‘I sara Crăciunului

Îi sara  Crăciunului

La Porţâle Cerului

Pă uliţa satului.

Noi bagăm colinda-n casă

Gazdiele sa ne-o platiască

Cu colaci şi poame-aleasă

Şi c-o  iagă die   vin bun

Că îi sara de Crăciun!

‘I sara  Crăciunului…

La portiţa Raiului….

Vânătorii  lui Crăciun

 

Rămâi  gazdă sănătoasă

Noi merem la alta casă

Că-i sara Crăciunului

Şi vremea  îmblatului

Păstă vatra satului

Şi-i vremea de colindat

La tătă gazda din sat!

zamolxe

 

 

 

Sacrul feminin (II)

Maica Domnului  – stăpână şi regină

 Unul dintre cele patru tipuri fundamentale ale iconogrfaiei Maicii Domnului în biserica creştină este imaginea „ celei care tronează”. Prin urmare, Maica Domnului  este reprezentată în aceste icoane ca o regină şi stăpână.. Dar această reprezentare a Maicii Domnului nu este lipsită de maternitate întrucât ea tine la piept pe pruncul Isus fiind reprezentată de cele mai multe ori  în poziţie frontală.

Se spune că această imagine datează din vremea împăratului Constantin cel Mare ceea ce ar da apă la moară influienţei bizantine  şi romane la Dunărea de Jos. Noi însă, vom spune că prototipul acestei imagini ce o reprezintă pe Maica Domnului ca regină este mult mai vechi, datând dintr-o perioadă în care nici Roma şi nici Imperiul Bizantin nu exista încă. Susţinerea acestei ipoteze de lucru ne-o oferă tradiţiile antice legate de Pământul Mumă, de Marea Zeiţă şi imaginea oferită de sculptorul Phidias Matroului din Athena, unde Geea, cunoscută şi sub numele de Rheea, este reprezentată în poziţie frontală, sezând pe un tron, purtând pe cap coroană şi flancată de doi lei, emblemă a puterii şi a majestăţii, tocmai după cum icoana creştină, în general, o prezintă flancată de doi sfinţi sau îngeri.

În tradiţia românescă Maica Domnului este  împământenită ca regină şi stăpână: „ Pământul este al Maicii Domnului  pentru că ne hrăneşte” spune o credinţă din Bucovina. Deducem de aici că Maica Domnului este stăpâna, regina pământului . Aflăm apoi că România este numită de tradiţie Grădina Maicii Domnului şi, aceasta nu întâmplător, dacă avem în vedere identitatea menţionată de mai multe ori între Maica Domnului şi Geea.

 În această calitate a sa de regină şi stăpână  Geea purta numele de Rheea după cum ne spun tradiţiile greceşti moştenite de la pelasgi.Acest cuvânt la origine nu însemna altceva decât „regină”. Ne ajută  la a stabili această etimologie cuvântul românesc Rai care, s-a mai păstrat în tradiţiile populare sub forma Raiu Împărat desemnând  tocmai titlul de rege: Împărat, Rege al  Lumii. Mai mult, în tradiţiile greceşti şi romane, termenul Rheea era de foarte multe ori înlocuit cu cel de Basilea sau Regina, amândouă având înţelesul de regina

Rheea era venerată în special ca „mamă a munţilor” domnind peste codrii, văi şi izvoare, protectoare a turmelor şi a păstorilor şi stăpână a animalelor iar locurile sale de cult  erau pe înălţimile munţilor, fiind marcate de simulacre megalitice, la care se adaugă,izvoarele râurile şi peşterile. Aici, credem noi, este cazul să menţionăm anumite tradiţii româneşti care  fac referire tocmai la această calitate de stăpână şi doamnă a animalelor. Iată o colindă în care Maica Domnului ca stăpână a animalelor harăzeşte soarta cailor: „”Fire-aţi voi cai blestemaţi /De mine de fiul meu/Şi de dragul Dumnezeu! /Şi voi cai să n’aveţi saţ,/ Numa’n ziua de Ispas /Dar ş’atunci numa un ceas” sau  „Fire-aţi cailor să fiţi/De mine afurisiţi/Şi de Domnul pe vecie/ Mersul fuga să vă fie/Ziua, nopatea să mâncaţi/Rar voi să vă săturaţi”. Tot Maica Domului este cea care hărăzeşte şi destinul boilor: „Boulenilor iubiţi/ Binecuvântaţi să fiţi/ Şi de Domnul şi de mine/ Şi de fiul care vine/ La umblat s-aveţi pas lin/ La mâncare saţ deplin/ Câte-un ceas voi să mâncaţi/ Iar un ceas să rumegaţi” Că este vorba de vechea divinitate a naturii, acum înfăţisaţă sub o formă nouă, cum spune Densuşianu, ne-o demonstrează din nou unele legende semiîncreştinate în care Maica Domnului hărăzeşte destinul plantelor:” Irod aflase că în ţinuturile pe care le stăpânea se născuse Mesia , regele trimis de Dumnezău pentru mântuirea neamului omenesc. În mânia lui Irod a poruncit slujilor sale să gasescă pruncul şi să-l omoare. Atunci, Maica Domnului şi-a luat pruncul din iesle şi a fugit pentru a scăpa de mânia regelui. În calea ei Maica Domnului a întalnit un plop pe care l-a rugat să o adăpostească.Dar plopul nu a vrut să-i dea adăpost  temându-se ca nu cumva mânia lui Irod să cadă şi asupra lui. Maica Domnului s-a dus mai departe dar nu înainte de  spune plopului: – Rămâi cu bine plopule dar dacă ţi-e frica de Irod, să tremuri de frică toată viaţa. De atunci plopul nu mai are linişte şi frunza lui tremură fie că-i vreme bună, fie că-i vreme rea. A mai mers Maica ce a mai mers şi apoi a întâlnit un brăduţ pe care l-a rugat să-i ofere umbră si adăpost. Bradul a încuviinţat iar Maica Domnului l-a binecuvântat: – Brăduţule.. să fii cel mai iubit dintre copaci,să rămâi veşnic tânăr şi verde şi vara, şi iarna, să bucuri oamenii şi să fi simbolul celor mai importante momente ale vieţii omului. De atunci bradul este nelipsit la nuntă, la botez înmormântare, Crăciun, Sf Nicolae” Şi colindele ne arată acelaşi caracter al Maicii Domnului:” Bine plopul d-auzare/ Da’ în samă nu bagare/ Şi mai tare îmi sunare/Rău Maica îl blestemare/Fire-ai ploape blestemat/De mine de Dumnezeu/ Mai tare de fiul meu/Bată vântu-ncet, nu tare/ frunza ta să n-aibă stare” iar bradului îi spune:” Fire-ai iarna ca şi vara/ Primăvara să-nfloreşti/ flori vânăte, mohorâte”

 Importanţa Geei  ca stăpână şi regină în părţile Dunării de Jos este demonstrată şi de numeroasele toponime mitice rămase încă în memoria poporului român. Ştim că Matroum în limba greacă înseamnă loc sfânt dedicat cultului unei divinităţi numită Mama Zeilor şi că această denumire  era deja considerată arhaică în vremea lui Pausanias. După părerea lui Densuşianu această denumire de matroum dată sanctuarelor Mamei Mari se reducea la un vechi cuvânt pelasg, Motru.În România actuală există numeroase toponime  care păstrează acest termen străvechi: Motru ( râu), Gura Motrului (mănăstire şi localitate) precum şi alte locuri din părtile Olteniei montane

 Baba  Dochia

 Baba Dochia este unul dintre cele mai ambigue personaje din mitologia română. Legendele construite în jurul acestui personaj tind toate spre o aceeaşi finalitate: pierificarea sau îngheţarea, care la drept vorbind este tot o „pietrificare”,  Babei Dochia. Cea mai cunoscută tradiţie în legătură cu acest personaj mitologic este aceea în care Baba Dochia iese prea devreme cu oile la păşunat  iar în urma unui viscol năpraznic care o prinde în munţi  îngheaţă transformându-se , în unele variante, în stană de piatră. O altă tradiţie ne spunecă că Dochia era fiica lui Decebal  şi că urmărită de împăratul Traian, aceast adeghizată în ciobaniţă, este pe cale să fie prinsă în Munţii Ceahlău, dar rugându-se fiebinte lui Zamolxe, acesta este cuprins de milă şi o transformă în stana de piatră împreună cu oiţele ei.” Între Piatra Detunată/ Ş-al Sihastrului Picior, /Vezi o stâncă ce-a fost fată/ De un mare domnitor. /Acolo e rea furtuna/ E locaşul cel cumplit, /Unde vulturul răsună/ Al său cântec amorţit. /Acea doamnă e Dochia /Zece oi –s a ei popor/ Ea domnează-n vizunie/Peste turme şi păstori./La frumuseţe şi la minte/ Nici-o giuna nu-i samănă/ Vrednică de-a ei părinte,/ De Decebal, ea era. /Dar cum Dacia-a -mpilat-o/ Fiul Romei cel mărit, /Pe cel care-ar fi scăpat-o /De-a iubi a giuruit./ Traian vede astă zână/ Deşi e biruitor,/ Frumuseţei ei se-nchină/ Se subjugă de amor. /Împăratu-n van cată/ Pe Dochia a-mblânzi./ Văzând patria ferecată, /Ea se-ndeamnă a fugi/
Prin a codrului potecă/ Ea ascunde al ei trai, /Acea doamnă tinerică/ Turma paşte peste plai/ A ei haină aurită/ O preface în saiag, /Tronu-i iarba inverzită/ Schiptru-i este un toiag/ Traian vine-n astă ţară/ Şi de-a biru-i deprins/ Spre Dochia cea fugară /Acu mâna a întins/Atunci ea, cu graiu ferbinte/ „Zamolxis, o zeu ! strigă,/ Te giur pe al meu părinte/ Astăzi, rog nu mă lăsa!”/ Când întinde a sa mână/ Ca s-o strângă-n braţ Traian, /De-al ei zeu scutită zâna/ Se preface-n bolovan./ El petroasa ei icoană/ Nu-ncetează a iubi, /Pre ea pune-a sa coroană/ Nici se poate despărţi/ Acea piatră chiar vioaie/ De-aburi coperă-a ei sân/ Din a ei plâns naşte ploaie/Tunet din al ei suspin. /O ursit-o priveghează, /Şi Dochia deseori /Preste nouri luminează/ Ca o stea peste păstori.” Şi într-adevăr, Gheorghe Asachi în poemul său „Traian şi Dochia” citat mai sus, cuprinde toate tradiţiile româneşti legate de Baba Dochia. 

Legedele Babei Dochia  ca şi toponimia ei sunt  răspândite pe întreg teritoriul RomânieiPeste tot pe unde sunt întâlnite aceste legende  ele sunt legate de anumite structuri megalitice căreia poporul le dă denumirea de „ babe” denumire ce are întotdeauna sensul de batrână, bunică sau mamă mare.

Ori, acest titlu de mamă mare este atribuit întotdeauna, în mitologia greco romană, preluată în timpuri străvechi de la pelasgi, doar Geei, Marea Zeiţă, Mama cea Mare a zeilor şi a oamenilor deopotrivă. Denumirea aceasta de babă atribuită Marii Zeiţe a pământului – Geea –  pare a avea un carcater specific naţional în părţile de nord ale Dunării de Jos cu atât mai mult cu cât în scrierile antichităţii Dacia purta diferite denumiri foarte aproapiate de numele Dochiei:Dakia, Dahia cu varianta Tahia, cunoscută în Extremul Orient, Dak’ia. Prin urmare Dochia nu are nici o legătură cu  muceniţa creştină Eudochia/Evdochia care se dovedeste doar o tentativă nereuşită de „încreştinare” a vechii divinităţi naţionale a pelasgo-dacilor. Sigurul lucru pe care îl au în comun cele două personaje este doar faptul că ziua consacrată lor este situată la începutul lui martie.

Şi într-adevăr, în tradiţia românescă primele 9 sau doisprezece zile din luna martie sunt consacrate Dochiei fiind cunoscute sub numele de „zilele babelor”, caracterul de divinitate meteorologică al Dochiei, reflectând caracterul schimbător al vremii în trecerea sa de la iarnă la primăvară care, uneori, are şi caracter oracular, în această perioadă putându-se face şi predicţii ce trasează soarta anului  ce urmează . Mai mult, după cum ne spune Festus, Matronalele s-au „Saturnalele feminine”erau celebrate de romani la începutul lui Martie sau în calendele lui Marte

Caracterul schimbător al vremiidin această perioadă de început de martie se datorează conform credinţelor populare lepădării cojoacelor de către Baba Dochia. Ca urmare a zăpezilor pe care le stârneşte fiecare cojoc aruncat, omătul ce cade atunci, poartă fiecare câte o denumire „omătul oilor”, „omătul caprelor” sau „omătul mieilor”. Caracterul oracular al acestor zile nu poate fi pus în legătură decât cu Muma Pământ, Geea, Dochia, Mama cea Mare a poporului pelasgilor, întrucât ea era venerată şi ca divinitate  profetică, la Delphi,lângă oracolele apolinice, aflându-se şi un oracol al Geei, întemeiat de pelasgi. De asemenea stă mărturie pentru această ipoteză de lucru existenţa sibilelor, denumire ce derivă din cuvântul Cybele, epitet al Mamei Mari acordat  de pelasgii din Asia Mică datorită veneraţiei acordate acesteia pe muntele Cybelle din Frigia  Cel puţin una dintre aceste sibile era de origine dacică, în speţă cea cunoscută sub numele de Erythree sau Roşiană, toponimele Munţilor Apuseni păstrând amintirea ei, cele mai cunoscute fiind Roşia şi Roşia Montană.

 Cititnd  legenda publicată de Ghe. Asachi vedem că  Dochia a fost transformată în bolovan de către Zamolxe pentru a nu cădea în mâinile împăratului roman. Transformarea în boloan a Dochiei, o transformă în mod implicit într-o statuie. Pe culmile Carpaţilor există o sumedie de megaliţi, singuri sau în complex, ce poartă numele Babei Dochia. Cea mai cunoscută astfel de structură megalitică este Dochia cu oiţele ei  din Munţii Ceahlău, motiv pentru care poporul a dat Ceahlăului denumirea de Munţii Dochiei, spunând că „ Dochia şade în Ceahlău”. Acest simulacru megalitic al Mamei Mari ca reprezentare a Marii Zeiţe a pelasgilor dacilor si românilor este pomenit şi descris pentru prima dată de Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, în lucrarea sa Descrierea Moldovei. Ceea ce este de-a dreptul interesant este că simulacrul Dochiei este plasat, atât de poezia lui Asachi cât şi de Dimitrie Cantemir lângă Vârful Toaca, ceea ce o pune în legătură cu uriaşii. Un fapt care ne poate ajuta să identificăm pe Dochia cu Geea, Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor,  este  simulacrul existent în Munţii Banatului, în zona Cazanelor, care poartă denumirea de Baba Caia sau Maica Bătrână Gaia sau Geea.

 Legătura  Babei Dochia cu munţii şi păstoria  este si ea explicabilă prin vechile tradiţii pelasge întrucât Rheea, forma mai nouă a divinităţii pământului, în calitate de stăpână şi regină,era adorată şi ca mamă munţilor, în această calitate fiindu-i consacrate piscurile munţilor şi simulacrele megalitice care le marchează iar pelasgii după  toate informaţiile se ocupau cu agricultura şi păstoritul tranhumant. Plasarea  pe înalţimi a megaliţilor reprezentând-o pe Baba Dochia limpezesşte întrucâtva caracterul meteorologic al  aceastei divinităţi întrucât, ca divinitate cerescă şi parteneră a lui Zamolxe/Saturn, similacrele sale erau ridicate în locurile unde se se formau intemperiile şi norii, adică pe coamele cele mai înalte ale munţilor. După părerea lui Densuşianu legendele acestea despre pietrificarea Dochiei identice cu cele despre Niobe greacă sau Venera romană şi micro asiatică, se reduc la străvechimea pelasgă, şi care, vorbeau toate despre simple simulacre ale marii divinităţi a pământului

Ca divinitate naţională, Dochia  apare în Dacia Romană sub denumirea de Dacia Terra, Dacia Augusta, întocmai după cum este descrisă de Asachi în poezia sa, şi Dacia felix. Or am spus că Dochia  reprezenta în fapt Dacia  identificată, ca în multe alte legende,  ca rudă de prim rang a oricărui conducător. Pietrificarea ne atrage atenţia la un lucru deosebit de important dacă luăm în calcul că legendele sunt transmise criptat poporului care le păstrează petru posteritate, anume: neromanizarea Daciei ! Dacia, în mometul ocuparii sale de către romani, se închide ermetic în tradiţiile sale, păstrate fie sub denumirea unor zeităţi romane, fie prin păstrarea tradiţiilor străvechi în forme care depăşeau puterea de înţelegere a romanilor. Prin urmare Împăratul Traian este sedus nu de frumusetea răpitoare a vreunei fete din Dacia, fie ea şi de neam regal, ci de bogaţiile Daciei, pe care le-a jefuit fără a da nimic în schimb încercând să salveze Imperiul de la faliment. Prin urmare, nimic din mitologia si credinţele poporului român nu se datorează „acţiunii civilizatoare” a romanilor

În unele variante ale legendei întâlnite în Maramures o găsim pe Baba Dochia în ipostaze asemnătoare cu Fata sau Muma Pădurii sau în chip de cerşetoare ceea ce o apropie în mod sensibil de solomonari şi iniţierea zamolxiană.

În colindele româneşti Baba Dochia  apare şi sub numele de Dochiana sau Iana Dochiana or  Iana Sânziana, ultima calitate apropiind-o sensibil de Diana Regina cu cortegiul ei de zâne, decelabilă în basmele româneşti  sub numele de Zâna Zânelor.

 Ileana Cosânzeana

 Din descrierile pe care i le oferă atât tradiţia populară cât şi cea cultă, care le-a preluat din literatura poporală, tindem să credem că Ileana Cosânzeana este identică cu Dochia. În fapt una si aceeaşi diviniate cu Marea Zeiţă, în ipostaza sa de zeiţă a lunii, ce crează noi deschideri, spre Hekate ca divinitate a lumii subterane prin aplicaţiile ei în domeniile magiei şi vrăjitoriei populare, fiind numită si „cea care leagă” dar şi spre Diana Regina ca stăpână a animalelor, a pădurilor şi a munţilor celor înalţi.

De altfel Aron Densuşianu  este de părere că numele popular al Ilenei Cosânzenei derivă chiar din Iana Diana considerată soră a soarelui la latini şi zeiţă a lunii. În această ipostază ea poate fi identificată cu Sânziana, Crăiasa Zânelor, identică în acelaşi timp, cu Zâna Zanelor. De altfel  în basmul popular cu acelaşi nume, cules de Petre Ispirescu ,Zâna Zânelor ne apare însoţită de şase tovarăşe care se vor transforma în bufniţe, simbol al înţelepciunii la vechii greci dar şi simbol al nopţii, pentru că  este o pasăre nocturnă prin excelenţă, şi mai apoi în porumbei.

Ceea ce este de-a dreptul interesant, este faptul că această Ileana Cosânzeană  are legături şi cu Maica Domnului, în ipostaza sa de zeiţă a lunii, fiind considerată în popor, drept „Ochiul Maicii Domnului”. Unele imagini legate de descrierea Ilenei Cosânzeana o descriu ca pe o fata extrem de frumoasă: „ la soare te puteai uita da la dânsa ba”, „frumoasă ca o floare,într-o iarnă fără soare”, ceea e o identifică cu Dochiana cea frumoasă care, la rândul său, în descântecele româneşti, este numită şi mamă: „Era mândră jupâneasă/Dochiana cea frumoasă/ Suflecă la mâneci albe/ Şi-arata braţele dalbe…Apoi mama plămădea/ Şi lăsa până dospea/ apoi colaci învârtea.

 În unele colinde  ale românilor se celebrează tinereţea,  frumuseţea extraordinară şi castitatea  Mamei Mari întocmai după cum o schiţează V. Alecsandri  pe Ileana Cosânzeana:”Ileana Cosânzeana.. persnifică tinereţea, frumuseţea, nevinovăţia virginală, suflet îngeresc, într-un cuvânt, perfecţiunea lumii  sub chipul de copilă gingaşă şi răpitoare”. Ea este identică din acest punct de vede cu Fecioara Lumii din textele gnostice

 Există şi tradiţii care spun că Ileana Cosânzeana are trei feluri de îmbrăcăminte:una ca ceriul cu luna şi cu stelele,alta ca şi câmpul cu florile şi încă una ca marea cu valurile aurite de soare, or acese trei îmbrăcăminţi o identifică cu tripla Hekate şi o desemnează ca stăpână peste cer ca zeiţă a lunii, ca stâpână a florei medicinale şi zână a apelor. Şi într-adevăr, flora medicinală în tradiţia poporului român, este pusă direct sub protecţia lunii. Cele mai eficace buruieni de leac, plante spurcate sau arborii demonici cresc şi rodesc sub auspiciile lunii pline. Efectele miraculoase ale acestor plante se produc de obicei în nopţile cu lună plină, din care cauză vrajitoarele şi vrăjitorii,  le culeg la miezul nopţii când luna este în deplina sa putere sau „când bate toaca în cer” şi cântă pentru prima dată cocoşii. Culesul acestor plante se face întotdeauna însoţit de un ritual special. Cea mai propice noapte pentru culesul acestor plante de leac sunt nopţile de Sânziene în care se crede că „ cerurile se deschid şi zânele coboară printre oameni. Există numeroase poveşti bătrâneşti care afirmă faptul că ele,zânele, pot fi văzute de către cei puri, nelumiţi încă. Aceaste atribute o leagă pe Ileana Cosânzeana de  ipostaza Marii Zeiţe a pămntului  atât în calitate de zeiţă celestă  ca patroană a lunii cât şi a plantelor de leac dar şi patroană a farmecelor, ipostaze în care este identică cu Selene romană şi Artemis Basileia a grecilor, în aceste din urmă calităţi ea fiind stapănă peste codrii , peste văi şi peste izvoare, ocupându-se cu vânatul şi vânătoarea (Mater ferarum).

 

 Într-adevăr, în folclorul românesc un alt atribut mitic al  Ilenei Cosânzeana este cel al vânatului şi vânătorilor, ea fiind deseori întovăraşită  de cerbul cu stea în frunte şi de ciutele de munte. În unele variante  ea însăşi este identificată cu o ciută. Şi dacă punem această ciută în tovărăşia Cerbului atunci avem cuplul zamolxian, întrucât Cerbul Sur  din colindele româneşti, poate fi identificat cu divinitatea solară şi celestă a lui Apollo/ Zamolxe. Mai mult, dacă privim muntele sacru al dacilor, Kogaionul, identificat cu munţii Bucegi, vom avea imaginea unui cerb! Iar aici sunt şi stâncile numite Babele, altare închinate Zeiţei Mamă, în calitatea sa celestă, identificată cu Selena. Uneori, Ileana Cosânzeana îl ajută pe vânător sa prindă vânatul, alteriori ascunde vânatul din faţa lui.

Ca patroană a florei de leac ea este identică cu Maica Domnului  care apare în colindele româneşti ca vindecătoare. În unele descântece Maica Domnului zice către cel beteag: „Că eu te-oi învrednici/ În mâna dreaptă/ Cu bucuim întraurit…” Şi într-adevăr, în colindele şi descântecele româneşti, mama zeilor ne mai apare şi sub numele de Maica Domnului  ca protectoare a vieţii şi sănătăţii care aduce ajutor şi mângiere bolnavilor.” La umbra pădurilor şi sub acoperământul stâncilor, preoţii şi preotesele Mamei Mari practicau în aceste timpuri extrem de religioase, arta divinaţiunii şi stiinţele primitive medicale”

Şi ca sa fim lămuriţi întru totul cine este această Ileana Cosânzeana vom spune că,  ţăranii din Moldova cred despre dânsa că ”Ileana Cosânzeana personifică Moldova cu podoabele şi avuţiile pământului sau cu farmecul răpitor care flutură în câmpiile sale” Imaginea este identică cu cea a Maicii Domnului, protectoare României, care în timpurile romane ale Daciei era numită Dacia Augusta, Dacia Terra şi Dacia felix.

 Mai mult imaginea aceasta are deschidere si spre divinitatea Dacia/ Dochia care, pe monedele din epoca romană apare ca  purtând pe cap cuşma dacică având ca scaun o stâncă (vezi simulacrul Dochiei din Ceahlău) şi purtând spice în mâna dreaptă iar în stânga un sceptru imperial înfăţişând o acvilă.Langă ea stau doicopii, dintre care unul îi oferă spice de grâu iar altul un strugure, atribute ale Mamei Mari a zeilor şi a omaneilor, ca patroană a griculturii şi viticulturii.

 

Tocmai cum tradiţia ne spune că : „ Pe a treia-o cheamă/ Nina Dochiană/ dar strugurile ei / în zadar se coc”. În ceea ce priveşte spicele din mâna zeiţei acestea se pare ca sunt legate de vechiul cult al Geei, dus de pelasgi la Delos, şi de fecioarele  pe care aceştia le trimiteau acolo cu daruri  înfăşurate în paie de grâu

 Diferitele numiri pe care le îmbracă sacrul feminin în mitologia românescă  au un substrat arhaic ce trece dincolo de timpurile dace, ajungând în timpurile erei pelasge iar multiplele denumiri ale acestui sacru feminin reprezintă una si aceeaşi divinitate: Mama  cea mare a zeilor şi oamenilor, protectoarea Daciei străvechi şi a neamului pelasg dar şi protectoarea României şi a românilor, ca descendenţi ai pelasgilor.

 Bibliografie:

N. Densuşianu, Dacia preistorica, ed Arhetip, Buc.,2002

A. Pele. Etnonimele românilor. Dac/get, Ed Abaddaba, Oradea, 1999

R. Vulcanescu, Mitologia romană. Ed Academiei RSR, BUc.; 1985

P. Bilţiu/ Maria Bilţiu, Izvorul fermecat, Ed gutinul, Baia Mare, 1999

Strabon , Geographia,XII.5.3

Dimitrie Cantemir, descrierea Moldovei, ed.Minerva,buc.,1973

E Delcea/ P-L-Tonciulescu, Secretele terreei. Istoria începe în carpaţi, Ed Obiectiv, Craiova

P.L. Tonciulescu, Ramania, paradisul regăsit, Ed Obiectiv, Craiova

Hermes Trismegistus, Corpus hermeticus. Ed Herald, Buc.

Herodot,IV.33-35

http://www.didactic.ro/files/1/icoana_maicii_domnului.doc

http://www.crestinortodox.ro/colinde/68382-maica-domnului-in-colindele-religioase-romanesti

http://www.iuliu-maniu.ro/Revista%202003.doc

http://p100.ezboard.com/Legendele-Moldovei/fbalkansfrm185.showMessage?topicID=27.topic

America hiperboreană

 

 

Ce multe ştim despre America! Ştim că primii locuitori ai celor două continente americane au fost amerindienii (native indians), ştim că America a fost descoperită de Cristofor Columb, care rătăcit în drumul său spre Indii a ajuns aici botezându-i pe localnici impropriu indieni. Ştim că numele Americii vine de la navigatorul Amerigo Vespuci…şi câte altele mai ştim! Toţi cunoaştem America, unii  chiar mai bine decât România!

 Sunt şi lucruri mai puţin cunoscute marelui public în legătură cu America! Sunt, să le zicem aşa, nişte „îmbârligături” ale istoriei.  Să amintim câteva dintre ele.

Ştiaţi de prezenţa romanilor în America? Sunt aproape sigur că foarte putini dintre dumneavoastră au auzit de aşa ceva deşi… Savantul Robert Marks, preşedinte al Consiliului American de Arheologie Subacvatică declara în 1982, prin intermediul agenţiei UPI, că în timpul unor cercetări efectuate în largul portului brazilian Rio de Janeiro au fost descoperite fragmente de vase şi amfore romane vechi de cca 2000 ani, răspândite pe o suprafaţă de 300m pătraţi? Prezenţa romană în America de Nord este  certificată, de asemenea, printr-o monedă romană republicană (sec IV î.Ch) descoperită în 1833,în largul portului Norfolk din statul Virginia iar în1913, s-a descoperit, în statul american Illinois monedă romană datând din sec II î.Ch!

Cred că destul de puţin cunoscută este şi prezenţa vikigilor danezi pe coastele americane (sec X d.Ch). Şi mai puţini ştiu, probabil, că Danemarca se numea până târziu în Evul Mediu Dania iar locuitorii ei Dani, denumirea de danezi apărând destul de târziu. O să mă întrebaţi , ei şi ce-i cu asta? Este pentru că danii era unul dintre etnonimele sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate după cum ne informează Marea Enciclopedie Franceză. Prin urmare, danii/dacii, războinici de temut, au ajuns în America.

Se speculează de asemenea că pe ţărmurii Americii au ajuns şi Cavalerii Templieri, refugiaţi din faţa furiei lui Filip II şi a papei. Numele sub care acest dublu continent era cunoscut acestora era Merica.

Multe noutăţi dintr-o dată, nu? Cu toate aceste „picanterii” ale istoriei influenţa romană în America este nulă, deşi, din moment ce există  monedele menţionate mai sus, înseamnă că exista o viaţă organizată, în cadrul căreia se vindea şi se cumpăra; cea vikingă la fel. Peste toate se ridică insă enigmaticele tradiţii, obiceiuri şi mituri ale amerindienilor, populaţia băştinaşă a celor două Americi motiv pentru care se şi numesc „nativ indians” . Şi peste toată puzderia de neamuri ale Americii de Nord, peste sofisticatele civilizaţii ale Americii de Sud şi Latine se ridică umbra acelor virracochas, civilizatorii şi iniţiatorii Americilor, pe care, istoricii şi mai ales atlantologii,  îi identifică cu atlanţii hiperboreeni.

Miturile şi tradiţiile indienilor americani, fie ei din America de Sud fie din America de Nord vorbesc despre lucruri ciudate în legătură cu aceşti civilizatori. Mulţi dintre dumneavoastră veţi zice că bat câmpii la modul vesel…J  Cu toate acestea virracochas există independent de asta şi la fel şi faptele pe care le voi menţiona!

 

Surprizele miturilor

 

Cartea sacră a mayaşilor quiche numită Popol Vuh (Cartea Poporului) aminteşte  despre o Epocă de Aur  a omenirii, timp în care exista un Paradis Terestru, în care oamenii trăiau fără griji , plasat undeva în răsărit şi aflat sub conducerea  Născătoarei şi a Făuritorului! De asemenea, aflăm din acelaşi corpus de texte mayaşe că la plecarea lor zeii civilizatori au spus poporului maya următoarele: „ Noi ne întoarcem la neamul nostru, Domnul Cerbilor se şi află acum pe locul său, el se zăreşte acolo, în cer”. Ciudate informaţii ne mai transmit mayaşii!

Aflăm dintr-un foc că  paradisul maya se afla  undeva în răsărit şi că acesta se afla sub ocârmuirea Născătoarei şi a Făuritorului şi că neamul  zeilor civilizatori era condus de Domnul Cerbilor. Dacă paradisul terestru al mayaşilor  care se afla sub conducerea Făuritorului ( şi a Născătoarei) iar zeii lor se întorc în acest paradis din care au şi venit atunci înseamnă că  Făuritorul este acelaşi cu Domnul Cerbilor!

 Din tradiţia neamului mayaş nahuatl aflăm un fapt şi mai surprinzător: Quetzalcoatl (Şarpele cu pene) avea pilea albă şi era numit  Yoali-Eequatl (Noapte-Vânt).. .Revenind la Popol Vuh a mayaşilor quiche aflăm că primul vânt vine dinspre  est „unde se află paradisul terestru”… Prin urmare ştim că în limba nahuatl numele lui Quetzalcoatl desemnează Vântul de Miazănoapte şi mai ştim de la mayaşii quiche , de aceasta dată, că paradisul terestru se afla în est. Prin urmare avem direcţia din care a venit în America Quetzalcoatl! A apărut dinspre est dar patria lui era în nord! Despre acelaşi Quetzalcoatl  mai aflăm că pe langă pielea albă,  mai purta şi barbă  şi era îmbrăcat în haină albă!

Graham Hankok îl identifică pe acest Quetzalcoatl cu Virracocha adorat în regiunea Callao, din jurul lacului Titikaka. Pentru a vedea  şi certifica , o data în plus, originea lui Quetzalcoatl trebuie să cităm o tradiţie a localnicilor: „Thumpa a părut în Altiplano în vremuri străvechi , venind dinspre nord, cu cinci discipoli. Un bărbat alb, cu înfăţişare augustă, cu ochi albaştri, cu barbă…”

Din alte mituri maya aflăm că  oamenii din paradisul terestru „fiinţau şi rătăceau acolo, în răsărit”

 Cam destule nelămurite! Să vedem şi lămuririle de rigoare… că, deh , dacă spui de unele chestii ciudate trebuie şi să le lămureşti tâlcul.

Să pornim de la ciudatul Quetzalcoatl….. spre paradisul terestru. Numele său mayaş ne trimite direct în extremul nord, limita cunoscută a Europei străvechi dincolo de care, ne spune Herodot, nu se ştie ce se află şi cine locuieşte acele meleaguri. Ori limita lumii cunoscute anticilor europeni era Istrul/Dunărea dincolo de care locuiau pelasgii-hiperboreii-atlanţii-străvechii daci. Numele lui Quetzalcoatl spuneam că înseamnă vântul de miazănoapte prin aceasta el fiind identic cu Boreas şeful clanului boreazilor, care erau preoţii cultului zamolxian din Hiperboreea! Mai mult descrierea caracterelor sale tipologice, alb, cu barbă şi cu ochi albaştri se potriveşte de minune tipului uman  carpato-dunărean (v. Iisus, marele iniţiat din Dacia) despre care Densuşianu ne spune că „(pelasgii) pletoşi, cu pielea albă şi cu ochii în care se reflectau culoarea cerului şi a pământului” . Mai adăugăm că preoţii zamolxieni oficiau îmbrăcaţi în alb!

 Quetzalcoatl era reprezentat la amerindienii în discuţie  sub două aspecte: Şarpele cu pene şi şarpele dublu al creaţiei . Ambele reprezentări sunt prezente în simbolistica pelasgo-geto-dacă. Pe Columna Traiană apare reprezentarea dragonului dacic ornat cu pene iar

cei doi şerpi sunt şerpii creaţiei ce se încolăcesc în jurul caduceului hermetic, pornind în două direcţii diferite pentru a se reuni în vârful acestuia

Pentru a desemna şi mai clar originea lui Quetzalcoatl vom spune că Hiperboreea apollinico-zamolxiană era plasată de toţi autorii antici în Dacia (v Dacia Hiperboreană) unde era centrul Imperiului Pelasg şi al religiei Făuritorului şi Născătoarei! Fapt surprinzător miturile maya ne spun că oamenii din paradisul terestru (Hiperboreea greacă) rătăceau acolo în răsărit! Şi culmea că au dreptate! De ce? Pentru că după ce pelasgii  şi-au organizat centrul politico-administrativ şi religios la Dunărea de jos şi-au extins dominaţia binefăcătoare asupra întregii Asii Mici şi Europe mai apoi pornind să colonizeze Orientul Mijlociu şi Îndepărtat. Acest fapt este denumit de N. Densuşianu  „marea migraţiune pelasgă” iar de V. Lovinescu „marea migraţiune hiperboreană.

Dar cine era Făuritorul şi Născătoarea? Mitologia pelasgo-dacă moştenită de români ne spune că oamenii s-au născut din Pământ şi din Cer. Când vine vorba despre aceste două divinităţi, Făuritorul şi Născătoarea, tradiţiile maya de comun acord îi numesc „Inima cerului” şi „Inima Pământului”! Mai mult tradiţiile pelasge ne spun că Cerul şi Pământul erau părinţii  celor dintâi oameni iar Asiu spune şi mai specific cu referire la Născătoare, că  Pelasg primul om, s-a născut din pământul negru pe crestele înalte ale munţilor! Ori pământul, străvechea divinitate cunoscută sub numele de Geea/Dakia/ Dochia este descrisă de tradiţiile antice ca mama educatoare şi născătoarea tuturor!

 Că veni vorba de munţi…ştim că zeii popoarelor amerindiene  din America de Sud locuiau în munţi întocmai ca Dublul Zamolxe şi preoţii săi şi că cordiliera sud-americană poartă numele de Munţii Anzi. Ciudat! Iordanes în Getica ne spune despre geţi „pentru aceste victorii mari,…. Ei i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică „anzi” şi nu simpli oameni” Să fie o pură coincidenţă? Eu cred că nu, din moment ce prima ţară colonizată de pelasgii/hiperborei a fost Sumerul unde  regii purtau numele de En-Si, care aduce uimitor de bine cu anzii dacilor şi cu locurile  zeilor sud-americani– Munţii Anzi! Chestiunea devine de-a dreptul ciudată atunci când citim la Densuşianu: „Ceriul şi Pământul erau cei dintâi zei consacraţi ai  lumii vechi. Lor, pentru prima oară, li s-au dedicat vârfurile cele mai înalte ale munţilor, dealurilor şi promontoriilor, cu deosebire înălţimile, unde se adunau norii şi se formau precipitaţiile. În munţi se aflau templele şi altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit arhaic misterios, aici se celebrau festivităţile religioase”

Într-una dintre tradiţiile menţionate mai sus, Făuritorul, aspectul masculin a lui Zamolxe din perspectiva noastră, devine Domnul Cerbilor. Devine de-a dreptul ciudat atunci când vedem că cerbul are un caracter sacru atât la pelasgi cât şi la români! În colindele româneşti culoarea sură a cerbului îi conferă suveranitatea sacră iar pe una dintre stemele muşatinilor, stema oraşului Baia, prima capitală a Moldovei, apare un cerb decapitat.

Mai mult, muntele sacru unde se afla  Columna Cerului, Axa Lumii despre care grecii spuneau că se află în Hiperboreea/ paradisul terestru al bibliei şi de-a lungul căreia  comunicau energiile vitale ale Cerului şi Pământului (Inima cerului şi Inima Pământului) era plasat în Dacia şi se numea Kogaion! Tocmai acest munte atât de sfânt al antichităţii străvechi şi clasice dacă este privit dinspre nord oferă o surpriză uimitoare: culmile sale formează imaginea schiţată a unui…cerb! Iată cum Făuritorul devenit Domnul Cerbilor se identifică cu Zamolxe. Şi chiar mai mult, Ardealul, teritoriul ce se deschide dincolo de Kogaion, se numea în vechea limbă Hardeal ceea ce înseamnă Casa Domnului!

America de Sud oferă şi alte surprize care trimit la patria de origine a zeilor lor.

Incaşii de această dată ne rezervă o surpriză… rasială! Primii locuitori ai Perului aveau grupa sanguină A  necunoscută în America de sud pană la venirea europenilor. Există ipoteza cum că conducătorii incaşilor vorbeau o limbă secretă cu echivalenţi şi în limba sanscrită. Numai că arienii care au invadat India punând bazele culturii vedice erau ..pelasgii conduşi aici de către prinţul Rama! Având în vedere grupa sanguină pomenită nu putem deduce decât că vechii incaşi erau … europeni-pelasgi din paradisul terestru Hiperboreea….

  „Stela bărboşilor” descoperită în La Venta în 1940 de către  Matthew Stirling… Aceasta reprezintă imaginea unui om de tip caucazian cu nasul proeminent  şi cu o barbă lungă şi stufoasă. Acelaşi lucru  este valabil şi în cazul celorlalte figuri caucaziene descoperite în La Venta. Una era sculptată,  în basorelief, pe o placă de piatră, aproximativ circulară, cu diametrul de circa 1 m. Îmbrăcat cu un fel de pantaloni mulaţi pe corp, trăsăturile  sale erau cele ale  unui anglo-saxon. Avea o barbă deasă şi ascuţită şi purta pe cap  o cuşmă ciudată. Acestea ni le spune G. Hankok.

 Eu fac următoarea observaţie: toate aceste figuri poartă barbă. Grecii, romanii, sumerienii egiptenii antici nu purtau podoabă facială, unii dintre ei precum egiptenii şi amerindienii fiind spâni! Menţiunea caucazian elimină din start  tipul viking şi cel celt. Ciudat este însă faptul că peruvienii poartă iţari ca şi vechii daci şi români actuali. Vedem că acelaşi port era valabil şi pentru  olmeci a căror capitală era la La Venta! Iar cuşma este simbol al distincţiei nobiliare la daci fiind purtată de tarabostes şi de imaginea lui Zamolxe întruchipată de Sfinx! Cuşma era simbolul nobleţei la pelasgi!!! Iar pentru a vedea tipul „caucazian” despre care am vorbit  aruncaţi o privire Imaginii lui Decebal de pe Columna lui Traian.

 

Alte surprize din… America de Nord

 

Prezenţa dacilor în America de Nord poate fi certificată prin existenţa a două toponime derivate din rădăcina DAC: Dakota de Nord (North Dakota) şi Dakota de Sud (South Dakota). Ori, se ştie că singurul popor ce purta această denumire, în toată antichitatea şi până în Evul Mediu târziu, sunt locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, a căror ţară se numea Dacia. Mai ştim , de asemenea, că teritoriul locuit de un popor, oricare ar fi acesta, capătă denumirea stăpânilor lui: Imperiul persan de la persani, Imperiul roman de la romani, România de la români, Ungaria de la unguri, etc. Mai ştim că  pentru unele izvoare antice Dacia era percepută ca Dakia. Deci, rădăcina „Dak” (sub această formă), aşa cum apare ea în toponimul Dakota, are suport real.

Denumirea statelor Dakota este însă una compusă din Dak+ sufixul ota. Ce însemne acesta? Oricine cunoaşte un pic de gramatică românească va fi uimit de faptul că multe nume româneşti au terminaţia „ota”, a-ul final devenind „ă” (Albotă, Arnota, Laiotă, Vlahotă). În toate cazurile menţionate pentru limba română terminaţia „otă”/”ota” are semnificaţia de „mic”. În cazul nostru, după ce am spus toate acestea putem observa că denumirea Dakota, aplicată teritoriului locuit de indienii Dakota, nu înseamnă altceva decât…dacii mici!

După Marea Enciclopedie Franceză indienii Dakota, pentru că vorbeau o limbă Sioux, au fost incluse de către alţi amerindieni în marea uniune de triburi Sioux. Numai că numele de Dakota se aplică în mod special uniunii de triburi ce stăpânea  cursul superior am fluviului Mississippi, întinzându-se în vest până la Munţii Black Hills şi mai departe până în Munţii Stâncoşi, având ca graniţă nordică  Canada iar limita sudică fiindu-le râurile Big Sioux şi la Plata. De  aici putem deduce că etnonimul Dakotas a existat  de sine stătător înainte de includerea sa în marea uniune a triburilor Sioux de vreme ce se aplica unei populaţii ce se putea delimita geografic pe un anumit teritoriu. Şi ca să continuăm în acelaşi ton este bine să menţionăm că unul dintre statele americane locuite de indienii Dakota în trecut, purta si mai poartă  numele de Montana. Foarte ciudat, pentru că în limba română actuală o zonă pe a cărei teritoriu se află munţi se numeşte montană. Ori Montana este  un stat american muntos!

Sioux este considerată cea mai mare uniune de triburi din America de Nord Numele său provine din rădăcina „Siu”. Tocmai aceasta este ciudăţenia lor! Pentru că sub denumirea de SIU erau cunoscute de către chinezi triburile de Yue-Tchi (geţi) ce ocupau un teritoriu imens ce se întindea din Asia Centrală până la Oceanul Pacific.

Există încă cel puţin două surprize în America de nord. Anume: tribul indienilor chaeyenne a cărui denumirea seamănă uimitor de mult cu cea a tribului dac al Caenilor şi statul american Illinois. Această ultimă denumire americană nu vi se pare că seamănă uimitor de mult cu toponimul Ilion, aplicat cetăţii pelasgo-traco-dace Troia?

 

 Obiceiuri şi tradiţii… nord americane

 

Şi la acest capitol avem surprize! Toate popoarele indienilor nord americani cred în Marele Spirit. Aceasta este cunoscut de cele mai multe ori sub numele de Manitou (pronunţat Manitu) Acest Manitou  este considerat zeul suprem de către amerindieni el fiind stăpânul Veşnicelor Plauri ale Vânătorii, unde mergeau războinicii după moarte. Din foarte ciudat pentru că Zamolxe, Marele Zeu al dacilor le spunea acestora, prin intermediul marilor săi preoţi că:” nici el (marele preot-n.n),nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac, nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile” pentru a vă dumiri că aşa stau lucrurile  şi la indienii americani aruncaţi o privire  asupra unor cărţi pe care probabil le-aţi citit cu plăcere în copilărie: Ultimul Mohican, Hiawathaha, etc. Mai mult chiar numele Manitou ar putea avea legături cu Zamolxe!

Densuşianu ne spune despre Zamolxe/ Saturn că în calitate de stăpân al lumii de dincolo se numea Manes denumire ce desemna pur şi simplu, la origine, sensul de „mare”. Mai mult la romani, care moşteniseră credinţele lor de la etruscii plecaţi din Apuseni în mil III î. Ch, mani erau spiritele străbunilor plecaţi pe lumea cealaltă Prin urmare, Saturn/Zamolxe, mai mare peste spiritele strămoşilor plecaţi era chiar Marele Spirit! Mai mult, Manitou pare a fi un nume compus din Mani/Manes + tou survenit probabil prin aliteraţia lui ta. Iar ciudat pentru că unul dintre epitetele lui Saturn/Zamolxe era chiar Tatăl cu variaţiuni româneşti precum Tătar, Tartar iar particula Tou/tu/ta  din Manitou desemnează tocmai calitatea de părinte a acestuia.

 Indienii îl desemnau pe Manitou ca pe un vultur, de fapt simbol al regalităţii la toate popoarele antice, numai că vulturul era şi emblema lui Zeus /Deus Pelasgicul care era Zamolxe!

 La daci, Zamolxe era reprezentat  ca un şarpe iar este cunoscută onomastica indiană  care prevalează în  nume precum Şarpele cel Mare, Micul Şarpe. Chiar neamul indienilor Dakota  se autodenumea cu titlul de Little Snakes (Şerpii Mici)  Ca şi putere, forţă divină manifestată pe pământ, simbolul lui Zamolxe era ursul iar indienii americani purtau nume Mare Urs, Şapte Urşi, Micul Urs. Din legendele menţionate de V. Lovinescu aflăm că tatăl moldovenilor este un taur/bour alb ori nume ca taur, bizon, ruda a bourului şi zimbrului, sunt fregvente la amerindienii nord americani.

 

Întocmai cum la pelasgi şi la daci existau nume Diogenes sau Zalmodegikos, Diuspor fiecare în legătură cu Marele Zeu. Lupul este un alt element existent atât în tradiţiile dacice cât si în cele amerindiene fapt deosebit mai ales într-o zonă în care  nu există lupi ci numai coioţi, rudele fricoase ale lupilor. Ştim că numele dacilor derivă din cuvântul traco-frigian daous care înseamnă lup, ori, lupul este unul dintre cele mai răspândite nume la indieni iar la români chiar există numele de familie şi patronimul  Lupu! Mai mult, Lupul era un simbol zamolxian, Apollo/Zamolxe fiind numit şi Lykaios!

Adăugăm aici nişte identităţi de cultură care din nou pun pe gânduri. Ritmul tam-tam-urilor amerindieni care impuneau mişcările dansurilor sacre amerindiene se aseamănă uneori până la identitate cu acompaniamentul „dobelor” ce acompaniază  colindele, incantaţiile sacre ale românilor!

Platon ne vorbeşte la daci despre practica descântecelor în vindecările de anumite boli, iar vraciul indian tocmai acesta făcea descânta bolnavul pentru a alunga spiritul rău (boala) care se cuibărise în  corpul pacientului. Mai mult englezii i-au numit pe vracii indieni medicine-man adică un soi de medici „empirici” şi chiar şi azi la românii de la sate mai este valabilă „medicina babelor” ce foloseşte descântece şi fel de fel de obiecte magice. Dar aceşti vraci erau si deţinătorii cunoaşterii sacre, a ritualurilor, tradiţiilor şi legendelor, ei înşişi având în dotare un arsenal de obiecte magice. Toate bune numai că avem şi noi nişte vraci cu obiecte magice în dotare şi care umblau pe nori – solomonarii. Să nu uităm că în ritualurile acestor vraci amerindieni fumul/norii joacă un rol crucial uneori!

Acestea fiind spuse vom încheia pe tonul pe care am şi început. Indienii lenapi din neamul delewarilor credeau că: „Toate acestea s-au petrecut tare demult pe pământ, dincolo de Oceane (!), la începutul începutului. O mică observaţie: dacă primul Ocean , căci se foloseşte Oceane şi nu Ocean desemnează Oceanul Atlantic celălalt desemnează ce? În trecut Dunărea era cunoscută sub numele de Okeanos Potamos sau Fluviul Ocean!

În încheiere, sunt de părere că prezenţa civilizatoare a Atlanţilor/hiperboreilor/ pelasgilor de la Dunărea de Jos în America este un fapt cât se poate de plauzibil datorită tocmai identităţilor pe care le-am menţionat.

Şi pentru că vor fi mulţi care vor zâmbi din colţul gurii când vor citi acest articol, repet, în limbajul ardelenesc, drag mie: Nu-i musai să mă credeţi! Io mi-am zâs numai părerea! J

 

Bibliografie:

 

1.      Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed Obiectiv, Craiova

2.      N. Densuşianu, Dacia  preistorică, ed Arhetip,Bucureşti,2002

3.      Dan Apostol, Atlantida şi Pacifida. Amintiri din noaptea timpului, ed RAI, Buc

4.      Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac, get, Ed Abaddaba, Oradea,2000

 

zamolxe