Trecând prin istorie…(cugetări)

Trecând prin istorie…(cugetări)

Iniţial voiam să postez altceva peste câteva zile. Un articol legat de taina poveştii „Harap Alb” dar intrucât azi este ziua naţională am renunţat în favoarea unei retrospective în istoria noastră călăuzită mereu şi mereu de firul neîntrerupt al idealului naţional. O istorie plină de trădări din partea puternicilor Europei, plină de sânge românesc vărsat pentru bunăstarea Occidentului şi din inconştienţa acestuia. O istorie care ne aduce cinste şi care nu trebuie uitată!

Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte, noi, românii…Istoria neamului românesc nu a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit dintr-un uragan şi am trăit în vifor. Popor de frontieră luptam şi muream pentru toţi. Muream mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora

Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc datorită în primul rând incapacităţii Occidentului de a vedea de unde vine primejdia.Pe noi , vreme de cinci secole ne ascos din istorie victoria Imperului Otoman.Timp de secole am luptat singuri. Hărţuiam necontenit armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştiam:traiul în afara istoriei. Istoria se făcea în Apus, fără noi dar, datorită sângelui nostru.

Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei …

Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase la nivelul vegetal la care se reduse istoria. Aşezările româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţânare a vegetaţiei. În timpul acesta la o mie, două de kilometri, spre Apus, se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castele, se înfrumuseţau mănăstiri şi oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri,să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele sălbatice prin munţi şi păduri , ca strămoşii noştrii care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut in calea răutăţilor”

Peste noi au venit toţi puternicii lumii vechi: persanii, romanii, pecenegii, cumanii, goţii germanici, uzii, avarii, hunii, slavii, maghiarii,tătarii, bizantinii, turcii, austriecii, ţaristii. Toţi au plecat în zarea largă lasând în urma lor sânge şi jale. Noi am rămas… am rămas să ne cântam doinele odata cu vântul,să ne plângem taţii şi fraţii odată cu ploaia, să ne spunem dorurile odată cu foşnetul pădurilor. Noi şi permanenţa noastră … suntem miracolul care uimeşte istoria! „ Românii au sabotat istoria” spunea L. Blaga. Da, au sabotat-o dar cu ce preţ? Traiul în afara istoriei, cu preţul sângelui a mii de oameni care îngraşă pământul sfintei noastre glii şi care strigă „nu ne uitati”, cu preţul aşezărilor pustiite de tavalugul migratorilor şi al turcilor

Dacă nu ar fi fost aşa, dacă nu ar fi fost sacrificiul acestui popor mic şi dârz Mahomed ar fi ajuns „ din pristolul de la Roma să dau calului ovaz”. Întreaga armie a cruciaţilor europeni a fost zdrobită la Nicopol dar la Rovine, Mircea cel Bătrân a inchis porţile Europei.

Toate aceste jertfe, tot acest sânge al străbunilor noştri au dus la măreţul moment 1 decembrie 1918, împlinire a idealului naţional românesc. Atunci acest ideal a fost hotărnicit pentru totdeauna.

În istoria noastră multi milenară au fost trei momente in care acest deziderat al naţiunii române s-a implinit: regatul lui Burebista,momentul1600 cand toţi românii aflati în cele trei principate au fost uniţi vremelnic sub domnia marelui Mihai Viteazu, şi anul decisiv 1918. Burebista şi Mihai Viteazu au fost asasinaţi prin trădare, unirea din 1918 a fost pătată de cizma hortistă care, pătrunsă în NV Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, s-a dedat la jafuri şi crime abominabile. Stau mărturie ţăranii martirizaţi la Ip… la Traznea…la Moisei. Şi totuşi…ceea ce Dumnezău şi naţiunea a legat nu a mai putut fi dezlegat! Căci şi în vremea lui Mihai şi la 1918 „unirea naţiunea a făcut-o”

A. Păunescu spune in slove de poezie „ Cu săbii făcură unirea ţăranii/ Cu toţii spre Alba mergeau/ Toti oamenii ţării semnau întregirea/Voinţa întregului neam”. Da, acei anonimi ai istoriei ţăranii, care formau grosul oştirii lui Mihai şi grosul armatei române din primul război mondial, acel ţăran care în răzbelul de independenţă ( 1877) a salvat armata rusă ducând cele mai grele lupte la Plevna şi Griviţa, Rahova, Vidin şi Smârdan, acel ţăran care a înţeles să-şi apere pamântul strămoşesc cu preţul sângelui la Mărăşti,Mărăşeşti şi Oituz măsurându-se cu cei mai buni soldaţi din lume în condiţii aproape egale. Nu erau egale pentru că neamţul primea masa caldă zilnic, ciocolata, ceai, îmbracăminte şi armament. Soldatul român iarna degera de ger, vara se perlea la caldură, mânca pe apucate intre două tiruri de artilerie si un asalt al inamicului si lupta…cu pusti din războiul de independenţă. Şi totuşi…Makensen nu a putut trece mai departe!

Ciudat…Alba Iulia prima dată, atunci când în Catedrala Unirii au răsunat cuvintele solemne spuse de „cavalerul creştinătăţii” : „Io, Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” Acesta era idealul lui Mihai Voievod Viteazu unirea tuturor românilor într-o singură naţiune puternică şi de sine stătătoare căci iată „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei dintr-o singură Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara Ardealului”. Ca un Christos al neamului românesc, el, domnul unei ţări mărunte şi neînsemnate care băgase groaza în turci şi speriase prin infăptuirea idealului său întreg Occidentul, după ce-şi pierde domnia şi fiul în bătălia de Mirăslau, plecat la Viena, va reuza oferta generoasă a Împăratului cerând în schimb cele trei ţări române „ Asta-i pohta ce-am pohtit eu: Ţara Românească,Ţara Moldovei şi Ţara Ardealului”! Acest ideal, singur, este în masură să răstoarne toate ipotezele trăznite ale unor istorici ce terfelesc imaginea primului unificator al românilor numindu-l aventurier.

…A doua oară… momentul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918…acelaşi leit-motiv: Alba Iulia! Concluzia? Inima României Mari nu bate la Bucureşti, nu bate la Iaşi unde Cuza unise Moldova cu Valahia, ci la Alba Iulia unde prin rezoluţia Marii Adunări Naţionale se decreta „unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Acest vis de veacuri al românilor de pretutindeni, unirea într-o singură ţară liberă nu a putut fi atins până nu a curs sânge.. mult sânge.. multe lacrimi de vadane a căror barbaţi pieriseră pe câmpurile de luptă din Dobrogea, de pe Argeş şi Cerna, de pe Valea Jiului , de la Flamânda şi Turtucaia, Mărăşti , Mărăşeşti şi Oituz, de copii rămaşi fără fraţi şi părinţi.

…Am fost la mausoleele inchinate eroilor la Marăşeşti şi Mărăşti.. mii de nume inşirate în coloane verticale pe marmură neagră…toate nume de eroi ce şi-au pus osul şi sângele la temelia unităţii neamului…. lacrimile incepuseră sa-mi picure gândindu-mă „ De ce pentru orice dorinţă are neamu asta trebuie să curgă atâta sânge?”…Am fost în oraşul Unirii de 1 dec… parcă-l auzeam pe Mihai zicând: „Astăzi s-a implinit porunca cea din veac: Trei dintr-o singură Mamă, laolaltă: Ţara Românescă,Ţara Moldovei şiŢara Ardealului!”… Auzind pe unii şi pe alţii zicând asta-i moldovean, oltean prost şi alte invective aduse în fapt celor de un neam şi un sânge cu ei mă intreb: „Pentru asta a fost vărsat sângele eroilor şi martirilor naţiunii?” Nu fraţilor! Nu pentru asta! Ci pentru ca să fim uniţi in cuget şi-n simtire să fim o naţiune puternică care să-şi cunoscă şi mai departe interesul naţional şi să putem spune nu cand acest interes este incălcat!

zamolxe

Ziua cea de sânge udă

(jurnal de front)

Marele Război era în toi. Armata română, după înfrângerile suferite  pe Argeş şi Jiu, Turtucaia şi Flămânda,  de pe frontul dobrogean, pierduse capitala. Acum se retrăgea  spre Moldova, ultimul teritoriu românesc liber. Trebuia apărat cu orice preţ. Familia regală şi guvernul român îşi stabiliseră reşedinţa la Iaşi. Însăşi existenţa României  depindea de păstrarea Moldovei. De fapt, generalul von Mackensen, supranumit „ spărgătorul de fronturi” atunci când părăsise peronul gării Bucureşti cu directia  frontul  românesc de răsărit  spuse infatuat „ La revedere! Ne întâlnim peste două săptămâni la Iaşi!”. N-a fost să fie aşa. Dar cu ce preţ? Cu preţul a mii de soldaţi. A mii de oameni al căror sânge strigă din pâmântul de la Mărăşti, de la Oituz şi de la Mărăşeşti „ Nu ne uitaţi!”. Mărăşti… Oituz…Mărăşesti, Triunghiul Morţii şi al vitejiei, al eroismului si al jertfei supreme…

Vara anului 1917…Mărăşeşti… 6 august… ziua cea de sânge udă!

După rezistenţa îndârjită a armatei române pe  frontul de la Mărăşti, după victoria repurtată de generalul Averescu  pe  frontul de la Oituz, generalul von Mackensen şi-a îndreptat eforturile  spre zona Mărăşeşti unde  sef de stat major era generalul  Constantin Prezan.

Ordinele erau clare „ Nici un pas înapoi! Nemţii nu  trebuie să câştige teren!”

În ziua de 5 august compania căpitanului Grigore Ignat a ajuns în zona Mărăşeşti. Soldaţii se bucurau acum  de câteva ceasuri de repaus înainte de a intra în foc. În linia întâi  situaţia era absolut critică. La vest de Mărăşeşti, în apropiere de pădurea Răzoare, Mackensen îşi  concentrase toate eforturile pentru a  străpunge apărarea românească. După o zi şi o noapte în care artileria grea  inamică mătura  poziţiile româneşti, nemţii reuşiseră să formeze o breşă de aproximativ un kilometru în apărarea româneasca. Pe dealul din apropierea pădurii Răzoare, o mână de soldaţi din regimentul 51 infanterie, fără ofiţeri, încerca din răsputeri să facă faţă viguroaselor presiuni  germane.

Curierul  generalului Prezan se prezentă în faţa  căpitanului Ignat:

-Să trăiţi! Sunteţi chemat de urgenţă  la Comandament!

Generalul Prezan era îngrijorat. Se temea că nemţii ar putea sparge rezistenţa românescă si atunci.. totul era pierdut.

-Ignate, pe dealul de lângă pădure se dau lupte grele. Inamicul presează zona. Pe deal sunt doar câţiva oameni, fără ofiţeri în scurt timp apărarea va fi  străpunsă. Rezervele încă nu ausosit! Iei câţiva oameni  şi te duci în sprijinul lor. Inamicul nu trebuie  să treacă de voi cu nici un preţ!

-Am înţeles domanule general! Nemţii nu vor putea trece decât peste  trupurile noastre! Fiţi încredinţat că atata timp cât vom putea  tine  degetele pe tragaci, duşmanul nu ne va călca tranşeea!

Ieşi. Se duse direct la oamenii lui:

-Sergent! Eşti  om cu experienţă, ai fost la Flămânda, alege  cei mai buni oameni! Treabă grea!

Se adunară 150 de soldaţi din cadrul regimentului, cei mai destoinici şi 5 mitraliere. O apucară spre deal. În următoarele  15 minute intrară în foc căci inamicul îşi prelungise  tirul artileriei pentru a „ curaţa” cât mai bine locul şi victoria sa fie uşoară. De o zi şi o noapte bombardamentul  artileriei  continua necruţător. Înainteau  mai mult de-a buşilea încercând să se ferească de schije si de pământul împrăştiat de obuze. În sfârşit ajunseră pe  coama dealului. L a momentul oportun. Tirul artileriei  încetase.. Asta înseamna ca urmeaza un atac în forţă cu infanteria. Valurile   atacatorilor se revărsau deja  spre transeele româneşti. Ordonă scurt „Foc de voie”. Mitralierele începură a ţese o pânză de foc. Puştile trageau nemilos. Primele  valuri au fost secerate. Mackensen  voia neaparat o victorie asa că trimitea  noi şi noi valuri  de oameni la moarte. Riposta lui Ignat  a  descumpănit armata  germană. Încleştarea era dură, pamantul ardea iar din  pădurea din vecinătate  rămase doar amintirea… nişte cioturi fumegânde de arbori.

Vâzand că nu-i chip să pătrundă mai departe  inamicul si-a concentrat focul asupra  militarilor lui Ignat. Foc ucigător cu tot armamentul din dotare. Oamenii erau covârşiti,  dar nu dădeau înapoi. Trageau continuu, cu disperare în faţa unui inamic superior atât tehnic cât si numeric. După  tirul artileriei  urmă un nou atac asupra poziţiilor lui Ignat. Mitralierele  îţi faceau datoria. Ridicau munţi de cadavre în jurul sanţurilor româneşti. Grenadele  sfărtecau trupurile atacatorilor.

Oameni lui Ignat erau  extenuaţi.

-Trageţi  baieti! Nu-i lasaţi să se apropie!

Mai mulţi servanţi cazură sub focul inamic. Căpitanul  ordonă:

-Morţii în poziţie de tragere! Executarea!

Alerga de la o mitralieră la alta. Tragea necontenit: Stia un singur lucru: Inamicul nu trebuie să câstige teren! Cu nici un preţ! Ţevile mitralierelor erau roşii. Grenadele erau pe terminate. Un nou atac  la baioneta din partea  duşmanului. Morţii din tranşeea românească  erau încleştaţi cu degetele pe trăgacele mitralierelor si ele continuau să cânte serenada morţii. Scuipau foc, mânuite de oameni neînsufleţiţi şi… ţineau inamicul în loc. Sufletele servanţilor se încăpăţânau să nu părăsească câmpul de luptă. Luptau şi morţi ridicând noi şi noi munţi de cadavre!

Un glonţ îl răni grav şi pe capitanul Ignat care singur  încă încerca din răsputeri  să facă faţă imanicului  ale cărui resurse păreau a nu se mai termina. Muri cu degetul strâns pe tragaci iar mitraliera îşi continuă  cântecul morţii până la ultimul cartuş

Sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă era stupefiat:

-Ce oameni ! Dumnezeule! Tragem în ei de o zi întreagă şi nu se mişcă de pe poziţie!

Rezervele româneşti ajunse în zona Mărăşeşti asteptau ordinul de luptă. Generalul  Prezan îşi chemă  curierul:

– Te duci la Ignat  şi-i spui să se retragă! Ordin!

Curierul plecă. Ajunse   în transeea românescă.

-Nu trageţi fraţilor! Sunt Ofiţer român!

Tăcerea morţii era înstăpânită peste tot. Nici un răspuns.

Curierul sopti pentru sine după ce trecu pe lângă un grup de soldaţi inerţi: „ aştaia-s morti!”. Un nod i se puse în gât şi începu să alerge prin tranşee:” Şi astia-s morţi! Toţi sunt morţi!”. Se repezi  la Ignat; când îl atinse, ultima rafala de gloanţe  se slobozi. Parcă spunea: „Pricepeţi! Nu puteţi trece pe aici”. Scurtei rafale nemţii i-au răspuns cu foc intens. Curierul  adapostindu-se  din calea gloanţelor si a exploziilor,  înecându-se de plâns ajunse la Comandamentul de operatiuni. Printre lacrimi raportă:

-Domnule general, toţi, toţi sunt morţi! Toţi!

-Bine, zise Prezan, dar acolo încă e luptă…Luă binoclu  să privească.  Cu ochiul liber se vedeau luminile exploziilor apoi zise aproape convins:

-Acolo e luptă încă…

-Nu, domnule general, acolo sunt 150 de  oameni  morti.. asta sunt…! 150  de oameni morti în cateva ceasuri… Morţi cu toţii! îi strigă curierul

Generalul era consternat.

A doua zi  resturile martirilor din  Transeea Morţii au fost  găsite de  rezervele care reusiseră să blocheze  atacurile nemţilor pe direcţia Mărăşeşti. Căpitanul Ignat a fost decorat cu ordinul „ Mihai Viteazu”  post mortem  şi slăvit în înatul ordin de zi „pentru  vitejia şi avântul cu care a luptat cu compania de mitraliere în lupta de la Mărăşeşti Răzoare, la 6 august 1917, unde aflându-se cu compania sa  la centrul Diviziei 13, pe unde trupele germane au reuşit să pătrundă a rămas neclintit pe poziţie secerând valurile duşmane până la respingerea completă a vrăjmaşului, după care a fost gasit mort, cu eroica sa companie, aproape acoperit de trupurile inamicilor”

sa nu-i uitam nici noi căci şi ei sunt  la temelia nemului nostru!

zamolxe