilor.

-Bine, Amade, să presupunem că un fecior de-al meu ar vrea să vă ajute. Cum veţi reuşi însă să îl faceţi să rămână pe pământ?

Cu privirea îmbăiată de lacrimi, Amad nu avea şi răspunsul ăsta. Regele îi înţelese suferinţa şi îi propuse să meargă în camera lui, să se odihnească puţin, iar la prânz vor mânca toţi, împreună cu fii lui şi poate astfel vor găsi o cale de rezolvare.

În ţinutul Ploii, Veea era înconjurată de şi mai mari emoţii. Va cunoaşte pe fiicele reginei Ploii şi se va decide atunci dacă va avea sau nu izbândă…

Ora prânzului sosi. Îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie, Veea păşi în sala unde se lua prânzul. O mireasmă proapspătă, îi alerga prin nări. Văzu regina în capul mesei, apoi în celălalt capăt, un bărbat impozant ce părea rege şi alături, la masă, distinse în nişte făpturi sublime, pe fiicele din ploi.

-Ia loc, Veea, glăsui regina, plină de bunăvoinţă.

Veea luă loc lângă regină şi salută, zâmbind, întregul alai împărătesc.

-Îţi prezint comorile mele, zise regina: preabunul meu sot, Regele Tunetului şi fiicele noastre: Prinţesa ploii de primăvară, Prinţesa ploii de vară, Prinţesa ploii de toamnă, Prinţesa ploii de iarnă şi Prinţesa ploii din toate anotimpurile.

Regele Tunetului îi surâse, urându-i bun venit. Prinţesele îi zâmbiră călduros şi ele.

Masa fu servită şi se înfruptară din belşug. Veea abia putu să înghită de emoţii şi griji. Merseră apoi într-un salon de zi, în care începură să discute. Regina le detalie cele întâmplate în tărâmul Veei. Se lăsă tăcere.

Trecu vreme şi Veea părea pierdută. Se afla printre fiinţe pline de bunătate dar va găsi oare prinţesa care să le salveze lumea?

În ţinutul norilor roz, Amad lua prânzul împreună cu onorabila familie a Regelui Norilor: Regina Ceţei şi fiii lor: Prinţul Nor- Alb, Prinţul Nor -Gri, Prinţul Nor -Portocaliu, Prinţul Nor -Roz si Prinţul Nor -Albastru. Se salutară respectuos şi apoi mâncară delicioasele bucate.

Urmă o cafea aromată în salonul de alabastru. Acolo, Regele le povesti pe larg cele ce ştia de la Amad. O muţenie îi cuprinse pe toţi. Plin de sudori, Amad spera, fără să se dea bătut. Spera…

Trecură zile şi nopţi lungi, prea lungi pentru cei doi îndrăgostiţi ce îşi doreau lumea salvată. După sfaturi pe îndelete, în regatul reginei ploii, o hotărâre fu luată. Prinţesa Ploii din toate anotimpurile avea să împlinească  dorinţa ardentă a Veei, căsătorindu-se cu Prinţul Focului, legând apa cu focul.

Deplin emoţionată şi recunoscătoare, Vea căzu în genunchi în faţa celor care o ajutau să spere. Îi îmbrăţişă pe rând, oferindu-le lacrimi izvorâte din inima-i candidă. După câteva pregătiri, plecară călauzite tot de sferă. Ziua dormeau ascunse, iar noaptea călătoreau spre destin.

În regatul norilor, fusese de asemena luată o decizie. Prinţul Nor -Alb va coborî pe pămănt, încercând să le împlinească ursita. Recunoştiinţa lui Amad se revărsa asupra celor care îl hrăneau cu speranţe. Urmă o odihnă meritată şi apoi luară calea pământului, ghidaţi de sferă şi călătorind ca şi până acum, noaptea, iar ziua, pitindu-se de priviri străine.

Aproape de mijirea zorilor, Vea şi Prinţesa Ploii din toate anotimpurile poposiră la peştera lui Zor. Înţeleptul le ieşi în cale, poftindu-le înăuntru. Acolo, fremătat de gânduri mii, se afla Prinţul Focului, unul dintre copiii nemaipomenitului Celui De-al Doilea Soare.

Amarnic plânse Vea, când văzu cel mai iubit tărâm în paragina ţesută de Raponad. Curajul şi dragostea pentru Amad o ajutară să ajungă cu bine, înapoi. Era îngrijorată pentru soţul ei, dorindu-şi intens ca şi el să-şi fi îndeplinit porunca.

Din nou aşteptări…

Într-o dimineaţă, înainte de aprinderea zorilor, Amad şi al său tovaraş de drum, sosiră la peştera marelui Zor. Au fost întâmpinaţi cu multă bucurie. Şi-au povestit fiecare peripeţiile şi apoi s-au tras la sfat. Cum vor îndeplini sorocul? Chiar dacă Prinţesa Ploii din toate anotimpurile  se va căsători cu Prinţul Focului, unind apa cu focul, cum vor reuşi să ţină norii pe pământ?

Zor le spulberă îndoiala. Le zâmbi tainic şi făcu un semn către o uşă. Abracadabrant, apăru o superbă fată, una din fiicele Pământului. Păşi sfioasă şi le dădu bineţe, apoi îşi îmbrătişă bunicul…pe Zor.

-Ea este Era, fiica mezină a Pământului şi nepoata mea. O încredinţez Prinţului Nor-Alb, dorindu-le să fie ei cei care vor păstra, ţinutul dragostei, etern!

-Amad, Vea! Veniţi lângă mine, porunci blând, Zor. Vreau ca dragostea voastră să fie pavăza tărâmului! Vă încredinţez din nou, unul altuia şi dincolo de moarte!

Într-un cerc incandescent, existau trei perechi de inimi, în a căror bătaie se hotăra soarta dragostei ca şi sentiment etern. Doi pământeni de o candoare ce definea esenţa umană, apa şi focul uniţi, iar norii pe pământ, prin dragostea înfiripată între Prinţul Norilor Albi şi Prinţesa Pământului-mezina Era,  într-o formă inedită : zăpada!

Au trecut ani…

Pe dealul singuratic, Amad şi Vea, îşi zâmbesc din adâncurile sufletelor, înconjuraţi de mulţi copii, vlăstarele dragostei lor nemuritoare.

În centrul pământului, apa şi focul dansează acelaşi tangou al începuturilor iubirii. Prinţesa Ploii din toate anotimpurile şi Prinţul Focului, îşi completează vieţile în cel mai simplu şi natural mod: iubindu-şi fiecare strop şi flacără.

În nordul gheţurilor, Prinţul Nor-Alb şi Prinţesa Era, clădesc castele din fulgi pufosi, amorezaţi. Odată pe an călătoresc împreună în lume, oferind vieţuitoarelor miracolul zăpezii şi al poveştii ce a născut omătul.

Zor vegheaza neîncetat al dragostei ţinut.

Raponad, încinsă cu zale grele, exilată, dispare amintirii, fiind pedepsită de zeii celor patru zări, la uitare.

…Şuieră vântul, frunzele dansează într-o toamnă colorată şi răsfirată pe un papirus, de unde literele plonjează întâi în ochi, apoi în gânduri şi se adună pe buze, murmurând valsat: Dragostea, tărâm de basm…

Sir din Nori

Constantin Stanoiu- „O viata impreuna”

Prietenul nostru Constantin Stanoiu (AKA Nea Costache ) si-a lansat cartea – „O viata impreuna”.

Nea Costache, iti multumim! Asteptam urmatorul volum!

Toate cele bune, multa sanatate si putere de munca, iti ureaza:

Echipa Quadratus (Solomonar, zamolxe, Deceneu, Dondos Adrian Mircea si Chris)

Pentru detalii si comenzi, vedeti: www.neacostache.com

GALA PREMIILOR „Slove Cu Tâlc”- QUADRATUS BLOG 2009

2009-An bogat pentru Quadratus-blog

  • Total admini: 8
  • Total articole: 46
  • Total comentarii: 319
  • Total comentatori unici: 77
  • Adminul cu cele mai multe articole scrise: zamolxe-21 articole
  • Articolul cu cele mai multe comentarii : America hiperboreana –29 comentarii
  • Cele mai multe comentarii facute: chris—34
  • Cele mai multe comentarii+replici la comentarii: Solomonar—76 comentarii—24%

TOPURI:

Admini Nr. articole
zamolxe 21
Solomonar 17
Dondos Adrian Mircea 2
Deceneu 2
chris 1
Solomonar&chris 1
quadratus 1
: ) 1
Total 46
comentatori Nr. comentarii
chris 34
Nea Costache 24
oroles 24
Tzuky 11
Sibilla 10
MamiPeMirc 9
siR`din`nori` 8
Baciu Ileana Speranta 7

PREMII ACORDATE:

Premiul 1 (cu cele mai multe comentarii facute –in 11 din cele 12 luni ale anului)

–chris

Premiul 2 (la egalitate de puncte)

Nea Costache

– oroles

„Cu cat esti mai intelept, cu atat iti dai seama ca pe lume exista multi oameni deosebiti. Oamenii de duzina nu observa nici o deosebire intre semenii lor.” (Blaise Pasal)

Premiul 3

–Tzuky

„Mediocritatea poate vorbi, dar numai geniul observa” (Bejnamin Disraeli)

Mentiuni:

Sibilla

– MamiPeMirc

– siR`din`nori`

Baciu Ileana Speranta

Premii speciale:

Premiul pentru cel mai infocat comentator: Tzuky

Premiul pentru decenta: Nea Costache

Premiul pentru incurajarea noilor admini:

– Deceneu

– Dondos Adrian Mircea

– chris

Premiul “SLOVE CU TALC” este oferit ( din partea adminilor mai “mititei” ) lui Solomonar&zamolxe pentru tot ce-nseamna quadratus blog 2009

premiul lor:

Orice adevar trece prin 3 faze. Mai intai este ridiculizat, apoi trezeste o opozitie violenta, si in sfarsit este acceptat ca fiind evident de la sine!…” ( Avicena)

Ziua cea de sânge udă

(jurnal de front)

Marele Război era în toi. Armata română, după înfrângerile suferite  pe Argeş şi Jiu, Turtucaia şi Flămânda,  de pe frontul dobrogean, pierduse capitala. Acum se retrăgea  spre Moldova, ultimul teritoriu românesc liber. Trebuia apărat cu orice preţ. Familia regală şi guvernul român îşi stabiliseră reşedinţa la Iaşi. Însăşi existenţa României  depindea de păstrarea Moldovei. De fapt, generalul von Mackensen, supranumit „ spărgătorul de fronturi” atunci când părăsise peronul gării Bucureşti cu directia  frontul  românesc de răsărit  spuse infatuat „ La revedere! Ne întâlnim peste două săptămâni la Iaşi!”. N-a fost să fie aşa. Dar cu ce preţ? Cu preţul a mii de soldaţi. A mii de oameni al căror sânge strigă din pâmântul de la Mărăşti, de la Oituz şi de la Mărăşeşti „ Nu ne uitaţi!”. Mărăşti… Oituz…Mărăşesti, Triunghiul Morţii şi al vitejiei, al eroismului si al jertfei supreme…

Vara anului 1917…Mărăşeşti… 6 august… ziua cea de sânge udă!

După rezistenţa îndârjită a armatei române pe  frontul de la Mărăşti, după victoria repurtată de generalul Averescu  pe  frontul de la Oituz, generalul von Mackensen şi-a îndreptat eforturile  spre zona Mărăşeşti unde  sef de stat major era generalul  Constantin Prezan.

Ordinele erau clare „ Nici un pas înapoi! Nemţii nu  trebuie să câştige teren!”

În ziua de 5 august compania căpitanului Grigore Ignat a ajuns în zona Mărăşeşti. Soldaţii se bucurau acum  de câteva ceasuri de repaus înainte de a intra în foc. În linia întâi  situaţia era absolut critică. La vest de Mărăşeşti, în apropiere de pădurea Răzoare, Mackensen îşi  concentrase toate eforturile pentru a  străpunge apărarea românească. După o zi şi o noapte în care artileria grea  inamică mătura  poziţiile româneşti, nemţii reuşiseră să formeze o breşă de aproximativ un kilometru în apărarea româneasca. Pe dealul din apropierea pădurii Răzoare, o mână de soldaţi din regimentul 51 infanterie, fără ofiţeri, încerca din răsputeri să facă faţă viguroaselor presiuni  germane.

Curierul  generalului Prezan se prezentă în faţa  căpitanului Ignat:

-Să trăiţi! Sunteţi chemat de urgenţă  la Comandament!

Generalul Prezan era îngrijorat. Se temea că nemţii ar putea sparge rezistenţa românescă si atunci.. totul era pierdut.

-Ignate, pe dealul de lângă pădure se dau lupte grele. Inamicul presează zona. Pe deal sunt doar câţiva oameni, fără ofiţeri în scurt timp apărarea va fi  străpunsă. Rezervele încă nu ausosit! Iei câţiva oameni  şi te duci în sprijinul lor. Inamicul nu trebuie  să treacă de voi cu nici un preţ!

-Am înţeles domanule general! Nemţii nu vor putea trece decât peste  trupurile noastre! Fiţi încredinţat că atata timp cât vom putea  tine  degetele pe tragaci, duşmanul nu ne va călca tranşeea!

Ieşi. Se duse direct la oamenii lui:

-Sergent! Eşti  om cu experienţă, ai fost la Flămânda, alege  cei mai buni oameni! Treabă grea!

Se adunară 150 de soldaţi din cadrul regimentului, cei mai destoinici şi 5 mitraliere. O apucară spre deal. În următoarele  15 minute intrară în foc căci inamicul îşi prelungise  tirul artileriei pentru a „ curaţa” cât mai bine locul şi victoria sa fie uşoară. De o zi şi o noapte bombardamentul  artileriei  continua necruţător. Înainteau  mai mult de-a buşilea încercând să se ferească de schije si de pământul împrăştiat de obuze. În sfârşit ajunseră pe  coama dealului. L a momentul oportun. Tirul artileriei  încetase.. Asta înseamna ca urmeaza un atac în forţă cu infanteria. Valurile   atacatorilor se revărsau deja  spre transeele româneşti. Ordonă scurt „Foc de voie”. Mitralierele începură a ţese o pânză de foc. Puştile trageau nemilos. Primele  valuri au fost secerate. Mackensen  voia neaparat o victorie asa că trimitea  noi şi noi valuri  de oameni la moarte. Riposta lui Ignat  a  descumpănit armata  germană. Încleştarea era dură, pamantul ardea iar din  pădurea din vecinătate  rămase doar amintirea… nişte cioturi fumegânde de arbori.

Vâzand că nu-i chip să pătrundă mai departe  inamicul si-a concentrat focul asupra  militarilor lui Ignat. Foc ucigător cu tot armamentul din dotare. Oamenii erau covârşiti,  dar nu dădeau înapoi. Trageau continuu, cu disperare în faţa unui inamic superior atât tehnic cât si numeric. După  tirul artileriei  urmă un nou atac asupra poziţiilor lui Ignat. Mitralierele  îţi faceau datoria. Ridicau munţi de cadavre în jurul sanţurilor româneşti. Grenadele  sfărtecau trupurile atacatorilor.

Oameni lui Ignat erau  extenuaţi.

-Trageţi  baieti! Nu-i lasaţi să se apropie!

Mai mulţi servanţi cazură sub focul inamic. Căpitanul  ordonă:

-Morţii în poziţie de tragere! Executarea!

Alerga de la o mitralieră la alta. Tragea necontenit: Stia un singur lucru: Inamicul nu trebuie să câstige teren! Cu nici un preţ! Ţevile mitralierelor erau roşii. Grenadele erau pe terminate. Un nou atac  la baioneta din partea  duşmanului. Morţii din tranşeea românească  erau încleştaţi cu degetele pe trăgacele mitralierelor si ele continuau să cânte serenada morţii. Scuipau foc, mânuite de oameni neînsufleţiţi şi… ţineau inamicul în loc. Sufletele servanţilor se încăpăţânau să nu părăsească câmpul de luptă. Luptau şi morţi ridicând noi şi noi munţi de cadavre!

Un glonţ îl răni grav şi pe capitanul Ignat care singur  încă încerca din răsputeri  să facă faţă imanicului  ale cărui resurse păreau a nu se mai termina. Muri cu degetul strâns pe tragaci iar mitraliera îşi continuă  cântecul morţii până la ultimul cartuş

Sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă era stupefiat:

-Ce oameni ! Dumnezeule! Tragem în ei de o zi întreagă şi nu se mişcă de pe poziţie!

Rezervele româneşti ajunse în zona Mărăşeşti asteptau ordinul de luptă. Generalul  Prezan îşi chemă  curierul:

– Te duci la Ignat  şi-i spui să se retragă! Ordin!

Curierul plecă. Ajunse   în transeea românescă.

-Nu trageţi fraţilor! Sunt Ofiţer român!

Tăcerea morţii era înstăpânită peste tot. Nici un răspuns.

Curierul sopti pentru sine după ce trecu pe lângă un grup de soldaţi inerţi: „ aştaia-s morti!”. Un nod i se puse în gât şi începu să alerge prin tranşee:” Şi astia-s morţi! Toţi sunt morţi!”. Se repezi  la Ignat; când îl atinse, ultima rafala de gloanţe  se slobozi. Parcă spunea: „Pricepeţi! Nu puteţi trece pe aici”. Scurtei rafale nemţii i-au răspuns cu foc intens. Curierul  adapostindu-se  din calea gloanţelor si a exploziilor,  înecându-se de plâns ajunse la Comandamentul de operatiuni. Printre lacrimi raportă:

-Domnule general, toţi, toţi sunt morţi! Toţi!

-Bine, zise Prezan, dar acolo încă e luptă…Luă binoclu  să privească.  Cu ochiul liber se vedeau luminile exploziilor apoi zise aproape convins:

-Acolo e luptă încă…

-Nu, domnule general, acolo sunt 150 de  oameni  morti.. asta sunt…! 150  de oameni morti în cateva ceasuri… Morţi cu toţii! îi strigă curierul

Generalul era consternat.

A doua zi  resturile martirilor din  Transeea Morţii au fost  găsite de  rezervele care reusiseră să blocheze  atacurile nemţilor pe direcţia Mărăşeşti. Căpitanul Ignat a fost decorat cu ordinul „ Mihai Viteazu”  post mortem  şi slăvit în înatul ordin de zi „pentru  vitejia şi avântul cu care a luptat cu compania de mitraliere în lupta de la Mărăşeşti Răzoare, la 6 august 1917, unde aflându-se cu compania sa  la centrul Diviziei 13, pe unde trupele germane au reuşit să pătrundă a rămas neclintit pe poziţie secerând valurile duşmane până la respingerea completă a vrăjmaşului, după care a fost gasit mort, cu eroica sa companie, aproape acoperit de trupurile inamicilor”

sa nu-i uitam nici noi căci şi ei sunt  la temelia nemului nostru!

zamolxe

Cântarea lui Haiavata

Cine ? De unde?

„Cântarea lui Haiavata” este un poem epic scris de americanul Henry Wadsworth Longfillow (1807- 1882) care valorifică în cadrul său tradiţiile amerindienilor din zona  cuprinsă între Dakota şi Marile Lacuri, la graniţa cu Canada.De fapt  el însuşi spune în „ cuvântul înainte al  „cântării”: „Dacă mă-ntrebaţi de unde/Am cules aceste basme / şi legende-naripate”…”Vă voi spune, voi răspunde:/ Din câmpii , preerii şi codri/De pe lacurile-albastre/Ce-sentind spre miazănoapte/De pe vastele meleaguri/ Unde viaţa-şi duc Dakoţii/ Cei războinici şi-Ojibwayi/ De pe munţi, din văi şi mlaştini/ Din stufişurile dese,/Unde îşi adună hrana/ Stârcul cenuşiu , Şu-Şu-Ga/ Eu vă-nşir aceste basme/După cântecele zise / de duiosul Nawadaha.” Ce-si „ avea înaltul wigwam/ Într-un sat din valea verde/şi tăcuta, Tawasentha…acolo-şi zicea el  cântul/ Închinat lui Haiavata…”

Vă voi face cunoştinţă în cele ce urmează cu  două  pasaje integrale din „ Cântarea lui Haiavata”: „ Pipa Păcii” şi Postul lui Haiavata”. Aceastea două se adresează, ca de fapt întregul cântec celor  „ce-n inima curată/ Aţi păstrat credinţa-n fire,/Şi  încrederea că omul/ Poartă-n suflet bunătate/ Voi, ce ştiţi că  totdeauna/Inima de om cunoaşte/ Îndoială şi durere,/Bâjbâială-n întuneric/Şi avânturi spre dreptate”

Si acum sa dâm drumul visării:

Pipa Păcii

Peste munţii din preerie,

Peste culmea Stâncii Roşii,                       0621

Pogorâ Stăpânul Vieţii,

Ghitci Manitu,măreţul

Şi din vârfu-acestei creste

A chemat la el sa vină

Toate neamurile lumii.

De la urma lui, la vale

Strălucind în raza zilei

Ca o stea cucoada-n flăcări,

Un pârâu porni năvalnic,

Fremătându-şi unda rece.

Şi cu degetu-i, Stăpânul

Însemnatu-i-a-n câmpie

Calea de urmat şi spus-a:

„Iată matca ta de-acuma!”

Şi luând din stâncă-o piatră,

Plăsmuidin ea o pipă,

Cu figuri împodobind-o,

După-aceea,lângă apă,

Smulse-un fir de trestioară

Şi îl potrivi la pipă.

Pipa o umplu cu coajă,

Coajă roşie de salce,

Şi suflă înspre pădure.

Crengile, de-a lui suflare,

S-au mişcat învolburate

Şi, ciocnindu-se, în flăcări

Luminoase izbucniră;

Stând pe varful Stâncii Roşii,

A aprins Stăpânul Vieţii

Pipa Păcii, ca s-adune

Neamurile toate-a’ lumii.

Lin curgea din pipă fumul

În văzduhul dimineţii,

Mai întâi cordea închisă,

Abur albăstriu e urmă,

Dup-aceea rotocoale

Albe ca zăpada iernii

Aşezată peste arbori,

Tot mai sus, mai sus, în slavă,

Revărsându-se în valuri

Peste-ntreaga glie verde.

Din câmpia Tawasentha

Wyoming şi Toscaloosa,

Din a Lacurilor Ţară,

Şi din munţii cei de stâncă,

Toate ginţile zăriră

Depărtatul fum de veste

DinPocvana-Pipa Păcii.

Înţelepţii, pretutindeni,

Zis-au: -„Asta-i Pipa Păcii!

Funu-acesta ce în slavă

Ca o ramură se-ndoaie

Şi ne face semn asemeni

Unei mâini îmbietoare,

Este semnul de chemare

Al Stăpânului Vieţii,

Ghitci Manitu, măreţul,

El e-acela ce ne cheamă

Pentru sfat între popoare”.

Pe câmpii, prin văi înguste,

Au pornit atunci, îndată,

Luptători aleşi din triburi,

Delawarii şi Dakoţii,

Talpe-Negre şi Comancii,

Pawneeşii şi Omaha,

Ojibwayi şi Huronii.

Se-ndreptau, de pretutindeni,

Toţi spre culmea Stâncii Roşii,

La chemarea Pipei Păcii.

Înarmaţi, vopsiţi de luptă,

Ca şi pomii-n toamna rece,

Ca şi ceru-n faptul zilei,

Se-adunară în câmpie

Toţi, privindu-se sălbatic,

Cu adâncă ură-n inimi,

Plini de setea răzbunării,

Moştenită din vechime.

Ghitci Manitu, măreţul,

Cel ce-a zămislit pe oameni,

Îi privi pe toţi cu milă,

Cu iubire de părinte.

Ura lor nepotolită

O privi ca o gâlceavă

Ce se naşte-ntre nevârstnici,

Când se joacă fără minte!

El le-ntinse mâna dreaptă,

Firea lor s-o potolească

Şi pornirea lor s-o-mpace.

Şi cu voce lui măreaţă,

Sunătoare ca o apă

Ce-n prăpasţii se prăvale,

Le vorbi în felu-acesta,

Cu dojană de părinte:

–       „”Dragi copii, luaţi în seamă

Un cuvânt de-nţelepciune

De pe buzele acelui,

Ce la toţi va dat viaţă!

V-am lăsat vânat în codrii,

V-am lăsat în ape peşte,

V-am lăsat bizonii, urşii,

Biberi,reni şi căprioare;

Am umplut cu peşte apa

Şi cu păsări multe balta;

Ce vă face, dar, cu ură

Unul să vânaţi pe altul?

Sânt sătul de-a voastre certuri,

De vărsările de sânge,

Şi de-atâtea rugi haine –

Să v-ajut la răzbunare.

În unire e putere,

Dezbinarea-i slăbiciune.

Împăcati-vă odată,

Fi-ţi ca fraţii dintr-o ceată!

Voi trimite-atunci proorocul

Să v-arate calea bună;

Şi trăind cu voi, prin muncă,

Să v-aducă fericire.

De veţi şti săţineţi seama

De-nteleptele-i poveţe,

Veţi cunoaşte toţi belşugul,

Veţi trăi în voie bună,

Iar de nu-i veţi da crezare,

Veţi pieri în răzvrătire!

În această apă vie,

Să spălaţi a vostre feţe,

Date cu vopseaua luptei,

Să spălaţi pe totdeauna

De pe  mâini frăţescul sânge;

Plăsmuiţi în piatră pipe,

Prindeţi trestie de ele

Şi le-mpodobiţi cu pene,

Să aprindeţi Pipa Păcii

Şi să vieţuiţi ca fraţii!”

La auzu-acestor vorbe

Luptătorii de îndată

Armele le-au us grămadă,

Straiele si-au scos în grabă

Şi în valurile apei

Au inrat tăcuţi de-a valma,

De vopsea să-şi spele faţa.

Unda apei dinstre stâncă

Limpede era ca zarea,

Iar mai jos curgea la vale

Tulbure şi întinată.

Curăţindu-şi de vopsele

Faţa, toţi pe mal ieşiră

Şi-ngropară îm ţărână

Toporiştile de luptă.

Ghitci Manitu,măreţul,

Făcătorul lumii-ntinse

Le-a zambit cu mulţumire!

După-aceea, în tăcere,

Au ciplit în piatră pipe,

Trestie le-au pus la capăt,il_430xN_72562756

Leau împodobit cu pene

Şi făcut-au cale-ntoarsă,

Chiar în clipă când în boltă

S-a deschis în nori o poartă,

Ce-a ascuns Stăpânul Vieţii,

Confundat cu fumu-albastru

Din Pocvana, Pipa Păcii

Postul lui Haiavata

Şi acuma vă voi spune

Cum, în codru, Haiavata

A postit, şi-n timpu-acesta

S-a rugat cu focu-n suflet.

Nu cerea izbândă-n lupte

Cu duşmanul sau cu fiara,

Ca să-i meargă vestea-n lume;

Ruga lui era-ndreptată

Pentru-o viaţă mai ferice

Şi al oamenilor bine.

Înainte de-aşi începe

În pădure postul  aspru,

Şi-a durat în primăvară,

În a frunzei caldă lună,

Wigwam chiar pe malul apei.

Şi cu mintea stăpânită

De vedenii minunate,

Şapte nopţi şi şapte zile

A postit de unul singur.                                 1

Ziua-ntâia, până-n seară,

Rătăcit-a prin pădure,

A văzut o căprioară

Şi un iepure în tufe,

Un fazan zburând desupra,

Veveriţa,Adgidomo,

Zbenguindu-se prin scorburi,

Porumbelul alb,Omini,

Cuib pe-o ramură facându-şi,

Gâştele în stoluri strânse,

Drum ţinând spre miazănoapte,

Şi scoţând fără-ncetare

Ţipete tânguitoare.

–       „O, Stăpâne-al vieţii noastre –

A strigat atunci spre ceruri,

Haiavata-n deznădejde –

Oare , pe de-a pururi soarta

Ni-i legată de pădure

Şi de-a ei jivini şi păsări?”

Următoarea zi întreagă

Lângă apă-a petrecut-o.

A văzut orez sălbatic,

Agrişul vărgat,Şebamin,

Tufe de-afină,Minaga,

Şi Bimagut, viţa verde

Ce-şi întinde-a ei lăstare,

Răspândind mireasmă dulce.

Şi, cuprins de deznădejde,

A strigat , privind spre ceruri:

–       „ O, Stăpâne, viaţa noastră,

E legată pe vecie

De sălbaticele roade

Ale luncilor acestea?”

În a treia zi, pe malul

Lacului a stat pe gânduri,

Străbătând cu-a lui privire

Lucitoarea undă verde.

Şi-a văzut nisetrul, Nama,

Zbenguindu-se în apă

Şi-mproşcând cu stropi ce-n soare

Străluceau sclipind ca focul;

A văzut, bibanul,Sava,

Licărind ca raza-n apă,

Racul, ştiuca,Maşchenoza,

Şi scrumbia,Ocahavis.

–       „O Stăpâne-al vieţii noastre –

A strigat atunci, spre ceruri,

Haiavata-n deznădejde –

Soarta noastră nemiloasă

E legată pe vecie

De fiinţele din apă?”

În a patra zi în wigwam

El rămâne până-n noapte

În culcuşul lui de frunze,

Cu puterile sleite

Şi privirea-nceţoşată;

Urmărea cu-nfrigurare

Minunatele vedenii,

Ce-i zburau fugar prin cuget:

Lunci cu iarbă verde-n zare,

Ape unduindu-şi valul,

Asfinţitul roş ca focul.

Dintr-o dată se iveşte,                                    TheWhiteWolf

În lumina purpurie

A apusului de soare,

Un flăcău, semeţ, cu straie

Galbene si verzi ca iarba,

Plete lungi şi moi de aur,

Şi-o podoabă împletită

Din frunziş pe fruntea naltă.

S-a oprit tăcut în uşă,

S-a uitat spre Haiavata

Cu adâncă-mduioşare.

S-a uitat la faţa-i suptă

Şi i-a spus cu glasul molcom,

Ca un susur din câmpie:

–       Haiavata, află vestea

Că înflăcărata-ţi rugă

Fost-a-n ceruri auzită,

Căci tu n-ai cerut nimica

Pentru tine şi-a ta slavă,

Nici noroc la vânătoare,

Nici în luptă grea izbândă,

Doar o viaţă mai ferice

Pentru-ntreaga omenire.

Sânt Mondamin şi la tine

Vin ca frate şi ca prieten,

Să-ţi vestesc că prin răbdare

Şi rin muncă fără preget,

Vei gasi înfăptuirea

Rugii tale-nflăcărate.

Din culcuşul tău te scoală,

Şi te lupta-acum cu mine!”

Istovit de postu-i aspru,

Şi-a lăsat atunci culcusul

Haiavata  şi din wigwam

A ieşit cu pasul moale,

Pe poiana luminată

De-asfinţitul roş de soare,

Ca să lupte cu Mondamin.

Şi îndată ce-l atinse,

Îşi simţi din nou puterea,

Şi din nou cuprinse pieptu-i

Îndrăzneala şi nădejdea.

Se-nfruntau în luptă dreaptă

Pe poiana luminată

De-asfinţitul roş de soare;

Se simţea tot mai puternic

Şi mai sprinten haiavata.

Iată însă că din vale

S-a lăsat tăcută noaptea,

Şi bâtlanu.n păpurişuri

A zburat, scoţând un ţipăt

Plin de jale-n întuneric.

–       „Ne ajunge”-a spus Mondamin

Zâmbitor lui Haiavata,

Mâine, când se lasa-amurgul,

Eu voi fi din nou aicea,

Să te pun la încercare”.

Şi-a pierit în bezna nopţii,

Făr’ să vadă Haiavata

Dacă s-a-nălţat ca norul,

Sau s-a risipit ca ceaţa;

Doar atât şi-a dat el seama,

C-a rămas deodată singur,

Şi că jos , luceşte-n neguri

Apa lacului şi stele

S-au aprins pe cer, deasupra.

Două zile-n şir, pe seară,

În amurg, când se scufundă

Soarele, încet, în mare,

Ca un talger de jăratec,

Oaspele vrăjit,Mondamin,

Se-ndrepta spre Haiavata

Ca să-l pună la-ncercare

Şi cu el să lupte aprig.

Se ivea tăcut ca roua,

Care din văzduh răsare

Şi-n văzduh se-ntoarce iară;

Ia fiinţă doar pe glie

Nu o vede însă nimeni

Când se-aşează, când se duce.

De trei ori în şir, Mondamin,

A luptat cu Haiavata,

Pe poiana luminată

De-asfinţitul roş de soare,

Până când se lăsa noaptea

Şi bâtlanu-n păpurişuri

Zboară cu un ţipăt jalnic.

După-a treia încercare,

S-a prit în loc Mondamin.

Şi semeţ şinându-şi capul

Îmbrăcat în verde-galben,

Cu podoaba lui de frunze

Legănată-n adiere,

Şi cu fruntea-nbrobonată

De sudoare ca de rouă.

Şi-a strigat: – „O! Haiavata!

Ai luptatcu mine aprig.

De rei ori mi-ai stat în faţă,

Şi-ţi trimite biruinţă

Ghitci Manitu asupră-mi”.

Şi cu zâmbetul pe buze

Îi mai spuse: „Iată, mâine,

O să fie cea din urmă

Zi de post şi de-ncercare;

Mâine , tu ai să mă birui;

Un culcuş să-mi faci în glie,

Ca să poată să mă ude

Picăturile de ploaie,

Şi s-ajungă pân la mine

Raza soarelui fierbinte.

Straiele ce mă îmbracă

Tu le smulge fără milă,

Şi îngroapă-ma, pământul

Sfărâmându-l pe deasupra.

Să-ngrijeşti ca nici o mână

Somnul meu să nu mi-l strice,

Buruienile şi viermii

Să nu-mi vatăme culcuşul,

Şi nici Cagaghi,Cioroiul,

Pe deasupra-mi să nu zboare;

Ca de ochii tăi, de mine

Să ai grijă vara-ntreagă,

Până-n clipa deşteptării,

Când din nou deasupra gliei,

Voi nălţa cu fală trupu-mi

În lumina calda-a zilei.

Si din nou pieri în noapte.

Noaptea-aceea Haiavata,

A dormit cu pacea-n suflet.

Auzea prin somn, din wigwam,

Cum îi cântă păpăluda

Pe acoperiş, afară,

Cum aleargă Şibovişa,

Pârâiaşul printre maluri,

Stând de vorbă-n graba mare

Cu pădurea-ntunecată

Şi cu-al ramurilor foşnet,

Legănate de-adierea

Liniştită-a nopţii calde;

Auzea , dar de departe,

Ca un murmur de poveste,

Căci dormea cupacea-n suflet.

Dimineaţă-n zorii zilei,

A venit la el Nacomis,

Aducându-i de mâncare.

Şi cu ochii plini de lacrimi

Îi spunea că o să piară,

Istovit de postu-i aspru,

Dacă după şapte zile

N-o să ia ceva în gură.

Nu se-atinse de mâncare

Haivata, doar îi zise:

–       „Lasa-ma, acum , Nacomis,

Mai asteaptă până-n seară,

Când bâtlanu-n întuneric,

Cu un ţipăt plin de jale

Va vesti sfârşitul zilei!”

Cu amar plangând, Nacomis

s-a întors cu grija-n suflet

Să nu piară Haiavata,

Istovit de postu-i aspru.

El rămase iarăşi singur,

Să-l aştepte pe Mondamin.

Şi când umbrele-nserării

Începură să se-ntindă

Dinstre-apus,ca să-nevelească

Câmpurile şi pădurea,

Când pe cer porni la vale

Soarele,strângându-şi molcom

Focul său din unda apei,

Ca o frunză roşe toamna,

Ce s lasă peste ape

Şi în valuri se cufundă,

Se ivi din nou Mondamin.

Îmbrăcat în verde –galben,

Cu podoaba lui de frunze

Verzi în plete-i de aur,

Se opri în faţa uşii

Şi îi spuse: – „”Buna seara!”

Ca în is porni spre oaspe

Haiavata, alb ca varul,

Istovit de post şi zbucium,

Ca să lupte cu Mondamin.

Se-nvârtea în juru-i totul,

Cerul şi pădurea verde.

Inima-i bătea năvalnic,

Cum se zbate un nisetru

Ca să iasă din prinsore,

Când năvodul îl cuprinde.

Toate-n jur păreau cuprinse

De mistuitoare flăcări,

Sori aprinşi fără de număr

Se uitau la lupta cruntă.

Deodată, Haiavata

Se văzu-n poiană singur,

Tremurând de încordarea

Luptei duse fără preget,

Iar în faţă-ntins , în iarbă,

Cu frumoasele lui straie

Sfâşiate fără milă,

Cu frunzişul rupt pe frunte,

Şi cu pletele-i de aur

Răvăşite peste faţă,

Nemişcat şi fără viaţă –

Trupul mândru-al lui Mondamin.

Credincios poruncii sale,

Haiavata în poiană

I-a săpat o groapă-adâncă,

Şi de straie despuindu-l,

La-ngropat, iar pe deasupra

A fărâmiţat pământul,

Până când bâtlanu-n baltă

A zburat cu ţipăt jalnic.

Dup-aceea, Haiavata

S-a întors la el acasa;

A fost ziua cea din urmă

De-ncercări şi frământare.

N-a uitat el însă locul

Unde-a înfruntat în luptă

Pe Mondamin, biruindu-l;

N-a uitat mormântu-n care

L-angropat,lăsând în preajmă-i

Să se veştejească-n soare

Frunzele si haina-i mândră.

Zi de zi s-a dus acolo,

La mormânt, să-l îngrijească,

Bulgării să îi sfărâme

Să plivească buruiana

Şi cu strigate s-alunge

Păsările stricătoare,

Cu-al lor cap, hârşit în rele,

Cagaghi, cioroiul negru.

Până când, mlădiu şi firav,

Răsări în ţărna neagră

Un subţire lujer verde,

Şi-apoi, lângă el, mai multe,

N-apucă să vină toamna

Şi pe locul luptei aprigi

Se-nălţă semeţ porumbul,

Îmbrăcat în straie mândre

Şi cu plete răsfirate,

De mătase aurie.

Stând în faţă-i Haiavata

A strigat cu bucurie:

–       „ E Mondamin, un prieten

Pentru-ntreaga omenire!”

A chemat-o pe Nacomis,

Şi pe Iagu, vânătorul,

Le-a-nşirat a sale vise

Şi le-a spus , pe îndelete,

Despre lupta-i cu Mondamin

Şi minunea biruinţei.

Le-arătă porumbul verde,

Noul dar măreţ al firii,

Ce a fost menit să scape

Pe vecie omenirea

De a foamei cruntă grijă.

Iar atuncea când spre toamnă,

S-a făcut porumbul galben,

Şi s-au copt a sale boabe,

Tari şi lucii ca mărgeanul,

El a stâns de zor ştiuleţii,

Curăţându-i de pănuşe,

Ca şi-atunci când după luptă,

Despuie pe-al său potrivnic.

A chemaz apoi tot satul

La o mare sărbătoare,

Arătându-i darul veşnic

Dat de pronia cerească.

zamolxe

Published in: on 18/10/2009 at 19:47  Comments (2)  
Tags: , ,

Ursu

Dupa masa de pranz, o nota telefonica anunta ca a doua zi la amiaza eram solicitat pe celalalt santier, in partea opusa a muntelui. Abia apucasem sa fumez o tigara, tolanit la umbra- era duminica, asa ca nimeni nu lucra.

-Are sa trimita inginerul Florea pe cineva sa te ia cu masina, m-a lamurit secretarul, cascand, apoi s-a indepartat lenes cautandu-si, la randul lui, un loc umbros. Am oftat resemnat, cu gandul ca, peste nici doua saptamani, aveam sa ma intorc acasa la logodnica mea. Eram deja de aproape o luna in creierii Apusenilor, legaturile telefonice erau proaste, nu prindeam ca lumea nici macar un post de radio. Ma simteam rupt de lume. Atipisem de cateva minute cand am simtit o mana pe umar. Maistrul Popa, Nea Bica cum il numeam noi, un omulet mic de statura, grasun si mereu zambaret, s-a asezat langa mine cerand o bricheta.

-Dormeai, domnu` inginer? De stiam…

-Nu, nu… parca atipisem.

-Auzii ca maine te duci dincolo. Mai vii?

-Da, stau doar vreo doua zile, sa ajut la niste proiecte…

-Mult de lucru, domn` inginer… Da` uite ce fain ii aci, mai ca n-as mai pleca in oras, a spus incet, privind cu ochii ingustati peste crestele impadurite. Ehe, de-as fi io batar cu zece ani mai tanar, ce n-as mai lua muntii astia la talpa! Umblam mult cand eram tanar, cu a mea muiere… Ne placea sa mergem cu cortu`, ne asezam unde ne pica noua bine. Acuma v-ati modernizat, aveti masini, aveti… Atunci, ce masini? Cu autobuzele si apoi, la picior! Cu copiii mici dupa noi, ce mai conta… Acuma de cand stau la bloc, zaci ca ma sufoc acolo. Nu-mi place.

Am privit si eu in departare- era senin, un senin ca sticla, cum numai la munte mai vazusem. Aerul mirosea a piatra si brad. Un gand mi-a fulgerat prin minte, l-am spus cu voce tare:

-Chiar asa, ce ar fi sa ma duc eu pe jos pana dincolo?

Nea Bica s-a intors spre mine, mirat:

-Pe jos? Pana la santier?

-Cat zici sa fie?

S-a socotit:

-Sa tot fie vreo… Daca ocolesti, vreo 15 kilometri.

-Aia cat vine? Sa zicem ca 4 ore. Hai, 5! Maxim. Cat ii ceasu?

-Unu fara un sfert.

-Numa` bine.

M-am ridicat:

-Ma duc sa ma imbrac.

-Chiar o iei pe jos, domn` inginer?

-Chiar o iau pe jos, nadajduiesc sa nu ma manance vreo veverita.

Nea Bica a ras, indepartandu-se. Am intrat in baraca mea, m-am spalat repede in lighean, mi-am schimbat hainele si mi-am pregatit rucsacelul de drum in care am pus cateva conserve, paine, o bucata de branza, castraveti si o bluza de trening mai groasa. Aveam ceva haine ramase pe santierul celalalt, ca mai fusesem o data, cu masina. Asa ca stiam drumul. Am pus totusi si o harta a locului, prin fundul rucsacelului, mi-am incaltat bocancii si am pornit-o la drum, trimitand vorba sa sune secretarul dincolo sa le zica sa nu mai trimita masina, ca merg eu. Mergeam vioi, gandindu-ma ca imi va prinde foarte bine drumul, ma saturasem de praful santierului si baracile mirosind a fum de tigara.

Am lasat in urma santierul si, cu gandurile aiurea, am inceput sa urc drumul lat si pietruit, batucit de camioane le care carau piatra, printre putinele vehicule care treceau pe acolo. Ca la doua ceasuri, am ajuns la o rascruce. Am scos bidonasul de apa pe care-l caram cu mine, sorbind- se incalzise. Noroc ca am dat peste un izvor si l-am umplut cu apa proaspata, asezandu-ma pe o piatra mare la marginea drumului. Am mancat o felie de paine cu branza, am fumat linistit o tigara si am strans totul, ridicandu-ma. Ceasul arata ora 4. Cand trecuse timpul? M-am socotit ca mai aveam maxim doua ore de mers si am pornit-o pe drumul care ducea in stanga. Am mers asa pret de inca vreun ceas jumate- obosisem. Am poposit pe o buturuga la marginea drumului, privind zambind in jur- in spatele meu era o padure uriasa de brazi, iar in fata, dincolo de drum, sclipea un parau de munte si, dincolo de el, se intindea o coasta de deal cu iarba verde, necosita si, deasupra, o alta padure de brazi, inalti cum nu mai vazusem. Nu-mi puteam lua ochii de la peisaj. Am inchis ochii, ascultand murmurul apei, ca sa ii deschid nici un minut mai tarziu, buimac:

-Parau?

Ceva ca un fior de gheata mi-a strabatut sira spinarii. Sangele mi-a navalit in obraji. Nu-mi aminteam de nici un parau care sa fie pe acolo, sau poate nu-l vazusem eu din masina… Am desertat rapid rucsacul, cautand infrigurat harta. Am desfacut-o, dracuind printre dinti- o luasem in directia gresita acolo, la izvor. Trebuia sa o fi apucat spre dreapta. M-am prabusit inapoi pe buturuga, strangand ochii de ciuda- ciuda pe mine, ca nu verificasem harta inainte sa ma hotarasc pe ce parte sa o iau.

-Asa-ti trebuie, zapacitule, alta data…, am bombanit eu, invartindu-ma in mijlocul drumului pustiu cu harta in mana. Am pus-o inapoi in rucsac, gandindu-ma ce sa fac: pana la izvor, inapoi, era cale de vreun ceas si ceva… apoi, ia-o nene pe drumul celalalt, inca vreo doua ore! Am privit cerul, luand-o din loc cu pasi repezi. Eram lat de oboseala cand am ajuns inapoi la izvor. “Ce-i de facut? Are sa ma prinda noaptea.” Am decis sa caut un adapost, sa raman peste noapte undeva si sa o pornesc dimineata devreme, odihnit, ca sa ajung numai bine pe santier la amiaza. M-am obisnuit repede cu gandul si am pornit-o domol in sus, cautand din ochi un adapost, inainte sa se intunece. Am avut noroc si, dupa nici 10 minute de mers, am vazut, pe o coasta, nu foarte sus, o stana goala. Am urcat- nu era decat un zavor tras, care o incuia pe dinafara. Inauntru n-am gasit mare lucru- o masa, vreo cateva scaune mici, un dulap cu blide si oale afumate, o lavita si, cel mai bun lucru dintre toate, o patura din lana groasa care parea destul de curata. Am iesit , adunand in graba lemne si am aprins langa stana un foc de toata frumusetea. Afara incepuse sa se intunece. Mi-am facut provizii de lemne, sa am toata noaptea- fusesem inspirat sa iau un cutit si chibrite. Mi-am incalzit doua conserve de fasole cu costita, din care am mancat cu furculita mea de plastic, apoi m-am intins pe spate, langa foc, privind cerul superb, instelat. Stelele-mi pareau mai mari, mai multe si mai stralucitoare- urmaream marele triunghi de vara si Calea Lactee, lata si alba ca spuma. La un moment dat, m-a prins frigul- m-am ridicat, imbracand bluza de trening, privind in jur. Un lemn a pocnit- m-am intors, surprins. Nu mica-mi fu mirarea sa vad un caine mare, alb, latos, cu botul pe labe, privindu-ma cu ochi somnorosi. Ne despartea doar focul. De unde aparuse? Cateva clipe inainte nu fusese nimeni si nimic in acel loc. Nu m-am miscat, imi era teama sa nu care cumva sa sara la mine. A miscat lenes coada lunga si stufoasa, apoi s-a asezat mai bine, privind in alta directie. Nu parea agresiv, asa ca m-am aplecat incet, luand un lemn, rascolind jarul. Puzderie de stele aurii, mii si mii de scantei s-au ridicat, alergand in toate directiile, orbindu-ma pentru o clipa. Un sunet gutural mi-a scapat din gat fara sa-l pot impiedica cand am dat cu ochii de batran- sedea langa caine, si era la fel de alb ca si acesta, cu o barba ca fuiorul, lunga pana aproape pe piept, ochii mari, limpezi, si o coama de par argintiu picandu-i pe umerii lati. Am tacut. Batranul, cu degetele noduroase impletite in parul mare de pe ceafa cainelui, si-a mutat ochii de la mine la cer, zambind usor. I-am auzit vocea, aproape soptita:

-Ce noapte faina…

Am deschis gura sa spun ceva, dar nu stiam ce. Batranul a vorbit din nou, scarpinand urechile cainelui:

-Mai tii tu minte, Ursule? Ehehe… Eram ficior pe vremea aia si tu erai puiandru, ce sa mai tii tu minte… Ui asa o noapte era, Ursule, cum ii aiasta.

S-a asezat intr-un cot, cu ochii atintiti spre flacarile din fata lui:

-M-o trimes baciu`, Dumnezo ierte-l, sa duc vorba sus, la stani… Ca urma targ mare. Tu, Ursule, ai vint cu mine, si-apoi lumea me… Ca amandoi ne-am chiert urma, ca ne-am luat prin codri, ca eram tineri si cu dor. Apoi iezeru`… Si-mi zasasa buna, ca stia ea… “Sa nu te duci la iezar noaptea sa te scalzi, ma copile, sa nu te duci, c-a hi rau de tine”! Da` cine sa sa uite-n gura ei? Da` noi ce-am gandit? Ca ni-i cald, ca sa ne scaldam… Tii tu minte, Ursule? Tii minte cum erau pe malu` iezerului maiestrele, bata-le sa le bata?! Cu rochiile lor de zaci ca erau tasute din apa si foc, cu aur si margaritar. Si cu paru` ca matasa cucuruzului. Cate sa hi fost? Multe, multe tare… Ca cine le-o putut numara? Si noi, dupa bradu` cela batran si gros, cum ne mai uitam, ca maiestrele radeau si sa zbenguiau in apa, si le stralucea paru` la luna cum straluceste la soare. Mandre mai erau, mandre cum nu-s muieri in lumea asta. Si-apoi aia, o tii minte? Aia… care s-o apropiat. Ne-o samtat maiastra. Aia zaci ca era ai mai faina din tate. Io am ras, si-am sarit de dupa bradu` cela, am sarit, prost de mine, sa prind maiastra. Tu, ce stiai? Ai sarit si tu, ai dat sa te harjonesti, sa te joci. Si-o fugit in iezer, si io dupa ea, am intrat in apa pana la brau, maiastra s-o tot dus. Tu te-ai spariet de ceva, ce-o hi fost… si-ai ramas, ai ramas la marjinea apii si te uitai asa… Mi sa parea ca vrei sa-mi zaci ceva. Si cand or prins a sa roti tate in hora! Tat in juru nieu, ametasem de cap si tu, Ursule, te-ai bagat si ai latrat pe ele.

Ochii batranului s-au intors spre cer:

-Blastamat sa hii! Blastamat, in vecii vecilor sa nu-ti gasasti hodina, sa nu ai soata, nici tu, nici a ta jivina! Sa haladuiti cate zale o avea pamantu` asta, si-n el sa nu va bagati!

Cainele a scheunat incet, atingand cu botul mana batranului.

-Lasa, Ursule… Lasa, asta ni-i soarta. O stiut ea buna…

Cu maini tremurande, am cautat o tigara. M-am intors, lasasem bricheta in spatele meu. M-am ridicat in picioare, privind in jur- nici urma de caine, nici urma de batran.

Am atipit putin spre dimineata, repetand, iar si iar, in gand, vorbele batranului, ciudata lui aparitie si misterioasa poveste a maiestrelor.

Am ajuns pe santier cu doua ceasuri inainte de pranz- eram asteptat. Colegul meu, inginerul Florea, imi spunea ca, daca nu aveam sa apar inainte de pranz, avea sa vina cu cativa oameni sa ma caute. Se gandise insa ca ma ratacisem, innoptasem pe undeva si asteptau cu totii sa apar.

-Arati ca naiba, colega, mi-a spus el. Vino sa mananci.

-Spune-le sa imi aduca aici, stau afara si mananc.

Nu-mi terminasem bine portia de ficatei cu piure cand l-am vazut pe Mos Toader, il stiam de data trecuta. Locuia in catunul din apropiere si venea cu lapte de vanzare pentru muncitori.

-Zua buna! a salutat batranul vesel, asezandu-se langa mine pe banca. Auzii ca te-ai ratacit, dragu` lu` mosu`!

Si-a rasucit o tigara, privindu-ma cu interes.

-M-am ratacit, ca am apucat-o pe calea aialalta. Am tras la o stana, nu departe de izvor, incoace…

-Ii acolo o stana… aia-i parasata de cand ma stiu, si batranii, mosii mei, o stiau parasata. O fo` stana lu` Baciu Alexa aia.

L-am privit iscoditor:

-Cine-i Baciul Alexa?

Mos Toader a dat din mana, murmurand ceva. I-am povestit pe nerasuflate ce patisem in noaptea aceea, sus. Pe masura ce povesteam, ochii i se mareau. A dus mana la gura, tragand cu sete din tigara:

-Apoi… Stramosu meu era copil cand Baciu` Alexa era batran… Zaceau oamenii ca-i blastamat de maiestre. Cine sa-l mai stie? Zaceau apoi c-o murit, si ca o fost ingropat clea, in catun la noi, langa casa lui, da` io stiu de-o fi asa? Ca ii acolo ceva, am vazt io, ca un mormant, de nu creste hir de iarba pe el. Da` sa stii tu ca ceva ceva adevar tat este. Ca omu` asta, Alexa, nu s-o insurat veci. N-o avut soata. Si cateodata, noaptea, cand eram copil, auzam un lup ca urla acolo… langa casa aia pustie.

-Si casa unde-i?

-Nu-i departe, chiar prima cum urci aci, in spatele santierului. Ii darapanata tare, az`mane sa haie, mare mirare c-o stat atata in picioare, ca io nu stiu sa fi stat careva in ea de cand zace-se ca o murit Baciu`. Da` vezi tu, lumea zace multe. Numa bunu` Dumnezo le mai stie tate cate or hi…

A doua zi, dupa program, am urcat spre catunul din spatele santierului- case de lemn, rasfirate ici-colo. Undeva canta un cocos. Am gasit repede casa Baciului Alexa. In spatele ei, o movila de pamant ce semana cu un mormant. Pamant uscat, batatorit de vreme, lut gol. Casa de barne statea sa se darame. Am deschis usa masiva. Puzderie de panze de paianjen acopereau peretii si grinzile afumate. Pe soba mica, o oala goala de pamant. Nu mai era nimic, doar soba, oala si o masa mica, scrijelita cu briceagul. Pe masa, o mogaldeata. Am insfacat figurina de lemn, putin mai mare decat palma mea, si am iesit, de teama grinzilor care pareau ca stau sa se prabuseasca peste mine. Am ascuns figurina in san, fara sa ma uit ce am luat. Abia ajuns inapoi pe santier, am scos-o. Ceva mi s-a zbatut in tampla stanga- era cainele, sculptat in lemn. Era Ursu.

night

Solomonar

Published in: on 29/08/2009 at 16:25  Comments (7)  
Tags: , , , , ,

Comoara

 

 

Am plecat fara sa ma uit in urma, agaţat de braţul batranului. Am auzit vocea tatei, aproape soptita:

-Trebuie sa ajungi.

Am inchis ochii, calcand inainte, ghidat de mos Allari. Vuietul de afara se estompa. Apoi mi-am auzit respiraţia- grea si sacadata. Am deschis ochii- o singura torţa ne lumina calea prin tunelul care parea ca nu se mai termina. Nu dormisem de doua zile si doua nopţi. Nu mai dormise nimeni de la plecarea regelui.

-Ar fi bine sa grabim pasul, a spus mos Allari. Ţrebuie sa ajungem inainţe sa rasara soarele.

Era racoare in padure. Mos Allari a fluierat scurt de cateva ori- i s-a raspuns la fel. A luat-o inainte pe o cararuie batatorita iar noi, eu si cei patru soldaţi care ne insoţeau, l-am urmat in tacere cu ochii-n patru. Intr-o poiana mica, mai mult un luminis, ne astepta un barbat inalt, cu o coama de par negru si barba deasa. Statea rezemat de trunchiul unui copac, intr-o asteptare incordata. Un cal din cei sapte pe care ii adusese cu el a nechezat, ridicandu-si capul.

-Sunt cai buni! ne-a lamurit barbatul cand ne-am apropiat, dezlipindu-se de copac. Mi-a aruncat o privire scurta: Tu-l iei pe al meu, e mai iute ca toţi. Sa plecam.

Nu era vreme de taclale- am incalecat si pornit la drum, ghidaţi de strain.

-E Duro, mi-a spus cu voce scazuta batranul. Omu` lui Decebal.

-N-am auzit de el…

-Sunt oameni de care nu se aude.

L-am privit cu coada ochiului- batranul mi-a zambit usor, strangand pleoapele. Am zambit si eu, aveam incredere in mos Allari. Am mers mult- caii obosisera, drumul era anevoios. In spate, cei patru soldati murmurau, vorbind intre ei cu voce abia auzita. Duro mergea inainte, drept. Eu eram prea obosit ca sa mai privesc in jur, imi era foame si sete. Din cand in cand, ţasnea cate o caprioara din desisuri, trezindu-ma din amorteala. Multe ceasuri au trecut asa, iar eu parca pluteam undeva intre cer si pamant; imagini si cuvinte mi se nazareau si amestecau in cap: cetatea arzand, puzderie de romani la porţile ei, sageţi suierand, vaiete, chiote de spaima, vocea tunatoare a tatei si chipul palid si plans al mamei. Imi ţiuiau urechile in linistea padurilor, nici frunzele in copaci nu fosneau. M-a dezmeticit vocea groasa a barbatului:

-Oprim! Caii au nevoie de odihna, noi la fel.

Am descalecat, lasandu-i sa pasca in voie. Duro a scos din traista lui mare mancare: cateva bucaţi de carne si branza. Am mancat toţi, in tacere. Mi se inchideau ochii. Un ulcior mic plin cu vin mi-a fost pus in mana:

-Bea, Leto. Asta e pentru tine. Restul, beţi apa, a spus Duro. Acolo, la stanca aia, este un izvor.

Am baut si n-am stat sa ii mai ascult. Am adormit in iarba. M-a trezit o zguduitura- mi-a luat ceva timp sa realizez ca eram pe un cal, cu spatele rezemat de pieptul cuiva- era Duro. Calul meu, fara calareţ, pasea alaturi. Nu stiam cum am ajuns acolo; afara incepuse sa se intunece.

-Stai linistit, mi-a spus barbatul. Arzi. Mergem pana se intuneca si facem popas cateva ceasuri peste noapte. Aci n-avem unde schimba caii.

Am oprit la poalele unui munte. Duro cu unul din soldaţi au plecat sa caute o caprioara, iar ceilalţi trei au adunat in graba lemne si au facut focul. Mos Allari a disparut prin tufe, intorcandu-se curand cu un buchet de ierburi si radacini pe care le-a pus la fiert intr-un ceaun mic ce atarna legat de calul lui Duro. Nici vanatul nu s-a lasat mult asteptat, Duro si soldatul s-au intors carand o caprioara rapusa cu cateva sageţi. Mosul s-a apropiat de barbat, vorbindu-i ceva cu voce scazuta. Duro a venit langa mine:

-Vino. Voi, restul, va ocupaţi de caprioara. Grabiţi-va, sa avem timp si pentru odihna.

M-a prins de incheietura mainii, tragandu-ma dupa el pe o panta la vale. Simţeam ca ma lasa genunchii; febra imi crescuse in ultimele ceasuri. Imi simţeam pleoapele arzand si in palme parca as fi carat pietre de moara. Padurea se intuneca din ce in ce- soarele apusese. M-am trezit luat pe sus, ferit cu indemanare de crengile lasate la pamant. Nerabdarea lui Duro ma nelinistea si stiam si eu la fel de bine ca si el ca nu suntem deloc in siguranţa, nici un ceas, desi tata, ca sa ma incurajeze, imi spusese contrariul. Mi-au venit in minte ochii regelui, ochii aceia frumosi si mari, sclipind atat de ager incat ai fi zis ca e un baietan de optsprezece ani, nu om in toata firea. Ochii aceia care ne privisera atat de lung in ultimele clipe inainte de plecare de parca nu ar fi vrut sa ne uite chipurile niciodata. Si-mi aduceam aminte ochii mamei, ochii ei atat de frumosi, de culoarea cerului innourat, plini de lacrimi pe care abia reusea sa le ţina pe genele lungi, sa nu alunece pe obrajii palizi. Si-mi aminteam vocea tatei care, din taioasa si hotarata cum era de obicei, devenise aproape soptita- a luat mana mica a mamei intr-ale lui, apropiindu-si buzele de urechea ei: “Nu plange, Ama… Nu plange…”.

-Am ajuns, a spus Duro lasandu-ma pe pamant. Am deschis ochii privind in jur- codru des. La picioarele noastre un parau de munte salta printre pietrele mari, lustruite. Mi-a descheiat pieptarul de lana:

-Hai, dezbraca-te… N-avem vreme de zabovit.

M-am tras un pas in spate, dezbracandu-mi toate straiele, tremurand din cauza febrei si racorii padurii. Pe masura ce lepadam hainele, ochii barbatului se ingustau, subţiindu-se ca doua lame de cuţit. Apoi s-a asezat pe un bolovan de langa apa, oftand, cu ochii spre cer. Mi s-a parut ca-l aud soptind:

-Ce s-o alege de noi, Zamolxe….?

Apoi si-a intors ochii intunecaţi spre mine:

-Spala-te… Caţi ani tu, mai copile?

-Paisprezece…

A tacut, cu ochii pironiti din nou pe mine. M-am asezat usor pe o piatra, scaldandu-mi in apa gleznele umflate. Aurul, care venea ca turnat pe ele, sclipea ciudat- intunecat, daca sclipirea poate fi intunecata. Am ridicat braţele- greutatea braţarilor care-mi erau prinse de la incheieturi si pana la umeri mi se parea imensa. Era uimitor cat de tare ma slabise febra. Stateam pe piatra dardaind, nu eram in stare sa ma spal si in acele momente aveam impresia ca tot aurul acela prins de mine, de maini, picioare si pe tot pieptul, in braţari si coliere mari, cantarea cat toata greutatea corpului meu. Duro s-a ridicat hotarat, apropiindu-se de mine. S-a aplecat, umplandu-si causul palmelor cu apa si-a inceput sa ma spele. Apa rece de munte imi aluneca in suvoaie mici pe pielea incinsa si-o simţeam dureroasa. M-a spalat din cap pana-n picioare, invartindu-ma pe toate parţile, in timp ce eu clanţaneam din dinţi ca si cainii. Tot el m-a imbracat, in graba dar cu atenţie, sa nu ma raneasca si m-a dus inapoi pe braţe. Cand am fost pe la jumatatea drumului, am auzit ţipete:

-Durooo!!! Durooo!!!

Barbatul a rupt-o la fuga, cu mine-n braţe, sarind cu usurinţa peste crengile aparunte-n cale. Doi dintre soldaţi veneau alergand pe cararea ingusta, agitandu-si mainile. Auzeam inima lui Duro batand. Soldaţii s-au oprit in faţa noastra, gafaind, palizi:

-Aialalţi doi… s-au… s-au intors… au disparut… nu-s… noi despicam caprioara si batranul fierbea ierburi si…

Dar Duro n-a mai stat sa ii asculte, a ţasnit inainte scrasnind din dinţi si strangadu-mi corpul atat de tare incat incepuse sa ma doara. Soldatii ne urmau in tacere, poticnindu-se. Mos Allari, in mijlocul poienii, aduna in graba toate lucrurile infundandu-le in desagi. Focul ardea si in iarba zacea caprioara pe jumatate despicata.

-Stingeţi focul! a strigat Duro, lasandu-ma pe iarba si sarind sa-l ajute pe batran. Il auzeam blestemand cu voce scazuta. Am ramas in picioare, cu spatele lipit de trunchiul unui copac, privind speriat agitaţia din jur. Duro s-a intors brusc spre cei doi, urland:

-Unde v-au fost ochii, ma? Au luat si cai! Ah, blestemaţii! Vanzatorii!

-Duro…, a spus batranul incet. Duro. Plecam acum. Avem inca 5 cai. O luam pe alta parte.

-Pe care alta parte, batrane? Trebuie sa mergem intins spre miazanoapte! Decebal ne asteapta!

-Facem ocol, o luam de la Stanca Saca spre rasarit, ocolim muntele. Iaba, acuma-i tarziu. S-or dus! Or stiut ei di ce vin pana aici, ca nu erau siguri ca asta-i drumu de-o apucam pe el, acuma stiu, da` il schimbam.

Duro a tacut, cu faţa intunecata.

-Numa` de ne-ar ţine caii…, a spus unul din soldaţi, lovind cu crengi verzi in foc.

Eu, lipit de copac, abia daca mai respiram. Totul s-a petrecut atat de repede incat nici nu mai stiu cand m-am trezit calare:

-Ţin`te bine! a zis Duro. Ne grabim, nu te mai pot cara acuma.

Soldaţii au aprins torţele pe care le aveau in desagi, luminandu-ne calea. Chiar noapte fiind, Duro stia toate cararile, umblate si neumblate, ghidandu-i. Ne opream in rastimpuri, caii erau obosiţi, dar nu-i lasam mult. Abia apucau sa pasca cateva fire de iarba si-o porneam in tacere mai departe. Ma durea tot corpul, capul imi vajaia, dar ma ţineam bine in sa. Cand a inceput a se crape de ziua, am oprit intr-o poiana:

-De-aci la Stanca nu mai ii mult, a spus Duro cu glasul ragusit. Doua ceasuri- atat dormiţi, si voi, si caii. Io veghez.

Soarele se ridicase in crucea cerului cand am ajuns la Stanca Saca. Mos Allari a scos repede branza si carnea ce-i mai ramasese, puţina cata era. Duro n-a mancat, doar a facut imparţeala, dandu-mi mie bucata mai mare. A lasat si caii sa pasca, i-a adapat si apoi s-a asezat la umbra Stancii, privindu-l intrebator pe batran. Mos Allari ne-a spus:

-Dinjos de munte, cum cobori sa treci dincolo, ii un sat- acolo-n sat ii sora mea. Nepotu` ei creste cai, ne ducem la ea si schimbam caii, cu astia n-ajungem departe de-acuma. Si-o luam spre Piatra Craivii.

Coborarea a fost mai anevoioasa decat crezuseram, am ajuns in sat abia spre apusul soarelui. Pe drum, Duro se oprea uneori, adulmecand aerul, cautand parca ceva. Mos Allari il privea intrebator si-o porneam mai departe, in aceeasi tacere, de parca fiecare la randul lui s-ar fi temut sa vorbeasca.

Satul mic, cu case cu acoperisuri inalte, se intindea la poalele muntelui, tacut- barbaţii tineri murisera, sau erau la razboi… Undeva se auzea un caine latrand si gaini cotcodacind. Caii, bucurosi ca vad o asezare unde pot manca si se pot adapa nestingheriţi, o pornira la vale nechezand. Batranul ne-a dus intins la casa surorii lui. Femeia, mica si palida, ne-a primit cu mana la gura, speriata:

-Da` ce-i cu voi, oameni buni? Ce-i cu noi?

-Hai, primeste-ne la tine, a zis Allari descalecand greu. Lasa-ne sa schimbam caii cu alţii mai ageri, ii mare napasta pe noi…

Am intrat toţi in casuţa de lemn si batrana ne-a asezat la masa, plangand cu faţa in naframa, in timp ce batranul ii povestea incet toate cate se intamplasera. Femeia ne-a dat sa mancam si ne-a turnat vin in cani mari de lut. Nu se mai oprea din plans si toţi o priveau sumbru. Ne-am culcat pe jos, intinsi pe ţundrele de lana ale barbatului femeii care fusese cioban si murise sfasiat de fiare cu ani si ani in urma. Am dormit neintorsi- si Duro ne-a lasat, ca si-asa nu mai puteam merge mai departe. Si se temea pentru sanatatea mea, febra ma chinuia mai tare decat oricand, iar pe batran incepusera sa-l lase puterile- si-avea nevoie de Mos Allari. Somnul de peste noapte m-a inzdravenit oarecum, asa ca dimineaţa, dupa ce-am dat cu apa rece pe faţa si pe cap, ma simţeam mult mai bine. Parca nici ochii nu ma mai ardeau atat de tare. N-am mai stat sa imbucam nimic, batrana ne pregatise deja carne fripta si fructe pentru drum. In curtea mica, acoperita de iarba marunta, Duro pregatea caii cei noi. Am iesit, tragand adanc in piept aerul proaspat si m-am apropiat de el, mangaind coama alba a unuia din cai. I-am privit faţa frumoasa, obosita si fruntea inalta, brazdata de ingrijorare- era posomorat. Undeva a latrat un caine. Apoi altul. Duro a ridica brusc capul, inţepenind cu mainile pe ceafa calului. Latraturile se inmulţeau. Mos Allari a iesit si el, urmat de soldaţi si batrana. Undeva a ţipat o femeie. Duro s-a intors spre mine:

-Fugi!

Dintr-o miscare m-a urcat pe calul alb, singurul pe care apucase sa-l pregateasca si l-a lovit peste burta, strunindu-l. Calul a pornit, nechezand nelinistit. Am luat-o la galop, privind in urma, de-a lungul drumului. Erau mulţi, vreo cincizeci sau saizeci de soldaţi romani, cu coifuri de metal si scuturi. Unul din ei, cu coiful impodobit cu pene albe, a strigat ceva, agitandu-si mainile. Drumul a cotit si nu i-am mai vazut. Calul meu, simţind pericolul, gonea nebun, sforaind pe nas la fiecare rasuflare. Eu, cu inima stransa de spaima, gafaiam strangand din dinţi, lovind cu frenezie burta calului. Am iesit din sat, luand-o pe drumul care cobora lin spre o padure- dar padurea era departe, acoperita de neguri, si-n jurul meu pustiu. In urma mea, cavaleria romana se apropia, starnind un nor de praf auriu. Stiam ca nu am scapare, si nu era nimic de facut. Am urlat, si urletul meu, iesit din adancul pieptului, urletul deznadejdei si-al furie, mi-a parut urletul unui lup in pustie. M-au ajuns din urma, inconjurandu-ma. Calul meu a nechezat asurzitor, ridicandu-se pe picioarele din spate, lovind cu copitele mari si puternice piepturile asudate ale cailor romanilor. Am scos sabia ce-o aveam la sold, invartind-o in aer cu o usurinţa care m-a uimit. Maneca larga a hainei mi-a cazut spre cot, dezvelindu-mi mana a carei piele nu se mai vedea din cauza braţarilor de aur ţintuite cu pietre scumpe. Pentru o clipa, am privit ochii cavalerului cu panas alb la coif- se marisera, uimiţi, precum ochii unui copil. M-am rasucit si, intinzand-mi corpul ca un arc, am lovit. Orbeste, la nimereala. Nu am vazut ce am lovit, am simtit doar un suvoi de sange cald improscand, lovindu-mi pieptul, stropind coama alba ca neaua a calului meu. Parul mi-a cazut in suviţe lungi pe ochi si obraji, orbindu-ma pentru o clipa. M-am scuturat ameţit, ridicand mana ca sa lovesc din nou. Am ramas cu ea ridicata deasupra capului- zeci de sabii mari, ascuţite, erau indreptate spre mine si spre pieptul calului, care juca marunt din copite, invartindu-se derutat pe loc. Toţi ma priveau in ochi, muţi, ca niste masti. Un gand mi-a venit in minte: “Daca mor, au sa ma taie bucaţi… si-au sa ia tot aurul. Trebuie sa traiesc!” Mi-am dat seama ca ochii mi se ingustasera, la fel ca ochii lui Duro atunci, la parau, si buzele imi dezveleau dinţii care scrasneau de parca nu-i mai puteam controla. Mi se inclestasera maxilarele. Soldatul cu panas alb a vorbit:

-Arunca sabia, fiu al lui Deleos.

Mi-am ridicat ochii si-am vazut sabia curbata a tatalui meu aţintita catre cer, susţinuta de o mana care parea turnata in aur. Era atat de liniste incat puteam auzi respiraţia soldaţilor romani si fosnitul subţire al vantului. Nimeni nu facea nici o miscare, de parca ar fi fost niste statui. Mi s-a parut ca aud in departare urlet de lup. Caii au nechezat incet, iar mana mea a cazut dintr-o data- am simtiţ-o brusc grea, cat o stanca. Am auzit sabia zanganind pe pamantul tare. Dar nu mi-am luat ochii de la cerul dimineţii. Era atat de clar si mut, de parca ar fi fost orb si surd la tot ce se intampla sub el. Mi-am coborat privirile din cer spre soldati si, spre uimirea si nelinistea mea, nici acum nu se clinteau, de parca o vraja ascunsa i-ar fi ţintuit acolo pentru totdeauna. Primul care s-a dezmeticit a fost cel cu panasul alb care, dintr-o smucitura, a prins zabala calului meu, legandu-l de al sau. Am plecat, lasand in urma sabia tatalui meu, cazuta la pamant. Am trecut prin sat la trap. Oamenii, iesiţi afara, se trageau din calea noastra privindu-ma cu ochii mari, plini de lacrimi. In dreptul portiţei de lemn a batranei surori a Mosului Allari zaceau corpurile fara viaţa ale barbaţilor- toţi erau morţi, cu sabiile in maini. Doar batranica scapase cu viaţa si, asezata in genunchi langa fratele ei, plangea incet. Cand m-a vazut, prizonier in mijlocul cavalerilor romani, mi-a parut ca o aud murmurand:

-Puiul mamii…

Iar plansul ei s-a transformat in ţipetele unei pasari ranite. Am intors capul sa o privesc si, abia atunci, in spatele tuturor, i-am vazut pe cei doi soldaţi care ne tradasera. Erau imbracaţi in uniformele cavaleriei dusmane.

Mergem pe acelasi drum pe care venisem- inapoi, spre Sarmizegetusa. Am facut popas la Stanca Saca. Luasera de pe drum, de la marginea unui tapsan, o viţica care pastea, pazita de un copil care, cand ne-a vazut, a fugit in codru, impiedicandu-se, starnind rasul soldaţilor. Au doborat vita, despicand-o cu indemanare. Seara se apropia si am inţeles ca aveam sa facem un popas lung; acum nimeni nu se mai grabea, pe ei nu avea cine sa-i haituiasca. Febra imi crescuse din nou. Am descalecat, prabusindu-ma la pamant langa stanca, in iarba mare. Au facut mai multe focuri si, in curand, aerul s-a umplut de mirosul puternic al carnii prajite. Soldatul cu panas alb, care pana atunci se plimbase de colo-colo dand ordine, s-a apropiat de mine si, punandu-mi pe umeri pelerina lui alba, mi-a spus:

-Sunt tribunul Marcus Messala. Leg. I Minervia.

Nu i-am raspuns. Si-a trecut degetele prin parul meu ud, netezindu-l peste cap, apoi si-a lipit palma aspra de fruntea mea. Cuta fina dintre sprancenele frumos arcuite i s-a adancit. A murmurat:

-Arzi. Nu e bine… Ai mare nevoie de odihna, si-o sa ai parte de ea in noaptea asta.

S-a indepartat usor, lasandu-si greutatea corpului pe unul dintre genunchi si m-a privit cu atenţie:

-Pe toţi zeii… esti un copil.

Mi-a descheiat pieptarul, apoi camasa alba. Ochii i-au sclipit. Si-a trecut degetele peste pieptul meu acoperit de aur, zambind mulţumit, apoi m-a acoperit, invelindu-ma in pelerina lui grea. Am mancat mai mult forţat, abia daca puteam inghiţi. Tot el mi-a turnat pe gat cateva guri de vin si, toata noaptea care a urmat, a ramas langa mine, dormind foarte puţin, punandu-mi comprese reci pe frunte, obraji si gat. Atunci cand dormea, un altul ii lua locul, astfel incat nu ramaneam nici o clipa nesupravegheat. Voiau cu orice preţ sa ma ţina in viaţa. In prima parte a nopţii, somnul mi-a fost agitat, spre dimineaţa insa am cazut intr-un somn profund- febra ma lasase. Un somn greu, fara vise, ca de moarte. Cand m-am trezit soarele sclipea la rasarit. In jurul meu toţi se trezisera, gata de plecare.

Am ajuns inapoi la cetate a doua zi. Se inserase cand am ajuns la porţile fortificaţiei romane de langa cetatea noastra. Era liniste… Pe zidurile Sarmizegetusei, soldaţi romani priveau peste paduri. Nici o sageata nu mai suiera in aer, nici un strigat de lupta nu se mai auzea de nicaieri. Mirosea a lemn ars si pamant. Undeva, departe, rasunau cantece vesele- si nu in limba noastra. Am privit peste umar cetatea cu ziduri si acoperisuri arse, pustie si tacuta ca o naluca. Soldaţii ne priveau+

cu feţe aspre, murmurand. Cineva a spus:

-Au prins comoara!

Am fost dus intr-o baraca improvizata, din barne de lemn. Marcus m-a lasat in paza unor soldaţi, a trimis dupa medic si-a plecat. L-am auzit afara, dand cateva ordine scurte, apoi s-a indepartat. In scurt timp, sub supravegherea medicului intre doua varste, cu o figura rotunda si bonoma si o voce blanda, am fost spalat cu apa calda si prafuri aromate pe tot corpul. Pe la incheieturi si pe gat aveam rani. Am fost invelit intr-o bucata mare de panza alba, curata, incins la mijloc cu un brau albastru si incalţat cu sandale. Gleznele ma dureau si in piept simţeam ceva ca o gheara, strangandu-ma. Eram atat de obosit, de sfarsit, inca nu ma mai puteam gandi la nimic. Tot ce imi mai venea in minte erau chipurile parinţilor mei, pe care stiam ca n-am sa le mai vad niciodata. Doctorul tocmai imi ungea ranile cand a intrat Marcus:

-Vino, Leto. Imparatul ne asteapta.

M-am ridicat, fara o vorba: de-acum, fie ce-o fi. Ma simţeam atat de greu de parca as fi carat un om in spate. Baraca imparatului nu era departe, dar mie mi s-a parut ca drumul nu se mai sfarseste. Cu fiecare pas, ceva in mine se zguduia, se clatina si parea gata sa ma doboare in fiece clipa- si nu, nu era greutatea aurului in care eram realmente imbracat. Era mult mai mult de atat. Mai usor mi s-ar fi parut in acele momente sa car pe umeri un intreg munte. Imparatul sedea la o masa de lemn si, in jurul lui, caţiva ofiţeri. Pe masa, o mulţime de papirusuri si ulcele cu vin. O femeie tanara in straie galbene aprindea opaiţe mici, strecurandu-se cu indemanare printre ei. Auzindu-ne intrand, au ridicat toţi ochii. Imparatul s-a oprit cu ulcica de vin la buze, uitand sa mai soarba. Sprancenele i s-au ridicat spre frunte. A lasat incet ulcica pe masa, facandu-i un semn indescifrabil pentru mine lui Marcus, care Marcus m-a luat de braţ, ducandu-ma pana in faţa mesei.

-Asadar, tu esti fiul generalului Deleos? a intrebat Traian cu o voce usor ragusita. Preabine.

M-a fixat cu privirea cateva clipe, apoi mi-a facut un semn larg:

-Dezbraca-te.

Nu m-am clintit si nici nu mi-am dezlipit privirea dintr-a lui. A baut o gura zdravana de vin, apoi s-a ridicat, sprijinindu-si mainile de masa si, ocolind-o, a venit langa mine. M-am retras doi pasi in spate- nu voiam sa ma atinga. A ramas pe loc, frecandu-si usor obrazul drept cu degetele. M-am socotit- daca nu aveam sa ma dezbrac eu, avea sa o faca el sau oricare altul. Am preferat sa ma dezbrac singur. Am desfacut braul, lasand materialul greoi sa-mi cada la picioare. Un murmur de uimire s-a auzit pe buzele cuiva. Femeia a ramas lipita de peretele din spate, privindu-ma cu ochii mari. Imparatul s-a apropiat precaut, de parca s-ar fi temut sa nu-l musc, si mi-a atins cu varfurile degetelor serpii de aur incolaciţi in jurul braţelor.

-Ingenios! a exclamat el, razand incet, apoi s-a intors spre ceilalti: cred ca e mai greu aurul decat el.

Unul din ei s-a desprins de grup- era atat de inalt incat a trebuit sa se lase aproape pe vine in faţa mea ca sa poata vedea totul in detaliu. Imparatul l-a privit cu interes o vreme, apoi l-a intrebat:

-Ei, ce parere ai, Hadrian?

Barbatul si-a intors capul spre el, ridicandu-se usor:

-Rafinat. Extraordinar. Ma intreb cine a facut asemenea bijuterii. Stii cine le-a facut? mi s-a adresat, ridicandu-mi bratul drept la nivelul ochilor lui.

Am tacut.

-Nu mai conteaza, a spus Traian, rasucindu-se spre Marcus: cheama-l pe Tiberius.

-S-ar putea sa conteze, a spus generalul incet, ca pentru sine, aplecandu-se din nou sa poata vedea mai bine colierele. Si-a strecurat palmele sub ele, atingandu-mi pieptul. A murmurat ceva de neinţeles, incercand sa le desprinda, caci erau calarite unele peste altele, apoi i s-a adresat imparatului:

-Ar trebui sa i se dea un medicament, arde. Aduceţi medicul.

Am inchis ochii, lasandu-ma intors pe toate parţile. Simţeam ca se invarte pamantul cu mine. Respiram greu, si-mi parea ca trebuie sa ma concentrez de fiecare data ca sa imi umplu plamanii cu aer. Gatul mi se uscase de sete si respiraţia-mi devenise suieratoare. Apoi, dintr-o data, o caldura placuta mi-a invaluit corpul- nu mi-am mai simţit picioarele. Pete negre au inceput sa-mi joace pe dinaintea ochilor iar braţele mi-au devenit grele ca niste bolovani. Am simţit doua maini in jurul mijlocului, apoi o cadere lina, ca intr-un hau, si-un singur gand imi bantuia creierul: “eu mor acum”.

Dar nu-mi era dat sa mor atunci si acolo. M-am dezmeticit intr-un tarziu, eram asezat pe divanul din coltul baracii, pe spate, acoperit cu panza alba in care fusesem imbracat. Afara se intunecase, opainţele insa luminau placut incaperea. Un miros patrunzator de vin mi-a inundat narile. O mana puternica s-a strecurat sub spatele meu, ridicandu-ma- era Marcus. Medicul cel durduliu mi-a apropiat de buze un vas mic de sticla, indemnandu-ma sa beau leacul cu gust amar. Femeia in straie galbene ma privea cu ochi blanzi, tamponandu-mi fruntea cu o bucata moale de panza inmuiata in apa cu oţet. Ma simţeam ceva mai bine, respiraţia mi se calmase, doar tamplele imi mai zvacneau, ca niste batai de aripi de fluture. Imparatul, la picioarele patului, ma privea cu mainile la braţ si parea niţel ingrijorat. Auzeam afara pocnetul lemnelor- cineva aprinsese un foc. Am intors capul- ofiţerii, asezaţi care pe unde apucasera, sorbeau tacuţi vin. Un barbat uscaţiv, intre doua varste, cu obrajii frumos rasi si ochii ageri s-a apropiat de mine, ridicandu-mi o mana. A inspectat in amanunt bijuteriile, concentrat, apoi a spus:

-Ciudat sistem de prindere…

A tras panza de pe mine, dezvelindu-mi tot corpul. Traian s-a aplecat, asezandu-se la picioarele mele, sprijinindu-se in maini, sa vada mai bine. Generalul Hadrian s-a apropiat si el, asezandu-se jos, langa divan, cu mana in care ţinea cupa de vin sprijinita de genunchi. Bijutierul m-a ridicat in genunchi, trecandu-si repede si cu dexteritate degetele peste tot- pe piept, ceafa, pulpe, apoi a oftat, rezemat comod intr-un cot, in tacere. Imparatul l-a intrebat cu nerabdare in glas:

-Ei bine, Tiberius?

-Ei bine… am nevoie de timp. Nu imi dau seama care este sistemul de prindere, parca ar fi turnate pe el. De pilda, colierele… priviţi aici, nu il poţi scoate pe ultimul, cel de jos, daca nu le scoţi pe celelalte. Iar primul, cel de sus, e prea mic, nu poate fi scos pe cap. La fel si braţarile. Serpii de pe braţe si pulpe nu pot fi scosi de braţari care, din nou, au un sistem de prindere care mie, momentan, imi scapa. Oricine a facut bijuteriile astea, a stiut exact ce face.

Generalul si-a ridicat ochii spre mine:

-Cine le-a facut, Leto?

-Nu stiu.

-Ba stii foarte bine. Cum se desfac?

-Nu stiu.

Mi-a prins incheietura mainii, tragandu-ma spre el cu o miscare brusca. Durerea ascuţita m-a facut sa icnesc. Mi-a spus printre dinţi:

-Nimeni nu pune atat de mult aur pe tine fara sa iţi spuna si cum se scoate. Vorbeste!

Am tacut. Simţeam sangele cald prelingandu-mi-se pe degete, picurand apoi pe panza alba. Un firicel subtire s-a scurs pe incheietura generalului. Mi-a dat drumul.

-Pot fi taiate, a sugerat imparatul.

-Fireste, insa e pacat… sunt deosebite, a spus bijutierul.

-Nu cred ca e asta soluţia, a raspuns generalul privindu-ma fix. Are sa le scoata singur pana la urma, e plin de rani din pricina lor.

-Parca nu ai sti cat sunt de incapaţanaţi, a bolborosit cineva.

Tiberius s-a ridicat:

-Am sa revin maine, la lumina zilei. Pana la urma tot le vin eu de hac.

A plecat, urmat de imparat care a iesit cu el afara sa discute cine stie ce. S-a intors dupa o vreme, privindu-l pe Marcus:

-Du-te si tu si te odihneste, araţi de parca n-ai dormit de-o saptamana.

Marcus s-a ridicat:

-Si Leto?

Am vrut sa ma ridic, sa plec cu el- oriunde, numai sa ies de acolo. Mana imparatului m-a ţintuit locului:

-Ramane aici.

O grimasa aproape imperceptibila a aparut pe buzele tanarului tribun. A plecat, urandu-ne noapte buna. Un sclav a intrat, aducand o tava cu fructe. Am mancat, sub supravegherea medicului, apoi mi-au dat vin.

-Vindeca orice! mi-a spus Traian, intinzandu-mi cupa lui, cu un zambet ciudat pe buze. Totul e sa il crezi.

Am baut vinul, tot, pe nerasuflate, apoi m-am intins intre perne, cu ochii in tavan. Cineva m-a invelit, cred ca tanara femeie. I-am auzit vorbind, dar parca nu inţelegeam ce spun. Nu stiu cand am adormit. M-am trezit brusc, cand o bubuitura strasnica a parut ca despica pamantul in doua. Se crapa de ziua, afara fulgera, tuna cumplit si vantul izbea pereţii de lemn ai baracii, cu furie. Cineva facuse focul in incapere. M-am saltat pe coate, privind cercetator in jur. Cupele goale zaceau prin colţurile incaperii si pe masa incarcata, iar langa mine dormea imparatul cu fruntea incarcata de broboane de sudoare. Langa el, la marginea divanului, goala, dormea femeia. Hainele ei galbene erau cazute jos. M-am lasat sa cad inapoi, intre perne, si m-am intrebat cu voce soptita:

-Ce caut eu aici…? De ce n-am murit…?

Am auzit pasi in balţile de afara. Tabara romana se trezea. Probabil era destul de tarziu, caci ma simţeam odihnit- dar totul parea intunecat din cauza furtunii. Simţeam o durere surda in stomac, imi era foame. M-am ridicat usor, nu fara un oarecare efort si, invelindu-ma in panza alba, m-am incins cu braul albastru si m-am asezat la masa la care statuse imparatul cu o seara inainte, fixand absent trupul gol si firav al femeii intinse pe divan. Nu stiu cat timp am ramas asa, poate o ora, poate mai mult. Furtuna trecea, auzeam tunetele in departare si afara se luminase. Femeia a deschis ochii, privindu-ma uimita. S-a ridicat, invelindu-se cu patura verde si s-a apropiat usor de mine, atingandu-mi obrazul. Abia atunci am realizat ca faţa mea era scaldata in lacrimi. Cum? Doar nu plansesem. Mi se rostogolisera singure, fara ca macar sa le simt.

-Nu plange, mi-a soptit ea, atat de incet incat abia am auzit-o.

Mi-a luat obrajii in palmele mici, apropiindu-si buzele de fruntea mea. M-a sarutat usor, uitandu-se apoi in ochii mei:

-Nu plange, Leto… Tu ai facut tot ce ai fi putut face. Si poate chiar mai mult de atat… Nu plange, frumosule Leto. Tu esti cel mai frumos barbat pe care l-am vazut vreodata, si inţelege-ma bine cand spun asta.

Mi-a sters lacrimile cu degetele fine, apoi mi-a pus un deget pe buze si s-a indepartat tacuta, ca o umbra, imbracandu-si straiele galbene, fara sa mai priveasca, ca si cand nu as fi fost acolo. Am tresarit, ridicandu-ma de pe scaun- abia atunci realizasem ca fata imi vorbise pe limba noastra. S-a intors spre mine, ducandu-si un deget in dreptul buzelor. M-am asezat la locul meu, in tacere, cu inima zbatandu-mi-se in cosul pieptului. Fata era daca.

Imparatul s-a trezit puţin mai tarziu, intinzandu-se si mormaind ceva. Femeia i-a dus hainele, asezandu-le frumos langa el. A prins-o de incheietura mainii, sarutandu-i palma mica si a inceput sa se imbrace pe jumatate adormit. O noua rafala de ploaie a inceput. Un baiat tanar a intrat, ud leoarca, aducand o tava acoperita cu un servet:

-Sa vina Hadrian, a murmurat imparatul. Sa vina si ceilalţi, si bijutierul.

Mi s-a pus un nod in gat. Iar bijutierul, iar ofiţerii. Primul a venit Marcus. Isi rasese obrajii si arata mai bine decat in seara precedenta. Apoi a venit Hadrian, insoţit de tanarul baiat care fusese trimis dupa el, carand impreuna doua amfore pline cu vin. Eu nu ma miscam de la locul meu. Marcus si generalul s-au asezat langa mine, unul in stanga, celalalt in dreapta, atat de aproape incat umerii le erau lipiţi de ai mei. A umplut fiecare cate o cupa de vin si, in acelasi timp, de parca ar fi fost inţelesi, s-au intors spre mine intinzandu-mi fiecare cupa lui. M-am lasat usor pe spate, nestiind ce sa fac. Generalul a ras scurt. Marcus s-a retras, sorbind zambitor din cupa lui. Imparatul i-a privit intrebator, netezindu-si parul cu palmele. Am luat vinul oferit de general, am sorbit o gura si l-am lasat pe masa. El si-a umplut alta cupa, trancanind cu Marcus- dar nu ii ascultam. Eram atent la rapaitul ploii, cu gandurile departe. Am intrebat brusc, cu voce tare:

-Ce s-a intamplat cu tatal meu?

Fata s-a intors cu tot corpul spre mine, cu ochii mari.

-A murit, m-a informat scurt generalul.

Am tacut cateva clipe.

-Si mama…?

-Mama ta nu mai e aici.

M-am intors spre el, privindu-l cercetator:

-Mama traieste?

-Da.

-Unde e?

S-a incruntat usor, batand darabana cu degetele pe masa. Nu mi-a raspuns. Nici nu stiu daca asteptam vreun raspuns. Mama traia… A intrat bijutierul, grabit, scuturandu-se de picurii de ploaie. Si-a lepadat tunica, asezand-o aproape de foc. Traian m-a privit. M-am ridicat, dezbracandu-mi din nou haina improvizata. Am ramas in picioare in mijlocul incaperii, fara sa-mi mai pese catusi de puţin de cei de faţa. S-au apropiat din nou, rand pe rand, curiosi. M-au rasucit aproape un ceas. Tiberius a ridicat mainile usor in aer, plesnindu-se apoi peste pulpe.

-Asa ceva nu am mai vazut, si am vazut multe de cand sunt bijutier, de-o viata… Mi-e imposibil sa ghicesc cum anume sunt prinse. Cred ca singurul care ne poate spune e Leto.

Fata, stand in spatele lor, ma privea in ochi. Si-a miscat usor buzele pline: “Nu.”

-Nu, am murmurat.

Unul din ofiţeri a mormait infundat:

-Pana la urma tot va trebui sa-l faca cineva sa vorbeasca… Si cel mai probabil, am sa o fac eu. La urma urmei, e doar un copil. Cat de greu poate fi? In ultima instanţa, daca nu vorbeste, avem doua solutii: ce taiem? Pe Leto sau bijuteriile?

-Lusius…

Vocea imparatului l-a redus la tacere. Hadrian s-a intors spre cel care vorbise:

-Generale Quietus, as prefera ca atat copilul cat si bijuteriile sa ramana intregi.

Barbatul i-a aruncat o privire piezisa, indepartandu-se si umplandu-si, pentru a patra oara, cupa de vin. S-a asezat pe unul din scaune, aruncandu-mi o cautatura sumbra. Hadrian l-a luat pe Traian deoparte si au schimbat cateva propoziţii cu voci scazute. Apoi a trimis baiatul undeva. M-au lasat sa ma asez. M-am acoperit cu o patura, stand ghemuit pe divan. Baiatul s-a intors dupa o vreme, aducand un braţ de haine. Am fost imbracat intr-o pereche de pantaloni si o camasa de in, care-mi era cam mare, apoi generalul Hadrian m-a luat de mana si am iesit afara. Rafalele de ploaie se potolisera, balţile sclipeau reci, reflectand cerul plumburiu. Caţiva soldaţi tineri iesisera din corturi si baraci, cascand. Undeva se auzea un topor infigandu-se intr-un pom. Un caine laţos, ud si pamantiu ne-a taiat calea. Am intrat intr-una din baracile de pe partea stanga a drumului desfundat- inauntru semana intocmai cu baraca imparatului, doar ca soba, in care focul se stinsese lasand sa se vada doar jarul, era in alta parte.

-Aseaza-te unde vrei, mi-a spus generalul netezindu-si pantalonii din pasla udaţi de stropii razleţi ai ploii. Pe masa zaceau in ordine papirusuri, o tava cu fructe si o carafa cu vin. Pe soba calda sfaraia incet un ceainic de metal. Mirosea ciudat, un parfum pe care nu-l puteam defini, asemanator oarecum cu rasina arsa, dar mult mai fin, dulce-acrisor, ca un fruct necopt. M-am asezat in tacere pe marginea patului greoi. S-a asezat si el in faţa mea, pe unul din scaune, muscand dintr-un mar mare, galben. Nu a spus nimic o vreme, doar m-a privit, ganditor. Ma simţeam ciudat de singur, si asta ma apasa. Gandul ca mama mea traia nu ma lasa o clipa in pace. As fi dat orice sa fie acolo, langa mine, macar o clipa. Era singurul om din lume care avusese vreodata puterea sa ma aline- si aveam mare nevoie de asta. Dar ea nu era, asa ca trebuia sa le ţin piept singur. Nu mai eram copil, poate doar cu trupul. Toate cele intamplate in ultimele zile imi rapisera si ultima bruma de copilarie din suflet. Ma simţeam istovit. Aproape batran. Purtam in suflet o povara poate prea grea pentru mine si pe trup aurul lui Decebal. Decebal, care acum poate ma astepta. Decebal, care…

-De ce iti prelungesti inutil suferinţa? m-a intrebt generalul, aruncand coceanul marului pe soba.

Am tacut. Ce puteam sa spun? A vorbit tot el:

-Stii foarte bine ca pana la urma, intr-un fel sau altul, tot ai sa le scoţi. Rabdarea Caesarului nu e infinita. Ar fi de preferat sa nu o testezi.

S-a ridicat, aducandu-mi un mar, apoi si-a reluat locul, tragandu-si scaunul mai aproape de mine:

-De ce refuzi sa vorbesti?

-Nu am nimic sa va spun.

A zambit:

-Ai putea, de pilda, sa ne spui cum se desfac bijuteriile.

-Nu stiu.

-Cine ţi le-a prins?

-Mos Allari.

-Cine e Mos Allari?

-Nu mai e.

-Cine le-a facut?

-Nu stiu.

-Cum se desfac?

-Nu stiu.

-Minţi.

S-a lasat usor pe spate, cu mainile la braţ, intinzandu-si in faţa picioarele lungi, incalţate cu cizme. Si-a muscat usor buza de jos, trecandu-si degetele prin parul des:

-Asculta, dacule… Vreau sa te scutesc de-o suferinţa inutila.

I-am taiat vorba:

-Nu vrei decat sa pui mana pe aur. Nu-mi faci o favoare, ferindu-ma de suferinţe pe care le crezi inutile.

A zambit uimit, fixandu-ma cu interes:

-Esti fiul lui Deleos, fara doar si poate. Si e unul din motivele pentru care, cu adevarat, vreau sa te scutesc de suferinta. Asculta-ma bine, Leto, a spus apoi, intinzandu-mi o cupa de vin: in cele din urma, mai devreme sau mai tarziu, se vor lua masuri impotriva incapaţanarii tale si, indiferent ca vei fi mort sau viu, aurul acesta tot in mainile lui Traian va ajunge. Daca speri ca inca mai poţi pleca, cu aur cu tot, te inseli. De aici nu ai cum sa iesi. Esti pazit ca o comoara- pentru ca o comoara esti. Ar fi bine sa inţelegi situaţia si sa inţelegi ca nu ai de ales. Si ar fi bine sa mai inţelegi ca nu vor fi taiate ca sa iţi fie scoase, valorea lor in aceasta forma este mult mai mare decat valoarea materialului din care sunt facute.

A tacut, privindu-ma intrebator.

-Nu stiu cum sunt prinse bijuteriile, generale.

Si-a sprijinit coatele de genunchi, invartind cupa de vin ce o ţinea in maini, privind in fundul ei atat de atent de parca acolo ar fi stat raspunsul. Apoi a ramas in acea poziţie mult timp, sorbind din cand in cand, cu ochii indreptaţi spre un punct fix din podea. S-a ridicat dintr-o data, aplecandu-se deasupra mea. Am inchis ochii, asteptandu-ma la ce era mai rau. Parea gata sa ma sfasie. Dar nu m-a atins. Mi-a suierat in ureche:

-De aici n-ai sa iesi cu aurul pe tine. Iţi promit.

A plecat, inchizand usa in urma lui. I-am auzit pasii grabiţi indepartandu-se. Undeva peste munţi a bubuit un tunet. Am oftat, lasandu-ma pe spate, cu braţele ridicate, privind capetele serpilor incolaciţi. Unul din ei, cel de pe bratul drept, era al meu- il primisem de la rege cu o vara inainte. I-am mangaiat usor solzii de aur cu varfurile degetelor. Si cantam incet. Un cantec vechi pe care-l invaţasem de la bunica mamei mele, despre batranul pastor cu parul de argint care, atacat de lupi infometati, s-a transformat el insusi intr-un lup cu blana de argint, devorand fioroasele salbaticiuni. Am cantat mult, din nou, si din nou, pana am adormit cu cantecul pe buze si lacrimile siroindu-mi pe tample, udandu-mi parul rasfirat in suviţe lungi si aurii in jurul capului. Pentru prima data dupa multe zile am visat, iar visul meu mi-a parut realitate. Ma vedeam pe mine plecand prin tunel, apoi pe tata pe ziduri. Auzeam berbecii romanilor izbind, sageţile suierand, acoperisuri arzand. Auzeam pereţii de piatra paraind sub loviturile grele ale bolovanilor aruncaţi din catapulte. Barnele de lemn gemeau, cuprinse de limbile focurilor. Imi parea ca aud vocea mamei, undeva, departe, estompata de zgomot: “Deleos! Deleos!” Imi parea ca-l vad pe tata, urland ordine, alergand de colo-colo pe zidurile subrede, ferindu-se de sageţile dusmanilor. Apoi s-a facut liniste, nu vedeam decat chipul aspru al tatei, ochii lui verzi cautand cu infrigurare in jur, si-i auzeam soapta: “Ama… “ Vacarmul a izbucnit din nou si totul s-a intunecat. Auzeam urlete din toate parţile, in limba romanilor, apoi am vazut-o pe mama alergand cu parul despletit, carand trei prunci: doi in brate si unul in spate. A cazut, tarandu-se, infigandu-si degetele lungi in tarana, strangand din dinţi. Pruncii plangeau, agaţaţi de ea cu disperare. Fruntea mamei era ranita, sangele i se prelingea pe obraji, buze si gat, picurandu-i pe degetele zdrelite, incovoiate ca ghearele unui vultur. S-a oprit, ridicandu-si fruntea; a urlat si, in timp ce ţipatul ei puternic se izbea de cer, ea se ridica din ţarana drumului, cu pruncii in braţe. Parul si hainele ii fluturau in vant iar focurile arzand peste tot in jur, aruncau vapai pe faţa ei ovala, parca sculptata in cea mai fina marmura. Chipul ei a disparut apoi, incet, si sub ochii mei a aparut din nou cetatea arzand. Si tata, coborand in fuga de pe ziduri, sarind cu usurinţa in mijlocul soldaţilor romani care intrasera in cetate, lovind mut in stanga si-n dreapta. O sabie lunga i s-a infipt in piept, secerandu-i picioarele. Am vazut chipul generalului Hadrian, cu obrajii manjiţi de funingine si stropiţi cu sange Pentru o clipa ochii i s-au inchis, cu pleoapele tremurande, apoi s-au deschis privind in faţa, si-n ei se oglindeau, jucand, flacari.

O mana rece mi-a atins obrazul. M-am rasucit pe-o parte, privind in gol- lemnele pocneau in soba.

-Ai dormit toata dupa-amiaza, mi-a spus generalul. Nu te-as fi trezit, dar ţipai. Vino sa mananci.

-Nu vreau sa mananc.

M-a ridicat in picioare si m-a asezat la masa:

-E suficient sa vreau eu.

Pe farfuria de lut ars, ornata cu stele pe margine, erau cateva bucaţi de carne si legume. S-a asezat in faţa mea, mancand, cu ochii pironiţi pe mine. Am ramas nemiscat, cu braţele pe langa corp, privind podelele. Dupa o vreme, vazand ca nu ma ating de mancare, a spus cu tonul vocii ridicat:

-Daca nu mananci de buna voie, o sa ma vad obligat sa iţi indes mancarea aia pe gat!

Am inceput sa mananc incet si-mi parea ca inghit pietre, nu carne.

-Tu l-ai omorat pe tata.

A ramas ţeapan, cu mana pe ulcica cu apa.

-De unde stii tu asta?

Am tacut, fara sa-l privesc. A impins farfuria goala in faţa, asezandu-si coatele pe masa.

-Deleos a fost unul dintre cei mai drepţi oameni pe care i-am cunoscut vreodata, Leto. Pentru ca l-am cunoscut…

-Asta te-a determinat sa il omori?

-Nu. Razboiul m-a determinat. Nu-mi place razboiul, Leto.

-Si-atunci de ce te-ai facut soldat?

-Ca sa il pot opri.

-Nu l-ai oprit!

-Nu sunt in poziţia in care sa pot lua o astfel de decizie. Deocamdata.

L-am privit cercetator:

-E adevarat ca vei fi imparat, cand Traian va muri?

A zambit vag, surprins:

-De multe depinde, in primul rand… depinde daca ii voi supravieţui.

-Lasa-ma sa plec, generale.

A spus, umplandu-si cupa cu vin:

-Asta nu pot sa o fac. In primul rand, esti fiul lui Deleos si, apoi, ai prea mult aur pe tine.

M-am incruntat, miscandu-mi mainile, facand braţarile sa zangane sec. Tanarul sclav a intrat, strangand de pe masa farfuriile si canile, apoi a adus un ceaun urias, plin cu apa, pe care abia il cara, asezandu-l pe soba. Intre timp a intrat Marcus Messala, pe jumatate beat, ducand de dupa cap un baiat si o fata, tineri, la fel de ameţiţi ca si el, pe care-i saruta pe rand, razand.

-Ce faci, generale? Te mai lasi mult asteptat?

Zambetul i-a pierit de pe faţa cand Hadrian si-a indreptat privirile spre el:

-Imparatul te-a trimis, sa ghicesc.

-Da, a banguit tribunul.

-O sa venim. In scurt timp. Lasa-ne singuri.

Marcus a iesit, fara o vorba. M-am intors spre general, care mi-a explicat, ridicandu-se:

-Pare-se va trebui sa imi incalc promisiunea si sa iesi, totusi, pentru scurta vreme, de aici. Imparatul a organizat un mic… banchet. Si ordinul este sa te duc si pe tine. E bine, asadar, ca ai dormit peste zi; n-o sa ai privilegiul asta la noapte.

-Nu vreau sa merg, am spus sec.

-Nici eu nu vreau sa mergi, insa decizia nu ne aparţine.

Sclavul cel tanar mi-a pregatit copaia cu apa, in care a pus o mana de saruri galbene si uleiuri parfumate din recipiente colorate. M-a imbaiat cu grija. L-am lasat sa mangaie indelung colierele care-mi acopereau pieptul- le privea fascinat, examinandu-le cu atenţie. Din cand in cand isi ridica ochii spre mine, zambind. Ii erau atat de negri incat nu distingeam diferenţa dintre pupila si iris. Avea parul negru, creţ si sarmos, motiv pentru care parul meu auriu si neted, pe care-l spalase cu miscari fine, i se parea cel puţin la fel de fascinant ca si colierele. La sfarsit, a intrat un soldat aducand pe mana o panza mare, alba. Generalul si baiatul au desfacut-o. Era o toga romana, o bucata de material foarte mare, tivita cu panglica purpurie. Probabil ceva in privirea mea i-a atras atenţia, caci a spus:

-Nu am ce altceva sa pun pe tine, asa ca va trebui sa o suporţi. S-ar putea sa ţi se para cam grea, si probabil nu de o greutate in plus aveai nevoie.

Au inceput sa se invarta in jurul meu, invaluindu-ma in panza uriasa care-mi atarna pana la pamant. A durat ceva toata complicata operaţiune, pe la jumatatea careia mi-au incins mijlocul cu o cingatoare alba, apoi au continuat sa se invarta in jurul meu, aranjand si netezind la nesfarsit, Intr-un final, mi-au prins pe umarul stang o fibula ciudata, in forma de scarabeu egiptean. Baiatul m-a incalţat si mi-a pieptanat parul, sub supravegherea atenta a generalului. Am ramas nemiscat- simţeam ca nu o sa ma pot misca, oricum, si ca toata stradania lor fusese inutila. Hadrian s-a retras caţiva pasi in spate, privindu-ma printre gene:

-Esti… Araţi ca o statuie de piatra. Clipeste cel putin, sa-mi araţi ca traiesti!

Mi-am adunat forţele si am facut un pas in faţa. A ras:

-Esti… ireal. Vino, sa mergem.

Imi era greu sa ma deplasez si, daca nu m-ar fi susţinut amandoi, nu cred ca as fi ajuns foarte departe. Mersesem aproape un sfert de ora cand generalul s-a oprit, ganditor. S-a intors spre baiat:

-Poţi sa te intorci, de aici o sa ma descurc singur.

S-a aplecat, saltandu-ma in brate. A ramas in mijlocul drumului, naucit:

-Esti greu ca o statuie! De ce nu ai spus nimic? Cum te-ai tarat tu pana aici?… cum esti tu in stare sa cari tot aurul asta?

A pornit-o mai departe, sub privirile curioase ale celor din jur, care misunau pe uliţa uda. M-a purtat asa pana la o construcţie mare, din piatra si barne- cea mai mare din cate vazusem pana atunci in fortificaţia romanilor. Afara se intunecase, dar inauntru era lumina si zgomotul unei muzici ciudate rasuna pana la noi. In faţa intrarii s-a oprit, lasandu-ma jos. Apoi a spus:

-Nu.

S-a aplecat si m-a ridicat din nou, intrand cu mine pe braţe.

-Lasa-ma…, am soptit, privind in jur la sala mare plina de lume, muzica, ornamente din crengi de brad si trofee de vanatoare dacice, mancare si bautura.

-Taci, Leto. De-acum, incearca sa taci cat mai mult.

Din fundul salii l-am vazut venind pe Traian, cu un zambet larg intiparit pe buze. Zeci de perechi de ochi s-au intors spre noi.

-Generale! a exclamat el de la distanţa. Dar stiu ca te lasi asteptat!

-Daca eram singur, cu siguranţa as fi ajuns mult mai devreme. Sper ca n-am pricinuit nici o suparare, a spus mieros, aratandu-si dinţii albi intr-un zambet ciudat, lasandu-ma pe pamant.

-Ah, nicidecum! a spus imparatul, luandu-ma pe dupa mijloc. Leto! Frumoasa comoara dacica…

Generalul m-a cuprins pe dupa umeri, astfel incat m-am trezit apucat din doua parţi si purtat, ca o papusa, de-a lungul salii. Am simţit degetele imparatului infigandu-mi-se puternic si dureros in carne- mi s-a taiat respiraţia. Apoi m-a lasat, retragandu-si mana, si-a pornit inainte cu pasi nervosi. Am auzit respiraţia grea a celui de langa mine, ca un oftat. A spus incet:

-Nu te nelinisti, de-acum esti in siguranţa.

“Jocurile” lor ma inspaimantau. Calcam fara sa privesc in stanga si-n dreapta. Daca as fi putut, as fi urlat. Tot ce trebuia, insa, era sa tac. Am fost invitaţi la masa mare si incarcata a imparatului. Muzicanţii, aproape toţi cu pielea neagra, imbracaţi in neobisnuite haine lungi, colorate, cantau undeva in apropiere, sufland in instrumente stranii si batand in niste tobe negre, o muzica halucinanta pe care nu o mai auzisem vreodata. Ofiţeri tineri se plimbau de colo-colo. Undeva, nu departe, un grup de femei galagioase, sumar imbracate si cu coafuri fanteziste, ii priveau, ademenindu-i cu vorbe dulci. Am cautat in jur- tanara femeia daca lipsea. Ii luase locul, pe genunchii imparatului, un baiat cu pieptul gol si cercei in urechi care ma privea impertinent printre gene. Nu mi-a trebuit mult timp sa-mi dau seama ca era chiar baiatul cu care venise Messala mai devreme in baraca generalului, sa ne cheme la banchet. Pe Marcus Messala l-am vazut cateva clipe mai tarziu, tolanit pe un divan, sarutand tanara fata care-l insoţise, si ea, in baraca in care statusem pana atunci.

Mi-am intors privirile spre Hadrian. Era aplecat spre imparat, care-i spunea cine stie ce, facandu-l sa zambeasca amuzat. Mai bine de doua ceasuri am ramas acolo, fara sa adresez vreo vorba nimanui si fara ca cineva sa imi adreseze vreo vorba, urmarindu-i cu privirea pe cei din jur. Cupa de vin oferita de imparat ramasese neatinsa, nu imi trebuia nimic, in timp ce toţi cei de la masa, fara excepţie, erau beţi. Inţepenisem, ma durea spatele din cauza greutaţii susţinute. M-am ridicat in picioare, voiam sa fac caţiva pasi. Intorcandu-ma pe calcaie sa ies de dupa masa, m-am ciocnit de cineva. Am ridicat ochii- Lusius Quietus. N-am apucat nici sa clipesc, ca m-am trezit luat de mana si indepartat de locul meu. Am incercat sa scap din stransoare, fara succes insa. Traian m-a privit zambind usor, oarecum zeflemitor si si-a continuat discuţia inceputa cu doua ore in urma cu generalul care, stand aproape cu spatele, nu avea cum sa ma vada. M-am pomenit tarat in celalat capat al salii, zvarlit intre saltelele moi, acoperite cu panza rosie, catifelata, cu Quietus deasupra. Nu eram singuri, cupluri de amorezi erau peste tot in jur, incolaciţi unii in braţele celorlalţi. Cineva si-a impletit degetele in parul meu, dar nu ma puteam intoarce sa vad cine e. Am simţit mainile lui Lusius strecurandu-se sub toga mea, cautand infrigurate dedesubt. Voaim sa ţip, dar vocea mi se oprise in gat. Mi-a dezvelit pulpele, trecandu-si brutal palmele peste braţarile prinse de picioarele mele, de la genunchi in jos. Am simţit durerea mai acut decat oricand si m-am zvarcolit, incercand sa scap. A ras, infigandu-si unghiile tari in pielea mea, desupra genunchilor, bolborosindu-mi in ureche:

-Nu te-a convins sa scoti aurul…? Nemernic mic ce esti… Nu face nimic, ai sa il scoţi!

Degetele i-au alunecat in sus, pe coapse, pana pe sold. S-a oprit, cu ochii ţinta intr-ai mei. O sclipire ciudata ii juca in ei si pe buze, in timp ce eu abia mai respiram- se lasase cu toata greutatea peste mine. Si-a infipt din nou unghiile tari in carnea mea, strapungandu-mi pielea soldului. Cu braţul stang mi-a acoperit gatul, impedicandu-ma sa ţip si, incet, ranjind, a inceput sa isi miste degetele in jos, spre coapse si genunchi, cu unghiile infipte adanc. Sangele cald imi siroia pe pulpa. Durerea ascuţita ma paralizase. Unghiile lui erau la fel de tari si ascuţite ca lamele cuţitelor. A ajuns la genunchi:

-Cum se desfac bijuteriile, Leto?

Si-a luat braţul de pe gatul meu; am icnit puternic, tragand adanc aer in piept:

-Nu stiu.

M-a lovit cu dosul palmei peste obraz. Am ameţit.

-Cum se desfac?

Mi-am infipt dinţii in gatul lui, luandu-l prin surprindere. Am simţit gustul dulce-sarat al sangelui pe buze. Cotul lui s-a apasat cu putere pe stomacul meu, provocandu-mi o durere violenta care s-a imprastiat mai apoi in tot pieptul. Am desclestat dinţii. S-a ridicat putin, cu ochii iesiţi din orbite. Si-a dus palma la gat, luand-o de acolo plina de sange.

-Caine ticalos! Dac salbatic!

Unghiile lui imi sfasiau carnea pulpelor cu frenezie, ii auzeam maselele scrasnind. Dar eu nu mai simţeam durerea. Intreg corpul imi era cuprins de spasme la fiecare fasie de piele smulsa de pe picioarele mele. S-a oprit, maraind ca si cainii. S-a ridicat, punandu-ma pe picioare. A intins un deget spre mine:

-Ai sa vorbesti!

M-a izbit cu spatele de zid si-a plecat, clatinandu-se., lasandu-ma acolo. Tremuram, iar pulpele ma ardeau de parca as fi fost ars cu fierul incins. Langa mine a rasarit, ca din pamant, Marcus:

-Leto?! Ce-i cu tine?

A privit in urma lui Quietus, nedumerit. M-a apucat usor de braţ:

-Vino, te duc la masa ta.

M-a dus inapoi. Hadrian s-a intors:

-Voi unde aţi fost?

Marcus a deschis gura sa zica ceva, dar am vorbit eu primul:

-Afara. Imi era cald.

Traian m-a privit dintr-o parte, suspicios, dar n-a spus nimic. Marcus s-a indepartat. Hadrian s-a aplecat spre mine:

-Sa nu mai pleci fara sa imi spui.

Quietus se asezase undeva, nu foarte departe, intr-un unghi din care ma putea supraveghea. A ramas acolo pana dimineaţa- am plecat cand afara a inceput sa se lumineze. Traian bause atat de mult incat amuţise. Hadrian, in schimb, se oprise demult, de cand ma intorsesem la masa si era treaz, mai lucid decat oricare de acolo, chiar si decat mine care, ca sa atenuez durerea, am dat pe gat doua cupe pline de vin dulce, apoi mi-am sprijinit spatele de pieptul generalului, contempland tavanul. Baiatul cu cercei adormise, tolanit in spatele imparatului.

Am ajuns inapoi, la baraca, purtat pe braţe. Cantau cocosii si primele pasari incepusera sa ciripeasca prin copaci. Cand am intrat, sclavul inteţea focul- se trezise si ne-a intampinat zambitor. Mi se inchideau ochii si simţeam din nou febra sacaitoare dandu-mi tarcoale.

-Ai sange pe mana, a spus generalul.

Mi-am privit mana- pe dosul palmei si pe maneca erau caţiva picuri uscaţi de sange, prelinsi acolo din gatul sfasiat al generalului Quietus.

-Singura mea arma au fost dinţii, am spus incet, ridicandu-mi ochii spre el.

A fost langa mine dintr-un salt, prinzadu-mi umerii in palme:

-Arma impotriva a ce?

Nu mai puteam sa ii ascund acum- si nici nu ar fi avut vreun rost, oricum urma sa vada cand aveam sa imi dezbrac toga. M-am asezat incet pe marginea patului, dezvelindu-mi picioarele. Ochii i s-au marit si i-am vazut narile frematand nervos.

-Ce inseamna asta?

I-am spus totul- de cand ma ridicasem de la masa si pana ma intorsesem, insoţit de Marcus. Pe masura ce ii vorbeam, privirea i se intuneca din ce in ce. Degetele i se miscau cu furie, aproape lipite de pulpe. Dupa ce am terminat de povestit, s-a intors pe calcaie si, injurand printre dinţi, a izbit masa atat de tare incat si eu, si baiatul am tresarit.

-Are sa mi-o plateasca… De asta nu incape indoiala.

A venit langa mine, aproape ţipand:

-De ce nu mi-ai spus atunci si acolo?!

Inima-mi zvacnea puternic, auzeam bataile ei in creier. Am tacut. Nu-i spusesem ca Traian vazuse cand ma luase de acolo si, tacit, isi daduse acordul. O spaima stranie crestea in mine, strabatandu-ma ca un fior din crestetul capului pana in talpi. Ochii lui nu pareau in acele clipe cu nimic deosebiţi de cei ai lui Quietus sau de oricare dintre ochii clari si cruzi ai romanilor, pentru ca mie imi pareau toţi la fel, fara deosebire. Imi parea ca sunt prins intr-o capcana din care, oricat m-as fi zbatut, nu aveam cum sa scap. Si, pana la urma, nu eram decat un prizonier, cu nimic deosebit de altii. Atata doar ca purtam pe mine o intreaga comoara, altfel, foarte probabil, as fi dormit afara in ploaie alaturi de ceilalţi prizonieri, legat in lanţuri. Mi-am spus gandurile cu voce tare, fara sa imi dau seama de asta. Am realizat doar atunci cand generalul mi-a raspuns:

-Tu n-ai sa fii pus niciodata in lanţuri.

-Sunt deja, am spus incet. M-am ridicat: si as fi preferat lanţurile adevarate, din fier, decat sa fiu obligat sa mananc cu voi la aceeasi masa, sa va port straiele si sa dorm in paturile voastre.

A plescait din buze, intorcandu-mi spatele. A spus:

-Patul meu e cel mai sigur de aici. Si cred ca ai realizat si tu asta.

S-a descalţat, asezandu-se langa mine asa cum era imbracat:

-Culca-te acum.

Mi-am petrecut urmatoarele zile inchis in baraca lui, de cele mai multe ori singur sau cu sclavul. Generalul pleca dimineaţa si se intorcea seara, inainte de culcare. Nu puteam sa ies, la usa erau tot timpul doi soldaţi inarmaţi. Ma miscam din ce in ce mai puţin si-mi petreceam majoritatea orelor dormind. Infecţia de la glezna piciorului stang ma chinuia noapte de noapte, doar ziua gaseam ragazul si linistea sa dorm. Nu scoteam un sunet si ma bucuram ca aurul ascundea rana. Uneori, in nopţile care pareau ca nu se mai termina, cautam in minte o soluţie de evadare- nu gaseam nici una. Incercam sa ma misc cat mai puţin, sa nu-l trezesc pe general care dormea lipit de mine si, de multe ori, se trezea atunci cand ma rasuceam. Intr-una din dimineţi m-a trezit- reusisem sa aţipesc . El fusese plecat toata ziua precedenta si toata noaptea.

-Ridica-te, mi-a spus. Imparatul vrea sa te vada.

Am incercat sa ma ridic- durerea piciorului ranit m-a sagetat pana in genunchi. S-a aplecat deasupra mea, luandu-ma in braţe:

-Ai sa mori, Leto, din pricina propriei incapaţanari, daca nu lasi sa ţi se trateze rana- asta insemnand sa desfaci bijuteriile. Imparatul e la Rannistorum, si este puţin probabil sa te pot duce pana acolo, nu esti in stare sa calaresti.

M-a scos afara, la aer, privindu-ma ingrijorat:

-Desfa cel putin cateva din braţari, sa iţi poata medicul trata rana.

M-a lasat jos:

-Poţi sa te sprijini pe picior?

Puteam, insa era dureros. Simţeam carnea umflata apasand metalul.

-Nu, nu am sa te duc, am sa trimit vorba ca nu poţi merge. Nu fac decat sa iţi agravez starea. Cheama medicul, a spus el, intorcandu-se spre sclav. Baiatul a pornit-o, grabit. Generalul m-a lasat pe iarba, asezandu-se langa mine.

-Leto, Decebal a murit.

Am ramas intins pe spate, cu ochii spre cer. De la miazanoapte se vedeau venind nori cenusii. Urmaream tacut miscarea lor inceata.

-Capul lui a fost adus azi noapte imparatului, in tabara de la Rannistorum de catre Tiberius Maximus. S-a sinucis.

Apoi a tacut, nemiscat. Am ramas acolo atat de mult timp incat incepuse sa ma doara spatele, ceafa imi amorţise. Nu mai eram capabil sa gandesc. Norii grei ajunsesera deasupra noastra si incepuse sa bata vantul.

-Du-ma inauntru, am spus incet.

M-a ridicat si m-a dus in baraca, asezandu-ma pe pat. Doctorul, care nu stiu cand aparuse, ne-a urmat tacut.

-Vreau sa plece acum, am spus.

Hadrian i-a facut semn sa iasa. M-am ridicat in picioare, fara sa-mi mai pese catusi de putin de durere:

-Generale, ii vreau pe cei doi tradatori. Vii.

Hadrian m-a privit sumbru, incruntat. Sub ochi avea cearcane vineţii.

-Iţi dau tot aurul- mai puţin unul dintre serpi, care este al meu, dar ii vreau pe amandoi.

I-a facut semn baiatului sa toarne doua cupe de vin. Una mi-a intins-o, asezandu-se in faţa mea.

-Bine, a spus dupa o vreme.

-Vreau sa ii vad, apoi o sa ai ce iţi doresti.

-Nu ai incredere in mine, Leto.

-Nu.

-Asa sa fie. Cheama-l pe Marcus, a spus baiatului. Cand a venit Marcus, au iesit afara. S-au intors dupa puţin timp, aducandu-i pe cei doi. M-au privit nauciţi. In urma lor au intrat cei doi gardieni care ma pazisera noapte si zi, asezandu-se in spatele tradatorilor. M-am dezbracat, desfacand una cate una braţarile prinse de piciorul ranit, incet, lasandu-le sa cada pe rand pe podea, una peste alta, cu un clinchet ciudat. Era atat de liniste incat nici respiraţia nu li se auzea. Apoi am facut la fel si cu celalalt picior- sub braţari, carnea imi era brazdata de rani si dare de sange. Am lepadat braţarile de la maini, in afara sarpelui primit de la Decebal- mi-am simţit mainile atat de usoare incat parca nici nu mi le mai puteam controla, pielea de pe incheieturi era zdrelita si vanata. La fel si cea de pe ceafa. Un maldar de aur zacea la picioarele mele, sub privirile uimite ale celor din jur. Doar generalul privea totul cu o oarecare detasare si usurare. Nimeni nu s-a miscat insa, eu am fost cel care m-am ridicat, adresandu-ma soldaţilor:

-Daţi-mi sabiile voastre.

Mi le-au intins, fara o vorba. Le-am sprijinit varfurile de pamant, privindu-i pe cei doi. Erau neinarmaţi. Unul a facut un pas in faţa:

-Generale!

A fost tras inapoi. Eu nu ma miscam- stateam in faţa lor, gol si ranit, sprijinit in manerele sabiilor. Le-am ridicat deasupra capului, facand doi pasi in faţa, si le-am rotit in aer de cateva ori, infigandu-le cu putere in piepturile celor doi cu o precizie care m-a uimit. Au cazut unul peste altul, horcaind. Apoi s-a facut liniste. O balta intunecata de sange s-a intins, sclipind, pe podea. Am cazut in genunchi si-n faţa ochilor mi-au aparut din nou petele negre pe care le vazusem in seara aceea in baraca imparatului. M-am trezit, cu buzele uscate. Prin fereastra taiata in barne am vazut cerul sclipind- norii plecasera. Incheieturile mainilor, picioarele de la glezne la genunchi si gatul imi erau bandajate. Sarpele meu lipsea. Generalul, asezat aproape de mine, mi-a spus:

-Nu iţi face griji, e la mine, am sa ţi-l dau. Restul au fost trimise la Rannistorum. Arata-i sarpele! a spus sclavului, care l-a scos dintr-un saculeţ de piele asezat pe masa. Am intins mana dupa el. Hadrian mi l-a pus pe braţ, zambind:

-Ai sa te insanatosesti. Leto.

S-a aplecat, magaindu-mi obrajii.

-Si apoi? am intrebat.

-Apoi… Doar zeii stiu ce va fi. Am sa ma rog lor sa fie bine.

Era atat de aproape de mine incat ii simţeam respiraţia calda pe buze. Mi-a rasfirat parul, intre degete, pe perna alba, soptindu-mi:

-Fii mandru de ceea ce esti, Leto, fiu al lui Deleos.

S-a ridicat, continuand sa zambeasca si s-a asezat la masa, incepand sa scrie. Baiatul mi-a dat sa mananc, apoi m-a invelit, la fel de tacut ca intotdeauna. As fi vrut sa ii stiu numele, macar. In ochii lui negri vedeam, uneori, umbre stranii, o melancolie dulce, desi nu stiam nimic despre el; dar vedeam in ochii lui frumosi, uneori, in momentele acelea de melancolie, un neam indepartat, un suflet strain, o tara miraculoasa. O durere muta, cu care ajungi sa te obisnuiesti, pe care ajungi sa o accepţi ca facand parte din tine. Ne-am privit, cautand fiecare in sufletul celuilalt. Avea ceva magic in toata fiinţa lui plapanda, ceva indescriptibil, care-ţi dadea fiori. Am inchis ochii, ca sa vad intinderea albastra a unei ape fara capat, stanci abrupte calcand adanc in mare si aripile, zbatandu-se, ale unei pasari albe.

Am plecat spre Rannistorum cateva zile mai tarziu, calarind alaturi de Hadrian. Am intors capul- Sarmizegetusa, ranita si maiestuoasa, muta ca un mormant, a ramas in urma. Lacrimile mi-au alunecat pe obraji si m-am auzit soptind:

-Iarta-ma.

 

Solomonar

 

 

 

 

Published in: on 02/07/2009 at 19:57  Comments (14)  
Tags: , , , , , ,

Pana, creion si otrava. Un studiu in verde.

Oscar Wilde

 

Artistilor si oamenilor de litere li se reproseaza mereu ca nu ajung sa atinga perfectiunea si plenitudinea naturii. De regula, asa ar trebui sa stea lucrurile. De fapt, chiar acea concentrare asupra viziunii si fervoarea in atingerea scopului – caracteristica temperamentului artistic – sunt in sine modalitati de limitare. Pentru cei preocupati de frumusetea formei, nimic altceva nu pare mai important. Totusi, exista multe exceptii de la aceasta regula. Rubens a fost ambasador, iar Goethe consilier de stat; Milton – secretarul lui Cromwell in probleme de latina. Sofocle avea o functie publica in propriul oras; umanistii, eseistii si romancierii Americii moderne nu-si doresc altceva decat sa devina diplomati. Prietenul lui Charles Lamb, Thomas Griffiths Wainewright, subiectul acestui scurt studiu, desi poseda un temperament profund artistic, a urmat multi alti maestri, altii decat arta, fiind nu numai poet si pictor, critic de arta, specialist in antichitati si prozator, amator de lucruri furmoase si diletant in tot felul de alte lucruri placute, dar si un falsificator nu mai putin lipsit de pricepere, o persoana subtila, aproape fara rival pana acum, in folosirea otravii.

Acest om remarcabil, care a manuit viguros “pana, creionul si otrava”, cum fericit a formulat un mare poet al zilelor noastre, s-a nascut in Chiswick in 1794. Tatal lui era fiul unui distins avocat care lucra la Gray`s Inn si Hatton Garden. Mama lui era fiica celebrului doctor Griffiths, editorul si fondatorul revistei Monthly Review, partener, intr-o alta aventura literara, al lui Thomas Davis, faimosul librar, despre care Johnson spunea ca nu e librar, ci “un domn care se ocupa de carti”, prietenul lui Goldsmith s al lui Wedgwood, in fine, unul dintre cei mai cunoscuti oameni din vremea lui. Doamna Wainewright a murit la douazeci si unu de ani, dandu-i nastere lui Thomas, iar in necrologul publicat in Gentleman`s Magazine se vorbeste despre “natura ei binevoitoare si numeroasele ei talente”, adaugandu-se, oarecum amuzant, ca “se pare ca a inteles scrierile domnului Locke la fel de bine ca orice persoana, de ambele sexe, din zilele noastre”. Tatal lui nu a supravietuit mult timp tinerei lui sotii si se pare ca micutul a fost crescut de bunicul sau, iar dupa moareta acestuia, in 1803, de unchiul sau, George Edward Griffiths, pe care l-a otravit dupa aceea. Copilaria si-a petrecut-o in Linden House, Turnham Green, unul din acele conace frumoase in stil georgian care, din nefericire, au disparut datorita construirii drumurilor secundare. De la gradinile minunate si parcul plin de copaci a capatat el acea dragoste nesofisticata si patimasa de natura, care nu l-a parasit niciodata si l-a sensibilizat fata de influenta spirituala a poeziei lui Wordsworth. A urmat cursurile scolii Hammersmith, al carei director era Charles Burney. Domnul Burney era fiul muzicologului Charles Burney si, totodata, ruda apropiata a baiatului plin de talent, care s-a dovedit a fi cel mai bun elev al sau. Se pare ca a fost un om extrem de cultivat si, ani de zile dupa aceea, domnul Wainewright vorbea despre el ca filosof, aheolog si profesor admirabil care, dand importanta laturii intelectuale a educatiei, nu ignora pregatirea morala a celor de varsta frageda. Sub indrumarea domnului Burney si-a dezvoltat la inceput talentul de artist, iar domnul Hazlitt ne spune ca un caiet de desen din perioada scolara mai exista inca, demonstrand marele sau talent si simtirea autentica. Pictura a fost intr-adevar cea dintai dintre artele care l-au fascinat. Abia mult mai traziu a incercat sa se exprime folosind pana si otrava.

Inainte de asta, se pare, totusi, ca s-a lasat dus de visele copilaresti, eroice si aventuroase ale vietii de soldat si, la o varsta destul de frageda, a fost gardian. Dar viata nesabuita si dezordonata a tovarasilor lui nu a reusit sa satisfaca temperamentul artistic rafinat al celui care era facut pentru altceva. In scurt timp s-a plictisit de corpul de garda. “Arta”, ne spune el in cuvinte care inca ii misca pe multi prin sinceritatea inflacarata si fervoarea lor ciudata, “Arta l-a atins pe renegat; datorita influentei ei pure si sublime s-au risipit cetruile fetide; sentimentele mele parjolite, fierbinti, fara stralucire au renascut datorita florii proaspete, racoroase, simple si frumoase care se naste la cei curati”. Dar arta nu a fost singura cauza a schimbarii. “Scrierile lui Wordworth”, continua el, “au contribuit mult la calmarea vartejului naucitor care insoteste nesmintit schimbarile bruste. Am revarsat deasupra lor lacrimi de fericire si recunostinta”. In consecinta a parasit armata, cu viata ei dura,de cazarma, si s-a reintors la Linden House, plin de entuziasmul proaspat desteptat pentru cultura. O boala grava, in timpul careia, pentru a-i folosi propriile-i cuvinte, a fost “sfaramat asemeni unui vas de lut”, l-a sleit o bucata de vreme. Natura delicata a organismului sau, indiferenta atunci cand era vorba sa-i faca pe ceilalti sa sufere, era extrem de sensibila la durere. Fugea din fata suferintei, considerand-o cauza ruinei si mutilarii vietii omului. A umblat prin chinuitoarea vale a melancoliei, de unde atatea spirite, probabil unele mult mai subtiri, nu au reusit sa iasa.. Dar era tanar – nu avea decat douazeci si cinci de ani – si a depasit repede “apele negre si moarte”, cum le numea el, atingand taramul vast al culturii umaniste. In timp ce se afla in convalescenta dupa boala care-l impinsese pana la hotarul mortii, i-a venit ideea sa se apuce de literatura. “Mi-am zis, alaturi de John Woodvil”, spunea el ferm, “ca poti duce o viata de zeu intr-un astfel de mediu, sa vezi, sa auzi si sa scrii lucruri de toata isprava”.

Aceste bucurii inalte si furtunoase ale vietii

Nu au nimic din lucrurile dulci simtite de muritori.

E imposibil sa nu vezi in aceste versuri marturia unei veritabile pasiuni pentru litere. “Sa vezi, sa auzi si sa scrii lucruri de isprava” – acesta ii era scopul.

Scott, redactorul revistei London magazine , coplesit de geniul tanarului sau prada fascinatiei stranii pe care o exercita asupra oricui, l-a invitat sa scrie o serie de articole despre arta si, folosind o serie de pseudonime care mai de care mai fanteziste, si-a adus contributia la literatura acelor zile. Janus Weathercock, Egomet Boumot si Van Vinkvooms au fost cateva dintre mastile grotesti alese pentru a-si ascunde gravitatea sau frivolitatea. O masca ne spune mai mult decat un chip, si aceste deghizari i-au accentuat personalitatea. In scurt timp a devenit celebru. Charles Lamb vorbeste despre “bunul, veselul Wainewright”, a carui proza este “excelenta”. Aflam cum ii distra la cate un petit-diner pe Macready, John Forester, Maginn, Talfourd, sir Wendworth Dilke, pe poetul John Claire si pe multi altii. Asemeni lui Disraeli, el s-a decis sa uimeasca orasul prin tinuta lui de dandy: inelele frumoase, cameele si manusile citron din piele de ied erau bine cunoscute si privite de Hazlitt ca semne ale unei noi maniere in literatura, in timp ce parul bogat si ondulat, ochii frumosi, mainile albe si cizelate ii dadeau lui insusi acel sentiment placut si periculos totodata de a fi diferit de ceilalti. Avea ceva din Lucien de Rubempre. Uneori aminteste de Julien Sorel. De Quincey l-a vazut o data la un dineu dat de Charles Lamb. “In mijlocul acelei societati de literati se afla un ucigas”, ne spune el, si-si continua descrierea, marturisindu-ne cum in acea zi fusese atat de bolnav, incat nu suporta sa vada in fata ochilor nici un chip omenesc, fie el de barbat sau femeie, si totusi si-a dat seama ca priveste cu un interes intelectual peste masa, la un scriitor tanar care, in spatele manierelor pretioase, parea sa ascunda o sensibilitate innascuta. Mai departe, el se lanseaza in speculatii in jurul “interesului subit” care i-ar fi schimbat starea, daca ar fi stiut de ce pacat se facea vinovat chiar in acea clipa oaspetele caruia Lamb ii acorda atata atentie.

Opera lui se imparte in cele trei parti sugerate de domnul Swinburne si, partial, putem recunoaste ca, daca am lasa deoparte ispravile cu otravurile, ceea ce ne-a lasat nu-i justifica reputatia.

Dar numai pentru ca filistinul apreciaza o personalitate prin testul vulgar asupra a ceea ce aceasta produce. Tanarul dandy a urmarit mai curand sa fie cineva decat sa faca un anumit lucru. Recunostea faptul ca viata insasi e o arta, ca isi are propriile modalitati stilistice, la fel ca artele care incearca sa o exprime. Si nici opera lui nu-i lipsita de interes. Il auzim pe William Blake oprindu-se in fata unuia dintre tablourile lui de la Academia Regala si dand verdictul: “foarte frumos”. Eseurile lui prefigureaza o mare parte din ceea ce a ajuns intre timp realitate. Se pare ca a anticipat unele dintre accidentele culturii moderne, considerate de multi acum drept principiile ei fundamentale. A scris despre “la Gioconda”, despre primii poeti francezi si despre Renasterea italiana. Ii placeau enorm pietrele pretioase grecesti, covoarele persane si traducerile elisabetane din Cupidon si Psyche si Hypnerotomachia, legaturile de carte, editiile princeps cu spalturi si margini late. Era extrem de sensibil la frumusetea mediului ambiant si nu oboseste sa ne descrie camerele in care a locuit sau ar fi dorit sa locuiasca. Avea un atasament straniu pentru culoarea verde care, la indivizi, este intotdeauna semnul unui temperament artistic subtil, iar la natiuni un indiciu al moliciunii, daca nu al moravurilor decadente. La fel ca lui Baudelaire, ii placeau enorm pisicile si, asemeni lui Gautier, era fascinat de acel “monstru dulce din marmura”, bisexuat, pe care il putem vedea inca la Florenta si la Louvre.

Multe dintre descrierile si sugestiile lui de decoratie indica faptul ca nu se eliberase total de gustul fals al timpului sau. Este evident insa ca el a fost printre primii care si-a dat seama de nota fundamentala a eclectismului estetic, adica de adevarata armonie a celor cu adevarat frumoase, independente de loc, scoala sau maniera. El a stiut ca, in decorarea unei incaperi, nu a uneia pentru expozitie, ci a unei camere de locuit, nu trebuie sa urmarim reconstituirea arheologica a trecutului si nici sa luam asupra noastra povara unei necesitati imaginare de acuratete istorica. Avea perfecta dreptate in privinta acestei perceptii estetice. Toate lucrurile frumoase, apartin, in fond, aceleiasi epoci.

Si astfel, in propria bilbioteca, asa cum singur o descrie, descoperim o vaza greceasca delicata din argila, cu figuri desavarsit pictate, cu aproape invizibilul KALOS scris cu finete pe margine, iar in spatele ei atarna o gravura a “Sybilei Delfice” de Michelangelo si “Pastorala” lui Giorgione. Aici un fragment de majolica florentina, acolo o lampa grosolana dintr-un mormant roman. Pe masa se afla Cartea Orelor, “legata intre coperti de argint masiv, aurit, incrustata cu embleme stranii si ornamentata cu mici briliante si rubine” si nu departe de ea, “sta ghemuit un mic monstru urat, un Lar, descoperit probabil in lanurile de grau din Sicilia”. Unele bronzuri antice, innegrite contrasteaza cu “licarul palid al celor doua Christi Crucifixi, unul sculptat in fildes, celalalt modelat in ceara. Are tavi Tassie din pietre pretioase, o mica bomboniere Ludovic al XIV-lea, cu o miniatura de Pettitot, mult pretuitele ceainice de culoarea biscuitilor cafenii, lucrate in filigran, cutia de scrisori din marochin citron si scaunul “verde ca Pomona”.

Ni-l putem imagina stand lungit in mijlocul cartilor, mulajelor si gravurilor, un adevarat virtuoz, un connaisseur subtil, schimband locul minunatei sale colectii de busturi ale lui Marc Antoniu sal al lui “Liber Studiorum” de Turner, al carui admirator insufletit era, sau examinand cu o lupa mare unele dintre nestematele si cameele vechi, “capul lui Alexandru, pe un onix format din doua straturi” sau “acea superba altissimo relievo pe calcedonie, Jupiter Aegiochus”. Intotdeauna a fost un mare amator de gravuri si a dat cateva sugestii dupa cum sa-ti alcatuiesti o colectie. Chiar daca aprecia arta moderna, nu a pierdut niciodata din vedere importanta reproducerilor dupa marile capodopere ale trecutului, si tot ce spune el despre valoarea mulajelor de gips este absolut admirabil.

In calitate de critic de arta s-a ocupat in primul rand de impresiile complexe produse de opera de arta si, desigur,primul pas in critica estetica este constientizarea propriilor impresii. Nu dadea nici o atentie discutiilor abstracte despre natura Frumosului, iar metoda istorica, care a generat rezultate fructuoase, nu i-a caracterizat epoca, dar el nu a pierdut deloc din vedere marele adevar conform caruia arta nu se adreseaza intelectului si nici sentimentelor, ci pur si simplu temperamentului artistic. In repetate randuri, el subliniaza ca acest temperament, acest “gust”, cum il numeste el, fiind calauzit inconstient si adus la perfectiune prin contactul constant cu cele mai bune opere, ajunge in cele din urma o forma de judecata corecta. Desigur, exista mode in arta asa cum exista si in vestimentatie si, probabil, nimeni nu se poate elibera total de influenta obisnuintei si a noutatii. Cert este ca el nu s-a putut elibera si recunoaste franc cat de dificil este sa-ti formezi o judecata justa despre arta contemporana. Dar, in ansamblu, gustul lui era bun si sanatos. Ii admira pe Turner si Constable intr-o vreme in care cei doi nu suscitau atatea opinii, cum se intampla azi, si a vazut ca pentru a atinge perfectiunea in arta peisajului avem nevoie de ceva mai mult decat “pura harnicie si transcriere fidela”. Despre Haeth Scene ner Norwich” a lui Crome, el remarca faptul ca tabloul ne arata “in ce masura conteaza informatia subtila a naturii in manifestarea ei salbatica pentru cea mai neinteresanta linie a sesului”, iar despre genul popular din peisaj din vremea sa ne spune ca este “pur si simplu o enumerare de vale, deal, busteni, arbusti, apa, poieni, case de tara si de altfel, peisajul fiind putin mai mult decat o topografie, o harta picturala din care lipsesc materiile cele mai pretuite de un adevarat pictor, cum sunt curcubeiele, polile torentiale, halourile, razele care strapung norii destramati, furtunile si lumina stelelor”. Ii displacea tot ce era lipsit de subtilitate si banal in arta si, daca era incantat sa-l intretina pe Wilkie la un dineu, nu dadea nici o atentie picturilor lui Sir David, nici poemelor lui Crabbe. Nu avea nici o simpatie fata de tendintele realiste si imitative din vremea lui si ne spune deschis ca marea lui admiratie pentru Fusseli se datora in mare parte faptului ca micul elvetian nu considera ca un artist trebuie sa picteze ceea ce vede. Calitatile pe care le cauta intr-un tablou erau compozitia, frumusetea, distincia liniei, bogatia coloristica si puterea imaginativa. Pe de alta parte, nu era deloc un doctrinar. “Eu sustin ca nici o opera de arta nu poate fi judecata altfel decat pe baza legilor deduse din ea insasi – este sau nu consecventa cu ea insasi, iata problema:. Acesta este unul din excelentele lui aforisme. Si comentand pictori atat de deosebiti intre ei ca Landseer si Martin, Stothard si Etty, el arata, pentru a folosi o fraza deja clasica, faptul ca incearca “sa vada obiectul cum este el cu adevarat”.

Totusi, asa cum am spus mai sus, el nu se simte deloc in largul lui cand scrie despre operele contemporane. “Prezentul”, ne spune el, “este tot atat de agreabil confuz pentru mine ca Ariosto la prima lectura atenta… Modernitatile ma uluiesc. Trebuie sa le privesc prin telescopul timpului. Elia se plange ca pentru el meritul unui poem in manuscris este incert- <tiparul>, asa cum spun el pe buna dreptate, <il certifica>. Cincizeci de ani de armonizare a culorilor produc acelasi lucru in cazul unui tablou”. Se simte fericit cand scrie despre Watteau si Lancret, Rubens si Giorgione, despre Rembrandt, Corregio si Michelangelo, dar cel mai fericit este cand scrie despre arta greaca. Goticul nu l-a prea impresionat, dar a indragit mereu arta clasica si arta Renasterii. El si-a dat seama cat poate castiga scoala engleza din studiul modelelor grecesti si nu a contenit sa arate tinerilor posibilitatile artistice ascunse in statuile elene si metodele elene de lucru. In judecatile lui asupra marilor maestri italieni, spune De Quincey, “aparea acel ton sincer si sensibil al cuiva care vorbeste despre sine si nu reproduce doar texte stiute”. Cea mai mare lauda pe care i-o putem aduce este ca a incercat sa reinvie stilul ca traditie constienta. Dar si-a dat seama ca, oricate conferinte si congrese de arta s-ar organiza, oricate “planuri pentru promovarea artelor”, toate acestea nu vor duce la acest rezultat. “Oamenii”, spune el cu intelepciune si in adevaratul spirit care anima Toynbee Hall, trebuiau “sa aiba in fata ochilor mereu cele mai bune modele”.

Cum e de asteptat de la cineva care este pictor, critica lui de arta contine observatii tehnice. Despre “Sfantul Gheorghe eliberand-o pe Printesa egipteana din ghearele balaurului” de Tintoretoo, remarca:

“Vesmantul Sabrei, viu poleit cu albastru de Prusia, este scos in relief pe fundalul verde pal de o esarfa vermillon, iar nuantele pline ale celor doua isi afla un frumos ecou, cum s-ar spune, intr-un ton mai grav, in stofele de culoarea purpurie si armura de otel albastrui a sfantului, la care se mai adauga echilibrul amplu dintre draperia azuri din prim-plan cu nuantele indigo ale codrului salbatic din jurul castelului.”

Si in alta parte vorbeste cu multa stiinta despre un “Schiavone delicat, variat ca un rasad de lalele, cu tente bogate si discontinue”, despre un “portret stralucitor si remarcabil prin morbidezza , pictat de neproductivul Moroni, iar despre alta panza spune ca are “carnatii pline”.

Dar, de regula, el se ocupa de impresiile starnite de opera ca intreg artistic si incearca sa traduca aceste impresii in cuvinte, sa dea, cum s-ar spune, echivalentul literar al efectului produs asupra imaginatiei si spiritului. El a fost unul dintre cei dintai care au imbogatit literatura de arta a secolului al XIX-lea, acea forma care si-a gasit in domnii Ruskin si Browning exponentii straluciti. Descrierea pe care o face tabloului Repas Italien de Lancret, in care “o fata bruna <pusa pe rele> sta intinsa in iarba pudrata cu margarete”, este in unele privinte incantatoare. Iata cum prezinta “Crucificarea” lui Rembrandt. Este extrem de caracteristica pentru stilul sau:

“Intunericul – intunericul monstruos, ca de funingine – invaluie intreaga scena – doar deasupra padurii blestemate, ca printr-o crapatura oribila in tavanul cernit, un potop – apa fara de culoare, ca de zloata – suvoieste cu toata forta, raspandind o lumina hidoasa, spectrala, mai ingrozitoare ca noaptea tangibila. Pamantul gafaie tare si repede! Crucea neagra tremura! Vanturile s-au oprit, aerul nemiscat – un huruit murmurator sub picioarele lor si cativa insi din multimea mizera incep sa fuga la vale. Caii adulmeca teroarea care se pregateste si nu mai pot fi struniti de frica. Iute se apropie momentul cand, aproape sfasiat de propria Lui greutate, lesinand din cauza sangelui pierdut care acum curge in raulete inguste din venele despicate, cu tampele si pieptul inecate in sudoare si limba neagra uscata de febra mistuitoare, Iisus striga: <Mi-e sete>. Otetul monstruos ii este dus spre buze.

Capul ii cade si sfantul cadavru penduleaza fara simtire pe cruce. O flacara rosiatica brazdeaza aerul si dispare; stancile carmelului si Libanului se despica, marea isi rostogoleste din nisipurile adancului spre inalt valurile agitate. Pamantul se casca si mormintele isi arata locuitorii. Mortii si viii se amesteca nefiresc si merg in graba pe strazile orasului sfant. Acolo ii asteapta noi miracole. Valul templului – acel val de nepatruns – este sfasiat de sus pana jos, iar nisa temuta care contine misterele ebraice – arca fatala cu tablele si candelabrul cu sapte brate – este dezvaluita de lumina unor flacari nepamantesti in fata multimii parasite de Dumnezeu.

Rembrandt nu a pictat niciodata asa ceva. S-ar fi pierdut aproape tot farmecul, pierzandu-se acel val uluitor al nedefinitului care creeaza un cadru in care imaginatia framantata de intrebari sa-si desfasoare speculatiile. Asa, pare un lucru dintr-o alta lume. O prapastie intunecoasa intre noi si el – nu poate fi atins cu trupul. Ne putem apropia doar cu spiritul.”

In acest fragment, scris, cum ne spune autorul, “cu veneratie si respect”, exista multe aspecte teribile si inca si mai multe oribile, care sunt spuse nu fara o anumita forta bruta sau, in orice caz, o anume violenta brutala a cuvintelor, calitate pe care aceasta epoca ar trebui sa o pretuiasca foarte mult, tinand seama de faptul ca este defectul ei principal. Totusi, e mai placut sa trecem la descrierea tabloului “Cefalus si Procris” de Giulio Romano:

“Ar trebui sa citim lamentatia Moschius pentru Bion, dulcele pastor, inainte de a privi acest tablou sau sa studiem tabloul pentru a ne pregati sa citim lamentatia. In ambele apar aceleasi imagini. Pentru fiecare dintre victime murmura crangurile de pe dealuri si valcelele din padure, florile respira tristul parfum al mugurilor, privighetoarea jeleste pe pamantul stancos, iar randunica in vaile serpuitoare; <gem satirii, gem si faunii in valuri intunecare>, iar nimfele izvoarelor din padure se topesc in apele plangatoare. Oile si caprele isi lasa pasunile, iar nimfele muntilor <carora le place sa se catere pe cele mai inaccesibile varfuri ale stancilor abrupte> se grabesc sa coboare la cantul pinilor indragiti de vant, in timp ce raurile o plang pe dalba Procris <cu undele hohotitoare>. Umpland oceanul departat intr-un singur glas.

Albinele nu mai zumzaie pe muntele Hymet, cel invaluit in miros de cimbru, iar cornul, vestitor al mortii iubitului Aurorei, nu va mai imprastia amurgul rece de pe varful muntelui Hymet. In prim plan este un mal racoros, acoperit cu iarba arsa de soare, cu povarnisuri si adancituri asemeni valurilor (un fel de talazuri de pamant), care par si mai neregulate datorita radacinilor in care te poti impiedica si bustenilor taiati prea devreme, din care rasar lastari de un verde deschis. Malul se ridica brusc in partea dreapta, spre un crang des, in care nici stelele nu patrund, la marginea caruia sta regele Thessaliei, coplesit de durere, tinand in poala trupul dalb care, doar cu o clipa inainte, daduse la o parte cu fruntea delicata crengile aspre si care pasise prin ghimpi si flori cu pasul manat de gelozie – acum neajutorat, greu, nemiscat, caruia doar vantul ii ridica pletele in bataie de joc.

Stand printre copacii desi, nimfele inmarmurite scot tipete de jale:

Si satirii in piele de caprioara, incruntati

cu rasucite iederi

o pornesc

Si pe fetele lor se-asterne o stranie mila.

Mai jos zace Laelaps, si-n suspinul lui e semn ca moartea se apropie cu pasi repezi. De cealalta parte a grupului, Iubirea Virtuoasa, cu <triste aripi> isi tinteste sageata catre un palc de padureni, fauni, berbeci, capre, satiri si mame de satiri care-si tin strans, cu maini tematoare, copiii – toti gonesc dinspre partea stanga pe o carare ce se adanceste intre prim-planul tabloului si un perete de stanca de unde pazitorul unui parau varsa ape vestitoare a durerii. Mai sus, si ceva mai departe de efidriada, un alt personaj feminin, smulgandu-si parul, apare printre trunchiurile incununate de vita de vie ale unui crang stufos. In centrul tabloului se afla poinei umbroase care coboara spre gura unui rau, iar in spate se afla <necuprinsa forta a oceanului> pe al carui intins, cea care stinge stelele, trandafiria Aurora, isi salta furioasa bidivii uzi, pentru a-si privi rivala in chinurile mortii”

Daca aceasta descriere ar fi rescrisa atent, ar fi admirabila. Ideea de a face un poem in proza, pornind de la un tablou, este excelenta. O mare parte a literaturii moderne de buna calitate izvoraste din aceeasi intentie. Intr-o perioada urata si rationala in acelasi timp, artele isi imprumuta mijloacele intre ele, nu de la viata.

Afinitatile lui erau, de asemenea, variate. De exemplu, era extrem de interesat de tot ce e legat de teatru si sustinea cat putea nevoia de acuratete istorica a costumelor si decorului. “In arta”, spune el intr-unul dintre eseuri, “daca e sa faci ceva, atunci fa-l bine”, si subliniaza faptul ca o data ce permitem patrunderea anacronismelor, este dificil sa spunem unde trebuie trasa linia. In literatura, asemeni lordului Beaconsfield, intr-o ocazie devenita celebra, era “de partea ingerilor”. A fost unul dintre primii admiratori ai lui Keats si Shelley – “Shelley cel tremurator-de-sensibil si poetic”, cum il numeste. Admiratia lui pentru Wordsworth era sincera si profunda. Il gusta din plin pe William Blake. Unul dintre cele mai bune exemplare din “Cantecele Inocentei si Experientei” din care exista azi a fost tiparit special pentru el. Ii iubea pe Alain Chartier si Rosard, pe dramaturgii elisabetani, pe Chaucer, Chapman si Petrarca. Pentru el artele formau un tot. “Criticii nostri”, remarca el cu intelepciune, “nu par defel constienti de asemanarea existenta in semintele primordiale ale poeziei si picturii si nici de faptul ca orice progres in studiul serios al unei arte genereaza o perfectionare egala in cealalta”.

In alta parte spune ca un om care nu-l admira pe Michelangelo si vorbeste despre dragostea lui pentru Milton ori se minte pe sine, ori ii minte pe cei care-l asculta. A fost intotdeauna generos fata de colegii care scriau la London Magazine; ii lauda pe Barry Cornwall, Hazlitt, Elton si Leigh Hunt fara nici o urma de malitie. Unele dintre schitele lui despre Charles Lamb sunt admirabile in felul lor si, posedand arta unui comediant autentic, stilul i se muleaza pe subiect:

“Ce pot spune despre tine mai mult decat stiu toti? Ca avut-ai spontaneitatea unui copil si mintea unui adult – o inima de-a pururi duioasa care te facea sa-ti curga lacrimile.

Cat spirit in rastalmacirea celor spuse de cineva si cum introducea o pretiozitate demodata la momentul oportun. Vorbirea-i era lipsita de afectare, la fel de concentrata ca a iubitilor lui elisabetani, atingandu-le chiar obscuritatea. Propozitiile-i erau batatorite asemeni firelor de aur. Era neindurator fata de falsele reputatii, iar o observatie de-a lui despre <moda pentru genii> devine un ingredient statornic. Cu Sir Thomas Browne era <prieten la catarama>, cum era si cu Burton, si cu batranul Fuller. In dispozitia lui amoroasa se amuza alaturi de acea inegalabila ducesa din pagini inmiresmate; a trezit vise gratioase pornind de la comediile de succes ale lui Beaumot si Fletcher. Obisnuia sa faca scurte observatii critice, cum era mereu inspirat, dar era bine sa-l lasi sa-si aleaga propriul joc – daca se intampla ca o persoana sa inceapa discutia chiar cu unul dintre favoritii sai, risca sa fie intrerupt sau, mai curand, completat dintr-o maniera greu de spus daca pornea din lipsa de intelegere sau rautate. Intr-o noapte la C. – personajele de mai sus erau subiectul unei conversatii. Dl. X ridica in slavi pasiunea si stilul elevat al unei tragedii (nu stiu care dintre ele), dar Elia pe loc l-a provocat, spunand: <Asta nu-i nimic, versurile, domnule, versurile au facut totul!”

O latura a carierei lui literare merita o mentiune speciala. Se poate spune ca jurnalismul modern ii datoreaza tot atat de mult cat oricaruia dintre cei care au scris in prima parte a acestui secol. A fost pionier al prozei agresive, placandu-i epitetele pitoresti si exagerarile. Sa ai un stil atat de extraordinar care ascunde adevaratul subiect, asta intr-adevar este una dintre marile realizari ale unei scoli importante si admirate a scriitorilor de varf din Fleet Street – chiar am putea spune ca aceasta scoala l-a inventat pe Janus Weathercock. Am vazut de asemenea ca este destul de usor ca, prin reveniri constante, sa starneasca interesul publicului pentru propria persoana, iar in articolele pur jurnalistice, acest tanar extraordinar spune lumii ce a mancat la pranz, de unde isi cumpara hainele, ce vinuri ii plac si cum sta cu sanatatea, de parca ar fi scris note saptamanale la unul din ziarele de mare tiraj din zilele noastre. Fiind partea cea mai putin valoroasa a operei sale, tocmai aceasta a avut o influenta considerabila. Astazi un publicist este o persoana care plictiseste comunitatea cu detaliile delictelor din viata lui particulara.

Ca majoritatea oamenilor artificiali, iubea enorm natura. “Trei lucruri apreciez eu foarte mult”, spune el undeva, “sa lenevesc pe o culme care domina o intreaga panorama, sa stau la umbra unor copaci stufosi, in timp ce soarele straluceste in jur si sa gust singuratatea, fiind constient ca prin jur se afla cineva. Pe toate le aflu doar la tara”. Scrie despre plimbarile lui printre rachitele si buruienile mirositoare, repetand “oda catre seara” de Collins, pentru a prinde finetea momentului, despre cum isi ingroapa el fata “intr-un strat jilav de ciubotica-cucului stropita cu roua de mai”. Mai scrie despre placerea de a vedea vacile cu respiratia dulce “trecand incet spre casa in lumina amurgului” si despre cum aude “clinchetul departat al talangilor”. Una dintre expresiile lui, “primula stralucea in rasadul rece de pamant ca o pictura solitara de Giorgione pe un lambriu de stejar de culoare inchisa”, corespunde curios tipului sau temperamental si, iata, urmatorul pasaj, frumos in felul lui:

“Iarba scurta si frageda era acoperita de margarete – <acelea pe care oamenii din orasul nostru le numesc margarite -, dese ca stelele intr-o noapte de vara. Croncanitul aspru al ciorilor de camp ajungea placut indulcit dinspre un crang de ulmi inalti si desi, ceva mai departat, iar din cand in cand se auzea vocea unui baiat care gonea pasarile de pe campul proaspat semanat. Adancurile albastre erau de un ultramarin intens – nici un nor nu brazda eterul nemiscat; doar la marginea orizontului curgea o pelicula usoara de vapori cetosi pe care se proiecta vechea biserica de piatra, din satul invecinat, cu albeata ei orbitoare. Mi-a venit in minte poezia lui Wordworth, <Versuri scrise in martie>.”

Totusi, nu trebuie sa uitam ca tanarul cultivat care a compus aceste randuri, atat de receptiv la poezia lui Wordsworth, era si o persoana subtila, aproape fara rival pana acum in folosirea otravei, asa cum am spus la inceputul acestui studiu. Cum a ajuns sa fie fascinat de acest pacat straniu, nu ne spune, iar jurnalul in care si-a notat meticulos rezultatele experientlor lui teribile si metodele folosite s-a pierdut. Chiar si mai tarziu era reticent in privinta acestui subiect si prefera sa vorbeasca despre “Excursia” si “Poeziile care se bazeaza pe emotii”. Nu exista totusi nici un dubiu ca folosea stricnina. Intr-unul dintre inelele de care era atat de mandru si care-i scotea in evidenta delicatetea mainilor marmoreene avea cristale de nus vomica indiana, o otrava, ne spune unul dintre bibliografii lui, “aproape fara nici un gust, greu de depistat, fiind total solubila”. Crimele lui, spune De Quincey, au fost mult mai numeroase decat cele facute publice prin justitie. Nu exista nici o indoiala ca asa stau lucrurile, si merita sa mentionam cateva. Prima lui victima a fost unchiul sau, domnul Thomas Griffiths. L-a otravit in 1829 pentru a intra in posesia conacului Linden House, un loc de care intotdeauna a fost atasat. In luna august a anului urmator a otravit-o pe doamna Abercrombie, mama sotiei lui, iar in decembrie a otravit-o pe frumoasa Helen Abercrombie, cumnata lui. Poate a fost un capriciu sau un mod de a-si stimula oribila dorinta de putere care zacea in el sau pentru ca ea banuia ceva, sau fara vreun motiv anume. Pe Helen Abercrombie a ucis-o impreuna cu sotia lui pentru suma de 18.000 de lire, reprezentand asigurarea pe viata facuta la diverse firme. Lucrurile au decurs in felul urmator. La 12 decembrie, el, sotia si copilul au plecat din Linden House spre Londra, au tras in casa din strada Conduit nr. 12, din zona Regent Street. Cu el se mai aflau si cele doua surori ale sotiei. Helen si Madeleine Abercrombie. In seara zilei de 14 au iesit cu totii sa se distreze, iar la cina lui Helen i s-a facut rau. In ziua urmatoare i-a fost si mai rau, iar familia l-a chemat pe doctorul Locock, din Hanover Square, s-o ingrijeasca. A trait pana luni, 20, cand, dupa vizita de dimineata a dosctorului, domnul si doamna Wainewright i-au adus niste jeleuri otravite, iesind apoi la plimbare. Cand s-au intors, Helen era moarta. Fata avea in jur de douazeci de ani si era o blonda plina de gratie. Se mai pastreaza un desen incantator in creion rosu facut de cumnatul ei, desen care ne arata in ce masura stilul lui se afla sub influenta lui Sir Thomas Lawrence, pictor fata de care avea o mare admiratie. De Quincey spunea ca doamna Wainewright nu a fost la curent cu crima. Sa speram ca asa a fost. In pacat trebuie sa fii de unul singur, fara complici.

Firmele de asigurari, banuind adevaratele date ale cazului, au refuzat sa plateasca polita, invocand nereprezentativitatea si lipsa de dobanzi. Cu un curaj absolut straniu, otravitorul a deschis o actiune la Palatul de Justitie impotriva autoritatii imperiale, partile fiind de acord ca verdictul dat va fi folosit in toate cazurile. Procesul nu a intrat pe rol totusi decat dupa cinci ani, cand, in urma unei neintelegeri, verdictul a fost dat in cele din urma in favoarea firmelor. Judecatorul in acest proces a fost lordul Abinger. Egomet Boumot a fost reprezentat de domnul Erle si Sir William Follet, iar partea adversa a fost aparata de procurorul general si Sir Frederick Pollock. Din pacate, reclamantul nu a putut fi prezent la nici una dintre infatisari. Refuzul companiilor de a-i da cele 18.000 de lire i-a creat o mare jena financiara. La cateva luni dupa uciderea Helenei Abercrombie, a fost arestat pentru datorii, fiind luat de pe una din strazile Londrei in timp ce-i facea curte fiicei unuia dintre prieteni. Aceasta dificultate a fost atunci depasita, dar, la scurta vreme dupa aceea, s-a gandit ca ar fi bine sa plece in strainatate pana va reusi sa ajunga la o intelegere cu creditorii. In consecinta, s-a dus in vizita la Boulogne, la tatal fetei in chestiune, si cat a stat acolo l-a convins sa isi faca o asigurare pe viata, pentru 3000 lire, la firma Pelican. Imediat dupa ce formalitatile s-au terminat si polita a fost executata, intr-o seara, dupa cina, i-a pus prietenului cateva cristale de stricnina in cafea. El insusi nu a avut nici un avantaj in urma acestei fapte. Scopul lui era ca pur si simplu sa se razbune pe compania care refuzase sa-i plateasca pretul pacatului. Prietnul lui a murit a doua zi, iar el a parasit imediat Boulogne-ul, plecand intr-o calatorie prin cea mai pitoreasca parte a Bretaniei, unde a facut numeroase schite. O perioada a fost oaspetele unui domn in varsta, care avea o casa frumoasa la St Omer. De acolo s-a dus la Paris, unde a ramas cativa ani, traind in lux, spun unii, in timp ce altii vorbesc despre faptul ca “statea ascuns, cu otrava in buzunar, fiind temut de toti cei care-l cunosteau”. In 1837 s-a intors in Anglia pe ascuns. O pasiunea nebuneasca l-a adus inapoi. A venit pe urmele unei femei de care s-a indragostit.

Era luna iunie, iar el statea intr-unul dintre hotelurile din Covent Garden. Salonul se afla la parter si, prudent, tinea obloanele trase ca nu cumva sa fie vazut. Cu treisprezece ani inainte, pe cand isi strangea superba lui colectie de majolica si busturi ale lui Marc Antoniu, falsificase numele celor imputerniciti legal cu controlul averii, ceea ce i-a dat posibilitatea sa intre in posesia unei sume de bani din mostenirea lasata de mama lui, suma inclusa apoi in actul matrimonial. Stia ca acest fals fusese descoperit si era constient de faptul ca, intorcandu-se in Anglia, isi va pune viata in pericol. E cazul sa ne mai minunam? Se spune ca femeia era foarte frumoasa si ca nu-l iubea.

A fost descoperit pur si simplu accidental. Un zgomot de strada i-a atras atentia si interesul pe care-l avea mereu pentru evenimentele vietii moderne si a dat o clipa la o parte oblonul. Cineva de-afara a strigat: “Uite-l pe Wainewright, falsificatoul de banca”. Era Forrester, curierul din Bow Street.

La 5 iulie a fost dus la vechiul tribunal central. In Times a aparut urmatorul raport asupra desfasurarii procesului:

“Inaintea judecatorului Vaughan si a domnului baron Alderson, Thomas Griffiths Wainewright, in etate de patruzeci de ani, barbat cu infatisare distinsa, cu mustata, a fost acuzat pentru falsificarea si emiterea unei procuri in valoare de 2.259 lire, cu intentia de a frauda Banca Angliei si pe Guvernatorul acesteia.

Impotriva inculpatului s-au rostit cinci capete de acuzare, iar el s-a declarat nevinovat in prezenta domnului magistrat Arabin, in cursul diminetii. Fiind adus dinaintea judecatorului, totusi, a rugat sa i se permita sa-si retraga declaratia initiala, spunand ca este vinovat in doua capete de acuzare, care nu erau majore.

Dupa ce avocatul Bancii a explicat ca se mai facea vinovat in trei capete de acuzare, dar ca Banca nu dorea varsare de sange, faptul ca se recunostea vinovatia in cele doua acuzatii minore, iar la inchiderea sedintei acuzatul a fost condamnat de magistrat la deportare pe viata.”

Griffiths a fost dus inapoi la Newgate ca masura in vederea pregatirii pentru deportare in colonii. Intr-un straniu pasaj dintr-unul din eseurile de tinerete se inchipuia “zacand in inchisoarea Horsemonger, condamnat la moarte” pentru ca nu rezista tentatiei de a fura unele dintre busturile lui Marc Antoniu de la British Museum pentru a-si completa colectia. Sentinta data unui om de cultura ca el este si ea o forma de moarte. S-a plans amarnic prietenilor si a intarit, nu fara temei, ar spune unii, ca banii erau practic ai lui, fiind lasati mostenire de mama lui, ca falsul a fost savarsit cu treisprezece ani in urma, ceea ce constituia cel putin o circonstance attenuante, pentru a folosi expresia lui. Caracterul statornic al personalitatii este o problema metafizica subtila si, desigur, legea engleza nu poate sa rezolve aceasta chestiune decat intr-o maniera extrem de expeditiva. Totusi, exista o latura dramatica in faptul ca aceasta pedeapsa grea i-a fost data pentru ceva care, evident, nu constituia cel mai groaznic dintre pacatele lui, daca ne gandim numai la influenta nefasta pe care a avut-o asupra stilului jurnalistic modern.

Dickens, Macready si Hablot Browne s-au intalnit intamplator cu el cand se afla la inchisoare. Ei se dusesera sa vada inchisorile londoneze, in cautare de efecte artistice, iar la Newgate l-au vazut pe neasteptate pe Wainewright. El i-a intampinat cu o privire sfidatoare, ne spune Forster, iar Marcready a fost “oripilat sa-l vada pe omul pe care il cunoscuse indeaproape si la a carui masa mancase”.

Altii erau mai curiosi si, un timp, celula lui a devenit un salon la moda. Multi dintre literati s-au dus sa-si viziteze vechiul camarad. Dar el nu mai era acel Ianus amabil si sprintar pe care il admirase candva Charles Lamb. Devenise cinic.

Unuia dintre agentii unei firme de asigurari, care l-a vizitat intr-o dupa-amiaza si care s-a gandit sa profite de pe urma acestei imprejurari spunandu-i ca, la urma urmelor, un delict e o speculatie proasta, el i-a replicat: “Domnule, dumneavoastra cei din City lansati propriile speculatii si riscati. A mea s-a intamplat sa esueze, a dumneavoastra a reusit. Asta e singura diferenta, domnule, dintre dumneavoastra si mine. Toata viata am tinut sa fiu gentleman. In acest loc exista un obicei: fiecare locatar al unei celule matura pe rand celula in fiecare dimineata. In celula mea se afla un zidar si un maturator, dar nici unul nu mi-a pus matura in mana!”. Cand un prieten i-a reprosat uciderea Helenei Abercrombie, a dat din umeri si a spus: “Da, am facut ceva ingrozitor, dar avea incheieturi atat de groase!”

De la Newgate a fost dus in galerele din Portsmouth si, de acolo, trimis cu vaporul Susan spre tinutul van Dimen, impreuna cu inca trei sute de condamnati. Se pare ca aceasta calatorie i-a displacut profund si, intr-o scrisoare catre un prieten, vorbeste cu amaraciune despre ignomia “poetilor si artistilor”. Despre faptul ca este fortat sa stea in tovarasia “toparlanilor”. Cuvantul pe care il aplica tovarasilor lui nu trebuie sa ne surprinda. In Anglia, crima este arareori rezultatul unui pacat – aproape intotdeauna este efectul foamei. Probabil ca pe vapor nu s-a gasit nimeni in care sa fi aflat un ascultator sensibil sau macar o natura psihologica interesanta.

Dragostea de arta, totusi, nu l-a parasit niciodata. In orasul Hobart a deschis un atelier si s-a reintors la schita si portret; se pare ca nici manierele si nici stilul conversatiei nu si-au pierdut din farmec. Nu a renuntat nici la obiceiul de a otravi si exista la dosar doua cazuri in care a incercat sa se debaraseze de oamenii care il jignisera. Se pare insa ca-si pierduse indemanarea. Ambele tentative au esuat si in 1844, total nemultumit de societatea tasmaniana, a inaintat un memoriu guvernului, lui Sir John Eardley Wilmot, implorandu-l sa-i acorde o invoire. In memoriu arata ca este “chinuit de idei care se zbat sa capete forma si continut”, ca este “ impiedicat sa-si sporeasca in vreun fel cunostintele” si ca “este lipsit de exercitiul unei conversatii profitabile, daca nu a uneia macar decente”. Cererea i-a fost respinsa, iar asociatul lui Coleridge s-a consolat facand acele minunate Paradis Artificiels al caror secret poate fi cunoscut doar de opiomani. A murit in 1852 de apoplexie, avand alaturi un singur tovaras, o pisica, de care era extrem de atasat.

Se pare ca toate crimele comise au avut un efect important asupra artei sale. Ele au dat pregnanta stilului sau, calitate de care opera timpurie duce lipsa. Intr-o nota din Viata lui Dickens, Forster mentioneaza ca in 18747 lady Blessington a primit de la fratele ei, maiorul Power, care servea in armata la Hobart, portretul in ulei al unei tinere, executat de inteligentul sau penel. Se spune ca “a facut ce-a facut si-a imprimat pe chipul unei fete dragute si bune propria lui expresie rautacioasa”. Domnul Zola, in unele dintre romanele sale, ne vorbeste despre un tanar care, dupa ce a comis o crima, s-a apucat de arta si a pictat portrete impresioniste in culoarea verde. Acestea erau portretele unor oameni respectabili; toate semanau insa in mod curios cu victima lui. Evolutia stilului domnului Wainewright imi pare cu mult mai subtila si mai sugestiva – ne face sa ne imaginam modul in care pacatul creeaza o personalitate accentuata.

Aceasta figura ciudata si fascinanta, care a uluit Londra cativa ani prin stralucitorul debut in viata si litere, constituie un material de studiu foarte interesant. Domnul Carew Hazlitt, cel mai recent biograf al sau, caruia ii datorez multe dintre datele continute in acest studiu si a carui cartulie este intr-adevar pretioasa in felul ei, crede ca dragostea lui de arta si natura e un simulacru, o pura inventie, iar altii i-au negat orice fel de talent literar. Mie mi se pare ca aceasta opinie este superficiala, daca nu gresita. Faptul ca un om otraveste nu contravine prozei scrise de el. Virtutile personale nu constituie fundamentul artei, desi pot servi drept reclama pentru artistii de mana a doua. E posibil ca De Quincey sa-i fi exagerat forta critica, iae eu insumi nu ma pot abtine sa nu spun, din nou, ca in operele publicate exista destule lucruri care au un aer de familiaritate, banale, de factura jurnaliera – in sensul rau al termenului. Pe ici-colo, vulgaritatea exprimarii iese la suprafata, da la iveala lipsa de control a adevartului artist. Dar pentru unele dintre defecte e cazul sa blamam epoca in care a trait si, la urma urmelor, proza socotita de Charles Lamb “capitala” prezinta un interes istoric deloc neglijabil. Eu cred ca nutrea o dragoste sincera pentru arta si natura. Intre crima si cultura nu exista o incongruenta esentiala. Nu putem rescrie intreaga istorie cu scopul de a ne satisface simtul moral fata de ceea ce ar trebui sa fie.

Desigur, Wainewright este mult prea apropiat de epoca noastra pentru a da un verdict pur artistic, E imposibil sa nu ai prejudecati fata de un om care l-ar fi putut otravi pe lodrul Tennnyson sau pe domnul Gladstone sau pe domnul de La Balliol. Dar daca acest om s-ar fi imbracat altfel decat noi si ar fi vorbit o alta limba, daca ar fi trait in Roma antica sau pe vremea Renasterii italiene sau in Spania secolului al XVII-lea, intr-un cuvant, oriunde altundeva si in orice alta perioada, am fi putut sa-l judecam la adevarata lui valoare, fara prejudecati. Stiu ca exista multi istorici sau scriitori care se ocupa de subiecte istorice, oameni care cred ca se cuvine sa distribuie laude si blamuri, si o fac cu acea satisfactie de sine a unui pedagog fruntas. Acesta e un obicei prostesc, si nu arata decat faptul ca instinctul moral poate sa ajunga sa fie intr-atat de perfectionat, incat sa-si faca aparitia acolo unde nu-i nevoie de el. Nimeni dintre cei care au un adevarat simt al istoriei nu viseaza sa-l acuze pe Nero, sa-l mustre pe Tiberius sau sa-l acuze pe Cezar Borgia. Toate aceste personaje au devenit asemeni marionetelor unei piese. Poate ca ne umplu de teroare, oroare sau mirare, dar nu ne fac nimic rau – ele nu au o relatie directa cu noi. Nu avem a ne teme de ceva din partea lor. Au trecut in afara artei si stiintei si nici una, nici cealalta nu discuta in termenii aprobarii sau dezaprobarii morale. Si asa se va intampla intr-o zi cu prietenul lui Charles Lamb. Acum am senzatia ca este mult prea aproape de modernitatea noastra pentru a-l trata cu acel spirit rafinat al curiozitatii dezinteresate, careia ii datoram atatea studii incantatoare despre marii criminali ai Renasterii, iesite de sub pana domnului John Addington Symonds, a domnisoarei A. Mary F. Robinson, a domnisoarei Vernon Lee si a altor scriitori distinsi. Cu toate astea, arta nu l-a uitat. El este eroul din Hunted Downs (“Urmaritul”) de Dickens, din Lucretia de Varney de Bulwer, si simti o oarecare multumire sa constati ca proza l-a omagiat pe cel care a demonstrat atata forta in manuirea “penei, creionului si otravei”. Daca devii interesant pentru proza inseamna ca reprezinti ceva mai mult decat un fapt oarecare.

 Au asudat (temeinic) ca sa apara: Solomonar & Chris

Tradus de:  Magda Teodorescu