De dincolo de timpuri…

….a aparut si cartea „De dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito credintele romanilor” scrisa de „zamolxe”.

Aceasta pagina este in exclusivitate conceputa pentru a prelua comenzile la cartea „De dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito credintele romanilor”, scrisa de mine.

Comenzile vor fi preluate prin intermediul unui comentariu respectiv mail la barhoata_dan@yahoo.com sau, telefonic la 0771-390930 si vor confirmate telefonic (urmeaza sa va sun eu pentru a verifica autenticitatea comenzii – pentru cei care comanda prin intermediul comentariului sau mail).

Comenzile sunt onorate prin intermediul Postei Romane cu plata ramburs: la costul cartii de 20 lei se vor adauga taxele postale.

Comenzile primite din Oradea vor fi inmanate personal, evitandu-se astfel costurile suplimentare de transport.

Moldova – un toponim dac?

Etimologii propuse pentru denumirea Moldova

S-au elaborat numeroase teorii cu privire la constituirea statului medieval Moldova şi la etimologia numelui său deşi în mentalul colectiv s-a înrădăcinat ca  moment al  întemeierii şi originii numelui principatului de la  răsărit de Carpaţi legenda lui Dragoş şi a căţelei sale Molda. Deşi legenda este reprodusă încă din 1646 de către de către misionarul italian M Bandini, cu siguranţă după izvoare  orale mult mai vechi, noi oferim varianta găsită în „Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir: „…când Imperiul Roman  a început să decadă, barbarii – şi anume sarmaţii, hunii şi goţii  – au  pustiit  Moldova de mai multe ori şi au silit pe coloniştii romani (?) să fugă în munţi, ca să caute loc de adăpost împotriva cruzimii lor,în martea muntoasă a Maramureşului. După ce au  vieţuit acolo câteva sute de ani,apăraţi ca într-o cetate naturală, cu voievozii şi legile lor, deoarece populaţia s-a înmulţit peste măsură, Dragoş, un fiu al  voievodului lor  Bogban, se  hotărâ în cele din urmă către anul (1359, stabilesc cronicile-n.n) să cuteze  un marş peste  munţi, spre răsărit,însoţit la început de numai trei sute de oameni, ca si cum ar pleca la vânătoare. Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic,numit de moldoveni zimbru, şi, tot  gonindu-l,ajunse la poalele munţilor.

Când căţeaua lui de vânătoare, căreia-i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într-un râu, unde săgeţile îl uciseră; dar  şi  căţeaua, care sărise în apă după fiara  fugărită, fu luată de undele repezi.

legenda-lui-dragos-voda

Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu  cel dintâi care  numi acest râu Moldova, iar  locului unde se precuseră acestea îi dădu numele  de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul  bourului”

Această legendă „de întemeiere” a fost studiată  în  mod absolut magistral de către Vasile Lovinescu în lucrarea „Dacia Hiperboreană”. Am luat şi eu în discuţie simbolismul acestei legende în articolul intitulat „Legendele desălecatelor. Sacralitatea instituţiei  voievodale româneşti”

 

 Tributar şi el, asemenea lui Dimitrie Cantemir, învăţatul domn al Moldovei, concepţiei latiniste, C Negruzzi spune că „Moldova este un nume dat de romani, cărora, plăcându-le ţara, pentru frumuseţea ei, au numit-o „Mollis Dacia” sau „Mollis Davia” iar  râul şi-a luat  numele după ţară” . Explicaţia lui Negruzzi şi  aserţiunea lui Dimitrie Cantemir referitoare originea latină a  toponimului Moldova ar  putea  fi  valabile dacă ar avea suport istoric. Or, datele istorice existente  nu confirmă  ocupaţia de către  romani  a  teritoriului  numit  Moldova. Din contră,  acesta provincie  românească a fost „focarul” rezistenţei  daco-getice  aici  avându-şi „reşedinţa” carpii şi  costobocii, daci liberi care în coaliţie cu diferite alte neamuri  atacau Imperiul Roaman ori de câte ori se ivea ocazia! Prin urmare, toate încercările de explicaţie a toponimului Moldova  prin descendenţă romană  cad, neavând suport istoric real!

Probabil considerată nesatisfăcătoare etimologia latină a  toponimului Moldova s-au căutat alte explicaţii. Astfel  B. P. Haşdeu marşând pe  influienţa  gotică în zona Moldovei spune , nici mai mult nici mai puţin,  că Moldova este  un  nume de influienţă germanică întrucât Mulda  – de la care ar deriva toponimul  Moldova –  în limba gotă ar însemna praf. Pornind  de la această  tălmăcire lingvistul român consideră că hidronimul Moldova înseamnă  „apă prăfoasă” şi  că  ţinutul şi-a luat  numele după apa Moldovei. Majoritatea istoricilor şi  lingviştilor români au preluat această etimologie fără a se gândi la două aspecte  , zic eu  deloc de neglijat:

1) identitatea  dintre daci şi goţi afirmată cu claritate  de izvoarele antice  pe care le-am  menţionat  în articolul intitulat  „Etnonimele dacilor:dac-got” şi

2) germanii saşi colonizaţi de maghiari la hotarele  Moldovei erau minoritari şi  nu  puteau influienţa toponimia deja existentă  în teritoriul luat  in discuţie chiar dacă în limba limba lor Mulda inseamnă atât praf cât şi mină!

Oare majoritarii daco-români nu aveau o denumire  preexistentă deja la venirea saşilor pentru teritoriul pe care-l locuiau? Mă  indoiesc. În plus, o minoritate chiar dacă în limba ei maternă foloseşte  o anumită denumire pentru a desemna un anume loc nu  o poate  impune în mentalul  colectiv al autohtonilor. Bunăoară, 1000 de ani de  convieţuire ( paşnică sau nu)  cu maghiarii nu au putut schimba denumirea Ardealului în „Erdely Fold” sau a oraşului Tg Mureş în Marosvasarhely! Fie şi numai atât  şi această  teorie a originii germanice  a  numelui  Moldova pentru  ţinutul românesc de la răsărit de Carpaţi are  un eşafodaj şubred.

Mai există  o etimologie, la care subscriu istoricii Dinu  C Giurăscu şi Constantin C Giurăscu, ce propune drept etimon al  hidronimului  si toponimului  Moldova cuvântul molid, în varianta  mai veche  molift, prezent în altitudine  în regiunea de obârşie a râului Moldova.

Nici una dintre dintre etimologiile propuse de istorici pentru denumirea de  Moldova nu se impune criticii  cu forţa evidenţei. Moldova  rămâne un  termen  greu de explicat dar nu atât datorită  neînţelegerii lexicale a cuvântului în sine cât mai ales  datorită, în primul rând, menţinerii formei arhaice. Această rezistenţă particulară a formei arhaice  româneşti ascunde in sine însăşi un crâmpei din istoria continuităţii daco-româneşti  pe  meleagurile  moldovene.

Moldova – un toponim dac?

Există oare posibilitatea ca nominaţia  Moldova să depăşească  ca vechime anul 1359,  an stabilit de cronici  pentru  apariţia statului medieval  de la răsărit de Carpaţi? Există oare  posibilitatea ca  numele  Moldova  să  fie  mult mai vechi decât  influienţa  germanică asupra  teritoriului de la  răsărit de Carpaţi?

Stema Moldovei - Alexandru cel Bun

Între disciplinele care au  jucat  un rol important în descifrarea trecutului poporului român şi a limbii române un rol important  îl  joacă fonetica istorică care poate stabili cu exactitate fenomenele evolutive ale unor sunete astfel încât se poate reconstitui forma  veche a unor  cuvinte care altfel, în stadiul  împiterit în care se află nu mai  pot transmite  nici  un mesaj sau informaţie semantică.

În cele ce urmează penru a explica  originea autohtonă a numelui Moldova vom apela  la fenomenul palatizării lui V şi respectiv înlocuirea lui cu H, fenomen  ce reprezintă o importanţă deosebită pentru lingvistica românească.

Se cunoşte şi chiar se recunoaşte  îndeobşte, că elementul lexical „dava” este  de origine dacică, autohtonă având sensul de oraş-cetate sau aşezare întărită.Acest termen se aşează în general  în partea finală a  toponimelor compuse, uneori  putând apărea şi sub formă singulară ca  în  cazul toponimului „Deva”. Ca urmare  amarii sale  vechimi dacicul „-dava” a suferit  unele mutaţii fonetice păstrându-se până în zilele noastre  sub diferite forme. Cea mai  importantă transormare a termenului „dava” este legată de palatizarea lui „v” prin care  forma incipientă „dava” capătă aspectul „daha” (dava>daha).

Transformarea lui v>h este caracteristica de bază a dialectelor româneşti actuale deşi fenomenul s-a petrecut  cu mult timp înainte de apariţia pe  firmamentul istoriei  a  românilor  şi a limbii române. Pentru exemplificare şi lămurire vom oferi câteva cuvinte din limba română care au cunoscut acest fenomen : Moldova> Moldoha; măduvă>măduhă;Vorbă>horbă; fier>hier; a fierbe> a heierbe, herbu. Prin urmare  în cazul sunetului v dar  şi al  lui f exemplicate mai sus  avem aceeasi  evoluţie a lui în h ca şi în cazul Dava>Daha.

Trecerea de la iniţialul Dava la Daha/ Dahae ne relevă o schimbare   semantică  importantă care  constă în trecererea  de la sensul de  locuitor al davei la aceea de etnonim.

O altă fază evolutivă a acestui termen autohton constă în trecerea lui H în  C fenomen care permite  trasformarea lui  Daha în Daca . Dacă  dacicul  Dava  devine  Daca prin forma intermediară obligatorie Daha este normal ca şi forma Davia>Dahia>Dakia să  fie  viabilă  prin aceasta probându-se etimologia  autohtonă dacică  a  denumirii Moldova. Pentru a proba această  demonstraţie  vom face paralela  între  Dava – Davia şi Moldova-Moldavia nume uzitat  şi azi  in vorbirea curentă deşi are o vechime  importantă în  limba  română Moldavia aparând in izvoare  istorice  şi acte de cancelarie . În  documentele de  epocă medievală întâlnim şi forma Moldoha şi chiar  Molduha iar  într-un document din  1592 apare  forma Moldoua şi Moldua într-unul din 1593.

Şi pentru a nu  crede ca  vorbim despre  un fenomen  unicat  în lumea veche, adică de ticluirea unei  evoluţii fonetice doar pentru a trage spuza pe  partea  noastră, şi  pentru a  nu  putea fi acuzaţi de naţionalism deşănţat neîntemeiat pe  fapte istorice temeinice, vom spune că  toponimul  italian  Padova , pentru  a  da doar  un singur exemplu deşi  ele sunt  mult mai multe, a cunoscut aceeşi evoluţie: Padava>Padavia>Padvium>Patavium.

Acestea fiind spuse, cu  toată reticenţa  unor autori în a crede afirmaţia lui Strabon că dacii s-ar mai numi şi Davi, vedem că  terminaţia Dava a   toponimului şi hidronimului Moldova/ Moldava este  cât se poate de viabilă în  cadrul transfomărilor sematice ale limbii române şi prin  urmare  face parte  din  fondul  lexical autohton traco-daco-românesc. Rămâne  acum de lămurit particula „Mol” din prima parte a numelui Moldova.

Deşi s-a crezut  că este un radical latinesc din care a derivat  lexemul  Mollis „moale, plăcut, molatic” credem  totuşi  cu toată tăria pe care  ne-o poate  oferi fonetica  şi sematica istorică  că  „Mol” este un radical autohton  daco-românesc. Afimaţia nu este  gratuită deoarece descălecătorii Moldovei îţi au  originile  în Ardeal, mai exact  in Ţara Maramureşului. Ori, În Ardeal, încă  se mai  foloseşte  termenul arhaic (s)mol pentru a desemna  noroiul, pământul ud, tina. Se foloseşte încă expresia „s-o-nsmolit” cu sensul de „a se impotmoli în noroi” ! Dicţionarul explicativ al  limbii române ne  dă varianta mâl oferindu-ne şi sinonimul (nă) mol amândouă având sensul de  noroi, tină, pământ ud. Optăm  pentru varianta autohtonă a radicalului „mol” cu atât mai mult cu cât la  frigieni, traci şi ei, poate fi  întâlnită  varianta „mel”  a radicalului „mol” de la care derivă însuşi numele zeiţei pământ Zemele/ Semele.  Ceva mai mult. Grecii îi numeau pe daci, geţi iar  numele zeiţei pământului , deci a pământului  personificat,  era Geea, care pierzând terminaţia „ea”, posibil transformată într-un „e” lung, s-a transformat  în  Gee, desemnându-i astfel  pe daci  ca fii ai  pământului sau autohtoni. În această ordine de idei, în condiţiile  în care după  106 o parte  a Daciei  intră sub administraţie  romană,  ni se pare absolut  normal  şi firesc să se facă o delimitare  clară între „pământul romanilor” şi „pământul dacilor” sau „ţara romanilor” şi „ţara dacilor” desemnată sub nume Mol+Davia/Dac(k)ia.

Pe de altă  parte atunci când vorbim despre hidronimul Moldova care,   este de presupus prin cele spuse până acum că şi-a primit  numele de la regiunea pe care  o uda  cu undele sale, în cursul său superior, în regiunea  montană, este năvalnic mai  ales în perioada  topirii  zăpezilor şi adună  pământ şi alte aluviuni iar atunci  când ajunge  in zona de cmpie, undele sale  se domolesc având  un aspect  noroios şi culoarea pământlui  ud. În această ordine de idei hidronimul Moldova  ar  însemna „”apa/râul care  udă) pământul dacilor/davilor sau Dacia/Davia.

moldova r

 Având  in vedere  toate cele spuse până acum considerăm că Moldova  este  o denumire autohtonă daco-românească şi nu latină şi nici  gotică sau slava. Spuneam aceasta  intrucât ea se poate explica în virtutea legilor gramaticale şi evolutive interne  ale  limbii române aşa cum  am  văzut deja în cele spuse mai sus. În cocluzie, considerăm noi, că Mol+Doha/Dova/Dava/ Davia  înseamnă  Pământul dacilor.

 

Bibliografie:

D.Cantemir,Descrierea MOldovei, ed Minerva

Al.Pele, Etnonimele  dacilor,dac/get, Ed Abaddaba

D. Oltean, Religia  Dacilor, Ed Saeculum I.O

http://valentinro.blogspot.ro/2013/03/moldova-un-nume-cu-origini-antice.html

D.Moldovanu, Etimologia hidronimului Moldova, în Studii

Published in: on 29/03/2013 at 00:56  Comments (30)  
Tags: , , , , , , , , , , , , , ,

Itinerarii sufleteşti pe drumul înfăptuirii României Mari

Datele şi faptele care au făcut posibilă Marea Unire de la 1 decembrie 1918 sunt prea cunoscute şi ştiute (ele afându-se în orice manual de istorie) şi de aceea, din punct de vedere al istoriei evenimenţiale, nu intră în preocupările prezentului articol. De aceea mă voi strădui, totuşi în lumina unor declaraţii istorice şi urmărind o anume cronolgie, să schiţez o imagine sufletească a spiritului românesc ce a dus la unirea tuturor românilor într-un singur stat – România.

4584837186_f090623183

Înr-un discurs rostit de M. Kogălniceanu în faţa parlamentului vorbind despre unirea Valahiei cu Moldova spunea: „Unirea , domnilor, … eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa; Unirea este actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă şi de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular,nu-i recunosc şi nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. NU , domnilor, Unirea naţiunea a făcut-o, naţiunea care a ales un domn pentru ambele ţări cu misiunea de a realiza Unirea”. Aceluiaşi simţământ naţional îi va da glas şi I.C. Brătianu atunci când îl va primi pe A.I.Cuza la Bucureşti: „Măria Ta, cinci milioane de români te-au ridicat prin puterea sufletelor lor, prin puterea credinţei lor naţionale, pe scaunele întrunite ale lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazu; cinci milioane de români au simbolizat în tine independenţa naţională”.Această independenţă va fi consfinţită prin sângele ostaşului român pe câmpurile de luptă de la Plevna şi Griviţa, de la Rahova, Vidin şi Smârdan.

Dar pentru infătuirea României Mari urma incă a curge sânge. Mult sânge, sânge de părinţi şi de fraţi, de ţărani şi intelectuali , de oameni care au înţeles că „În zadar veţi îngenunchea şi vă veţi ruga la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot.Fiţi gata,dar, a o lua cu voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pământului nu dau fără numai ce le smulg popoarele. Fiţi gata, dar, a vă lupta bărbăteşte, căci, prin lucrare şi jertfire, prin sângele vărsat, poporul dobândeşte conştiinţa drepturilor şi datoriilor sale”(N Bălcescu). Ostaşii şi ofiţerii români, unii cunoscuţi alţii necunoscuţi, sfârtecaţi de gloanţe şi părjoliţi de explozii pe fronturile Marelui Război de reîntregire naţională, sunt martirii neamului care şi-au pus sângele şi viaţa la schimbarea graniţelor şi înfăptuirea României Mari.

În ţărâna răscolită de exploziile obuzelor, în umezeala tranşeelor din care adesea izvora apa impreunată apoi cu zăpada şi ploaia cazută de sus şi cu sângele răniţilor şi morţilor care zăceau in glodul tranşeelor, în temperaturile arctice ale iernii din 1916, degeraţi, cu degetele lipite de tragaciul armelor, încercând să facă faţă unui inamic superior înzestrat din toate punctele de vedere, ostasii români au cunoscut în prima parte a războiului de reîntregire naţională cele mai crude tragedii umane. La toate acestea se adăugau ordinele unor comandanţi inconştienţi, care dădeau ordine de luptă de la adăpostul saloanelor bucureştene între două vorbe galante şi o cupă de şampanie. Astfel a fost posibil dezastrul de la Turtucaia din septembrie 1916 sau cel de la Flămânda precum şi pierderea Capitalei şi reducerea teritoriului românesc liber doar la Moldova. România era în pericol de a fi desfiinţată, de a fi ştearsă de pe harta Europei. Nu a fost să fie aşa, am demonstrat-o în operaţiunile militare de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Când vorbim despre contribuţia armatei române la războiul de reîntregire naţională trebuie să zăbovim şi asupra soldaţilor „ cu caracterele lor autentice, cu coloritele locale ale sentimentelor şi ideilor lor,care au determinat prin suferinţe, prin abnegaţii şi urmărirea unui ţel superior, fluviul revărsării forţelor vitale ale neamului. În aceste fiinţe,neştiute şi nebăgate în seamă de tirania parazitară a organizaţiei de stat, sălăşluieşte în mod instinctiv,sentimental, nu raţional,în continuitate, nu prin interpuneri de aluviuni străine, totalitatea atributelor noastre specifice.Celulele acestor fiinţe s-au pietrificat singure, de bunăvoia lor,în zidurile de bazalt, cu care s-a înălţat edificiul României Mari”

După terminarea conflagraţiei mondiale în toamana anului 1918 idealul unităţii naţionale româneşti flutura mai puternic ca niciodată şi nimic nu ne mai putea indepărta de la această cale ce va avea finalitatea în actul istoric de 1 decembrie 1918 săvârşit la Alba Iulia ca expresie a vointei naţionale – unirea tuturor românilor într-o singură ţară cu numele România prin alipirea Transilvaniei la Patria Mamă.În acest sens Al Vaida-Voevod declară în numele naţiunii române în faţa Parlamentului de la Budapesta că „ nu recunoaşte Parlamentului maghiar dreptul de a reprezenta la Congresul Păcii” şi cerea „în temeiul dreptului firesc al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi, naţia română să-şi poată determina viitoarea formă de stat, precum şi relaţia de coordonare în mijlocul naţiunilor libere” subliniind răspicat că ”naţiunea română din monarhia austro-ungară îşi aşteaptă, şi pretinde, confirmarea drepturilor sale inalienabile şi imprescriptibilela o viaţă naţională integrală” căci „ de altfel,românii din Ungaria nu sunt o naţionalitate, ci o naţiune”. „Fiti siguri că întreaga natiune română vorbeşte prin mine şi că ideile pe care le-am dezvoltat aici sunt închise în inima tuturor românilor” încheie Vaida voevod discursul din faţa Parlamentului maghiar. Transilvănenii nemai aşteptând nimic de la guvernul maghiar şi având incă vie în memorie tradarea lui Koshuth din 1848 organizează în 1 decembrie 1918 , la Alba Iulia, sub preşedenţia lui Gheorghe Pop de Băsesşti o mare adunare plebiscitară, estimată de ziare ungureşti la 100000 de oameni prin care se declara „ Unirea românilor de peste munţi şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Astfel unirea tuturor românilor intr-un singur stat puternic şi independent era desăvârşită. Ea nu a fost o consecinţă a tratatelor pe care Ungaria a fost silită sa le semneze cum afirma propaganda maghiară ci O ÎMPLINIRE DE DESTIN! Românii de pe ambele versante ale Carpaţilor purtau în suflet această zi ca pe o lumină de la capatul tunelului. Până în acest moment ea lumina de undeva din viitor iar când le-a fost dat s-o antingă idealul a fost realizat şi unirea înfăptuită. Transilvania s-a unit cu România şi nu a fost unită din voinţa altora, Marile Puteri nu au putut decât să constate această voinţă de veacuri a românilor, s-o constate şi s-o ratifice.

Marea Unire nu este opera unei persoane, a unei provincii sau al unei generaţii. Ea este rezultatul luptelor susţinute timp de secole de cei mai buni fii ai poporului român.Unitatea noastră a fost realizată nu numai prinn sângele ostaşilor noştri ci şi prin suferinţa intelectualilor care începând cu secolul XV au îndurat pentru convingerile lor unioniste inchisoarea şi surghiunul.

Unirea românilor trebuie infăţişată ca urmare firească a unei îndelungate pregătiri istorice, în cursul căreia acest popor de eroi si mucenici a izbutit să-şi apere „ sărăcia şi nevoile şi neamul” în ciuda tuturor silniciilor şi ocupaţiilor vremelnice.

Cinste făuritorilor statului naţional unitar român!

zamolxe

Preistorie în tradiţiile populare româneşti

Înaintea vremurilor istorice, înaintea apariţiei marelui Imperiu Pelasg cu centrul la Dunărea de Jos , inaintea dacilor, a vlahilor şi românilor, despre care există mărturii scrise, în Dacia a existat un lung şir de evenimente, oarecum anonime, cunoscute în ştiinţa istorică sub numele de preistorie. Sunt timpuri obscure în care se desăvârşeşte aspectul actual al scoaţei terestre, al florei şi al faunei, marcat de apariţia primelor hominide cu activitate productivă intenţionată (ace din os, răzuitoare şi arme din silex nefasonate etc) şi limbaj onomatopeic. Printre puţinele tradiţii care păstrează amintirea acestor timpuri este tradiţia poporului român. În cele ce urmează vom încerca să trecem in revistă câteva dintre acestea şi să le intărim veridicitatea cu probe ştiinţifice şi mărturii istorice scrise.

Tradiţii geologice în cultura populară românescă.

Orogenezele sau apariţia munţilor

 După ce ne oferă o imagine a atemporalităţii prin formula „a fost odată ca niciodată”, unele basme şi poveşti ne introduc treptatat intr-o firavă temporalitate prin formule ca „acolo unde se băteau munţii în capete” sau „pe când se bateau munţii în capete”. Pentru majoritatea dintre noi aceste formulări sunt doar nişte formulări de poveste, ne plac ( sau nu ) şi chestiune incheiată! Pentru mine aceste formulări atunci când le confrunt cu alte informaţii, bunăoară geologice, devin realităţi ale unor timpuri preistorice indepărtate în care scoarţa Pământului se cuta şi se ridica dând naştere munţilor. Şi într-adevăr, ştiinţa preistorică şi geologică au stabilit că, în Dacia, omul a contemplat înspăimântat fenomenele epocii cuaternare asistând la inundaţiile potopului şi la acţiunile orogenetice ale scoaţei terestre când lanţurile montane se înalţau şi se prelungeau. Cele două formulari din poveştile româneşti ar putea fi interpretate şi mai în detaliu prin informaţiile oferite de geologie. „Acolo” vorbeşte despre un anume loc unde se întâmpla o ridicare a scoaţei terestre iar „pe când” despre o anumită vreme în care se întâmpla fenomenul de cutare. Este fapt cunoscut în geologie că inălţarea munţilor s-a petrecut în diferite faze de-a lungul unui timp îndelungat, faze cunoscute sub numele de orogeneze ( baikaliana, hercinică, alpină). Pe teritoriul vechii Dacii sunt atestate geologic orogeneza hercinică în care au luat naştere munţii Dobrogei şi orogeneza alpină care a dat naştere lanţului alpino carpato himalaian.

Pe langă aceste atât de plastice formulări ale evenimentelor geologice din poveşti tradiţia românescă a păstrat amintirea acestor evenimente în credinţele populare punându-le pe seama lui Sântion sau a lui Moş Ajun. Bunăoară într-o colindă din Transilvania aflăm: „ Că Dumnezău ca Preaînalt/ El pe mine m-o lasat/ Să măsor pământu/ Pământu cu umbletu/ Şi ceru cu stânjenu…/Aflai pământ/ Că-i mai mult/ M-am păzit/ L-am îmbulzit/ Făcui dealuri,făcui văi/ Făcui munţii mununaţi/ Cu zăpadă-n congiuraţi”. O altă creaţie folclorică românescă ne oferă următoarea imagine: „Sântem doi îngeraşi/Trimeşi de la Dumnezeu/ Să măsurăm pământu/ Şi-am găsât pământ mai mult./ Ne mirăm ce să-i făcem?/ Atunci grăi Moş Ajun:/ Munţi înalţi, întunecaţi/Văi adânci izvoare reci. Aceste creaţii folclorice ne mai oferă, prin imagini plastice şi metaforizate, încă o informaţie geologică de extremă vechime. Anume că: munţii sunt o apariţie posterioară suprafeţelor plane ( câmpiile) pe suprafaţa pământului. Nu trebuie decât o minimă logică pentru a ne da seama că pământul aflat de Sântion era plan , o imensă câmpie, pentru că numai ceva plan, lătit poate fi adunat, imbulzit, imbulzire care la rândul ei produce o cutare funcţie de forţa de impingerea exercitată ! Aceeaşi tradiţie cum că munţii sunt posteriori suprafeţelor plane o aflăm şi în Theogonia lui Hesiod ( v126-129)

 Marea internă din părţile Daciei

 Fizionomia geografică a Daciei nu a fost din totdeauna cea despre care avem cunoştinţă din timpurile istorice. O parte însemnată din şesurile Ungariei şi Transilvaniei s-au aflat până la începutul neoliticului acoperite de întinderi de apă dulce. Aceaste ape s-au drenat în timp îndelungat spre cataractele Dunării după ce lanţul carpato-balcanic a fost rupt si în pânza freatică. Aceste realităţi geologice s-au păstrat în tradiţiile româneşti. Bunăoară în cronica lui Gheorghe Brancovici (1688-1690) aflăm că „Acest Pombie(?) a tăiat boazul din Bizantea de au intrat Marea Neagră în Marea Albă şi zic să fi rămas uscat, Ţara Moldovei, Ţara Muntenească şi Ţara Ardealului”. În conformitate cu această tradiţie o legendă prahoveană ne spune că pământul acestei ţări era odată acoperit cu apă care niciodată nu se putea scurge pentru că la Marea Neagră era un munte de piatră.Turcii(?) s-au apucat să taie acest munte , au săpat 24 de ani si tot n-au putut isprăvi.Odată numai ce a venit un cutremur mare şi a rupt acel munte în două şi atunci apa s-a scurs.În acelaşi corpus de legende găsim o tradiţie banaţeană care zice că „ pământul locuit de noi ar fi fost o mare masă de apă şi numai în munţi locuiau nişte oameni sălbatici pe care strămoşii noştri i-au alungat. Împăratul nostru Troian a slobizit apa de aici pe la Babacaia ( în zona Cataractelor/Cazanelor). Când a fost aici apă , oamenii umblau cu vraniţe (bărci) şi cu corăbii. Se zice că cula de la Vârşeţ a fost făcută pe vremea aceea.” Se pare că în ambele cazuri menţionate până acum este vorba despre ceea ce ştiinţa geologică denumeşte cu numele de Marea Sarmatică. Aceste tradiţii sunt confirmate de Strato din Lampsac care spune că Marea Neagră a fost odată cu totul inchisă iar strâmtoarea de la Bizanţ s-ar fi deschis în urma presiunii maselor de apă vărsate de râuri în Pontul Euxin.

Dacă în sudul Daciei exista Marea Sarmatică despre a cărei existenţă am luat cunoştinţă din tradiţia românească menţionată confruntată cu informaţiile oferite de geologie, în jumătatea vestică a Daciei şi pe o mare parte din şesurile Ungariei se intindea Marea Panonică cunoscută în geologie sub denumirea de Lacul Panonic. În urma drenajului marii intinderi de apă existente în zona în urmă au rămas nişte lacuri de intindere mare ce purtau denumirea de „mări moarte” sau „ape moarte”. În nord-vestul Transilvaniei aflăm şi azi denumirea de Maramureş (conform cu mărturia lui Pliniu IV.27.4) adică Marea Moartă. Chiar şi numele antic al râului Mureş – Marisius/Marusius/Marisios – ne confirmă că bazinul acestui rău era cândva o mare sau apă moartă.

 Fluviul Ocean/ Dunărea (Okeanos Potamos)

 Noi ştim că Dunărea actuală izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră situaţi în Germania şi se varsă în Marea Neagră doar că acestă înfăţişare a Istrului antic a survenit la inceputul epocii cuaternare acum aproximativ 600.000 de ani. Înaintea epocii cuaternare Carpaţii şi Munţii Balcani formau un singur lanţ muntos neîntrerupt iar Dunărea nu tăia acest lant muntos. În acestă situaţie este lesne de înţeles că Dunărea aşa cum o ştim noi azi nu putea exista. Pe atunci lanţul carpato-balcanic era zona de origine a două fluvii: unul avea izvoarele pe versantul vestic şi se vărsa in Marea Panonică, care după ce s-a drenat spre Cataractele Dunării a lăsat în urmă un lac numit Balta, actualmente botezat de unguri Balaton, şi altul cu izvoarele pe versantul estic ce se vărsa în Marea Saramatică situată atunci pe actualul amplasamant al Câmpiei Bărăganului. În Marea Panonică se mai vărsa şi fluviul care venea din Germania şi pe care, împăratul roman Caesar, îl numea cu denumirea lui celtică: Donaris/Danubius Izvoarele fluviului ce se vărsa în Marea Sarmatică erau cunoscute antichităţii greceşti sub denumirea de Fântânile lui Ahile de aici luând naştere fluviul ce va purta numele de Donaris evoluat mai târziu in Dunăre şi pe care Grecii îl numeau în perioada clasică Istru/Istros. Suprafaţa imensă ocupată de Dunăre la contactul cu Marea Sarmatică a adus Dunării supranumele de Fluviul Ocean/ Okeanos Potamos cum apare în tradiţia greacă. Iată Oceanul care inconjura lumea in legendele greceşti!

Surprinzător, amintirea Fluviului Ocean în limba română s-a păstrat dar nu pe filieră greacă ci pe filieră autohtonă. Astfel, în regiunea etnofolclorică Teleorman cuvântul folosit pentru a desemna o întindere mare de apă este „ochean de apă”, cuvânt foarte aproapiat ca sens şi fonetism Okeanosului grecesc. Mai există în limba română o sintagmă ce desemnează un mare volum de apă şi anume:”plin ochi” cu referire la umplerea unui recipient cu lichid până la refuz.

Dar cum s-a ajuns la configuraţia actuală a Dunării? Înfăţişarea actuală a Dunării a luat naştere prin fenomenul, cunoscut în geologie sub denumirea de captarea izvoarelor. Fluviul Donaris care-şi avea izvoarele pe versantul estic al lanţului carpato-balcanic având nivelul cel mai scăzut prin eroziune inversă a captat apele izvoarelor celorlalte două fluvii formând astfel un singur fluviu ce apreluat numele de Dunăre mai târziu. Din vechiul lanţ montan carpato-balcanic, neîntrerupt, au mai rămas doar nişte colţi de stâncă cunoscuţi antichităţii greceşti sub numele de Columnele lui Hercule situate în zona cunoscută actualmente sub denumirea de Porţile de Fier. Aceste steiuri, martori ai unor timpuri îndepărtate în care omul exista deja pe teritoriul României, apar şi în Odiseea lui Homer sub numele stâncilor gemene Scilla şi Caribda.

 Tradiţii preistorice animaliere in cultura populară românească

 Leul de cavernă

 Tradiţiile româneşti au păstrat amintirea unui leu feroce ce trăia pe pământurile vechii Dacii înainte de timpurile istorice. În colindele româneşti aflăm despre un „leu de câine rău”. „Că-n mijlocul codrului/ Este-un leu de câne rău/ De mi-a ajuta Dumnezău/ Duce-m-oi, aduce-l-oi”. Prin urmare, există un erou care se luptă cu leul şi-l invinge şi cum folclorul românesc este un corpus de credinţe care se explică pe sine insuşi aflăm şi despre cel ce se duce şi aduce leul. Este vorba despre un tânar care se luptă cu leul şi-l învinge cum apare în următoarea colindă: „Luă Miler (=Ler Miler) se ducea/ Minuni mari că el făcea/ După munte-a oilor/ El cu leul să-ntâlnea/ Şi la luptă să prindea/ Da Miler din grai grăia:/ O, voi slugi, dragi, încredzuţi/ Aduceţi voi lancea mea/ De lungă de npuă coţi/ Şi de lată câtă poţi,/ Şi slugii că i-o-aducea/ Şi-n leu că o împroptea”. Imaginea este identică cu cea a a lui Hercule ucigând Leul din Nemeea din mitologia greacă.

Numai colindele ci şi descântecele româneşti păstrează imaginea leului preistoric: „Şi când o fost/ La mijloc de cale/ De cărare/ Tâlnitu-l-o/ Opritu-l-o/ Lupul cu lupoaica/ Ursu cu ursoaica/ Leu cu leoaica/ Samca cu sămcoaica/ Samca-n braţă prinsu-l-o/ De pământ izbitu-l-o/ Carnea morsocatu-i-o/ Sângele bautu-i-o”. (Samca este numele preistoric al leopardului- n.n). Aceleaşi cântece româneşti ne păstrează amintirea leului de cavernă în ţinuturile de pe lângă Nistru şi cu seosebire în sudul Basarabiei cum arată balada „Român Gruie Grozăvanul”. „Sus pe câmpul Nistrului/ La poalele cerului/ La coada Ialpeului/ Unde fat’ zmeoaicele/ Şi s-adun zârnoaicele/ Şi s-adap leoicele…)

 Bourul primitiv/ Bos primigenius

Acest animal al preistoriei avea o talie gigantică de aproximativ două ori mai mare decât unui bou domestic şi a trăit în părţile noastre până în timpurile istorice.

Bourul primitiv ne apare pe picturile vaselor descoperite la Vaphio, lângă Sparta şi în picturile murale din Tirint în timpul când pelasgii dominau Peloponesul.

Ca moştenitoare directă a culturii şi civilizaţiei pelasge, cultura populară românească a păstrat amintirea acestui animal preistoric numindu-l „bour sur”. „Împungu-se,Doamne-npung/ Împungu-se doi boi suri / Pân cununa soarelui” sau „Vine marea cât de mare/ Da de mare margini n-are/… Da de tot cine-o adună?/ O adună-un bour sur/ Cu coarnele de aur/ Da-n coarne ce legănează?/ Legănează-un legănuţ/ Legănuţ de păltinuţ”.În lumina menţiunii folclorice româneşti acest bour era imens iar cornele şi anvergura lor erau pe măsură. Mărturia cuprinsă în folclorul românesc coincide cu mărturiile aflate în literatura antică. Bunăoară, Herodot ne spune. „Coarnele acestor boi sunt de o mărime uriaşă fiind importate in Grecia ca articole de comerţ”(I.VII.126) iar Suidas afirmă că „ Joe mai are şi denumirea de Cassius şi dânsului îi dedică Traian nişte cupe de argint şi un corn de bou de o mărime extraordinară, poleit cu aur, drept dar al primelor sale victorii asupra geţilor” ; mărturisire confirmată de Diodor din Sicilia -”Urii sunt o specie de boi sălbatici din Germaniaavând nişte coarne enorme şi care se intrebuinţează spre a se face din ele pahare de baut pentru mesele regale capacitatea lor internă fiind foarte mare. Pe de altă parte, geţii întrebuinţau în timpurile istorice, coarnele de bou ca pahare de baut vin” (XXX.12). Or Germania mare era vecină cu Dacia după cum mărturiseşte Caesar in „De bello gallico” – pădurea Hercinică întinzându-se până la hotarele dacilor şi anarţilor. De aici tragem concluzia că în epoca romană extensiunea urilor sau a bourilor sălbatici acoperea nu numai teritoriul Germaniei ci şi Dacia.

 Cerbul tarand (Cervus megaceros)

Această specie de animale preistorice a existat în părţile Daciei şi a supravieţuit pnă în secolul XII în Irlanda. Cornele arcuite şi falnice erau enorme şi-i dădeau un aspect impozant. Colindele româneşti păstrează şi amintirea acestui cerb falnic denumit „cerbul sur”, „Cerbul runcului/Fiara câmpului/ Şi-a pământului”. O colindă din Transilvania ni-l descrie astfel: „Ler oi Leo/ Cerbul codrului/…Cerbu mi se îngânfa/Cerbu mi se lăuda/Că el şi întrece/ Cu coarnile lui/ Fala bradului/ Şi cu fuga lui zboru şoimului/ Şi cu mersu lui/ Fuga calului”. De aceea vânătorii se roagă lui Dumnezau să dea ploaie ca cerbul să se înnămolească şi sa-l poată prinde ca în colinda următoare: „Doamne minunate!/ Da un nor de ploaie/Cerbu să să moaie/ Şi io să-l vânez/ El cum să ruga/ Ploaie că dădea/ Pământu să-nmoia/ Cerb să-nămolea/ Şi-atunci mi-l vâna/ Şi-acasă-l ducea/ Şi-n coarne că-i pusă/ leagăn de mătasă”. Acest mod de vânătoare pare a fi confirmat de descoperirile arheoşogice din depozitele lutoase de pe malul Tisei şi din Irlanda – Corrough – unde scheletele de cerbi aveau gâtul întins şi coarnele date pe spate ca şi cum cerbul s-ar fi înnămolit şi încerca cu disperare să scape.

Epitetul sur p e care acest cerb îl poartă în tradiţia românească este întrebuinţat numai pentru animalele gigantice şi năzdrăvane.Acest epitet este un arhaism românesc şi este sinonim cu celticul urus care în forma sa incipientă era „(s)urus.

Dinosauri pitici în Transilvania!

Aceşti dinosaurieni cunoscuţi pentru dimensiunile lor reduse – de unde şi denumirea de dinosauri pitici – au trăit pe actulele meleaguri ale Hunedoarei , mai exact în Deperesiunea Haţeg, la poalele Munţilor Retezat şi aparţin perioadei geologice Mastrichtiene.

Atunci Ţara Haţegului se presupune că ar fi fost o insulă unde, dinosaurii ierbivori şi de dimensiuni mici au evoluat separat de confraţii lor uriaşi de pe continent. Aici s-au descorit fosile unicat : crocodili pitici, Dinozaurul Viclean posesorului celui mai mare creier din încrengătura dinosaurilor), etc. Cele mai mari depozite fosiliere din Haţeg se află în localităţile Sânpetru şi Ţuştea.

 „Dispăruţii” – rasa humanoidă a satirilor

 La poporul român există şi azi tradiţii legate de o rasă humanoidă păroasă şi colţată. În descântecele româneşti ce conţin elemente preţioase pentru timpurile ante istorice se ace referire la o rasă umană , dispărută în epocile următoare , sălbatică, de statură mare păros şi duşman înnăscut al lui Homo Sapiens. „ O vinit omu mare/De la pădurea mare,/ Om păros/ Şi spărios/ Cu mânile păroasă/Cu picioarele păroasă,/ Cu ochi înholbaţi/Cu dinţi mari, colţaţi, / Cu obrazu mare/ Cu cotătura ( =privirea -n.n) înfricoşătoare/ Şi-o vinit asupra nopţii…Şi-o vinit prin nevoie/Pe N. Să-l spăimânte/Zilele să-i scurte/Viaţa să îi ciunte”

Această rasă umană mai poartă în tradiţia românescă şi epitetul de „moş”: „Iese moşu dintr-o casă/Cu mânuri păroasă/Cu picioare păroasă/ Cu unghii păroasă/Cu dejte păroasă”. Ceea ce este interesant este faptul că ritualul aferent acestor descântece are un inventar confecţionat din piatră o probă în plus că acest „om”aparţinea vremurilor de dinaintea descoperii metalelor.

Aceste credinţe ale românilor sunt certificate şi de literatura anticilor. Bunăoară , literatura greco-romană face referire la o rasă umanoidă cunoscută lor sub numele de Satiri. Hesiod face amintire despre o rasă umană făcătoare de rele ce purta numele de Satiri aflată în incapacitatea de a învăţa vreo lucrare omenească.Figura lor era umanoidă dar sălbatică şi dură, părul lăţos,ţepos, nas mare şi cârn, urechile în partea de deasupra, ascuţite. La gât avea un soi de noduri iar în partea de jos aspinării avea un smoc de peri lungi. Aceşti Satiri locuiau prin păduri şi munţişi apar ca iubitori pasionaţi de femei. Uneori erau denumiţi cu epitetul Seilnous ce din punct de vedere etimologic e tot una cu Silvanus şi cu românescul sâlhă/pădure.

Paleontologia, geologia şi arheologia preistorică au stabilit cu destulă siguranţă existenţa, încă din primele timpuri ale erei cuaternare, a omului în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ştim datorită acestor ştiinţe surori că omul acelor timpuri nu cunoştea încă metalele şi nu avea alte instrumente decât cele cioplite în piatră, la inceput nefasonate, sau în os; că acest om primitiv a trăit şi a asistat la fenomenele geologice şi climatice desfăşurate pe toată întinderea epocii cuaternare. Faptul este certificat de descoperirea de către profesorul Dardu Nicolaescu Plopşor, în punctul Valea lui Greunceanu a resturilor osteologice ale omului preistoric având o vechime de aproximativ 2.000.000 de ani. În acest loc, după „părerea unor specialişti, modul de spargere al oaselor în punctulGreunceanu ar indica o activitate intenţionată a unor hominide care,în lipsa pietrei,au folosit osul ca unelte”

Bibliografie orientativă:

Eugen Delcea/ P.L.Tonciulescu -Enigmele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, vol1, ed Obiectiv,Craiova

N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip,Bucureşti

Vladimir Dumitrescu/ Rade Vulpe – Dacia înainte de Dromichete,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,Buc

„capul plecat sabia nu-l taie” dar…nici soarele nu-l vede!

„- Te-ai  gândit vreodată, contessina Rosanna,că sunt  oameni care aşteaptă clipa  în care vor  putea privi  soarele de aproape? Poate că această clipă  nu va  veni niciodată şi ei totuşi încearcă…” ( dialog din  filmul  MIhai  Viteazu)

Aşa  vad  eu demnitatea personală. Poate  fi  ea  ridicată  la  rang de demnitate  naţională? Da! E aplicabilă şi la  nivel  de naţiune. Asta  cu  condiţia  ca  cei care  conduc  să aibă demnitate personală şi  conştiinţa  că  in fapt  nu conduc  nişte  instituţii sterile ci oameni   care , la randul  lor,  au  demnitate şi  formează statul indiferent ce caracter are el! ” Căci patria este poporul  şi  nu tagma jefuitorilor” după cum  spunea T Vladimirescu

Capul plecat … poate aduce  funcţii, avansări  în funcţii, diferite  beneficii şi….sclavie. Ce  cuvânt ar  putea fi  echivalent cu demnitatea? Cred că cel mai  potrivit cuvânt ar fi… verticalitatea! Să  luăm  pildă de la  firul iarbă. Indiferent câţi îl calcă  în  picioare el  va reveni  la verticalitatea iniţială! Un popor poate  asta? Da poate!

zamolxe

 

Published in: on 26/02/2012 at 14:03  Comments (10)  
Tags: , ,

Frati Romani!

FRAŢI ROMÂNI!

Guvernul si presedintele au jignit acest popor în esenţa lui atunci când l-a numit “ viermi”. I-au taiat mijloacele de subzistenţă şi au mărit taxele şi impozitele pana la limita insuportabilului. Poporul nu a zis nimic! Au vandut tara bucata cu bucata. Poporul nu a zis nimic! Au distrus toata economia naţionala si ne-au redus la stadiul de slugi. Din nou poporul nu a zis nimic. Dar “ viermi”? De ce sântem noi mai viermi ca dumneavoastra domnilor din fruntea tarii? Tara asta se numeste : ROMANIA şi nu este locuita de viermi ci de ROMANI! Aceşti români redusi de dumneavoastra la stadiul de slugi si viermi, vor acum sa PLEACATI! TOTI!

FRATI ROMÂNI, NUMAI UNITI PUTEM FACE FATA ACESTOR VENETICI ce-au pus pe grumazul poporului jugul şi calcaiul incat aproape ca nu mai poate respira.

RUGAM ROMANII DIN CAPITALA CARE MANIFESTA ÎN MOD PASNIC SA CONTINUIE MITINGURILE PANA LA ABDICAREA GUVERNULUI ŞI A PRESEDINTELUI!

MANIFESTAŢIILE DE STRADA DIN ORASELE TARII SA CONTINUIE IN MOD PASNIC PANA LA CADEREA DEPLINA A CELOR DE LA CONDUCERE!

ROMANI DIN TOATE ORASELE TARII! MERGEŢI ÎN CAPITALA PENTRU A-I SUSTINE FAPTIC PE FRAŢII NOSTRII DE ACOLO! CEI CE , DIN DIFERITE MOTIVE, NU PUTETI MERGE ALATURI DE FRATII NOSTRI DIN STRADA, FI-TI ALATURI DE EI CU INIMA SI INCURAJATI-I PRIN MESAJE ON LINE, TELEFONICE SAU TELEVIZATE

FRATI JANDARMI! NU MAI ASCULTATI ORDINELE DE A DA IN FRAŢII VOŞTRI! SI EI SUNT ROMANI CA SI VOI! TRECEŢI DE PARTEA POPORULUI SI LASATI OAMENII SA MERGA IN BUCURESTI! E CAPITALA NOASTRA, A ROMANILOR, NU A LOR! AVEM DREPTUL SI OBLIGATIA SA INTRAM IN EA CAND NE CHEAMA NEVOIA. OAMENII NU S-AU RIDICAT DE PREA MULT BINE, NEVOIA ÎI INPINGE AZI SPRE CAPITALA.

RUGAM BISERICA ROMANA CA IN ZILELE URMATOARE SA-SI MANIFESTE SOLIDARITATEA CU POPORUL SI SA TRAGA CLOPOTELE IN BUCURESTI SI IN TOATE ORASELE UNDE POPORUL E PE STRAZI!

RUGAM IN MOD INSISTENT SI DIN TOATA INIMA CA POLITICIENII DIN OPOZITIE SA NU INCERCE POLITIZAREA PROTESTELOR SPONTANE ŞI PASNICE ALE POPORULUI. DACA POPORUL VA AVEA NEVOIE DE SPRIJIN VA VA CERE AJUTORUL. MULTUMESC CALDUROS TOTUSI PARTIDELOR DIN OPOZITIE CA SI-AU MANIFESTAT ADEZIUNEA LA MISCAREA POPULARA!

Cinste neamului romanesc!

Nota: nici pana acum si nici de acum acum înainte operatorii blogului Quadratus nu vor amesteca tematica blogului cu politica! De aceasta data eu, zamolxe, m-am simtit obligat sa ma solidarizez , ca si colegul meu de altfel, cu poporul nostru, care s etrezeste si-si cere drepturile. Doamne-ajuta!

Daca ajuta Dumnezau ne vedem la Bucuresti)

zamolxe

Published in: on 19/01/2012 at 04:36  Comments (14)  
Tags: ,

Trezirea

 

Am evitat pana acum (atat cat s-a putut) a amesteca politica cu subiectele prezentate pe acest blog. Am evitat a expune vreo opinie in legatura cu ceea ce se intampla zilele aceastea in Romania dintr-un motiv oarecum simplu: m-am temut sa nu fie o furtuna intr-un pahar cu apa si sa se sfarseasca totul intr-un dans al pinguinului.

Constat cu oarecare mirare si incantare ca romanii nu au memoria chiar atat de scurta cum credeam si ca anii de amorteala nu le-au sters memoria nenumaratelor abuzuri despre care s-a vorbit atat zilele acestea la unele posturi TV si nu numai. Le-am simtit cu totii pe propria piele. Nu o sa repet lucruri spuse si ultra spuse de-a lungul timpului, as vrea insa sa fac cunoscute cititorului acestui blog trei persoane care, de-a lungul timpului, au contribuit mult la formarea unor opinii in randul omului de rand, destul de debusolat si ametit in ultima perioada din pacate.

MIRCEA BADEA     Mircea Badea

SIBILLA   Sibilla

MOSHE MORDECHAI   Moshe Mordechai

Respecte!

 

In ceea ce priveste blogul nostru, sper ca ne-am facut cunoscute si auzite opiniile in ultimii ani si, cu ocazia aceata, le multumesc tuturor cititorilor nostri.

Ne vedem in cateva zile la Bucuresti!

Solomonar

 

Published in: on 17/01/2012 at 23:45  Comments (8)  

Hiroshima – a doua zi

http://filmedocumentare.com/hiroshima-a-doua-zi/

Published in: on 13/01/2012 at 14:02  Lasă un comentariu  

‘I sara Crăciunului

Îi sara  Crăciunului

La Porţâle Cerului

Pă uliţa satului.

Noi bagăm colinda-n casă

Gazdiele sa ne-o platiască

Cu colaci şi poame-aleasă

Şi c-o  iagă die   vin bun

Că îi sara de Crăciun!

‘I sara  Crăciunului…

La portiţa Raiului….

Vânătorii  lui Crăciun

 

Rămâi  gazdă sănătoasă

Noi merem la alta casă

Că-i sara Crăciunului

Şi vremea  îmblatului

Păstă vatra satului

Şi-i vremea de colindat

La tătă gazda din sat!

zamolxe

 

 

 

Published in: on 24/12/2011 at 01:55  Comments (5)  
Tags:

Trecând prin istorie…(cugetări)

Trecând prin istorie…(cugetări)

Iniţial voiam să postez altceva peste câteva zile. Un articol legat de taina poveştii „Harap Alb” dar intrucât azi este ziua naţională am renunţat în favoarea unei retrospective în istoria noastră călăuzită mereu şi mereu de firul neîntrerupt al idealului naţional. O istorie plină de trădări din partea puternicilor Europei, plină de sânge românesc vărsat pentru bunăstarea Occidentului şi din inconştienţa acestuia. O istorie care ne aduce cinste şi care nu trebuie uitată!

Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte, noi, românii…Istoria neamului românesc nu a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit dintr-un uragan şi am trăit în vifor. Popor de frontieră luptam şi muream pentru toţi. Muream mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora

Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc datorită în primul rând incapacităţii Occidentului de a vedea de unde vine primejdia.Pe noi , vreme de cinci secole ne ascos din istorie victoria Imperului Otoman.Timp de secole am luptat singuri. Hărţuiam necontenit armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştiam:traiul în afara istoriei. Istoria se făcea în Apus, fără noi dar, datorită sângelui nostru.

Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei …

Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase la nivelul vegetal la care se reduse istoria. Aşezările româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţânare a vegetaţiei. În timpul acesta la o mie, două de kilometri, spre Apus, se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castele, se înfrumuseţau mănăstiri şi oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri,să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele sălbatice prin munţi şi păduri , ca strămoşii noştrii care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut in calea răutăţilor”

Peste noi au venit toţi puternicii lumii vechi: persanii, romanii, pecenegii, cumanii, goţii germanici, uzii, avarii, hunii, slavii, maghiarii,tătarii, bizantinii, turcii, austriecii, ţaristii. Toţi au plecat în zarea largă lasând în urma lor sânge şi jale. Noi am rămas… am rămas să ne cântam doinele odata cu vântul,să ne plângem taţii şi fraţii odată cu ploaia, să ne spunem dorurile odată cu foşnetul pădurilor. Noi şi permanenţa noastră … suntem miracolul care uimeşte istoria! „ Românii au sabotat istoria” spunea L. Blaga. Da, au sabotat-o dar cu ce preţ? Traiul în afara istoriei, cu preţul sângelui a mii de oameni care îngraşă pământul sfintei noastre glii şi care strigă „nu ne uitati”, cu preţul aşezărilor pustiite de tavalugul migratorilor şi al turcilor

Dacă nu ar fi fost aşa, dacă nu ar fi fost sacrificiul acestui popor mic şi dârz Mahomed ar fi ajuns „ din pristolul de la Roma să dau calului ovaz”. Întreaga armie a cruciaţilor europeni a fost zdrobită la Nicopol dar la Rovine, Mircea cel Bătrân a inchis porţile Europei.

Toate aceste jertfe, tot acest sânge al străbunilor noştri au dus la măreţul moment 1 decembrie 1918, împlinire a idealului naţional românesc. Atunci acest ideal a fost hotărnicit pentru totdeauna.

În istoria noastră multi milenară au fost trei momente in care acest deziderat al naţiunii române s-a implinit: regatul lui Burebista,momentul1600 cand toţi românii aflati în cele trei principate au fost uniţi vremelnic sub domnia marelui Mihai Viteazu, şi anul decisiv 1918. Burebista şi Mihai Viteazu au fost asasinaţi prin trădare, unirea din 1918 a fost pătată de cizma hortistă care, pătrunsă în NV Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, s-a dedat la jafuri şi crime abominabile. Stau mărturie ţăranii martirizaţi la Ip… la Traznea…la Moisei. Şi totuşi…ceea ce Dumnezău şi naţiunea a legat nu a mai putut fi dezlegat! Căci şi în vremea lui Mihai şi la 1918 „unirea naţiunea a făcut-o”

A. Păunescu spune in slove de poezie „ Cu săbii făcură unirea ţăranii/ Cu toţii spre Alba mergeau/ Toti oamenii ţării semnau întregirea/Voinţa întregului neam”. Da, acei anonimi ai istoriei ţăranii, care formau grosul oştirii lui Mihai şi grosul armatei române din primul război mondial, acel ţăran care în răzbelul de independenţă ( 1877) a salvat armata rusă ducând cele mai grele lupte la Plevna şi Griviţa, Rahova, Vidin şi Smârdan, acel ţăran care a înţeles să-şi apere pamântul strămoşesc cu preţul sângelui la Mărăşti,Mărăşeşti şi Oituz măsurându-se cu cei mai buni soldaţi din lume în condiţii aproape egale. Nu erau egale pentru că neamţul primea masa caldă zilnic, ciocolata, ceai, îmbracăminte şi armament. Soldatul român iarna degera de ger, vara se perlea la caldură, mânca pe apucate intre două tiruri de artilerie si un asalt al inamicului si lupta…cu pusti din războiul de independenţă. Şi totuşi…Makensen nu a putut trece mai departe!

Ciudat…Alba Iulia prima dată, atunci când în Catedrala Unirii au răsunat cuvintele solemne spuse de „cavalerul creştinătăţii” : „Io, Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” Acesta era idealul lui Mihai Voievod Viteazu unirea tuturor românilor într-o singură naţiune puternică şi de sine stătătoare căci iată „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei dintr-o singură Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara Ardealului”. Ca un Christos al neamului românesc, el, domnul unei ţări mărunte şi neînsemnate care băgase groaza în turci şi speriase prin infăptuirea idealului său întreg Occidentul, după ce-şi pierde domnia şi fiul în bătălia de Mirăslau, plecat la Viena, va reuza oferta generoasă a Împăratului cerând în schimb cele trei ţări române „ Asta-i pohta ce-am pohtit eu: Ţara Românească,Ţara Moldovei şi Ţara Ardealului”! Acest ideal, singur, este în masură să răstoarne toate ipotezele trăznite ale unor istorici ce terfelesc imaginea primului unificator al românilor numindu-l aventurier.

…A doua oară… momentul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918…acelaşi leit-motiv: Alba Iulia! Concluzia? Inima României Mari nu bate la Bucureşti, nu bate la Iaşi unde Cuza unise Moldova cu Valahia, ci la Alba Iulia unde prin rezoluţia Marii Adunări Naţionale se decreta „unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Acest vis de veacuri al românilor de pretutindeni, unirea într-o singură ţară liberă nu a putut fi atins până nu a curs sânge.. mult sânge.. multe lacrimi de vadane a căror barbaţi pieriseră pe câmpurile de luptă din Dobrogea, de pe Argeş şi Cerna, de pe Valea Jiului , de la Flamânda şi Turtucaia, Mărăşti , Mărăşeşti şi Oituz, de copii rămaşi fără fraţi şi părinţi.

…Am fost la mausoleele inchinate eroilor la Marăşeşti şi Mărăşti.. mii de nume inşirate în coloane verticale pe marmură neagră…toate nume de eroi ce şi-au pus osul şi sângele la temelia unităţii neamului…. lacrimile incepuseră sa-mi picure gândindu-mă „ De ce pentru orice dorinţă are neamu asta trebuie să curgă atâta sânge?”…Am fost în oraşul Unirii de 1 dec… parcă-l auzeam pe Mihai zicând: „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei dintr-o singură Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara Ardealului!”… Auzind pe unii şi pe alţii zicând asta-i moldovean, oltean prost şi alte invective aduse în fapt celor de un neam şi un sânge cu ei mă intreb: „Pentru asta a fost vărsat sângele eroilor şi martirilor naţiunii?” Nu fraţilor! Nu pentru asta! Ci pentru ca să fim uniţi in cuget şi-n simtire să fim o naţiune puternică care să-şi cunoscă şi mai departe interesul naţional şi să putem spune nu cand acest interes este incălcat!

zamolxe

Arta si Internetul

Cu totii am vazut artisti promovati (cu mult succes, uneori) pe Internet. Unul din acesti artisti mi-a atras atentia, si anume Carlotta Ceawlin. Am intalnit-o intamplator in Second Life, un loc pare-se preferat de artisti in ultima vreme. Si, absolut, un loc nemaipomenit de a-ti face reclama aproape gratuit. Exista multe galerii de arta in SL, precum si locuri in care, pentru cativa dolari, poti deveni cunoscut. Urmatoarele fotografii au fost facute de mine in Romanum (SL sim), unde are loc ultima expozitie a Carlottei. Vizionare placuta!

 

Mai multe lucrari:

http://en.flickeflu.com/photos/26017588@N02

 

Solomonar