De dincolo de timpuri…

….a aparut si cartea „De dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito credintele romanilor” scrisa de „zamolxe”.

Aceasta pagina este in exclusivitate conceputa pentru a prelua comenzile la cartea „De dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito credintele romanilor”, scrisa de mine.

Comenzile vor fi preluate prin intermediul unui comentariu respectiv mail la barhoata_dan@yahoo.com sau, telefonic la 0771-390930 si vor confirmate telefonic (urmeaza sa va sun eu pentru a verifica autenticitatea comenzii – pentru cei care comanda prin intermediul comentariului sau mail).

Comenzile sunt onorate prin intermediul Postei Romane cu plata ramburs: la costul cartii de 20 lei se vor adauga taxele postale.

Comenzile primite din Oradea vor fi inmanate personal, evitandu-se astfel costurile suplimentare de transport.

Anunțuri

Kogaion – muntele sacru al dacilor

Articol înscris în concursul lui Visurât si Archi

Motto: ”Căci nu este nimic ascuns, care nu va fi descoperit
şi nimic tăinuit, care nu va ieşi la lumină. Dacă are
cineva urechi de auzit, să audă:” (Marcu 4:22-23)

Despre muntele sacru al dacilor s-a vorbit mult, însă cercetătorii nu au reuşit încă să ajungă la un consens în ceea ce priveşte localizarea sa. Unii sunt de părere că acest munte sacru al antichităţii ar fi Ceahlăul, iar alţii, susţin că acest munte atât de venerat al antichităţii preelene ar fi Bucegiul.

Care are dreptate? Pornind să judecăm după legea exclusivismului, din două păreri doar una poate fi adevărată ! Care să fie aceea? O să vedem în măsură în care ne-o permit documentele!

Vă voi cere scuze, de la bun început, pentru că nu voi trata acum foarte cuprinzător această problemă a Muntelui Sacru, ci doar vă voi atrage atenţia asupra unor chestiuni ce nu pot fi trecute cu vederea. Funcţie însă de interesul manifestat, voi reveni cu alte articole pe tema aceasta.

Pentru a arăta ca Muntele Sacru al dacilor – Kogaionul – este muntele sfânt al antichităţii, vom apela la izvoare istorice, mitologice, la simbolism şi la …. geografie !

Să vedem pentru început, ce ne spun dovezile existente despre localizarea Kogaionului – muntele sacru al antichităţii, considerat de tradiţiile vechi, centrul şi polul lumii ?

Localizarea Kogaionului după declaraţia lui Strabon

Strabon ne spune explicit: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături” (Geografia, VII,3,5) Acelaşi autor ne spune că aici se afla şi peştera unde se retrăgea marele preot al lui Zamolxe, care-i purta numele, fiind el însuşi considerat zeu: „La început el (Zamolxe) a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-o peşteră, inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de vreme, întâlnindu-se rar cucei de afară, doar decât cu regele şi cu slujitorii săi”

Din mărturia lui Strabon tragem însă şi o altă concluzie pe care însă nu o vom dezbate în studiul de faţă. Catehizarea nu este un obicei creştin întrucât ea era practicată în cultul lui Zamolxe de la început. Prin urmare, mărturiile pe care le avem noi, nu sunt în legătură cu Zamolxe zeul ci cu Zamolxe Marele Preot, ridicat la rang de zeu prin catehizare!

V. Kernbach ne lămureşte însă pe deplin prin afirmaţiile sale, urmând textul lui Strabon: „Locuinţa marelui preot dac ar fi fost într-o peşteră din Kogaion şi aici, în clipe de cumpănă venea să se sfătuiască sau să consulte voci oraculare probabil chiar regele dacilor. Autorii greci relatează că dacii îşi numeau preoţii <călători prin nori>; de aici pare să rezulte cel puţin că sanctuarul principal era pe un munte atingând norii”

Strabon ne semnalează prezenţa unei ape care curgea pe alături de Muntele Sacru şi într-adevăr, Ialomiţa, izvorăşte din vecinătatea întreitului Stâlp al Cerului, menţionat în tradiţia antică, format din piscurile Găvanu, Vârful Ocolit şi Omu. Mai departe acest râu ocoleşte platoul Babelor ajungând la picioarele peşterii care-i poartă numele

V. Kernbach şi Strabon ne mai spun că Zamolxe s-a retras într-o peşteră unde aveau acces doar regele şi slujitorii săi pentru a tine sfat de taină în problemele ţării. Din nou realitatea se poate verifica în teren.

Faptul că peştera avea reputaţie sacră ne-o demonstrează denumirea, păstrată de tradiţie a celui mai îndepărtat punct accesibil al ei – La Altar. În plus, vechea denumire a Peşterii Ialomiţei este „Peştera lui Decebal” iar una dintre grote se numeşte chiar „sala lui Decebal”, fapt ce demonstrează că regele-erou dac, obişnuia să vină aici ca şi înaintaşul său Burebista şi nu numai ei.

În al treilea rând, V. Kernbach ne atrage atenţia supra „călătorilor prin nori”, cum se numeau preoţii daci, de aici ajungând la concluzia că sediul marelui preot se afla pe un munte atingând norii. Or, este cunoscut faptul ca Vârful Omu este în permanenţă învăluit de nori sau deasupra lor ! Iată, deci, unde se afla şi Olimpul pre-elenic de care vorbesc Hesiod şi Homer.

Triplul sanctuar din Bucegi şi cele trei trepte ale iniţierii antice

Ce este iniţierea? Toate textele antice echivalează iniţierea cu drumul parcurs de neofit pentru a ajunge la „a doua naştere”. Orice iniţiere veritabilă are o structură triplă aceasta fiind după părerea lui Rene Guenon, gradarea fundamentală. Numai că templul arhetipal din Bucegi ne prezintă şi el o structură pe trei nivele ceea ce-l face să devină simbolul arhetipal al iniţierii zamolxiene.Primul nivel şi cel mai de jos este Peştera Ialomiţei sau Peşteră lui Zamolxe unde neofitul murea pentru lume pentru a se naşte a doua oară din pământ cu scopul bine fixat de a ajunge să cunoască tainele cerului. Această ultimă etapă a iniţierii, a cunoaşterii tainelor cereşti , spirituale era realizarea supremă a omului în tradiţia orientală dar şi în cea a Occidentului, cel puţin la începuturile Evului Mediu (v. Legenda Graalului, Legenda regelui Arthur şi a cavalerilor Mesei Rotunde).

Spuneam că templul din Bucegi este structurat pe trei nivele şi că aceste nivele reprezintă cele trei trepte ale iniţierii autentice. Astfel, după ce neofitul se năştea a doua oară în Peştera lui Zamolxe, după o instruire prealabilă pe cel de-al doilea nivel, Platoul Babelor, unde devenea iniţiat, ajungea, în sfârşit, la cel de-al treilea nivel (Altarul sau Sanctuarul Principal, Întreitul Stâlp al cerului) atingând iniţierea divină, în Centrul Lumii.

Fig. 1. Structura triplă a sanctuarului din Bucegi

Fig. 1. Structura triplă a sanctuarului din Bucegi

Aşa desemnează toate tradiţiile antice Dacia, iar dacii, şi nu numai ei, vedeau în Kogaion centrul suprem al lumii, Axa, Polul Getic. Această Axis Hiperboreus, Axis Mundi este formata din trei vârfuri alăturate: Găvane, Omu şi Vârful Ocolit.

Spuneam că Kogaionul, imensul templu natural, este un simbol arhetipal, adică un model. Model pentru ce? Model pentru toate templele antice legate de religiile de mistere care presupuneau o naştere a doua oară.

Astfel, structura trinitară a templului din Bucegi se regăseşte în construcţia bisericilor creştine care sunt împărţite în pronaos, naos şi altar. La fel templele egiptene şi cele greceşti în care „cele trei diviziuni ale templului egiptean se menţin totdeauna” după părerea lui Constantin Daniel.

Simbolism cu cântec … în teren!

Urmărindu-l pe marele esoterist Rene Guenon, vedem că svastica este emblema Polului Ceresc cunoscută în Orient şi sub numele de Giuvaerul Cerului. Probabil o să mă întrebaţi ce treabă avem noi cu svastica? Avem… şi încă una mare de tot !

În timpul călătoriilor sale prin Tibet, Jean Marques-Riviere a primit de la marii maeştri lama două informaţii de inestimabilă valoare pentru istoria noastră străveche:

1. „Tradiţia ne spune că înaintea glorioasei dinastii din Lassa, înaintea înţeleptului Passepa, înainte de Tsangkhapa, Domnul Atotputernic, locuia în Occident, pe un Munte înconjurat de mari păduri…În acel timp exista încă Floarea pe svastică…Dar ciclurile negre, l-au determinat să părăsească Occidentul şi să vină în Orient, la poporul nostru. Atunci el a umbrit Floarea, şi svastica singură rămâne, simbol al puterii „Giuvaerului Cerului”. Atotputernicia lui ne ocroteşte, dar legile inexorabile ne domină şi în faţa ciclurilor sumbre trebuie să se ascundă şi să aştepte”

2. „ Reţine şi meditează la ceea ce îţi voi spune – de înţeles vei înţelege mai târziu: odinioară, centrul „Domnului Celor Trei Lumi” nu era unde este acum. Au fost epoci, în acest ciclu, când Tradiţia Vieţii era cunoscută şi adorată aproape deschis; Centrul Spiritual al lumii era în valea unui mare fluviu; apoi în faţa valurilor crescânde ale năvălirilor barbare, El s-a mutat în Orient unde îşi are cum reşedinţa, ascuns de ochii oamenilor”

Concluziile impuse de textele mai sus citate, ne demonstrează că:

Centrul spiritual din Tibet este derivat direct din centrul suprem, care se afla în vechime în Carpaţi, fapt exprimat prin formularea „Domnul celor Trei Lumi (Zamolxe)” care „s-a mutat în Orient”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în raport cu Tibetul, Carpaţii de află situaţi în Occident. Toate mărturiile ne spun că Munţii Carpaţi erau acoperiţi de păduri mari şi înfricoşătoare iar fluviul despre care se vorbeşte în text nu este altul decât Dunărea.

Mai rămâne însă svastica, acest simbol care desemnează polul ceresc. Cum putem confirma spusele iniţiatului tibetan. Simplu ! consultând o hartă

Svastica, desenata de schema principalelor culmi ale Masivului Bucegi

Svastica, desenata de schema principalelor culmi ale Masivului Bucegi

a Bucegilor şi urmărind persistenţa simbolului svasticii la poporul român.

Desfăşurând harta masivului Bucegi, suntem de-a dreptul uimiţi simbolul svasticii este desenat de însuşi culmile Muntelui în mijlocul căreia se află întreitul Stâlp al Cerului format din vârfurile Găvane, Vârful Ocolit şi Omu ! Svastica marchează istoria poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în prezent când mai există păstrători ai tradiţiei despre Muntele Sfânt (a se vedea legenda Întoarcerea lui Deceneu de pe blogul lui Quadratus). Astfel regăsim acest simbol al Axului Lumii, al Polului Spiritual Getic, pe o piesă de aur din tezaurul de la Băiceni, pe motivele cusăturilor şi broderiilor bucovinene sau pe acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop, doamna lui Ştefan cel Mare, strălucitul Domn al Moldovei, ca să dau numai câteva dintre exemple. La acestea se adaugă un fapt inedit, menţionat de Nicolae Lovinescu. El ne povesteşte cum că un profesor stând de vorbă cu un ţăran încerca să-l convingă pe acesta din urmă că svastica este un simbol nazist. Ţăranul, cum îi e felul, a stat, l-a ascultat cu răbdare, apoi, scuturând din cap a zis: „ Ba nu ! E a nost ! Îl avem de pe vremea urieşilor !” Ciudată această memorie genetică răsfrântă în mentalul colectiv prin intermediul tradiţiei. Memorie care face ca ţăranul, să fie mai presus decât savantul. Şi tot pentru a demonstra persistenţa Muntelui Sfânt al dacilor în credinţele noastre, trebuie să mai menţionăm o povestioară. În gura peşterii Ialomiţa, s-a ridicat o lavră creştină unde trăiesc câţiva călugări. Doamna Cristina Pănculescu aflată în excursie de cercetare la faţa locului a fotografiat într-una dintre deplasările ei Vârful Ocolit asupra căruia coboară un jet de lumină si a dat-o stareţului. Iată ce relatează doamna Pănculescu:” Ne-am întors la schit pentru a ne lua rămas bun, şi pentru a participa la slujba de dimineaţă. Biserica era deschisă dar pustie. Când a venit stareţul, i-am arătat fotografia cu Vârful Ocolit deasupra căruia străluceşte coloana de lumină şi fără să-i dau vreo explicaţie, l-am întrebat numai dacă-i spune ceva sau daca seamănă cu ceva… a rostit abia şoptit: „Sfântul Munte”…i-am oferit fotografia; tot timpul slujbei vocea stareţului a fost marcată de o emoţie pe care îi era greu s-o stăpânească”. Acum va întreb eu pe dumneavoastră: nu vi se pare ciudat că pentru respectivul călugăr, crescut în dogma ortodoxă, Vârful Ocolit este mai presus decât munţii sacri ai creştinismului, Athos si Golgota? Un alt simbol pe care-l găsim atât în Orient cât şi in Occidentul străvechi, este simbolul cunoscut sub numele de Yin/Yang. Ciudat este faptul că, Vârful Ocolit transpune în natură acest simbol tradiţional!

În altă ordine de idei, Herodot ne spune despre trimiterea solului la cer prin aruncarea lui în trei suliţe, obicei dacic sângeros, săvârşit odată la 4 ani în cinstea zeului Zamolxe . Înclin să cred că grecii nu au văzut niciodată acest ritual, deoarece relatarea lui Herodot pare a fi o poveste iniţiatică. Nu sunt de acord cu el din mai multe motive. Cel mai important este însă faptul că pentru acest sacrificiu, spune Herodot, era ales cel mai drept şi mai viteaz dintre dânşii. Câteva rânduri mai încolo, acelaşi autor spune că dacă trimisul nu moare, cade în dizgraţie.

Îmi exprim părerea, că aici ar fi vorba despre moartea iniţiatică de care vorbeam în paragraful anterior. Cel mai bun dintre daci, era trimis, o dată la patru ani, ca sol la Zamolxe; adică era trimis la peştera Ialomiţa pentru a „muri” şi a se naşte a doua oară după care ajungea pe Întreitul Stâlp al Cerului (simbolizat de cele trei suliţe), unde era capabil să transmită dorinţele poporului direct lui Zamolxe. Dizgraţia survenea în urma faptului că solul, nu era capabil să depăşească toate cele trei nivele iniţiatice ale templui pentru a ajunge sa se prezinte în fata lui Zamolxe pe Altarul Cerului.

Mai adaug că Adrian Bucurescu spune că ritualul trimiterii solului se mai numea şi TIARANTOS adică „cel jertfit Cerbului”

Şi un fapt inedit: dacă rotim schema hărţii masivului Bucegi cu 180 de grade (adică o privim dinspre nord), obţinem imaginea stilizată a Cerbului Sfânt, între cornele căruia, creşte Arborele Vieţii sau Arborele Cosmic.

Solomonarii şi Muntele Sfânt şi Tăbliţele de la Sinaia

Solomonarii sunt, în tradiţia românească, vrăjitori, practicând magia, socotiţi a fi investiţi cu puteri miraculoase, putând avea raporturi cu duhurile. În imaginarul popular, ei încalecă balauri, sunt capabili să facă ascensiuni cereşti si să oprească sau să aducă grindina. Tradiţia românească ne spune că solomonarii poartă ca veşmânt o ţundră albă, zdrenţuită, o traistă în care îşi ţine instrumentele magice şi Cartea Solomonăriei. Viitorii solomonari, erau răpiţi de mici de către solomonarii bătrâni şi crescuţi în crugul (centrul) pământului unde învăţau toate limbile făpturilor vii, toate formulele magice şi toate tainele naturii, vrăjile şi farmecele. Că ar fi urmaşii regelui biblic Solomon, mă îndoiesc la modul foarte serios.

La poalele Bucegilor, în staţiunea climaterică Sinaia , s-a descoperit un tezaur format din plăcuţe de plumb, care conform părerii unora dintre cercetători, ar relata istoria dacilor din cele mai vechi timpuri până la domnia lui Decebal şi chiar mai departe. Iată ce ne spune Adrian Bucurescu despre aceste tăbliţe: „În tăbliţele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător de după Decebal, necunoscut de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic medieval „Cântecul Nibelungilor” sub numele de Ramunc sau Siheger, ca duce al valahilor. Aceasta este eliberatorul Daciei, cel care a iniţiat revenirea la vechile tradiţii ale ţării, precum şi culegerea de legende divine sau mirene, consemnate în tăbliţele de la Sinaia. Variante pentru numele lui sunt: Romanh, Romansie, Lomanh şi una foarte importantă, SO LOMONIUS însemnând „Cel Luminos”.

Atributul dat acestui rege dac, luminează atât enigma textelor de la Sinaia cât şi originea Solomonarilor. Ei nu sunt urmaşii regelui biblic Solomon, ci ai acestui rege luminos al Daciei. Aceleaşi tăbliţe ne spun că Solomonarii fac parte dintr-un ordin mistic cu sediul în cetatea Babariului. Această cetate poate fi pusă însă în legătură cu stâncile din vecinătatea Platoului Bucegilor, numite Babe unde neofitul, după ce era născut a doua oară în peştera lui Zamolxe se pregătea, pentru a se naşte a treia oară pe Întreitul Stâlp al Cerului, ultimul stadiu al templului iniţiatic din Bucegi.

Prin urmare, tăbliţele de la Sinaia par a fi scrise de solomonari, urmaşi ai acelor kapnobatai „calatori prin nori” despre care ne vorbeşte Strabon.

Există şi detractori ai acestor tablite care le consideră falsuri.

De ce ar fi?

Eu cred altceva, cred că prin activitatea acestor „vrăjitori”, scoborâţi din stirpea călugărilor daci, Kapnobatai şi Ktistai, activitatea în Muntele Sfânt s-a menţinut nealterată până în zilele noastre.

Şi oare acei călugări de la schitul Ialomiţa, care şi-au construit chiliile în Gura Peşterii lui Zamolxe şi care ştiu de existenţa Muntelui Sfânt, nu sunt moştenitorii şi păstrătorii tainelor templului din Bucegi?

Viitorul ne va lămuri în această privinţă.

În loc de în încheiere

Prin pierderea credinţei, certitudinile existenţiale se prăbuşesc deoarece nu mai există o Credinţă care să le susţină. Ele sunt înlocuite atunci de Neant: de certitudinea că ne năştem din Neant şi dispărem în Neant. Acesta este Omul Modern, pentru care religia a devenit literă moartă, goală de sens, iar miturile ei lipsite de orice fundament. Din această cauză, omul modern este plin de angoase, se simte mereu ameninţat de spectrul morţii, este terorizat de scurgerea timpul şi de presentimentul unui ipotetic „sfârşit al lumii”. Pentru aceasta, el, omul modern, îşi risipeşte viaţa, acest dar sacru, în activităţi care mai de care mai negândite şi de cele mai multe ori autodistructive şi distructive la scară planetară (homosexualitate, încălzire globală, poluare exagerată, etc).

Soluţia revenirii la bunul simţ şi la credinţa strămoşilor, care se mai păstrează doar în puţine locuri din ţară, este revenirea fiului risipitor la Tatăl.

Omul este devorat de timp şi de istorie, nu pentru că trăieşte în timp ci pentru faptul că el crede în realitatea infailibilă a timpului, uitând şi dispreţuind Eternitatea

zamolxe

Bibliografie:

1. Cristina Pănculescu, Taina Kogaionului, Muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan, Buc.,2008

2. Adrian Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia. Cronica adevărată a tracilor, Ed. Arhetip, Buc, 2005

3. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed Albatros, Buc., 1983

4. Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Ed Cartea Românească, Buc, 1985

5. Rene Guenon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed Humanitas, Buc., 1997

Notă: – pozele sunt preluate din cartea doamnei Cristina Pănculescu